1) Romanul – formă epică proteică, deschisă tuturor modificărilor structurale şi

compoziţionale. În general, desemnează o specie epică de întindere mai mare, cu un conţinut

mai complex, a cărei acţiune se desfăşoară pe mai multe planuri, implică mai multe personaje
şi presupune un anumit grad de complexitate a analizei sociale, psihologice, filozofice etc.
Istoria romanului începe încă din Antichitate. Primele creaţii romaneşti cunoscute, aparţinînd
culturii latine, sînt Satyricon libri (Cartea satirelor) de Petronius (sec. I e.n.) şi Măgarul de
aur sau Cartea metamorfozelor de Apuleius (sec. III e.n.). Tot în sec. III e.n. apare şi romanul
pastoral al scriitorului elin Longos, Dafnis şi Chloe. Termenul roman a apărut însă în Evul
Mediu (romanz; fr.), desemnînd, începînd din sec. XIII, o naraţiune în versuri sau proză scrisă
într-o limbă romanică, ce relata aventuri cavalereşti şi / sau sentimentale (vezi romanele din
ciclul „Regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde” sau Romanul Trandafirului). Primele
romane în accepţiunea actuală a termenului au apărut însă în epoca barocului (sec. XVII-
XVIII). Astfel, în 1615 apare prima capodoperă a genului, Don Quijote de la Mancha de
Cervantes, o parodie a romanelor cavalereşti medievale, iar peste un secol (în 1719) apare
Robinson Crusoe de Daniel Defoe, textul care, după Marthe Robert, marchează începutul
romanului modern. Abia în sec. XIX, însă, romanul se va impune ca un gen major, pînă atunci
fiind considerat fals, înşelător, deci nociv pentru suflet (Defoe, de pildă, s-a arătat jignit de
denumirea de „roman” dată cărţii sale, susţinînd că întreaga poveste a lui Robinson Crusoe era
perfect adevărată). Balzac este scriitorul care impune o altă viziune, pozitivă, asupra
romanului, considerîndu-l chiar similar epopeii (urmînd modelul lui Dante, el are ambiţia de a
oferi, în Comedia umană, un tablou complet al societăţii vremii sale). Balzac pune astfel
bazele romanului realist, care va fi dezvoltat apoi de Stendhal, Flaubert, Dickens, Hardy,
Tolstoi etc. O cotitură majoră în evoluţia romanului apare datorită lui Proust, care întemeiază,
la începutul sec. XX, romanul analitic, al cărui discurs sinuos, labirintic, relatat la pers. I,
reproduce fidel meandrele memoriei involuntare a protagonistului-narator (aşadar, ceea ce
contează acum nu mai sînt evenimentele exterioare, ci psihologia personajului). Celălalt mare
inovator al romanului secolului XX a fost Joyce, care, pe urmele lui Freud, sondează „fluxul
conştiinţei” personajelor, inconştientul şi visul, creînd în acelaşi timp parabole inedite ale
condiţiei omului modern. Opusă, din punctul de vedere al tehnicii narative, direcţiei
romanului analitic e aceea a romanului „comportamentist” (cf. behaviourism; engl.) american
(reprezentat de Hemingway, Dos Passos, Faulkner ş.a.), în care naratorul nu mai e omniscient
(ca în romanul balzacian), nici nu se mai identifică cu un personaj (ca în romanul analitic), ci
rămîne neutru, detaşat, mulţumindu-se doar să înregistreze, asemeni unei camere de luat
vederi, gesturile şi vorbirea personajelor, fără a încerca să pătrundă în conştiinţa acestora. Altă
mutaţie în evoluţia romanului se produce odată cu „noul roman” francez din anii 60 (Alain
Robbe-Grillet, Michel Butor ş.a.), în care nu mai contează nici acţiunea, nici personajele, ci
percepţiile de moment ale naratorului, care dilată detaliile realului pînă la proporţii fantastice,
ajungîndu-se pînă la relativizarea totală a punctului de vedere. Tot în anii 60 se dezvoltă
„realismul magic” sudamerican (vezi romanele lui Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Julio
Cortazar ş.a.), oarecum asemănător suprarealismului, în care visul şi realitatea, realul şi
fantasticul, sublimul şi grotescul, comicul şi tragicul se contopesc în construcţii baroce
fascinante, de o mare densitate metaforică. Romanul „postmodern” al ultimelor decenii se
caracterizează în primul rînd prin jocul intertextual şi denudarea tuturor convenţiilor
romaneşti, a mecanismelor textuale, fiind înainte de toate un „roman al scriiturii” (Barthes).
Din punct de vedere compoziţional, romanul poate îmbrăca cele mai variate forme (scrisori,
memorii, jurnal, eseu, cronică, reportaj etc.), iar din punct de vedere tematic, poate aborda
practic orice aspect al realităţii (viaţa socială, istoria, psihologia, condiţia umană etc.).