Sunteți pe pagina 1din 8

 pentru mana:

- decuparea de hartie dupa contur, mototolirea si intinderea unei hartii


- amestecarea cartilor de joc
- alegerea boabelor de cereale
- invartirea unui creion, insurubarea unui surub, inodat / deznodat de
noduri
- scris de mana
- jocul cu mingea, table, sah, puzzle, domino, rummy
- brodat, cusut, tricotat, crosetat, pictat.

REEDUCAREA PREHENSIUNII

Reeducarea prehensiunii trebuie să ţină seama de principalele mişcări care


constituie acest act motor şi să cuprindă, deci, exerciţii de reeducare ale
acestora (circumducţja policelui; abducţia şi adducţia articulaţiilor meta-
carpofalangiene ale degetelor 2-5; flexia şi extensia degetelor; prinderea
diferitelor obiecte care să solicite diferite moduri de apucare (prehensiune
sferică, cilindrică, plană, laterală, etc); exerciţji de prehensiune dirijată.
Aparatura necesară acestei reeducări trebuie să cuprindă toată gama
posibilităţilor de apucare ale mâinii. în centrele mari de reeducare sunt
create săli speciale unde se iniţiază adevărate concursuri între bolnavi (H.
Rusk).
ÎN PRIMA ETAPĂ se va reeduca mişcarea simplă de convergenţă a degetelor,
cu accent pe opoziţia policelui, descompusă (ab-ducţie, rotaţii, antepulsie,
flexie).
ÎN ETAPA A DOUA se va trece la apucarea diferitelor obiecte, începând cu
cele sferice şi voluminoase. Treptat, volumul obiectelor scade şi li se
schimbă forma, pentru a solicita mâna, membrul superior şi sistemul
neuromuscular să execute prehensiuni diferenţiate (obiecte plate,
cilindrice).
ÎN ETAPA A TREIA, obiectele cu aceeaşi formă şi dimensiune vor avea
consistenţe şi greutăţi diferite. în această etapă, bolnavul îşi dozează forţa
apucării, putând deplasa obiectele dintr-un loc în altul.

în sfârşit, ETAPA A PATRA, cuprinde încadrarea prehensiunii în complexe de


mişcări ale membrului superior. Se trece la combinarea prehensiunii cu
pronaţia şi supinaţia, cu flexia şi extensia diferitelor segmente etc. în acest

1
scop, se pot construi panouri cuprinzând diverse obiecte uzuale pe care
bolnavul le manevrează cotidian (clanţe de uşi, broaşte cu chei, zăvoare,
întrerupătoare, ştechere cu priză de curent, manivele, becuri care se
înşurubează şi se deşurubează, robinete, etc).
Reeducarea prehensiunii este deosebit de dificilă şi pretenţioasă. Medicul şi
kinetote-rapeutul trebuie să aibă în vedere, în continuu, o serie de factori
importanţi, de care este legat succesul sau insuccesul eforturilor lor
terapeutice:
. Specificul deficienţei şi răsunetul său psihic asupra bolnavului;
. Durata bolii, durata recuperării spontane, numărul şi gravitatea
intervenţiilor chirurgicale suferite de bolnav;
. Capacitatea fizică generală a bolnavului;
. Vârsta şi sexul;
. Profesia, aptitudinile colaterale ale bolnavului;

. Scopul pe care-l urmărim în cursul reeducării;


. Tipul de sistem nervos al individului, pentru a stabili ritmul, durata,
complexitatea programelor de reeducare;
. Caracteristicile morfofuncţionale ale segmentelor de membru interesat, cu
eventualele noi stereotipuri formate prin transplantări sau transpoziţii
musculotendinoase;
. Starea sensibilităţii tactile, termice etc, la nivelul degetelor şi a celorlalte
segmente ale membrului.

Se obisnuieste sa se aprecieze prehensiunea din punct de vedere calitativ si


cantitativ.
Formele calitative ale prehensiunii, la rindul lor, pot fi urmatoarele :
1) prehensiune globala cilindrica (digito-palmara), care se realizeaza prin
miscari secundare executate de fiecare segment al miinii (. 224) ;
2) pensa adductoare si abductoare dintre police si index, care reprezinta,
practic, o miscare cu un grad de libertate la unii bolnavi, cum ar fi cei
reumatici (. 225) ;
3) miscarea de opozitie, caracteristica miinii omului, prin disparitia careia
mina isi pierde peste 40% din capacitatea ei functionala ;

4) miscarea de agatare (hook) ;

5) prehensiunea in ciocan, in care poli-cele se afla pe axul obiectului (. 226).

2
Formele cantitati ale prehensiunii se impart in :

1) prinderea cu frecare, mai slaba ca intensitate ;

2) prinderea fara frecare, care se realizeaza prin agatare si este mai


puternica.
Reeducarea prehensiunii este dependenta de dirsele afectiuni ale
miinii, programele de reeducare axindu-se in special pe forma
calitativa a prehensiunii care este deficitara.In privinta formelor
cantitative se insista in special asupra prinderilor fara frecare, mai
eficiente.
Un principiu general in reeducarea prehensiunii ramine faptul ca
intotdeauna trebuie inceputa cu miscarile de flexie-extensie si mai ales
de abductie si adductie ale articulatiilor metacarpofalangiene. Numai
prin obtinerea unei mobilitati suficiente a acestora este posibila
reeducarea miscarilor celorlalte segmente, datorita ligamentelor
colaterale ale articulatiilor metacarpofalangiene ; printr-o imobilizare
prelungita, acestea se retracta, nepermitind mobilizarea ligamentelor
accesorii care mentin teaca flexorilor degetelor.In continuare vom
prezenta o serie de programe care se aplica in reeducarea dirselor
forme ale prehensiunii.

Trecerea la programele diferenţiate de forme calitative ale prehensiunii se


face numai după asigurarea unei supleţe corespunzătoare a articulaţiilor
metcarpofalangiene şi inter-falangiene.
Principalele programe de mişcări dirijate în cadrul reeducării formelor
calitative ale prehensiunii sunt:
- Reeducarea prehensiunii globale cilindrice cuprinde şedinţe repetate de:
abducţia şi adducţia pasivă, apoi activă, ale degetelor; flexia şi extensia
pasivă, apoi active, ale degetelor; extensia simultană şi a fiecărui deget în
parte, cu palma sprijinită pe planul mesei; flexia repetată a degetelor pe o
pară de cauciuc, sau minge de cauciuc; urcarea treptată a mâinilor pe barele
unei scări sau unui spalier; manipulări de bastoane (ridicări, orientări

3
diverse, trecerea dintr-o mână în alta); rostogolirea mingii medicinale;
mutarea din loc a unor pahare de diferite dimensiuni.
- Reeducarea pensei police-index, prin: abducţia şi adducţia active ale
policelui; apucarea unei coli de hârtie între police şi index prin
adducţia policelui; apucarea unui caiet, în aceleaşi condiţii; apăsări cu
policele (clanţă etc);adducţia şi abducţia policelui cu rezistenţă pasivă,
manuală şi, apoi, cu autorezistenţă.

- Reeducarea opoziţiei: atingerea policelui de pulpa fiecărui deget;


aruncarea şi prinderea unui balon; apucarea unui pahar cu apă şi mutarea
lui în diferite locuri; încheierea şi descheierea nasturilor; exerciţii de desen
şi scris, simple, cu creionul; legarea şiretelor (Ia "gheata de lemn"); flexia
convergentă a tuturor degetelor pe o minge sau pară de cauciuc;
frământarea şi modularea unui bol de chit sau plastelină; apucarea şi
strângerea dinamometrului; deschiderea şi închiderea robinetelor; tăierea
de figuri geometrice din hârtie şi din carton, cu foarfecă; trecerea de ace
prin pânză.
- Reeducarea mişcării de agăţare, cuprinde: abducţia şi adducţia pasivă a
degetelor; flexia şi extensia pasivă a degetelor; flexia şi extensia activă a
degetelor; abducţia şi adducţia activă a degetelor; încleştarea şi tracţiunea
degetelor ambelor mâini, apoi cu partener; tracţiunea cu degetele
încleştate, a unui arc sau extensor fixat pe perete, genuflexiuni cu mâinile
fixate în prehensiune cilindrică pe bara spalierului; deschiderea şi
închiderea unei uşi; tracţiuni digitale cu exten-sorul; flexii şi extensii ale
degetelor pe o pară de cauciuc.

REEDUCAREA MERSULUI

Reeducarea funcţională a mersului,după(Z.Pasztai2001),” trebuie considerată un


capitol special al recuperării, mersul fiind o mişcare complexă care antrenează tot

4
corpul – lanţurile cinematice ale întregului organism uman.
Mersul constiruie un procedeu natural de deplasare în care sunt folosite mişcări
ciclice, adică fazele care compun mersul se succed mereu în aceeaşi ordine. În
mers, spre deosebire de alergare, există în permanenţă contacul cu solul cu un
membru inferior (un singur picior) sprijin unilateral, sau cu ambele membre
inferioare (călcâi, vârf), sprijin dublu.
Ciclul complet al mişcărilor membrelor inferioare în mers formează pasul dublu în
care fiecare membru inferior trece prin perioadele de sprijin, oscilant şi din nou
sprijin.
Termenul indisolubil legat de mers este pasul.
Pasul se desfăşoară în patru timpi:
începutul sprijinului dublu (ambele MI);
• sprijinul dublu;
• sprijinul unilateral
• începutul dublului sprijin ulterior.
Fazele mersului
Faza de amortizare: începe o dată cu aşezarea piciorului pe sol, înaintea corpului şi
ţine până în momentul verticalei, când corpul se găseşte deasupra MI de sprijin.
Faza pasului posterior este întălnită atunci când piciorul se găseşte înapoia
trunchiului şi se flectează treptat din cele trei articulatii (coxo-femurală. genunchi,
gleznă) pe măsura ce se apropie de verticală, aici având unghiuri maxime de flexie.
Faza pasului anterior apare când membrul inferior oscilant trece de la momentul
verticalei şi se întinde treptat (din articulaţia coxo-femurală, genunchi, gleznă),
găsindu-se în extensie maximă necesară în momentul când va lua contact cu
solul.
În timpul mersului, în timpul fiecărui ciclu de mişcare, centrul de greutate al
corpului (CG) execută două urcări şi două coborări. Urcarea cea mai înaltă
corespunde momentului verticalei, iar coborârea cea mai joasă corespunde
sprijinului dublu.
Centrul de greutate execută şi oscilaţii laterale, când greutatea corpului trece de
pe un membru inferior pe celălalt.
Trunchiul participă la rândul lui la menţinerea unei poziţii bune în timpul mersului.
prin răsucire la stânga şi la dreapta, simultane cu cele ale bazinului, însă în sens

5
opus. Astfel, la fiecare păşire, braţul şi piciorul opus sunt duse în acelaşi timp
înainte. Amplitudinea şi viteza mişcărilor de trunchi şi din articulaţia
scapulohumerală sunt legate de amplitudinea şi viteza mişcărilor membrelor
inferioare şi ale bazinului.
Educarea şi readaptarea mersului
Educarea motrică, a mersului în special, este o acţiune, un ansamblu de informaţii
si impulsuri pentru retrezirea, dezvoltarea şi perfecţionarea capacităţii de mişcare
restante şi însuşirea de noi cunoştinţe pentru întreţinerea, îmbunătăţirea,
consolidarea şi readaptarea mersului la noile condiţii create de o afecţiune.
Readaptarea sau refacerea capacităţii motrice a celor cu diferite leziuni organice
este un proces de refacere parţială sau totală a unor funcţii motrice şi psihice
alterate, realizabil printr-un complex de măsuri terapeutice.
Recuperarea este procesul de vindecare parţială sau totală din punct de vedere
fizic, psihic a unei mişcări, a mersului în cazul nostru, care se produce atât spontan
cât şi ca urmare a unui proces bine gândit şi corect condus de reeducare
funcţională. Este o terapie complexă prin care se urmăreşte recâştigarea funcţiei
unui organ, a unuia sau a mai multor segmente neutilizate o perioada de timp.
Mersul fără sprijin este, evident, idealul spre care trebuie să tindă procesul de
educare, reeducare şi readaptare. În cazul când invaliditatea sau deficienţele
rămân definitive se pune problema nu a reluării mersului obişnuit, ci a educării şi
dezvoltării unor mecanisme de compensare şi creării unor noi imagini şi
stereotipuri dinamice.
Educarea şi recuperarea, prin tehnicile şi exerciţiile specifice de reluare a mersului,
încep cu perioade de adaptare progresivă până la realizarea ortostatismului care
în multe cazuri, şi în special la vârstnici, are o importanţă deosebită.
În traumatologie sechelele generate duc la invaliditaţi, deficienţe, pierderea
coordonării mersului sau chiar la imposibilitatea reluării acestuia fără ajutorul
kinetoterapeutului sau a cadrelor specializate din domeniul recuperării medicale.
Stadiile reluării mersului
Ridicarea în poziţie ortostatică, fără ăncărcarea membrului inferior afectat;
• Stabilizarea - echilibrarea în ortostatism cu posibilitatea de încărcare progresivă
a membrului inferior afectat;
• Mersul între bare paralele, cu aparate ajutatoare (cadru de mers, cârje axiale sau

6
canadiene,
baston) fără încărcarea completă a membrului inferior afectat;
• Mersul fără sprijin pe membrul afectat;
• Mersul cu încărcarea membrului afectat (unipodalism);
• Refacerea completă a mersului, mers în condiţii obişnuite şi speciale.
A
. Mijloace utilizate în recuperarea mersului
Până la mers este necesar şi obligatoriu , antrenarea şi pregatirea pacientului
pentru statiunea bipedă - ortostatism - sau dăcă este posibil monopodală -
unipodală. Toate acestea se vor realiza treptat, prin kinetoterapia specifică de
încărcare gradată şi progresivă a membrului inferior afectat.
Vom începe formele de adaptare-readaptare-educare a mersului dăcă pacientul
reuşeşte să-şi menţină fără tulburări de echilibru ortostatismul, singur şi fără
sprijin . O dată cu trecerea pacientului la poziţia verticală, ortostatică, se poate
începe educarea propriu-zisă a mersului prin:
a). Mersul fără sprijin pe membrul inferior afectat. Ţinând seama de afecţiunea şi
posibilitaţile fiziologice ale pacientului, vom folosi succesiv unul sau mai multe
aparate de sprijin pentru pornirea şi reluarea mersului. Aceste aparate pot fi fixe
(bare paralele, plan înclinat, bancă de gimnastică, suport pentru sprijinul
membrului superior, covor rulant,etc.) şi mobile (cadrul de mers pe rotile, cârje,
bastoane, etc.).
b). Mersul cu încărcarea membrului inferior afectat. Se va relua treptat în funcţie
de nivelul şi tipul lezional (neurologic, posttraumatic, amputat).
În această etapă de reluare a mersului de un real folos este utilizarea
hidrokinetoterapiei, adică reluarea mersului în bazine cu apa, sprijinul fiind
asigurat prin barele de pe marginea bazinului, suspensie sau atârnare.
Încărcarea membrului inferior afectat este indicată pentru evitarea osteoporozei
însă avantajele vor fi evidente numai în cazul unei progresii corecte, evitându-se
apariţia durerii. Reeducarea completă a mersului presupune mersul pe plan
înclinat în sensul urcării sau coborârii acestuia, mersul pe două linii paralele,
mersul pe o linie mediană, mersul lateral, mersul pe teren accidental, cu
întoarceri, cu picioarele incrucişate, cu staţionare în unipodalism 5-10-15 secunde,
urcarea şi coborârea scărilor, săritura pe loc şi alergare.

7
8