Octav Băncilă, pictorul ţărănimii oropsite

Daniela Şontică, 08 Februarie 2019

Cunoaştem cu toţii tablouri de Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza,

Ştefan Luchian, Camil Ressu, Francisc Şirato, Ştefan Dimitrescu sau Octav Băncilă
în care sunt arătate aspecte ale vieții de la sat. Dintre toţi aceşti artişti, Octav Băncilă
(1872-1944) a schimbat pentru totdeauna felul de a picta universul rural, întrucât a
redat cu realism aspectele dure ale lumii rurale, atrăgând atenţia că la sat nu există
doar romanticele care trase de boi sau fetele visătoare sub cerdacuri. Anul 1907 l-a
impulsionat să arate lumii ţăranii revoltați, care îşi cereau cu hotărâre drepturile
sociale.

Criticul de artă Dan Caragea punctează câteva dintre calităţile artistice ale lui Octav
Băncilă: „Este cel mai de seamă reprezentant al realismului social în pictura
românească. Format la școala socialistă a ideilor sfârșitului de veac XIX, Băncilă
dovedește tenacitate, perseverență și coerență în tendințele exprimate în arta sa. A
fost pictorul țărănimii oropsite și împilate, dar și al proletariatului ce se adăpostea în
mahalalele orașelor. A surprins omul umil în trăirea sa cotidiană, considerând că
artistul trebuie să fie, înainte de toate, o conștiință critică a vremii”.

Pictorul Răscoalei din 1907

Supranumit „pictorul Răscoalei de la 1907”, artistul născut la Botoşani în 1872 îşi

merită din plin supranumele, întrucât a realizat o serie întreagă de tablouri pe tema
răscoalei ţărăneşti de la început de secol XX. Mulţi dintre noi îşi mai amintesc poate
că în manualele de limba și literatura română de ciclu gimnazial din perioada
comunistă existau niște picturi celebre redate la finalul acestora pentru îmbogățirea
culturii generale a elevilor, iar între acele fotocopii se afla și pictura „1907” de Octav
Băncilă. Acel tablou, care esențializează în el toată revolta și furia țărănilor români
obidiți de-a lungul veacurilor, reuşeşte să transmită prin culori ceea ce transmite în
plan literar poezia „Noi vrem pământ” a lui George Coşbuc.

Înainte de a picta seria Răscoalei, Băncilă a înfățișat ţăranii aproape întotdeauna într-
o activitate, mereu lucrând ceva. A pictat sute de pânze în care apar ciobani cu oile
prin luminișul pădurilor sau pe câmp, țărani secerând și culegând recolta, plugari pe
ţarină ori bărbaţi cărând lemne și vreascuri din pădure. Femeile din picturile lui spală
rufe, torc fuioare, aduc apă, aruncă năvodul în râu. Multe din picturile lui Băncilă
arată prânzul sau cina sărăcăcioase pe care și le puteau permite ţăranii. El nu a
căutat idilicul vieții la țară ca predecesorii săi. Realismul muncii şi al luptei cu
greutățile vieții a făcut ca tablourile lui Băncilă să rămână nişte documente artistice
ale condițiilor în care și-a dus traiul țărănimea acelei perioade.

„Execuţia”, un tablou interzis

Octav Băncilă a început să lucreze primele schiţe cu tema răscoalei în vara anului
1907, iar în decembrie acelaşi an, artistul a expus două tablouri în vitrina unei librării
din Iaşi: „1907” (lucrarea se află astăzi la Muzeul Naţional de Artă al României) şi
„Înainte de 1907”. A realizat după aceea mai multe uleiuri pe pânză cu această temă.
Nu s-au putut identifica până astăzi toate tablourile din ciclul răscoalei, se cunosc
doar cele cu titlurile: „Înainte de 1907”, „Cap de ţăran bătrân”, „1907”, „Execuţia”,
„Recunoaşterea”, „Înmormântarea”, „Sub escortă”, „După răscoale”, „Blestemul”,
„Povestirea răscoalelor”, „La sfat”, „Historia”. Există posibilitatea ca unele să se afle
în colecţii particulare necunoscute, altele distruse, iar altele au fost trimise peste
hotare. Cert este că Băncilă a pictat la ele între 1907 şi 1909 şi că le-a expus la
Ateneul Român în 1909, dar fără vreun succes. Lucrarea „Execuţia” a fost scoasă din
galerie de autorităţi, întrucât era proaspătă problema spinoasă a înăbuşirii
sângeroase a răscoalelor. Într-un număr din ziarul „România Muncitoare” din 1909 se
spune că era o pânză mare, de 2,5 x 2,5 metri, descrisă astfel: „Este una din scenele
groaznice ale represiunii sălbatice. În ea, pictorul a prins și a fixat momentul cel mai
criminal al orgiei de sânge din 1907. Pe un delușor, înconjurat de alte dealuri
înverzite, sub un văzduh înfiorat parcă de lupta dintre norii încruntați, de plumb, și cei
însoriți de razele soarelui, acolo e locul de osândă. În față, stă așezat plutonul de
execuție, cu arma la ochi, gata să tragă, așteptând comanda ofițerului, a cărui sabie
strălucește în vânt. Alături sunt trupe aduse să asiste la măcel, să învețe arta de a
ucide, să se îmbete de mirosul sângelui cald. În față, stă rândul prizonierilor, stau
țăranii așteptându-și moartea: cruzimea asasinilor și-a făcut o plăcere din a-i ține în
gura puștilor cu ochii neacoperiți…” S-a păstrat doar această descriere din ziar,
tabloul în sine se pare că a ajuns în America.

Un artist cu vederi politice de stânga

În 1914, Băncilă a avut o mare expoziţie la Ateneu, dar de data aceasta, printre alte
zeci de lucrări, au fost admirate şi cele referitoare la 1907. Un an mai târziu, el a -
expus în Bucureşti peste 100 de tablouri şi i s-au vândut aproape toate. Intrase deja
în conştiinţa publicului şi a criticilor de artă drept un maestru. După acest an, a pictat
scene din viaţa muncitorilor şi a continuat să mai picteze chipuri pitoreşti de ţigani,
evrei şi muncitori. Însă vigoarea lucrărilor de până atunci n-a mai atins-o niciodată.
„Declinul inspirației, după 1915, dar și înnoirea picturii noastre l-au făcut să-și încheie
mai devreme cariera. După moarte, Băncilă va cunoaște o a doua perioadă de glorie,
ca precursor al realismului socialist”, consideră criticul de artă Dan Caragea.
Lui Octav Băncilă i se reproșează vederile politice de stânga, o orientare ideologică
de familie, dacă ne gândim că sora pictorului, Sofia Nădejde, era o ferventă
luptătoare socialistă. Artistul şi-a împlinit idealul politic în 1919, prin fondarea
Partidului Muncitor, împreună cu Constantin Ion Parhon și cu Paul Bujor.
Formațiunea a fuzionat însă foarte repede cu Partidul Țărănesc, iar artistul s-a retras
şi, în mod curios, n-a devenit niciodată membru al Partidului Comunist. Cu toate
acestea, ajunşi la putere după moartea lui, survenită în 1944, comuniștii s-au folosit
de realismul dur al lucrărilor sale pentru a înfiera burghezo-moșierimea.
A învins reprezentarea idilică

Chiar dacă Octav Băncilă a reuşit să ne lase atâtea tablouri în care personajul
principal este ţăranul, chiar dacă nimeni n-a avut o empatie mai mare decât el pentru
viaţa grea a acestuia, chiar dacă a adus o schimbare în istoria artei plastice
româneşti, publicul nu-l preferă înaintea lui Nicolae Grigorescu atunci când vine
vorba de picturi din lumea satului. Dan Caragea explică: „În mentalitatea
românească, țăranul a fost și continuă să fie tipul uman sempitern. În adâncul nostru,
noi ne considerăm și astăzi o națiune rurală care nu și-a părăsit vatra strămoșească
și obiceiurile. De aceea, toată publicitatea turistică, chiar și cea recentă, are mereu în
vedere splendori peisagistice, dar și grupuri de fete și băieți rumeni, salubri și
zâmbitori din Maramureș sau Bucovina. Aceasta este metonimia cu care operăm în
imaginar ori de câte ori ne manifestăm narcisismul identitar. Grigorescu este în
pictura națională ceea ce Eminescu este în poezie. Întemeietorul. Un car cu boi
zdraveni ce merg agale sau portretul unei fetișcane de o mlădiere incredibilă a
trupului, cu obrajii parcă smălțuiți ca un urcior, purtând cu o rară delicatețe bluza de
borangic, baticul și fota sunt suficiente – împreună cu acele pete măiestre de lumină
și culoare − să facă să vibreze generații după generații. Alegoria identității trebuie să
fie totdeauna idilizată, clasică și absolut frumoasă. Pe de altă parte, stau sutele de
tablouri ale lui Octav Băncilă, dintre care ne aducem aminte (capriciile istoriei!) pe
cele realist-sociale, cu calici, cu urgisiți ai vieții, cu anonimi ai trudei câmpului. Nici o
națiune, dar mai ales cele închegate în state recente, nu va alege ca imagine de
sine, spre mândrie și autoprezentare, o spălătoreasă. Va prefera nimfa.”

Oricâte regimuri politice s-au schimbat de la 1907 încoace, ţăranii au rămas mereu clasa
socială cea mai dezavantajată, deşi ei nu se mai revoltă ca atunci şi nici pictorii nu mai deţin
puterea de a critica ceva prin arta lor. „Atât cât se poate omenește prevedea, Octav Băncilă va
rămâne un reper în pictura noastră, chiar dacă realismul social s-a refugiat astăzi aproape
exclusiv în fotografie”, concluzionează criticul de artă Dan Caragea. Într-adevăr, fascinaţia
faţă de satul românesc se vede astăzi mai vie ca în orice artă în lucrările unor maeştri fotografi
precum Sorin Onişor, Alex Robciuc, Lucian Muntean, Răzvan Voiculescu. Ei şi alţi câţiva ne
arată această lume a satului, cu bune şi rele, în fotografii care ne cuceresc pe toţi, inclusiv pe
editorii unor mari publicaţii ale lumii.

Galerie foto: