Fericirea în sclavie - Jean Paulhan ADEVĂRUL DESPRE REVOLTĂ

Ciudat: fericirea în sclavie pare astăzi o idee nou-nouţă. Nici

vorbă, în zilele noastre, despre dreptul de viaţă şi de moarte al capului
familiei asupra membrilor ei, nici vorbă la şcoală de pedepse
corporale sau de alte metode punitive jignitoare, nici vorbă de corecţii
corporale în căsnicii, însă, întristător lucru, sunt băgaţi la răcoare,
spre a se fezanda prin beciurile închisorilor, bărbaţii aceia care, în
secolele precedente ar fi fost cu mândrie decapitaţi în piaţa publică.
Nu mai aplicăm decât tortura anonimă şi nemeritată. Or, tortura este
de o mie de ori mai atroce când întreaga populaţie a unui oraş este
arsă dintr-o singură lovitură a războiului. Blândeţea excesivă a tatălui,
a profesorului, a iubitului este plătită cu covoare
de bombe cu napalm, de exploziile bombelor atomice. Totul se
petrece ca şi când, în lume, ar exista un misterios echilibru al
violenţei, căruia i-am pierdut gustul, pe care nu îl mai putem
sesiza. Nu mi-ar părea rău dacă o femeie ar fi aceea care l-ar
redescoperi. Nici nu m-ar mira.
La drept vorbind, nu am atâtea păreri despre femei, cum au, în
general, bărbaţii. Atâta doar că sunt surprins că există (femeile). Mai
mult decât surprins: vag încântat De unde şi faptul că îmi par
minunate şi nu mă pot opri nici un moment să le doresc. Dar ce
doresc cu adevărat?
Mi se întâmplă să îmi regret copilăria. Însă lucrurile pe care
le regret nu sunt nici surprizele, nici revelaţia, cele despre care
vorbesc poeţii. Nu. Copilăria îmi aminteşte de o epocă în care mă
descopeream responsabil de lumea întreagă. Căci eram, pe rând,
campion de box, bucătar, orator politic (ei, da!), general, hoţ, ba
chiar piele roşie, copac sau stâncă. Îmi veţi spune că era vorba
despre jocuri. Da, asta pentru dumneavoastră, oamenii mari, însă
pentru mine, cel de atunci, nici vorbă. Pe atunci ţineam lumea în
palmă, cu toate grijile şi pericolele care decurgeau de aici. Pe
atunci eram universal. Aici doream să ajung.
Femeilor le este dat să semene toată viaţa cu acei copii care
am fost. Femeia pricepe foarte bine o mie de lucruri care mie
îmi scapă. În general, ştie să coasă. Ştie să gătească. Ştie cum
se aranjează un apartament şi care sunt stilurile care se
potrivesc (nu spun că face toate acestea perfect, dar nici eu nu
am fost o piele roşie ireproşabilă).
Şi mai ştie încă multe lucruri. Se simte în largul ei cu pisicile
şi câinii. Reuşeşte să dialogheze cu acei seminebuni cărora le
admitem să vieţuiască printre noi: copiii. Îi învaţă cosmologia şi
bunele maniere, igiena şi basmele cu zâne, ba chiar şi pianul.
Aşadar, din copilărie nu încetăm să ne visăm bărbatul care
întruchipează toţi bărbaţii mapamondului. Pe când, fiecărei femei
îi este dat să întruchipeze toate femeile (şi toţi bărbaţii) din lume
în acelaşi timp. Şi sunt lucruri încă şi mai uimitoare.
Auzim spunându-se că este suficient să înţelegi totul pentru a
ierta totul. Ei bine, mi s-a părut întotdeauna că pentru femei, cât de
universale or fi fiind, este exact pe dos. Am nu puţini prieteni care
mă iau drept ceea ce sunt, pe care îi iau drept ceea ce sunt, fără cea
mai mică dorinţă de a ne metamorfoza... unii în ceilalţi. M-aş bucura
(şi ei la fel) ca fiecare dintre noi să poată semăna cu sine însuşi. Însă
nu există femeie care să nu încerce să schimbe bărbatul pe care îl
iubeşte, schimbându-se, în acelaşi timp, şi pe sine însăşi, dintr-o
lovitură. Ce proverb mincinos! Cum vedeţi, este suficient să înţelegi
totul pentru a nu mai ierta absolut nimic.
Nu, Pauline Réage nu îşi iartă mare lucru. Ba chiar mă întreb
dacă nu exagerează niţel, dacă semenele ei îi seamănă chiar atât
de mult pe cât presupune ea. Însă nici un singur bărbat nu o iartă
cu prea mare bucurie.
Chiar trebuie să ne pară rău că s-a pierdut caietul sclavilor din
Barbados? Tare mă tem că excelentul
anabaptist care l-a redactat l-a şi
împopoţonat, în partea apologetică, cu tot
felul de locuri comune şi platitudini. Spre
exemplu, că întotdeauna vor exista sclavi
(asta se poate observa cu ochiul liber), că
sclavii vor fi mereu aceiaşi (asta se poate
discuta), că fiecare trebuie să se resemneze
cu situaţia lui şi să nu irosească, incriminând,
un timp în care s-ar putea dedica jocului,
meditaţiei, plăcerilor obişnuinţei. Şi celelalte.
Mai presupun că nu a spus întreg adevărul:
sclavii lui Glenelg erau îndrăgostiţi de
stăpânul lor şi, ca atare, nu îl puteau părăsi
nici pe el, dar nici sclavia. Adevăr similar,
după alte toate, cu acela din care izvorăşte, în
Povestea lui O, hotărârea, surprinzătoarea-i
decenţă şi uraganul fanatic ce nu încetează să
şuiere..
Jean Paulhan