Proiect

Metode Avansate de Analiza si Caracterizare a Materialelor

Student:
Popescu Alexandru-Cătălin
Specializarea: IMMA

1
 Tema
Studierea Calitativa si Cantitativa a Structurilor cu Baza
de Cupru

2
 Cuprins

Cuprins..............................................................................................................3
CUPRUL ..........................................................................................................4
Proprietãţile cuprului ........................................................................................4
Influenta elementelor de aliere şi a impuritãţilor asupra proprietãţilor
cuprului .............................................................................................................6
ALIAJELE PE BAZA DE CUPRU .................................................................8
Reguli de citire a diagramelor de echilibru termic ...........................................9
ALIAJELE CUPRU - ZINC (alame binare) ..................................................12
ALIAJELE CUPRU – STANIU.....................................................................16
ALIAJELE CUPRU-ALUMINIU ..................................................................24

3
 CUPRUL

Cuprul este un metal de culoare roşie caracteristicã, se lamineazã şi se

prelucreazã foarte uşor, atât la rece cât şi la cald. Cuprul are o importanţã
deosebitã, deoarece posedã o înaltã conductibilitate termicã, electricã şi o
rezistenţã la coroziune bunã în diferite medii.

Cuprul face parte din subgrupa I-a a sistemului periodic, având numãrul de
ordine 29 şi greutatea atomicã medie 63,54.

În combinaţiile sale cu alte elemente cuprul poate fi mono- şi bivalent.

Cristalizeazã în sistemul cubic cu feţe centrate, având parametrul reţelei

cristaline a=3,6078 Å şi nu prezintã modificãri alotropice.

Densitatea cuprului variazã în funcţie de temperaturã, conţinutul de

impuritãţi şi tehnologia de extragere şi rafinare. Cuprul de puritate 99,99 % la 20 
C are densitate 8,9592 g / cm 3 , iar la 1250 °C valoarea densitãţii scade la 8,2952 g
/ cm 3 .

Temperatura de topire a cuprului are valoarea 1083 C.

Temperatura de fierbere a cuprului este 2595 C.

Proprietãţile cuprului

Proprietãţile fizice şi termice mai importante ale cuprului pur sunt prezentate
sintetic în tabelul urmator.

4
 Proprietãţile fizice şi termice ale cuprului pur

Contracţi Dilataţia Cãldura Cãldur Conductivitatea Cãldura Entalpi

a termicã specific a termicã a latentã a la
volumicã liniarã la 20 ã la 20  latentã cuprului pur de 100 C
la °C [1/°C]10 C de monocristalin la vaporiza [cal/g]
solidificar 6 topire 20 C[cal/cm s  re
[cal/g
e [%] C]
C] [cal/g] [cal/g]

4,92 16,42 0.0918 50,6 0,9410,005 1.755 6,9

Proprietãţile mecanice ale cuprului, care depind de gradul de puritate, natura

impuritãţilor, starea materialului metalic (turnat, deformat, tratat termic etc.)

Caracteristicile mecanice ale cuprului

Caracteristicile mecanice Starea cuprulu

i

Turnat Recopt Ecruisa

t

Rezistenţa la rupere la tracţiune [daN/mm 2 ] 17 20...24 40...50

Limita de elasticitate [daN/mm 2 ] - 2,5 30

Limita de curgere [daN/mm 2 ] - 7...10 35...38

Alungirea relativã [%] 16...18 35...50 5...6

Rezistenţa la obosealã (torsiune alternativã) - 2,8 4,2

[daN/mm 2 ]

Rezistenţa la forfecare [daN/mm 2 ] - 19 43

5
Duritatea HB [daN/mm 2 ] - 35...40 95...11
0

Rezilienţa [N/cm 2 ] 53 - -

Cuprul este un metal atât de maleabil şi ductil, încât au fost obţinute foi
laminate cu o grosime de numai 0,0026 mm.

Din punct de vedere chimic, cuprul este un metal puţin activ, deşi se
combinã direct cu oxigenul, sulful şi halogenii.

La temperatura obişnuitã, aerul uscat nu acţioneazã asupra cuprului, însã în

aer umed care conţine CO 2 , cuprul se acoperã cu un strat de carbonat bazic.

Încãlzit în aer la temperaturi de peste 200 C, cuprul se acoperã cu un strat

de oxid cupros (Cu 2 O), care trece apoi în oxid cupric (CuO).

Pulberea de cupru obţinutã prin reducerea CuO cu oxid de carbon are

proprietãţi piroforice.

Influenta elementelor de aliere şi a impuritãţilor asupra

proprietãţilor cuprului

Puritatea cuprului are o mare influenţã asupra proprietãţilor sale. Multe

elemente prezente în cantitãţi extrem de mici (miimi şi sutimi de procente) coboarã
brusc conductibilitatea electricã şi termicã a cuprului, micşorând totodatã
capacitatea sa de prelucrare prin deformare plasticã.

Elementele întâlnite în mod curent în cupru pot fi clasificate în trei grupe:

- elemente care se dizolvã în cupru (Al, Fe, Ni, Sn, Zn, Ag, Au, Pt, Cd, Ga,
Co, Mn, In, Be, Mg, Ti, Zr, Cr, As, Sb etc.);

6
 - elemente care practic nu se dizolvã în cupru şi formeazã cu acesta eutectice
uşor fuzibile (Bi, Pb etc.);

- elemente care formeazã cu cuprul compuşi chimici (O 2 , S 2 , N 2 , P etc.).

a.) Elementele solubile în cupru. Aceste elemente formeazã cu cuprul

soluţii solide, favorizînd îmbunãtãţirea caracteristicilor mecanice, în special a
rezistenţei la rupere şi duritãţii, în schimb au o influenţã negativã asupra
conductibilitãţii termice şi electrice.

În funcţie de acţiunea lor asupra conductibilitãţii electrice şi termice ele pot

fi grupate în: - elemente care micşoreazã într-un grad neînsemnat
conductibilitatea electricã şi termicã a cuprului (Ag, Au, Cd, Cr, Zr etc.);

- elemente care scad moderat conductibilitatea electricã şi termicã a

cuprului (Zn, Sn, Pb, Be etc.);

- elemente care micşoreazã brusc conductibilitatea termicã şi electricã

a cuprului (As, Al, Si, Fe etc.).

Zincul, nichelul şi arsenul în cantitãţi mici, pânã la 0,1 %, nu înrãutãţesc

aproape deloc plasticitatea cuprului, dar îi micşoreazã conductibilitatea electricã şi
termicã.

Staniul micşoreazã conductibilitatea electricã şi plasticitatea cuprului, însã

îmbunãtãţeşte rezistenţa mecanicã, duritatea şi rezistenţa la coroziune.

În calitãţile Cu-E şi Cu-9, destinate fabricãrii conductorilor electrici,

prezenţa fierului este dãunãtoare, deoarece micşoreazã conductibilitatea electricã.

Pentru materiale utilizate în alte scopuri decât cele electrotehnice, fierul

formeazã cu cuprul o soluţie solidã şi deci nu influenţeazã asupra proprietãţilor
tehnologice. O comportare asemãnãtoare cu fierul o au cromul, cobaltul, niobiul,
wolframul, molibdenul, aluminiul, manganul etc.

Stibiul, deşi întrã complet în soluţie solidã de cupru, îngreuneazã

prelucrarea plasticã şi micşoreazã în mod apreciabil conductibilitatea acestuia.

În general, se considerã cã aurul şi argintul nu ar fi impuritãţi dãunãtoare în

cupru.
7
 Siliciul îmbunãtãţeşte proprietãţile mecanice ale cuprului, dar reduce
conductibilitatea sa electricã şi termicã.

b.) Elemente insolubile în cupru. Aceste elemente au cea mai negativã

influenţã asupra cuprului. Ele au proprietatea de a forma cu cuprul eutectice uşor
fuzibile, care se separã, de regulã, la limita grãunţilor, înrãutãţind capacitatea de
deformare şi micşorând brusc caracteristicile mecanice şi fizice ale metalului.

Sistemul cupru-plumb. Din diagrama de echilibru termic prezentatã în

fig.2.3 se constatã cã eutecticul Cu-Pb, uşor fuzibil, se formeazã la concentraţii
extrem de mici a plumbului. Deci, sunt suficiente câteva sutimi sau chiar miimi de
procente pentru a se forma la limita grãunţilor pelicule uşor fuzibile, care
îngreuneazã şi uneori face imposibilã deformarea la cald.

ALIAJELE PE BAZA DE CUPRU

Pentru clasificarea aliajelor de cupru, având în vedere marea lor diversitate, pot fi
luate în considerare douã criterii mai importante:

- natura elementului de aliere principal;

- proprietãţile şi domeniile de utilizare ale aliajelor.

Conform primului criteriu, aliajele de cupru pot fi grupate în:

- aliaje pe baza sistemului Cu-Zn (alame) şi

- aliaje pe baza sistemelor Cu - Me (bronzuri), în care Me reprezintã un

metal (semimetal) oarecare, în afarã de zinc şi nichel.

Alamele se împart în urmãtoarele douã subgrupe:

- alame binare (Cu-Zn), alcãtuite numai din cele douã metale componente,
fãrã alte elemente de aliere;

- alame complexe (speciale), care în afarã de cupru şi zinc, mai conţin şi alte
elemente de aliere ce conferã alamelor proprietãţi deosebite.
8
Bronzurile sunt aliaje ale cuprului cu alte elemente decât zincul şi nichelul şi se
împart în douã subgrupe:

- bronzuri cu staniu, la care principalul element de aliere al cuprului este

staniul;

- bronzuri fãrã staniu, la care ca elemente principale de aliere apar elemente

în afarã de staniu. Din aceastã subgrupã fac parte bronzurile cu aluminiu, cu
plumb, cu siliciu, cu mangan, cu beriliu etc.

Aliajele de cupru, dupã proprietãţi şi domenii de utilizare, pot fi grupate în

urmãtoarele categorii: antfricţiune, cu conductibilitate electricã şi termicã ridicatã,
anticorozive, refractare, criogene, pentru aşchiere pe strunguri automate, cu
proprietãţi mecanice deosebite, pentru îmbinãri sudate, superconductoare,
magnetice, rezistive, pentru turnarea sub presiune, antiscântei, pentru ambutisare
adâncã, cu modul de elesticitate ridicat, pentru industria chimicã, alimentarã,
navalã, în aeronauticã, în construcţii de autovehicule etc.

Reguli de citire a diagramelor de echilibru termic

1. Diagrama de echilibru termic, construitã la scarã, permite obţinerea de

date directe privind temperaturile de topire şi solidificare a tuturor aliajelor
sistemului, ceea ce este de mare interes pentru practica elaborãrii şi turnãrii
aliajelor.

2. Cu ajutorul diagramelor de echilibru termic se poate urmãri procesul de

formare a structurii primare pentru orice aliaj din domeniul lichid, pânã la
temperatura de 20C, determinându-se în acelaşi timp:

- natura fazelor prezente la anumite temperaturi, inclusiv compoziţia lor,

aplicându-se regula orizontalei;

- proporţia relativã a fazelor şi constituenţilor din domeniile bifazice la

aceeaşi temperaturã, inclusiv din structura finalã, aplicându-se regula segmenţilor
inverşi (pârghiei).

9
 Regula orizontalei, fig. 2.1., precizeazã natura şi concentraţia fazelor solid
(C S ) şi lichid (C L ) prezente la aceeaşi temperaturã (T O ) într-un aliaj I(C), prin
citirea proiecţiilor (C S ' si C L ') pe axa concentraţiei a punctelor de intersectie (C S
si C L ) ale orizontalei de temperatura T O cu liniile critice de transformare (solidus
şi lichidus), care delimiteazã domeniul bifazic respectiv.

Fig.1. Ilustrare regulilor orizontalei

şi segmenţilor inverşi.

Regula segmenţilor inverşi,

fig.2.1., precizeazã cantitãţile procentuale
de faze sau constituenţi Q S şi Q L prezente
la aceeaşi temperaturã, considerându-se
ecuaţiile de echilibru ale pârghiilor de
gradul I, şi anume: la o temperaturã
constantã T O , concentraţia globalã C a
aliajului I (punctul de sprijin al pârghiei)
taie pe orizontala de temperaturã (axul
pârghiei) douã segmente a şi b (braţe de
pârghie) la capetele cãrora, la concentraţiile
C S şi C L se echilibreazã forţele Q S şi Q L .

Din ecuaţiile:

Q S +Q L = 100

Q S a = Q L b

se expliciteazã:
b C!  C
%Q S = 100 = 100 - Q L = !L ! 100
a b CL  CL

a C  C!
%Q L = 100 = 100 - Q S = ! S! 100
a b CL  CS

10
adicã: cantitãţiile de faze prezente la aceeaşi temperaturã se gãsesc în raport direct
proporţional cu segmentele inverse (mai îndepãrtate) pe care compoziţia aliajului
le formeazã pe orizontala de temperaturã pânã la intersecţia cu primele linii ale
diagramei.

3. Variaţia cantitãţilor procentuale de faze şi constituenţi în funcţie de

concentraţie pentru întreg sistemul de aliaje rezultã din diagramele Tammann.

Diagramele Tammann sunt reprezentãri grafice în coordonatele concentraţie

- cantitãţi procentuale de constituenţi sau faze care ilustreazã pentru intregul sistem
de aliaje la temperatura ambiantã sau alte temperaturi, natura şi proporţia
cristalelor care întrã în alcãtuirea structurii lo

11
 ALIAJELE CUPRU - ZINC (alame binare)

Conform diagramei de echilibru termic prezentatã în figura 2, care se compune din

cinci diagrame peritectice simple, alierea cuprului cu zincul se poate realiza în
orice proporţie (în practicã se folosesc cu precãdere numai aliajele care conţin sub
50 % Zn). În sistem se formeazã şase faze: , , , ,  şi , în ordine crescândã a
conţinutului de zinc.
Fig.2 . Diagrama de echilibru termic a sistemului cupru-zinc.

Faza  are aceeaşi

structurã ca a cuprului
(cubic cu feţe centrate) şi
este o soluţie solidã tipicã
de substituţie, o parte din
atomii de cupru fiind
înlocuiţi cu atomi de zinc.
Limita de solubilitate a
zincului în cupru, la
temperatura normalã este
cuprinsã între 39...40 %, cu
creşterea temperaturii se
micşoreazã aceastã valoare,
ajungându-se la 32,5 %, la
temperatura peritecticã de
904C.

Ca urmare a segregaţiei zincului la cristalizarea primarã a alamelor, curba de

solubilitate maximã este deplasatã spre stânga cu atât mai mult cu cât viteza de
rãcire este mai mare.

Faza  este o soluţie solidã pe baza compusului intermetalic ZnCu, cu reţea

cubicã cu volum centrat. La temperaturi joase domeniul fazei  se îngusteazã pânã
la 45...49 % Zn. Un aliaj compus, la temperaturi înalte, numai din faza , la

12
temperaturi mai coborâte, se descompune parţial sau total, separându-se fazele  şi
.

La temperaturi mai mari de 450...470 C (linia întreruptã în diagrama de

echilibru) faza  este o soluţie solidã neordonatã, fiind caracterizatã prin distorsiuni
în aşezarea atomilor de cupru şi zinc în reţeaua compusului ZnCu. La temperaturi
mai mici de 450...470 C se observã o ordonare în aşezarea atomilor în reţeaua
fazei  (atomii de cupru sunt aşezaţi în colţurile cubului, iar atomii de zinc în
centrul lui); se formeazã o soluţie solidã pe baza unui compus intermetalic,
ordonatã, care se noteazã cu .

Trecerea soluţiei solide neordonate în soluţie solidã ordonatã este însoţitã de

creşterea conductibilitãţii electrice şi termice, de mãrirea valorii coeficientului de
dilatare, de micşorarea cãldurii specifice şi de scãderea bruscã a plasticitãţii, ceea
ce conduce la greutãţi la prelucrare prin deformare la rece. Aceste alame îşi
recapãtã plasticitatea la temperaturi înalte (deformare la cald).

Faza  este o soluţie solidã, pe baza compusului intermetalic Cu 5 Zn 8 , cu o

reţea cristalinã cubicã complexã.

 Proprietãţile alamelor binare

Alamele binare se caracterizeazã printr-o bunã conductibilitate termicã şi
electricã, proprietãţi mecanice medii şi o rezistenţã la coroziune ridicatã, putând fi
turnate, forjate, laminate la cald sau la rece în table, benzi, profile, ţevi, sârme etc.

În acelaşi timp, datoritã domeniului îngust de solidificare, aceste materiale

metalice au proprietãţi bune de turnare, prezintã o tendinţã redusã de segregare, o
fluiditate bunã, formeazã retasuri concentrate.

13
 Plasticitatea alamei compusã din soluţia solidã  (aşa numita - alama )
creşte pe mãsura adãugãrii zincului, pânã la 30...32 %Zn, iar dupã aceea scade din
cauza apariţiei fazei , figura 2.10.

Fig. 3. Variaţia caracteristicilor

mecanice ale alamelor binare, în stare
turnatã, în funcţie de conţinutul de zinc.

Cele mai plastice sunt alamele 

şi  + . Alamele . au o duritate mare,
nu sunt suficient de plastice la rece, dar se deformeazã uşor la cald.

Alamele  şi mai ales alamele . +  sau  sunt fragile şi de aceea în practicã

se întrebuinţeazã numai alamele care au conţinut maxim 45...47 % Zn.

Rezistenţa la rupere nu prezintã valori apreciabile în cazul alamelor , dar se

îmbunãtãţeşte substanţial în cazul alamelor ( + ), atingând valori maxime când
conţinutul de zinc este cuprins între 45...47 %, fig. 2.10. Pe mãsurã ce creşte
conţinutul de zinc se micşoreazã rezistenţa la fluaj a alamelor.

Duritatea se îmbunãtãţeşte sensibil la mãrirea conţinutului de zinc, dar în

domeniul bifazic ( +) aceasta creşte brusc. Pentru domeniul bifazic duritatea
alamelor se apreciazã pe baza relaţiei empirice:

HB = 4Zn – 60

 ALIAJELE CUPRU - ZINC SPECIALE (alame speciale)

Alamele speciale reprezintã acele aliaje de Cu-Zn, în care se adaugã în plus

cantitãţi mici de alte elemente de aliere în scopul îmbunãtãţirii unor proprietãţi,
fãrã ca materialul metalic sã-şi piardã caracterul sãu de alamã. În alamele speciale
ca adaosuri se folosesc: aluminiu, staniu, nichel, mangan, fier, siliciu, plumb etc.,

14
care mãresc rezistenţa, duritatea, rezistenţa la coroziune şi alte proprietãţi de
exploatare, tehnologice şi de prelucrare ale aliajului.

Deoarece conţinutul elementelor speciale de aliere este sub 15 %, aceste

aliaje vor fi alcãtuite, în general, din aceiaşi constituenţi structurali ca şi aliajele
binare Cu-Zn.

Coeficienţi de echivalenţã pentru alamele speciale

Element Si Al S M P C Fe M Ni Co
n g b d n

Coeficientul de 10...12 4...6 2 2 1 1 0,9 0,5 -1,3 -0,1...-1,5

echivalenţã k

Fiecare din aceşti coeficienţi aratã cît zinc poate sã fie înlocuit de un procent
din elementul special de aliere adãugat.

Din punct de vedere al acţiunii asupra structurii, elementele speciale de aliere se

pot clasifica în douã mari categorii:

- elemente care îngusteazã domeniul soluţiei solide , micşorând

solubilitatea zincului în cupru (Si, Al, Fe, Mn etc.);

- elemente care lãrgesc domeniul soluţiei solide , mãrind solubilitatea

zincului în cupru (Ni, Co, Ag etc.).

Pentru caracterizarea alamelor speciale s-au introdus noţiunile de : conţinut

aparent de cupru şi titlu fictiv de zinc.

15
 ALIAJELE CUPRU – STANIU

Bronzurile cu staniu pot fi bronzuri binare (simple) care au ca element de aliere

numai Sn, precum şi bronzuri complexe, care au în compoziţia lor, pe lângã Cu şi
Sn şi alte elemente de aliere ca Zn, Pb, P, Ni etc.

Diagrama de echilibru termic a sistemului Cu-Sn prezentatã în fig. 2.12 are o

construcţie complexã, cu solubilitate parţialã a componenţilor în stare solidã şi se
caracterizeazã prin transformãri peritectice şi eutectoide în procesul cãrora se
formeazã diferite faze.

Fig. 4. Diagrama de echilibru termic pentru sistemul Cu-Sn.

Prin interacţiunea celor

doi componenţi în stare solidã
se formeazã, în funcţie de
concentraţia staniului, opt faze
intermetalice, dintre care
prima şi ultima sunt soluţii
solide de substituţie, izomorfe
cu metalele de bazã, iar
celelalte soluţii solide
intermediare pe baza unor
compuşi electronici.

Deoarece în practica
industrialã la bronzurile
folosite, concentraţia staniului
ajunge maxim la 25...30 %, în
continuare vor fi prezentate numai fazele ce apar pânã la aceastã concentraţie a
staniului.

16
 Faza , cristalizeazã în sistemul cubic cu feţe centrate, este o soluţie solidã
de staniu în cupru, la 798 C conţine maxim 13,5 % Sn, iar la 586 C 15,8 %, apoi
solubilitatea staniului în cupru scade, ajungând în condiţii de echilibru termic, pânã
la 1,3 % la 200 C. Neomogenitatea fazei , dupã turnare, este foarte mare,
datoritã intervalului larg de solidificare, aşa se explicã apariţia fazei  în structura
bronzurilor cu un conţinut mai mic de 13,5 % Sn.

Faxa , este o soluţie solidã intermediarã, stabilã numai la temperaturi mai

mari de 586 C, se formeazã în urma reacţiei peritectice:

L +    
798C

Cristalizeazã în sistemul cubic cu volum centrat, corespunde compusului

electronic Cu 5 Sn, se caracterizeazã printr-o mare maleabilitate, graţie cãreia
aliajele cu mai mult de 13,8 % Sn pot fi prelucrate la cald sau chiar la rece, dacã
sunt supuse în prealabil unui proces de cãlire la 650 C, cu rãcire în apã, tratement
prin care este stabilizatã în structurã aceastã fazã.

La temperatura de 586 C şi concentraţia de 24,6 % Sn suferã

descompunerea eutectoidã:

    + 
586C

Faza  este, de asemenea, stabilã numai la temperaturi ridicate şi provine din

recţia peritecticã:

L +    
755C

La temperatura de 520 C şi concentraţia de 27 % Sn şi aceastã fazã suferã o

descompunere eutectoidã:

    + 
520C

Faza , nu rezultã niciodatã direct din stare lichidã ci se formeazã numai prin
descompunerea eutectoidã a fazei  ( reacţia de mai sus) sau prin reacţia
peritectoidã a fazelor  şi  la 582 C:

 +    
582C

17
 Este faza care conferã duritate bronzurilor cu conţinuturi mai mari de staniu,
corespunde compusului intermetalic Cu 31Sn 8 , cu circa 32 % Sn, cristalizeazã în
sistemul cubic complex, cu 416 atomi în celula elementarã.

Prin scãderea temperaturii, faza  suferã, de asemenea o descompunere

eutectoidã:

    + 
350C

Aceastã descompunere eutectoidã, datoritã vitezei mici de difuziune a

staniului în cupru la temperaturi scãzute, se produce cu o vitezã de transformare
atât de micã, încât formarea eutectoidului ( + ) nu se obţine practic în bronzurile
tehnice, în care, astfel cea mai importantã transformare în stare solidã(la bronzurile
cu mult staniu) rãmâne descompunerea eutectoidã a fazei , într-un amestec
mecanic de ( + ), reacţia 2.20.

Vitezele mari de rãcire întâlnite în practicã pe lângã faptul cã eliminã

transformarea eutectoidã conform relaţiei 2.22, în acelaşi timp determinã şi
deplasarea liniei ce reprezintã variaţia solubilitãţii staniului în cupru funcţie de
temperaturã, adicã modificã domeniul soluţiei solide , din diagrama de echilibru
Cu-Sn.

Astfel, în practicã, la studierea structurii bronzurilor cu staniu sunt folosite

diagramele de echilibru modificate, figura 2.13.

Constitunţii structurali ai bronzurilor, în funcţie de compoziţie şi condiţiile

de rãcire.

18
 Fig.5 Diagrama Cu-Sn:

Constitunţi structurali în bronzurile cu staniu

Compoziţia aliajului % Constituenţi rezultaţi la Constituenţi rezultaţi la

rãcire înceatã rãcire rapidã

Cu Sn Recoacere Cãlire

100...87 0...13  

87...86 13...14  +

86...78 14...22 +  +

78...74 22...26 +    +

Particularitatea caracteristicã a bronzurilor cu staniu (spre deosebire de

alame) este intervalul mare de cristalizare, datoritã distanţãrii dintre curbele
lichidus şi solidus. În condiţii practice de cristalizare a bronzurilor, viteza de rãcire
este insuficient de lentã pentru a permite ajustarea (omogenizarea) continuã prin
difuzie a compoziţiei fazei solide în scopul menţinerii sale în echilibru cu

19
compoziţia fazei lichide. Ca urmare cristalele de soluţie solidã  nu-şi pot
omogeniza continuu compoziţia prin difuzie şi dendritele rãmân cu un miez mai
bogat în cupru, decât compoziţia aliajului, iar ultimul strat solidificat la suprafaţa
dendritei va fi mai bogat în staniu decât compoziţia aliajului. În condiţii practice de
solidificare cristalele de soluţie solidã  rezultã deci neomogene, fiecare cristal
prezentând o compoziţie stratificatã, numitã segregaţie dendriticã. O altã
consecinţã a cristalizãrii în afarã de echilibru, în condiţii practice de solidificare a
bronzurilor, este deplasarea sfârşitului solidificãrii spre temperaturi mai joase decât
temperatura solidus indicatã de diagrama de echilibru fazic.

 Proprietaţile bronzurilor Cu- Sn

Bronzurile cu staniu sunt foarte rezistente la uzurã, au o mare duritate şi o înaltã

rezistenţã la obosealã, proprietãţi de antifricţiune, de prelucrabilitate prin aşchiere,
sudabilitate şi proprietãţi de turnare satisfãcãtoare.

Proprietãţile mecanice şi fizice ale acestor bronzuri depind de conţinutul de

staniu. Staniul mãreşte duritatea şi rezistenţa cuprului, dar micşoreazã alungirea
relativã (mult mai puternic decât zincul), la început în mai micã mãsurã, pânã la
5...6 % Sn, apoi brusc.

Rezistenţa atinge un maxim la 15 % Sn, apoi la 23 % Sn scade din nou, din

cauza apariţiei cristalelor  fragile. Duritatea creşte continuu.

20
 Fig. . Diagrama variaţiei
caracteristicilor mecanice ale
bronzurilor cu staniu, în funcţie de
concentraţia elementului de aliere.

Influenţa staniului asupra

cuprului este asemãnãtoare, ca sens, cu cea a carbonului asupra fierului.
Structurile eutectoide se caracterizeazã, ca şi în cazul aliajelor feroase,
printr-o duritate şi rezistenţã ridicatã şi printro plasticitate scãzutã, deoarece faza 
din amestecul eutectoid este cu mult mai durã (cca. 150 HB) şi fragilã, în
comparaţie cu soluţia solidã . Prin urmare, rolul fazei  la bronzuri este
asemãnãtor celui al cementitei, din aliajele feroase.

La majoritatea bronzurilor cu staniu, industriale, nu se urmãreşte obţinerea

fazei  libere şi de aceea conţinutul de staniu se limiteazã la 14 %.

Rezistenţa la coroziune a acestor materiale metalice se datoreşte formãrii la

suprafaţã a unei pelicule de oxizi compacte şi impermeabile la gaze. Creşterea
conţinutului de staniu mãreşte rezistenţa la coroziune în atmosferã, iar adaosul de
fosfor în apã de mare, în schimb în prezenţa plumbului şi zincului rezistenţa se
micşoreazã.

Bronzurile posedã o conductibilitate termicã şi electricã ridicatã care se

micşoreazã odatã cu creşterea conţinutului de staniu şi al celorlalte elemente de
aliere sau impuritãţi metalice.

Deşi au un interval de solidificare apreciabil (peste 150 C), o temperaturã

de topire relativ înaltã, tendinţã de a absorbi gazele, aceste materiale metalice au
permis din cele mai îndepãrtate timpuri obţinerea pieselor turnate, fãrã retasuri
interioare şi exterioare, putându-se renunţa adesea la maselote, datoritã în special
fluiditãţii lor ridicate.

21
 Zincul micşoreazã intervalul de cristalizare, mãreşte fluiditatea aliajului,
reduce tendinţa lui de saturare cu gaze şi împiedicã formarea macro şi
microsuflurilor, însã micşoreazã proprietãţile de antifricţiune.

Fosforul este folosit, sub formã de prealiaj cupru fosforos, la dezoxidarea

cuprului, operaţie prin care se evitã şi formarea incluziunilor de oxid de staniu
(SnO 2 ) dure şi fragile. Fosforul adãugat în bronzurile cu staniu (10 % Sn) conduce
la îmbunãtãţirea rezistenţei cu pânã la 30 %, la un conţinut de 0,02...0,2 % P, ca
urmare a apariţiei în structurã a compusului Cu 3 P, dur şi fragil şi a unui eutectic
ternar.

Plumbul se gãseşte în aliaj sub forma unui constituent structural moale.

Bronzurile cu staniu cu un conţinut de plumb pânã la 2 % nu-şi schimbã
caracteristicile mecanice, în schimb îşi îmbunãtãţeşte proprietãţile de prelucrare
prin aşchiere şi rezistenţa la coroziune în mediu de acizi, dacã este fin şi uniform
distribuit în structurã.

Nichelul formeazã cu cuprul soluţii solide, iar cu staniul compuşi Ni 3 Sn 4 ,

Ni 3 Sn, şi Ni 3 Sn 2 , favorizând îmbunãtãţirea atât a proprietãţilor mecanice, cât şi a
refractaritãţii.

Antimoniul (stibiul) pânã la un procent de 0,3 % nu influenţeazã

proprietãţile bronzurilor; la un procent mai mare le face casante (se sfãrâmã prin
lovire), deoarece formeazã cu cuprul şi staniul compuşi fragili, care se separã la
limita grãunţilor.

Bismutul are o influenţã puternicã asupra proprietãţilor bronzurilor. Odatã

cu creşterea conţinutului de bismut scade plasticitatea, elasticitatea şi rezistenţa
mecanicã a bronzului, datoritã apariţiei eutecticului uşor fuzibil şi fragil, care se
separã ca fazã independentã la limita grãunţilor. Ca procent maxim de bismut se
poate admite 0,1 % Bi.

Manganul are o acţiune favorabilã asupra bronzurilor cu staniu, în sensul cã

permite obţinerea unui material metalic dens cu proprietãţi mecanice îmbunãtãţite,
având totodatã o acţiune dezoxidantã.

22
 Magneziul are o acţiune favorabilã asupra bronzurilor cu staniu şi poate fi
utilizat ca dezoxidant al cuprului atunci când se urmãreşte ca aceste materiale
metalice sã aibã o conductibilitate electricã ridicatã.

Aluminiul micşoreazã temperatura de topire, reduce tendinţa de gazare şi de

fisurare la cald, îngusteazã domeniul de solidificare, mãreşte fluiditatea şi
îmbunãtãţeşte proprietãţile mecanice.

Siliciul scade puternic proprietãţile elastice chiar la conţinuturi de ordinul

zecimilor de procente şi din aceastã cauzã se considerã cã este necesar sã se evite
rãmânerea lui în baia metalicã sub formã elementarã, dacã se utilizeazã în calitate
de dezoxidant.

Proprietãţile mecanice ale bronzurilor cu staniu pot fi influenţate negativ de

aluminiu, siliciu şi magneziu, deoarece chiar în proprţii mici (0,005 %) ele se
oxideazã în timpul topirii şi ca urmare, în aliajele rafinate în mod necorespunzãtor,
ele se gãsesc la limita dendritelor sub formã de incluziuni nemetalice solide (filme)
de Al 2 O 3 , Si 2 O, MgO, care nu sunt solubile nici în aliajul lichid şi nici în cel
solid.

Prezenţa acestor filme micşoreazã substanţial proprietãţile mecanice, precum

şi compactitatea pieselor. Cu cât viteza de solidificare este mai micã, cu atât
dimensiunile incluziunilor oxidice sunt mai mari şi modul lor de repartizare mai
nefavorabil. La turnarea cu viteze mari de solidificare (în forme metalice)
incluziunile sunt mai disperse şi de aceea proporţia lor sau a elementelor nocive,
poate fi mai mare.

Fierul. Un conţinut redus de fier permite obţinerea unui material cu

structurã finã, ceea ce duce la îmbunãtãţirea caracteristicilor mecanice, iar celelalte
proprietãţi nu se schimbã. La un conţinut mai mare de fier proprietãţile mecanice
ale bronzurilor sunt reduse, pentru cã fierul nu se dizolvã în componenţii aliajului,
ci apare sub formã de cuiburi sau fier oxidat.

Bronzurile cu staniu se clasificã în:- bronzuri deformabile;

- bronzuri de turnãtorie;

- bronzuri speciale.

23
 ALIAJELE CUPRU-ALUMINIU

Aliajele Cu-Al constituie grupa cea mai valoroasã, a bronzurilor speciale

care pot înlocui multe materiale metalice şi pot atinge valori ale proprietãţilor
mecanice comparabile cu ale aliajelor pe bazã de titan, wolfram, molibden, nichel,
cobalt şi ale oţelurilor speciale.

În ce priveşte rezistenţa la coroziune, bronzurile cu aluminiu sunt

considerate printre cele mai bune aliaje pe bazã de cupru, fiind în multe cazuri
superioare oţelurilor inoxidabile şi aliajelor Cu-Ni, preferate din considerente
economice.

Aceste aliaje rezistã bine în atmosfere de hidrogen sulfurat, bioxid de sulf, în

soluţii de cloruri şi cloraţi, în acizi minerali şi organici, în apã dulce şi apã de mare
etc., ca urmare a formãrii peliculei de Al 2 O 3 care se comportã excelent la acţiunea
substanţelor reducãtoare, dar rezistã mai puţin în prezenţa oxidanţilor puternici.

Conform diagramei de echilibru termic a sistemului Cu-Al, prezentatã în fig.

2.17, între aceste douã metale se formeazã mai multe soluţii solide şi compuşi
intermetalici, cele mai importante faze fiind: ,  şi .

24
 Faza , reprezintã o
soluţie solidã de aluminiu în
cupru. Este izomorfã cu cupru,
cristalizeazã în sistemul cubic cu
feţe centrate, având un conţinut
de aluminiu de 7,4 % la
temperatura de 1035 C şi de 9,4
% la 585 C. Acestã fazã se
caracterizeazã printr-o ordine
apropiatã.

Fig.6 . Diagrama de
echilibru termic a sistemului
cupru - aluminiu.

Faza , reprezintã o soluţie solidã de aluminiu în cupru, pe baza compusului

intermetalic Cu 3 Al, cu un conţinut de 9...15 % Al, cristalizeazã în sistemul cubic
cu volum centrat, fiind maleabilã. La temperatura de 565 C suferã o transformare
eutectoidã (fiind stabilã numai la temperaturi ridicate):

    +  2
565C
(2.23)

Descompunerea eutectoidã a fazei  este foarte lentã şi pentru viteze de

rãcire mai mari de 2 C / minut, aceastã fazã suferã transformãri bruşte de tip
martensitic, dând naştere la o serie de faze metastabile:  1 - cu reţea cubicã cu
volum centrat, ordonatã cu un conţinut de 11,9 % Al; ! - cu reţea cubicã cu feţe
centrate, foarte deformatã; !1 - ordonatã cu un conţinut de 11,86 % Al; !!! 1 - cu

reţea ortorombicã ordonatã cu un conţinut de 13,6 % Al. Existã şi o fazã ! ! ,

asociatã cu faza !1 ; aspectul caracteristic al ei, sub formã de rozete, a fost pus în
evidenţã cu ajutorul unor reactivi speciali.

25
 Faza  2 , este pe baza compusului intermetalic Cu 32 Al 19 , cristalizeazã în
sistemul cubic complex, provine din faza  1 , stabilã numai la temperaturi ridicate,
este durã şi fragilã şi are o slabã conductibilitate.

Din diagramã se observã cã intervalul de solidificare este foarte mic (mai

mic decât la alame), 10...13 C, şi din aceastã cauzã bronzurile cu aluminiu au o
bunã fluiditate, dau piese compacte, cu o retasurã concentratã. În tabelul 2.6 sunt
prezentate fluditãţile, determinate cu proba spiralã, pentru principalele aliaje
neferoase de turnãtorie.

Fluiditatea principalelor aliaje neferoase

Aliajul Lungimea probei 

cm

Cu-Zn (alame) 50...85

Cu-Sn (bronzuri 35...60

obişnuite)

Cu-Al (bronzuri cu 60...120

aluminiu)

Al-Si (siluminuri) 57...80

Fonte 70...110

Bronzurile cu aluminiu conţin pânã la 20 % Al. Cele care au pânã la 7,4 %

Al prezintã o structurã asemãnãtoare cu bronzurile cu staniu, fiind alcãtuite din
dendrite de soluţie solidã  şi nu suferã transformãri de fazã în stare solidã,
neputând fi cãlite.

Aliajele Cu-Al care au un conţinut de maximum 7 % Al au o plasticitate

bunã, fiind apte pentru obţinerea celor mai diverse semifabricate (table, sârme,
profile, benzi etc.)

26
 Fig.7.

Variaţia
caracteristicilor
mecanice ale
bronzurilor cu
aluminiu, în
funcţie de
conţinutul de
aluminiu:

a.)- turnate

b.)- recoapte.

De asemenea, contracţia mare la solidificare şi absorbţia gazelor contribuie

la formarea în piesele turnate a unor microretasuri şi incluziuni de oxizi, care se
aglomereazã la limita grãunţilor, favorizând fisurarea sau micşorând valorile
proprietãţilor mecanice. În plus, aceste materiale metalice prezintã dificultãţi la
sudare şi au o rezistenţã de coroziune insuficientã în abur supraîncãlzit.

Multe din aceste neajunsuri pot fi anihilate sau reduse prin alierea
bronzurilor binare cu diferite elemente cum sunt: Fe, Ni, Mn, Co, Be, Zr, Ti, B, Sn,
Zn, Si, Pb, V, Nb, Ta, C, Cr etc.

27
Bibliografie
1. Varga Bela, Bazele elaborarii aliajelor neferoase, 2005.

28