Sunteți pe pagina 1din 4

HOTĂRÂTOARE CA O

Fericirea în sclavie - Jean Paulhan


SCRISOARE

De ce numim cărţile acestea „periculoase”? E cel puţin


imprudent. O dată catalogate astfel, simţim cum o vitejie colectivă
ne provoacă cheful de a le citi şi de a ne expune pericolului. Nu fără
motiv, societăţile geografice recomandă membrilor ca, atunci când
îşi povestesc călătoriile, să nu insiste asupra pericolelor prin care
au trecut. Nu din modestie, ci pentru a nu duce pe alţii în ispită (cum
se vede că se întâmplă, de pildă, cu uşurinţa de a merge la război).
Păi, despre ce pericole vorbim?
Din poziţia mea, ar fi unul pe care îl zăresc foarte bine. Un
pericol modest. Povestea lui O este, evident, una dintre acele cărţi
ce marchează cititorii, care nu le mai lasă din mână o dată ce au dat
de ele. Cărţile acestea sunt straniu supuse influenţei pe care o
exercită şi se transformă pe măsura evoluţiei influenţei la care mă
refer. Şi aşa, după câţiva ani, nu mai sunt aceleaşi cărţi. Primele
reacţii critice au fost cam neghioabe. Cu atât mai rău ! Un critic nu
trebuie niciodată să ezite în faţa ridicolului. Cel mai simplu îmi e să
mărturisesc că nu mă pricep. Înaintez bine dispus în Povestea lui O,
ca într-un basm cu zâne – se ştie că basmele cu zâne sunt romanele
erotice ale copilăriei –, ca printr-unul dintre acele castele feerice
care par părăsite şi totuşi, de sub husele lor, fotoliile, scaunele şi
paturile cu stâlpi înalţi la cele patru colţuri n-au fir de praf, iar bicele
şi cravaşele sunt la locul lor. Sunt la locul lor, aş
zice, în mod natural. Nicio umbră de rugină pe lanţuri, nici o
picătură de apă pe dalele de toate culorile.
Dacă este vreun cuvânt care îmi vine mai întâi în minte când
mă gândesc la O, acesta este „decenţă”. Cuvânt dificil de motivat.
Aşa că, să trecem mai departe. Şi curentul ăsta neîncetat care
trece prin toate camerele. Prin O mai suflă neîncetat şi un nu ştiu
ce spirit mereu pur şi violent, fără să se amestece cu altceva. E un
spirit hotărâtor, care nu se împiedică în nimic, spiritul suspinelor
în oroare şi al extazului în greaţă. Dacă e să mărturisesc, gusturile
mele navighează cel mai adesea pe alte ape: îmi plac lucrările ale
căror autori ezită, lasă să se vadă, prin câteva mici încurcături, că,
la început, subiectul i-a intimidat, că s-au îndoit că vor ieşi vreodată
din capcană. Pe când Povestea lui O este, de la un capăt la celălalt,
ca povestea unei fapte de vitejie. Îţi vine în gând mai degrabă un
discurs decât o simplă efuziune sentimentală, o scrisoare decât un
jurnal intim. Cui să îi fie adresată scrisoarea? Pe cine vrea discursul
să convingă? Cui să pui aceste întrebări? Păi, dacă nu ştiu cine
sunteţi...
Nu mă îndoiesc că sunteţi o femeie. Şi asta nu din cauza
detaliilor precum rochiile de satin verde, corsetele, fustele ridicate
în repetate rânduri „ca buclele de păr pe bigudiuri”, ci iată de ce:
în ziua în care O este părăsită de René pentru noi torturi, ea tot
mai păstrează suficientă prezenţă de spirit pentru a observa că
papucii iubitului ei s-au uzat şi, ca atare, va trebui să îşi cumpere
alţii. Iată un lucru care, pentru mine, ar fi de neimaginat. Iată un
lucru care nu i-ar fi dat niciodată prin cap unui bărbat sau, în orice
caz, pe care nu ar fi îndrăznit niciodată să îl spună.
Cu toate acestea, în felul ei, O exprimă un ideal viril. Viril ori
cel puţin masculin. În sfârşit, o femeie care mărturiseşte! Ce
mărturiseşte? Lucrul de care femeile s-au apărat întotdeauna şi azi
mai mult decât oricând. Lucrul pe care dintotdeauna bărbaţii li l-au
reproşat: că nu încetează să îşi asculte glasul sângelui, că totul în
ele este sex, trup şi suflet. Că trebuie fără încetare hrănite, fără
încetare spălate şi fardate, fără încetare bătute. Fiindcă pur şi
simplu ele au nevoie de un stăpân bun care să ţină piept propriei
bunătăţi, căci, pentru a se face iubite de ceilalţi, ele îşi folosesc
întreaga energie, bucurie, naturaleţe, pe care le extrag din tandreţea
noastră, imediat ce aceasta este declarată deschis. Fără multă
vorbă: trebuie să îţi iei biciul când mergi să le vezi. Puţini bărbaţi nu
au visat să posede o Justine. Însă, după cât ştiu eu, nici
o femeie nu s-a visat Justine. În orice caz, nu
a făcut-o cu voce tare, cu acest orgoliu al
lamentaţiei, al plânsului, cu această
cuceritoare violenţă, cu această rapacitate a
suferinţei, cu această voinţă întinsă până la
sfâşiere, până la hohot. Sigur, sunteţi femeie,
dar cine joacă rolul cavalerului, al cruciatului?
De parcă aţi poseda în dumneavoastră ambele
naturi sau destinatarul scrisorii ar fi clipă de
clipă alături, pentru a-i putea împrumuta
gusturile şi vocea. Ce fel de femeie sunteţi?
Chiar aşa: cine sunteţi cu adevărat?
Oricum ar fi, Povestea lui O vine de
departe. Am simţit în ea mai întâi liniştea
unor spaţii îndelung purtate în inima
autorului până ce i-au ajuns familiare. Cine
este Pauline Réage? O simplă visătoare,
cum mai sunt şi altele?
(Ajunge, zic ele, să îţi asculţi inima. O
inimă pe care nimic nu o poate opri.) O femeie
cu experienţă, care chiar a trecut printr-o
asemenea poveste? A trecut şi tot miră că o
aventură care a început atât de bine – sau, cel
puţin, atât de grav, prin asceză şi pedeapsă –
s-a încheiat rău până la urmă, s-a împlinit într-
o satisfacţie mai repede dubioasă, fiindcă, în
fine, suntem de acord, O rămâne într-un fel de
bordel în care dragostea a împins-o să intre.
Rămâne acolo şi nici nu se simte prea rău.
Totuşi, în această privinţă: