Sunteți pe pagina 1din 7

LIMBA ROMANA

ORIGINI SI DEZVOLTARE

I. Premisele istorice si lingvistice


ale formarii limbii romane

Odata cu expansiunea politica a Imperiului Roman apare si expansiunea


lingvistica. Latina, initial limba a orasului Roma, se impune ca limba oficiala a
imperiului. Extinderea oficiala a limbii latine, incepe o data cu supunerea Italiei,
insulelor Italiei si a insulelor din Marea Mediterana si se incheie cateva vecuri mai
tarziu, prin anexarea Daciei (sec. al II – lea d.Cr.).
Din limba latina deriva: romana, italiana, franceza, spaniola, portugheza,
catalana, dialectele reto-romanica si provensale, dalmata, grupate in doua categorii:
neolatine si romanice.
Etnogeneza romaneasca si construirea limbii romane sunt componente ale unui
process istoric de sinteza, la care au participat doua straturi etnolingvistice
fundamentale :
• Elemental autohton, geto-dac, ca baza etnica
• Elemental lingvistic, reprezentat de armata , colonisti etc.
La nivel lingvistic, in doua faze succesive se produce un proces: latina se
impune in defavoarea limbii autohtone, ulterior, sinteza lingvistica rezultata sub
dominatia limbii latine.
TERITORIUL CARPATO-DUNAREAN
Exista date care dateaza din paleolitic, numeroase fiind cele din neolitic
( 7000/5000 – 2700 i.Cr. ), dar si in epoca bronzului ( 2700- 2000/1800 i.Cr. ).
Din epoca bronzului apar date despre existente pre-tracice pe teritoriul dintre
Carpati si Balcani.
Sinteza pre-tracica rezulta din interferenta vechii populatii autohtone cu triburile
din tinuturile nordice formand componenta indo-europeana.
Tracii sunt un conglomerat de populatie raspandit pe un teritoriu avand ca limite
Carpatii nordici, Asia Mica, vestul Marii Negre, Marea Egee si Boemia.
Dacia este teritoriul locuit de triburi sau de uniuni de triburi geto-dace.
In secolul al VII - lea i.Cr., emigrantii greci stabiliti in vestul Marii Negre
intemeiaza orase-cetati ( Tomis, Callatis ). Cultura de sinteza daco-romana va avea
numai in Dobrogea, caracteristici suplimentare de sursa si de factura elenistica.
La sfarsitul mileniului I i.Cr., se pun bazele statului dac prin unirea triburilor sub
dominatia lui Burebista. Populatia predominant rurala se ocupau cu agricultura,
cresterea vitelor, albinaritul, olaritul, prelucrarea metalelor. Viata urbana era evoluata
si prospera avand urmatoarele orase: Apulum ( Alba Iulia ), Drobeta, Dierna
( Orsova ), Napoca ( Cluj ), Potaissa ( Turda ), Sarmisegetusa.
DACIA ROMANA
In urma razboaielor 101-102, 105-106 d.Cr., Dacia devine provincie romana,
condusa de un trimis oficial al imparatului, cu rangul de “legatus Augusti pro
praetor”. Un secol mai tarziu se acorda cetatenia romana dacilor.
La sfarsitul secolului al III - lea , stapanirea romana inceteaza prin asa - zisa
“retragere aureliana”.
Consecinte: declinul rapid al civilizatie urbane; crearea unui nou cadru politico-
administrativ si socio-cultural, in care se va dezvolta populatia daco-romana.
ROMANIZAREA
Este consecinta cruciala a expansiunii Imperiului Roman. Teritoriile si
populatiile cucerite, atrase in sfera de influenta si de dominatie a Imperiului, parcurg o
evolutie specufica; nota distinctive o formeaza tendinta de asimilare a modelului
superior, oferit de cultua si de civilizatia romana.
Romanizarea lingvistica este decisive pentru aparitia limbii romane; a constat in
invatarea limbii latine de catre populatia autohtona, acaparand astfel limba materna.
Romanizarea nonlingvistica consta in preluarea de catre populatia autohtona a
unor elemente de civilizatie spirituala si materiala romana ( rituri, credinte ).
Factori favorizanti ai romanizarii
• Expansiunea si cucerirea romana
• Dezvoltarea retelei de drumuri, cai de comunicatii
• Instituirea administratie romane
• Urbanizarea Daciei
• Prezenta legiunilor romane, a armatei
• Colonizarea intensa si sitematica a Daciei cu colonisti din imperiu
• Crestinismul de sursa latina
• Adoptarea si impunerea limbii latine
Durata romanizarii nu coincide cu durata stapanirii romane; procesul continua
pana in secolul al VII - lea.
Romanizarea este un fenomen ireversibil.
Consecinte: de natura etnolingvistica. Interferenta lingvistica si in cele din urma
inlocuirea limbii traco-dace cu latina au creat premise formarii limbii romane.

II. Elementul autohton in limba romana

Se presupune ca cele doua idiomuri au coexistat in spatiul daco-moesia, dar


latina – expresia a unei civilizatii superioare a asimilat limba daco-traca.
Limba traco-dacilor alcatuieste componenta autohtona sau substartul limbii
romane.
Pentru cunoasterea fondului lingvistic autohton, dispunem de un numar mic si
incert de izvoare:
• 57 de nume dacice de plante medicinale ( “dyn”-urizica, “guolete”-
ghinda )
• Nume proprii
• Inscriptii traco-dace
Vocabularul de substrat contine un numar mic de termini ( 84 – 200 ).
Cercetarile confirma faptul ca aproximativ 90 de cuvinte din romana actuala continua
cu siguranta elementele din limba populatiei autohtone.
Statul lexical primar este relativ modest, dar doua fapte sunt graitoare :
• Aproximativ 40 de termini autohtone fac parte din fondul lexical
principal
• Termenii autohtoni dezvolta largi familii de cuvinte si serii de nume
proprii. ( Substantivul de substrat “copil” a fost baza de derivare pt.
“cpopilas”… )
• Din punct de vedere morfologic, termenii de origine autohtona formeaza
serii de substantive concrete: om, casa, ocupatii: argea, baci, brau; fauna:
balaur, barza; natura: balta, brad.

III. Latinitatea limbii romane

“Limba romana este definita ca fiind limba latina vorbita in mod neintrerupt in
partea orientala a Imperiului Roman, cuprinzand provinciile dunarene romanizate, din
momentul patrunderii limbii latine in aceste provincii si pana in zilele noastre”.
Aceasta definitie este raspunsul la intrebarea: “ cum s-a format limba romana?”.
Aparitia romanei ca limita concreta cu fizionomie proprie este datorata actiunii
evolutiei de lunga durata. De fapt acest proces a presupus folosirea continua a limbii
latine pentru populatia din zonele dunarene romanizate. Asadar, intre limba latina si
limba romana este vizibila o diferenta dintre faza initiala si faza actuala.
Procesul complicat de formare a limbii latine in limba romana nu a avut caracter
accidental si intamplator; dimpotriva el a fost guvernat de reguli sau de tendinte care
au conturat directii clare de evolutie.
Legi fonetice:
• Disparitia consoanelor finale
• Grupul “gn” devine “mn”
• Grupul “ct” devine “pt”

IV. Teritoriul de formare a poporului roman


si al limbii romane

Teritoriul de formare e problema cea mai grea din istoria limbii romane,
deoarece a fost sursa unor indelungate dispute stiitifice. Teoriile se grupeaza in trei
grupe:
Teoria originii nord si sud dunarene
Procesul complex, unitar de construirea a populatiei romane si a limbii a avut
loc pe un intins teritoriu care cuprinde regiuni situate la nordul si la sudul Dunarii:
Dobrogea, Dacia, sudul Pannonei, Dardania, Moesia Inferioara si Moesia Superioara.
Deasemenea, la acest proces au participat si dacii liberi din zonele limitrofe cu Dacia
romana. Aceasta teorie este sustinuta de A. D. Xenopol., Nicolae Iorga, Al. Rosetti.
Teoria originii nord-dunarene
Aceasta teorie nu a avut demonstratii stiintifice convigatoare, ea fiind avansata
de persone ilustre D. Cantemir, P. Maior, B.P. Hasdeu.
Teoria originii sud-dunarene
Formarea poporului roman si a limbii romane la sud de Dunare ca urmare a
parasirii Daciei prin retragerea aureiana, a fost sustinuta de savanti romani, dar mai
ales de autori straini. Pana la sfarsitul secolului al VIII – lea, continuitatea romanitatii
carpato-dunarene nu a fost contestata. In ultimele decenii ale secolului, istoriografii
straini prezinta si “argumenteaza” ipoteza etnologenezei exclusiv sud-dunarene.
In secolul al XIX –lea, Robert Roesler reia aceeasi teorie, fixand trecerea
romanilor la nordul Dunarii la sfarsitul secolului al XII – lea.
Teoria imigrationista a fost promt contestata de carturarii Scolii Ardelene. Asa-
dar din perspective istorica si lingvistica, netemeinicia argumentelor roesleriene este
de multa vreme dovedita.
Asadar raman numai 2 teorii din cele 3: 1) una dintre variante cladeste ipoteza
originii sud-dunarene a romanilor, justificand actuala lor prezenta in spatiul fostei
Dacii prin migratii massive de populatie, greu de explicat.
2) cealalta varianta, confirmata stiinti –
fic, releva importanta nord-dunareana sicontinuitatea neintrerupta a populatiei
romanizate in Dacia.

V. Epoca de formare a limbii romane


“Nasterea” unei limbi nu este un fenomen de moment ci unul de durata. O limba
nu apare ci se constituie si se dezvolta ceea ce presupune un proces indelungat.”
Definitia limbii romane: “ Limba romana este limba latina vorbita in mod
neintrerupt […] din momentul patrunderii limbii latine in aceste provincii si pana in
zilele noatre.”
Formarea limbii romane prezinta mai multe etape.
Prima coincide cu extinderea autoritatilor romane in regiunile dunarene, urmata
de romanizarea oficiala a provinciei (sec. al II-lea – al III-lea ); consecinta lingvistica
fundamentala a romanizarii – adoptarea limbii latine ca mijloc de comunicare – este
totodata si conditia de baza pentru geneza limbii romane.
La sfarsitul secolului al III – lea, apare inceputul unor schimbari administrative.
Fosta provioncie Dacia romana este in afara granitelor imperiului, dar se formeaza la
sudul Dunarii Dacia Aureliana.
Un secol mai tarziu are loc dividerea Imperiului in: Imperiul Roman de Rasarit
(Bizantin) si Imperiul Roman de Apus. Pentru istoria tarii, a poporului si a limbii
romane, importanta este decizia imparatului Grazian de a repartiza Imperiului de
Orient diocenzele Dacia ( Dacia Repensis, Dacia Mediteranea, Moesia Superioara, ) si
Tracia ( Scetia, Moesia Inferioara ).
La limita dintre secolul al IV- lea si al V- lea, romanitatea S-E europeana intra
in faza de evolutie. In evolutia limbii latine acesta este momentul crucial. Datorita
rupturii de romanitate occidentala apar unele particularitati lingvistice. Intre Dacia si
Moesia, latina este limba oficiala.
Apar influente slave care au grafat nu pe latina in curs de transformare ci pe
noul idiom autonom.
TABEL PG. 62

VI. Influenta slava

Influenta slava a inceput in secolul al VI-lea asupra limbii romane. Grupuri de


slavi au parasite “patria mama” indreptandu-se spre V si S-E continentului.
Izvoarele istorice si arheologice afirma prezenta slavilor inca de la jumatatea
secolului al VI-lea in Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania de S-E si teritoriul
dintre Dunare si Balcani. Aceasta venire nu a avut un caracter pasnic, astfel incat
aceasta migratie si-a pus amprenta.
La S de Dunare acestia au asimilat sau au dislocate populatia pe cand la N de
Dunare au fost asimilati de sinteza daco-romana.
Populatia ajunsa pe terioriul fostei Dacii convietuieste impreuna cu populatia
autohtona si sunt obligate sa invete romana dar influentele slave sunt simtite asupra
vocabularului.
La nivel fonetic si morfologic si bilingvismului sunt discutabile.
Vocabularul reprezinta singurul segment al limbii romane in care influenta slava
este substantiala si importanta: o serie de verbe si adjective fundamentale din limba
romana sunt de origine slava:
-verbe: citi, cladi, darui, logodi, porni, primi, trai, trebui, voi;
-adjective: carn, drag, lacom, mandru, prost, scump, vessel, vesnic.
SLAVONA IN CULTURA ROMANEASCA
Slavona este varianta literara tarzie a limbii vechi slave bisericesti.
Pentru romanii la N de Dunare si din Transilvania, slavona a fost initial numai
limba bisericeasca a cultului ortodox. Acceptarea ca limba sfanta se impune si ea la N
de Dunare inlocuind latina ecleziastica.
In Transilvania, slavona a avut o pozitie mai subreda, fiind permanent concurata
de latina.

VII. Romana comuna

Romana comuna este o etapa fundamentala din istoria veche a limbii noastre,
mai exact, prima faza in formarea limbii. Din aceasta limba se formeaza 4 dialecte:
aroman, meglenoroman, istroroman, dacoroman. Cu acest proces se incheie perioada
numita romana comuna, iar fiecare dialect isi va urma o linie proprie a evolutiei.
Sunt considerate anumite fapte fonetice ca: sistemul vocalic era format din 6
vocale ( a,e,i,o,u,ă ), sistemul consonatic prezinta o serie de inovatii in raport cu
latinitatea dunareana (č,ğ,ţ,ş,cl,gl).

VIII. Limba romana intre secolele al XIII-lea – inceputul


secolului al XVI-lea

Dupa destramarea romanei comune, daco-romana urmeaza o evolutie specifica.


In aceasta perioada pe teritoriul romanesc au loc noi schimbari pe plan politic. Se
formeaza cnezate si voievodate si tari (“Tara Barsei”, “Tara Hategului”).
In istoria limbii romane intre sec. al X-lea si al XII-lea, dar si inceputul sec. al
XV-lea este o perioada cuprinsa intre sfarsitul limbii comune si inceputul limbii
romane. In acest interval de timp nu se cunosc multe date, nu sunt texte in limba
romane.
In aceasta perioada este impusa ca limba oficiala a relatiilor administrative si a
serviciului divin ortodox, limba slavona. Documente slavo-romane cuprind:
• Inscriptii: de la Murfatlar, de la sfarsitul sec. al X –lea
• Documente de cancelarie
• Scrieri istorgrafici slavone, care privesc istoria romanilor: “Cronica
scurta a Moldovei” (1352-1451), “Letopisetul de la Putna” (1359-1526)
• Scrieri religioase
Vocabularul romanesc din documentele slavo-romane se compune din cateva
sute de cuvinte, inegal atestate si repartizate din timp. Numarul cuvintelor romanesti
care apar in scrieri sunt peste 400 de unitati preponderenti fiind cei de uz curent
proveniti din fondul latin (subst.: barbat, fata, iepure, gura) dar si din limba slava
(morun, holtei, bujor).
Sunt documente latinesti mai ales din Transilvania care contin fragmente din
limba romana bine reprezentate. Incepand cu sec. al XI-lea latina revine ca limba
savanta, “vehicul al culturii medievale”. Documentele de utilizare a limbii latine sunt
de tip oficial: Biserica (catolica), servicii diplomatice, cancelariile locale si
voievodatele.
Prin forma lor, cuvintele romanesti intercalate in documentele slavone, latine
sau maghiare reflecta stadiul de evolutie fonetica si morfologica atins de limba
romana in sec. al X-lea – al XV-lea.

Dupa desprinderea din romana comuna si pana in pragul sec. al XVI-lea, daco-
romana vene in contact cu limbile nelatine, ale popoarelor migratoare.
INFLUENTA SLAVA a continuat sa se manifeste atat pe cale orala cat si prin
intermediul savant al slavonei. Numarul mare de documente slavo-romane a favorizat
asimilarea cel putin temporara a unui set bogat de termini. Dupa sec. al XII-lea, sursa
acestui tip de imprumuturi o constituie limba bulgara, rusa, ucrainiana, sarbo-croata.
INFLUENTA GREACA (BIZANTINA) reprezinta elemental de continuitate
culturala. Fenomenul de amploare este ilustrat cu precadere de vocabularul crestin,
este guvernat si intretinut de impunerea liturghiei slave (acatist, apostol, arhanghel,
icoana, evanghelie).
INFLUENTA MAGHIARA. Incepand in sec. al IX-lea populatiile maghiare
migreaza spre V pana in Campia Panonnei. De la sfarsitul sec. al XI-lea pana in sec.
al XIII-lea stapanirea maghiara se exercita asupra Transilvaniei. Din aceasta perioada
de convietuire a celor doua popoare dateaza primele imprumuturi maghiare numai de
natura lexicala. Prima atestare documentara provine din sec. al XIV-lea pentru
cuvintele “uric” si “hotar”.
Imprumuturile maghiare sunt substantive concrete, adjective si verbe care se
impart intre variatia popular-regionala si variatia literara a limbii romane: “aprod,
helesteu, imas” fata de “ ban, belsug, gand, oras, vama”.
INFLUENTA TURCA apare in sec al X-lea – al XV-lea vizibila prin anumite
toponime: Caracal, Coman(a), Peceneaga, Picenegul, Teleorman.
INFLUENTA GERMANA se contureaza ca efect al influentei colonistilor sasi
din Transilvania, incepand cu sec. al XI-lea – al XII-lea; originari din zona Rinului,
din Flandra, Saxona sau Luxemburg, sasii impun terminologii specifice pentru diferite
ocupatii practice.
IX. Limba romana in secolul al XVI-lea – al XVIII-lea
Epoca veche din istoria limbii romane literare

Aproximativ doua secole si jumatate dureaza epoca veche din istoria limbii
romane, ca limba de cultura (1521-1780). In aceasta perioada apar primele scrieri:
“Scrisoarea lui Neacsu” si prima gramatica romaneasca tiparita “Elementa linguae
daco-romae sive valachicae” de Samuel Micu si Gheorghe Sincai.
In raport cu stadiile precedente, epoca veche este dominanta de un element de
noutate absoluta si de importanta majora pentru cultura medievala: scrisul in limba
romana.
Aparitia scrisului in limba romana a fost explicate in actiunea combinata a unor
cauze interne si cauze externe, care, initial, au reflectat tendinta de emancipare
religioasa. Adoptarea limbii romane in comunicarea scrisa constituie un moment
cultural decisive: se creeaza conditia obligatorie pentru eliminarea treptata a slavonei
ca limba de cultura.
Inceputul scrisului in limba romana. Ipoteze neconfirmate plaseaza inceputul
scrisului in limba romana la sfarsitul sec. al XV-lea. In 1485 juramantul lui Stefan cel
Mare catre Cazimir, ar fi fost tradus in polona.
Dezvoltarea scrisului in limba romana devine pregnanta dupa mijlocul sec. al
XVI-lea.
Textile originale sunt pentru inceput de mica intindere si relative unitare ca
destinatie ( scrisori particulare sau pentru cancelarie ).
Textile traduse sunt restranse, initial, la o singura categorie: scrieri religioase.
In sec. al XVI-lea, versiuni romanesti privin din centrul si vestul Transilvaniei.
In Tara Romaneasca si Moldova se copiaza scrieri religioase traduse din alte zone ale
tarii. Fenomenul are o explicatie plauzibila: pe de o parte in Transilvania si Banat
slavona era mai putin cunoscuta si folosita, pe de alta parte intreaga regiune a fost
receptive la ideile Reforme protestante.
Textile originale se imbogatesc cu categoria lucrarilor istoriografice ale
cronicarilor Moldovei ( G. Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, D. Cantemir ) si
munteni ( Mihail Moxa, C-tin Cantacuzino, Radu Greceanu, Radu Popescu).
Textile traduse isi largesc aria de cupridere.
La inceputul sec. al XVI-lea timp de doua veacuri, literatura tradusa insumeaza:
carti bisericesti, carti laice juridico-administrative, carti laice populare.
In sec. al XVII-lea este adoptata limba materna ca limba liturgica in Biserica
Ortodoxa romana.