Written by Preot Aurel Sas

Monday, 23 January 2012 13:07

„Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi
mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi
necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27).

„Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite,

dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei din vechime
au dat buna lor mărturie” (Evrei 11:1-2).

„Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul

hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Rom. 5:6).

Marele Dumnezeu și Mântuitor al nostru Iisus Hristos (cf.

Tit. 2:13) a zis Apostolului Său Toma: „Adu degetul tău
încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în
coasta Mea și nu fii necredincios, ci credincios” (Ioan
20:27), a opta zi după Înviere, când a intrat, iarăși, la apostoli
prin ușile încuiate, zicându-le: „Pace vouă!” (cf. Ioan
20:26), după care l-a invitat pe Toma să se convingă de
Adevărul Învierii Sale, precum a voit el, prin vedere și
pipăire (cf. Ioan 20:25). După ce Toma a văzut și a pipăit a
exclamat dumnezeirea lui Iisus Hristos, zicând: „Domnul
meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20: 28). Răspunsul Domnului
a fost, fericind pe toți din toate vremurile și din toate
popoarele care „n-au văzut și au crezut”, când a zis: „Iisus
I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au
văzut şi au crezut!” (Ioan 20:29)

Acest moment cutremurător al apostolului Toma a

avut loc după ce el nu a vrut să creadă, când i-au spus ceilalți
apostoli că: „Am văzut pe Domnul!”, când S-a arătat lor, în
lipsa lui, în prima zi a Învierii, Duminica, pe când ușile casei
erau încuiate de frica iudeilor, Iisus a intrat și le-a zis: „Pace
vouă!” invitându-i să vadă „mâinile și coasta Lui” (cf. Ioan
20:19-20), ci a zis: „Dar el (Toma) le-a zis: Dacă nu voi
vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune
degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna
mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25).
 Astfel, Domnul Hristos, Cel Înviat, a pregătit o
dovadă, a Adevărului Învierii Sale, cu „vedere și pipăire”,
prin apostolul Toma, precum a știut că va cere omul
necredinței tuturor vremurilor istorice. La această dovadă a
Învierii lui Iisus, nu de o persoană ca apostolul Toma și de
ceilalți apostoli și de femeile mironosițe, stă dovada de
netăgăduit că Iisus Hristos, după Învierea Sa, a fost văzut de
peste cinci sute de persoane deodată în Ierusalim, după
Scriptura care descoperă, zicând: „În urmă S-a arătat
deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi
trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit” (1 Cor. 15:6).
Așa vestea apostolul Pavel, Adevărul Învierii lui Iisus în
Imperiul Roman, putând astfel mulți să meargă și să stea de
vorbă cu cei care L-au văzut Înviat pe Iisus, pentru că mulți
mai trăiau și atunci.

Stimate cititorule, precum Domnul Iisus Hristos, Cel

Înviat din morți, a zis apostolului Toma: „Nu fii
necredincios, ci credincios”, mustrându-l pentru necredința
în Învierea Sa, tot așa Domnul zice și omului necredincios de
azi: „Nu fii necredincios, ci credincios”. Da, așa zice Iisus și
oamenilor din vremurile secolului 21, pentru că: „Iisus
Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13:8),
„Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim. 2:4), pentru că
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, după cum zice:
„Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este
de adevărat că Eu (Dumnezeu) nu voiesc moartea
păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi
să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele
rele! Pentru ce să muriţi voi …?” (Iezechil 33:11).

Astfel, am crezut potrivit și necesar să transmit

omului vremii secolului 21, în care trăim, mesajul
Salvatorului Universului și al omenirii, din dezastrele
mondiale actuale, al Marelui Dumnezeu și Mântuitor al
nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne
izbăvească de toată fărădelegea și să-și curățească Lui popor
ales, râvnitor de fapte bune (cf. Tit. 2:13-14), care zice: „Nu
fii necredincios, ci credincios”, ca să vadă prin Sfintele
Scripturi și să înțeleagă ce înseamnă să fie omul
„necredincios” și ce înseamnă să fie „credincios” și să
înceapă cititorii să dea o șansă vieții lor, prin Credința în
Învierea lui Hristos, prin Credința în Dumnezeu.
 La tema acestui Articol am ajuns, văzând și Colapsul
Economic Mondial, rezultat al Colapsului Moral Mondial,
din cauza necredinței în Dumnezeu, în descoperirile
revelațiilor Biblice, cum scriam în prevenire două Articole:
„Dezastrele din Univers sunt Urmarea Păcatelor” în 2008 și
„Colaps Moral egal Colaps Economic” în 2009. De atunci și
până în prezent, vedem că Țările din Continentul European și
din Continentul American, care erau Țări avansate în lume,
au ajuns la Colapsuri Economice, pentru că au produs în
fiecare An numai Datorii și nu producție pentru refacerea
Economiei. Ceea ce a avansat pe Mapamond este industria
cu afacerile păcatului, ca urmare a necredinței omului în
Creatorul său Dumnezeu.

Țările Europei noastre dragi, au ajuns la colaps

economic: „Grecia, urmând pe cale Portugalia, Spania, Italia,
etc. Statele Unite sunt pe drumul să aibă soarta Greciei,
pentru că 100% din Produsul Intern Brut va trebui alocat
plății datoriilor. Iar despre deficitul Statelor Unite puteți citi,
astfel: „Ne confruntăm în anul acesta fiscal cu un deficit
federal de $1,4 trilioane și o datorie totală de $10-12 trilioane
pentru deceniul următor”. (Am citat din: Prof. Dr. Charles R.
Kesler, „The New New Deal”, Revista „Imprimis”, nr. 5/6,
vol. 39, May/June 2010, Hillsdale College, Michigan, în
original: „We face a $1.4 trillion federal deficit this fiscal
year alone and $10-12 trillion in total debt over the coming
decade.”)

România noastră din Carpați, bogată în Carpații ei,

câmpie și Mare, și pe pământ și sub pământ, merge spre
colaps economic, din cauza Colapsului Moral, în care
poporul alege conducători după „inima oamenilor” și nu
conducători după „inima lui Dumnezeu” (cf. 1 Reg. 13:14).
Așa se explică că Parlamentul României a cheltuit pe
salariile și indemnizațiile „aleșilor” suma de 1.731.460,00
Euro, numai într-o singură lună, Martie 2010! Aici se
potrivește zicala: „Satul arde și baba se piaptănă”, cu alte
cuvinte „Țara arde și conducătorii se piaptănă” în milioane
de salarii și indemnizații. Asemenea conducători au găsit
soluția de recuperare, prin reducerea salariilor cu 25% și a
pensiilor cu 15%! Această Decizie a Guvernului este
strigătoare la cer!

Și acum, ceva de la Departamentul Românilor de

Pretutindeni (DRP) din Guvernul României, de care se ocupă
direct, am fost informați, Primul Ministru Boc. În luna
Aprilie 2010, a apărut o Circulară de la DRP pentru Diaspora
Română, pentru ajutor financiar din Țară, în scopul păstrării
identității naționale și culturale românești în străinătate.
Termenul de aplicare era de numai 3 sau 4 săptămâni din
luna Aprilie 2010. Aplicațiile trebuiau să ajungă la București
la DRP până la data de 1 Mai 2010! Timpul fiind atât de
scurt, Aplicațiile s-au pregătit sub o presiune foarte mare, dar
cu credință și speranță, pentru că Circulara părea serioasă,
deși a fost dat un termen atât de scurt de aplicare. Aplicațiile
erau pentru diferite programe. Insă, la sfârșitul lunii Mai,
2010, s-a dat răspunsul că nu mai există fonduri!

Răspunsul este: Nu ne așteptăm să ne ajute cei de

acasă, care sunt cu siguranță mai săraci ca noi, în crizele în
care trăim cu toții, dar așteptăm din partea Guvernului
Român seriozitate, demnitate, moralitate, justiție și onestitate
față de frații români din Diaspora, dacă vor susținerea
noastră. Astfel, DRP de la București, de data aceasta a căzut
iarăși în fața Diasporei Românești prin propriile manevre,
poate de provocare, ca să ne îndosarieze ca în timpul
comunismului, ajuns la lada de gunoi a istoriei. Cu respect și
considerație, dau răspunsul Domnului Dumnezeu pentru toți
liderii României și din lumea întreagă, din Psalmul 2, prin
care Dumnezeu zice: „Şi acum împăraţi înţelegeţi! Învăţaţi-
vă toţi, care judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi
vă bucuraţi de El cu cutremur. Luaţi învăţătură, ca nu cumva
să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când
se va aprinde degrabă mânia Lui! Fericiţi toţi cei ce
nădăjduiesc în El” (Psalmul 2:10-12).

Stimați conducători ai României, și tuturor aceia din

lumea întreagă, luați ca exemplu în conducerea Țării pe
conducătorul Moise, al poporului Israel, spre patria
făgăduinței Canaan, care s-a rugat lui Dumnezeu pentru
popor, zicând: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul
acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta,
în care m-ai scris!” (Ieșire 32:32). „Șterge-mă și pe mine
din cartea Ta, în care m-ai scris”, exprimă responsabilitatea
și solidaritatea lui Moise de mântuire cu poporul său Israel
cu prețul vieții lui, și chiar cu șteregerea numelui său din
Cartea Vieții, dacă nu se va mântui poporul. Astfel de
responsabilitate și solidaritate, de mântuire din toate nevoile,
cere Dumnezeu să simtă fiecare conducător pentru poporul
său, la orice treaptă de conducere, iar dacă nu, zice
Dumnezeu: „Luaţi învăţătură, ca nu cumva să Se mânie
Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când se va
aprinde degrabă mânia Lui! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc
în El” (Psalmul 2:12). Să nu se înșele nimeni că poate să
scape de împlinirea Cuvintelor divine, descoperite de Iisus,
zicând: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu
vor trece” (Luca 21:33).

Așadar, stimate cititorule, haide să intrăm în cele

două lumi: „Lumea necredinței” și „Lumea credinței”, care
ni le deschide tema, prin cuvintele lui Iisus „nu fii
necredincios, ci credincios” și să vedem viața omului în cele
două lumi, în prezentarea Sfintelor Scripturi. Iar dacă în
unele părți ți se va părea că Articolul este prea tare, te rog să
consideri Sfintelor Scripturi, prin care vorbește Bunul
Dumnezeu, spre salvarea și mântuirea necredincioșilor și a
credincioșilor, spre mărirea Lui și fericirea lor. Dar mai
înainte, îngăduie-mi o reflecție asupra unui episod cu care se
confruntă lumea de azi.

Reflecție: O persoană, care vine pe la Biserică, mi-a

zis: Părinte, unde s-a mai pomenit ca să vorbiți în secolul 21
despre avort că este păcat?! Asta înseamnă că certați
oamenii, pentru că avortul este ceva personal, iar oamenii se
depărtează de Biserică. Tot așa vorbiți și despre alte păcate.
Să vă cereți iertare la oameni în Biserică!

Acum judecați dvs., dar considerând, iarăși, Sfintele

Scripturi, prin care Bunul Dumnezeu vorbește oamenilor
despre păcate, pentru ca să-i ferească de rău și să-i ajute la
mântuire. Judecați dvs., dacă preotul, care are
responsabilitatea vestirii Evangheliei și a mântuirii
credincioșilor, încredințați în păstorirea lui, poate să asculte
de cineva să nu vestească Scripturile, care prezintă păcatul de
care oamenii trebuie să se ferească sau să-i păgubească
neprezentându-le Scripturile despre păcat?

Răspunsul preotului, cred că trebuie să fie, indiferent

de secolul în care trăiește și vestește Evanghelia, cel din
întâmplările cu Sf. Apostoli Petru și Ioan, care după ce au
fost scoși din închisoare și aduși în fața Sinedriului de
judecată în Ierusalim, li s-a interzis să mai predice în numele
lui Iisus (cf. Fapte 4:1-18), iar ei le-au răspuns: „Iar Petru şi
Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecaţi dacă este drept
înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de
Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut
şi am auzit” (Fapte 4:19-20).

Stimate cititorule, scuză-mă, dacă te-am plictisit cu

acest episod, dar l-am crezut și pe acesta important în
actualitatea temei, ca să vedem cu ce fel de „persoane”, din
vremurile de azi, din „lumea necredinței”, ne confruntăm și
ce se întâmplă dacă aceștia, atunci când poporul alege
„conducători după inima oamenilor” și nu după „inima lui
Dumnezeu” (cf. 1 Regi 13:14), ajung conducători în
Guverne. Deja vedem cu ochii noștri, cum conducătorii de
azi, aleși de popor după „inima oamenilor” necredincioși și
nu după „inima lui Dumnezeu”, declară țările și națiunile
necreștine, chiar după două mii de ani de creștinism, unde
înaintașii lor au trăit și au biruit în istorie, prin
binecuvântările lui Dumnezeu, au ajuns să nu aibă nici un
respect al religiei înaintașilor lor, care au avut deviza: „Nihil
Sine Deo”, adică „Nimic fără Dumnezeu”. De ce? Ne
răspunde Scriptura care zice: „Dar Duhul grăieşte lămurit
că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la
credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la
învăţăturile demonilor” (1 Tim. 4:1), creând astfel lumea
necredinței spre prăbușire și judecată.

Apoi, am mai scris această întâmplare ca să găsească

cititorii învățătură pentru viață, că preotul în Biserică trebuie
stimulat de credincioși să predice Evanghelia cu toate
referirile ei în viața oamenilor și să nu-i păgubească de
învățăturile lui Dumnezeu, iar nu să-i spună preotului cineva,
ce să predice și ce să nu predice din Evanghelie, adică din
cuvântul lui Dumnezeu, scris prin lucrarea Duhului Sfânt,
prin proorocii și apostolii Săi, în întreaga Biblie. În altă
ordine de idei, trebuie considerat că preotul are o Facultate
de Teologie, unde a fost educat teologic pentru misiunea
Bisericii lui Hristos, de a învăța și conduce poporul pe calea
mântuirii. Acestea sunt aspectele cu care ne confruntăm din
lumea necredinței. Iar dacă preotul va asculta de
necredincioși în Biserică, care îi zic: ce să predice, că Slujba
este prea lungă și să o facă mai scurtă etc., atunci înseamnă
că oamenii vor merge în iad cu preot cu tot. Slujbele pe care
le săvârșește preotul în Biserică, nu le face el mai lungi sau
mai scurte pentru că așa vrea el. Preotul slujește în Biserică
toate Slujbele după Cărțile Bisericești, cu durata lor canonică
stabilită de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți ai Bisericii.
 Prima Sfântă Liturghie, putem spune, că a săvârșit-o
însuși Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină, în Joia
Mare, în prezența Apostolilor, când a zis: „Iar pe când
mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi,
dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul
Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi
dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei
noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor. (Matei 26:26-28; Marcu 14:22-24; Luca 22:19-
20), iar apoi a zis: „… Aceasta să faceți spre pomenirea
Mea” (Luca 22:19).

De aici, începe centrul Sfintei Liturghii, cu Epicleza,

când are loc pogorârea Duhului Sfânt la rugăciunea
preotului, care preface pâinea (cu numirea de Agneț) liturgic
de pe Sf. Disc, în Sf. Altar, în Trupul Domnului Iisus Hristos
și vinul liturgic din Sf. Potir în Sângele Domnului Iisus
Hristos, care apoi se dau la credincioșii pregătiți (cu zile de
post și rugăciune înainte, mărturisirea păcatelor în Taina
Pocăinței și dezlegarea păcatelor de la preot (cf. Ioan 20:22-
23), ca Sfântă Împărtășanie cu Sfântul Trup și Sânge al
Domnului Hristos, ca „să aibă viață în ei”, spre mântuirea
sufletească în Hristos Iisus.

Deci, de câte ori și oriunde pe fața pământului se

săvârșește Sf. Liturghie de către un Episcop, de către un
preot, sau de mai mulți preoți și diaconi cu Episcopul în
frunte în sobor, Marele și Milostivul Dumnezeu săvârșește o
Minune a prefacerii pâinii și a vinului litrugic de pe Sf. Altar,
în Trupul Și Sângele lui Iisus Hristos, pentru împărtășirea
credincioșilor, ca „să aibă viață în ei” (cf. Ioan 6:53), întru
Hristos Domnul.

Iar despre Sfânta Împărtășanie de la Sfânta Liturghie,

cu Sfântul Trup Și Sânge al Domnului, Iisus Hristos ne
descoperă, zicând: „Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic
vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului (adică Iisus
Hristos) şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în
voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are
viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci
trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu,
adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53-
56).
 Așadar, în Biserică, unde suntem prezenți în fața
Mântuitorului Hristos, care este prezent în chip nevăzut (cf.
Matei 18:20), preotul nu poate săvârși Slujbele cât vrea el și
cum vrea el, ci cum cere Dumnezeu și este scris în Cartea de
Slujbă. Iar cu aceste rânduieli sacre și canonice nu ne putem
juca. O exemplificare spre mai bună înțelegere: Când mergi
la doctor, trebuie să urmezi Prescripția de a lua doza de
medicamente prescrisă de el ca să te vindeci, iar dacă nu
împlinești nu-ți folosește la nimic. De exemplu: Penicilina
trebuie luată într-o doză și într-un număr de zile, altfel nu
trece boala. Tot așa, și Sfintele Slujbe trebuiesc săvârșite de
preot precum Doctorul Suprem, Dumnezeu, al sufletelor și al
trupurilor oamenilor, le-a prescris în lucrarea Duhului Sfânt,
prin Sf. Apostoli și prin Sf. Părinți ai Bisericii, după cum ne
descoperă prin Scriptura care zice: „Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru
dreptate…” (2 Tim 3:16)

„Nu fii necredincios!” a zis Iisus

Așadar, odată cu aceasta intrăm în Lumea

necredincioșilor, cu prezentare prin Sfintele Scripturi.
Întrebarea omului de azi este: De ce, să nu fii necredincios?
Răspunsul scurt: Pentru că omul fără Credință în Dumnezeu
săvârșește păcatul, iar plata păcatului în descoperirea lui
Dumnezeu prin Scripturi este moartea: „Pentru că plata
păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa
veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom.6:23). În
prezentarea altei Scripturi, omul ca și creatură a lui
Dumnezeu nu este plăcut și nu se poate apropia de
Dumnezeu dacă este necredincios. „Fără credinţă, dar, nu
este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se
apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se
face răsplătitor celor care Îl caută. (Evrei 11:6). Contrastul,
însă, pozitiv al Credinței, este căci Credința din sufletul
omului îl apropie pe om de Dumnezeu, precum îl apropie pe
copil încrederea și iubirea de părinții lui, în care definirea
Credinței este: „Iar credinţa este încredinţarea celor
nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei
din vechime au dat buna lor mărturie” (Evrei 11:1-2).

A fi omul necredincios înseamnă a nu-L recunoaște

pe Dumnezeu ca și Creator al său și a universului, ca operă a
lui Dumnezeu, ceea ce conduce la generații fără Dumnezeu,
cu urmarea dezastrelor catastrofale în viață. Înseamnă în
final, a nu recunoaște ceea ce este mai capital pentru viața
lui: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul
hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Rom. 5:6), și că:
„Marele Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Hristos Iisus, S-a
dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată
fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de
fapte bune” (Tit 2:1-14). Aceste câteva revelații Biblice,
prezintă necesitatea imediată din partea omului de a
recunoaște autoritatea și primirea lui Dumnezeu în viața lui
pe calea credinței și a rațiunii pentru salvarea vieții.
Dumnezeu revelează omului care se separă de El prin
necredință: „Că iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri;
nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine” (Psalm 72:26).
Nerecunoașterea și depărtarea de Dumnezeu a omului este o
pervertire din partea lucrării diavolul, care „răcnește ca un
leu să-i prindă chiar pe cei aleși” (cf. 1 Petru 5:8).

Ca exemplificare, pentru o mai bună înțelegere, este

că a nu recunoaște omul pe Dumnezeu ca și Creator și
pronietor al lui, este ca și copilul care nu și-ar recunoaște
părinții care l-au făcut și l-au crescut cu sacrificiile lor și au
fost gata să-și dea viața pentru el dacă se îmbolnăvea,
precum Dumnezeu Tatăl și-a dat pe Fiul Său Iisus Hristos
pentru salvarea neamului omenesc, când s-a îmbolnăvit de
moarte din cauza păcatului. Așadar, a fi oamenii
necredincioși înseamnă a crea lumea necredinței, unde
vrăjmașul diavol cu oamenii necredinței luptă, bineînțeles
fără success până la urmă, împotriva Lumii Credinței cu
Dumnezeu.

Din lumea necredincioșilor

Scripturile următoare ne vor prezenta câteva aspecte

din lumea necredinței, pe care, de fapt, le vedem zilnic: „Iar
faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter,
desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli,
fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi,
dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele
asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum
dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5:19-21).
Următoarea Scriptură ne va prezenta lupta contrară între trup
și sufletul din ființa umană, astfel: „Căci trupul pofteşte
împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea
se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi
voi” (Gal. 5:17), pentru o viață morală.

Omul necredincios nu este în practicarea Credința în

Dumnezeu și așa nu poate să stăpânească pornirile trupului
spre păcat, pentru că este lipsit sufletul lui de puterile
harurilor divine. Astfel, la el nu se poate confirma filosofia
adevărată, că spiritul trebuie să stăpânească materia și nu
materia spiritul. Omul necredincios, din lumea necredinței,
obișnuindu-se cu plăcerea păcatului el nici nu vrea să
primescă învățăturile Bisericii și ale Bibliei, de a stăpâni
trupul și a sta împotriva vrăjmașului diavol, „care răcnește
ca un leu pe cine să apuce” (cf. 1 Petru 5:8), înarmându-se
în toată armătura lui Dumnezeu, după Scriptura care zice:
„Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi
sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să
rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru
încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi
încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia
păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să
stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi
coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui
Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de
rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată
stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efes. 6:13-18).
Așa necredincioșii rămân mai departe sclavii păcatului, care
îi duce la toată desfigurarea, pentru că nu vor să devină liberi
de patimi și păcat prin harurile divine în Hristos, prin Hristos
și pentru Hristos.

Necredinciosul în fața existenței lui Dumnezeu și a

operei Sale

Necredincioșii în fața existenței lui Dumnezeu, cu

toată necredința și negarea lor, se prăbușesc, realizând ce le
descoperă Scriptura, zicând: „Zis-a cel nebun în inima sa:
„Nu este Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au
făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate,
nu este până la unul” (Psalm 52:1-2). „Ce te făleşti întru
răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a
vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug. Iubit-ai
răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult
decât a grăi dreptatea. Iubit-ai toate cuvintele pierzării,
limbă vicleană! Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî
până în sfârşit, te va smulge şi te va muta din locaşul tău şi
rădăcina ta din pământul celor vii. Iată omul care nu şi-a
pus pe Dumnezeu ajutorul lui, Ci a nădăjduit în mulţimea
bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa" (Psalm
51:1-6).

Astfel, ajunge omul să vadă că, existența lui este

implicată indispensabil în existența și lucrările lui
Dumnezeu. Cauza de existență a omului este înafară de el,
adică în Dumnezeu. Existența lui Dumnezeu și existența
omului se cheamă și se afirmă reciproc în viața omului
credincios, pentru că omul este creat după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu: „Să facem
om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele
domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul! Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său:
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și
femeie” (Geneză 1:26-27). Nerecunoașterea lui Dumnezeu
din partea omului ca și Creator și Dumnezeu al său este, ca
și cum copilul nu și-ar recunoaște mama și pe tatăl său, care
l-au făcut și l-au crescut!

Existența lui Dumnezeu este mărturisită de întreaga

operă a creației Sale, după Scriptura care zice: „Cerurile
spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește
tăria lor” (Psalm 18:1). Realitatea obiectivă a lumii și
lucrările lui Dumnezeu sunt văzute după Scriptura care
descoperă, zicând: „Cele nevăzute ale Lui (Dumnezeu) se
văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică
veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt
de apărare” (Rom. 1:20). Așadar, din făpturile creației ne
este evident și nouă Cel ce le-a creat pe toate, le mișcă și le
conservă, chiar dacă omul nu-L cuprinde cu înțelegerea sa. Și
este foarte nerecunoscător cel ce nu înaintează până la capăt
urmând dovezile naturale. (cf. Pr. Prof. dr. Dumitru
Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, p. 116-117).

Din mărturiile Sf. Părinți ai Bisericii: Sf. Ioan Gură

de Aur zice: cunoașterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat
oamenilor nu prin glas, ci prin așezarea făpturilor în mijlocul
(Universului), pentru ca și cel înțelept și cel fără de minte,
cunoscând cu privirea frumusețea celor văzute, să se ridice la
Dumnezeu (Omilii la Epistola către Romani, 3, 2, Migne, pg.
60. Col. 412). Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor,
a atmosferei, drumul armonios al aștrilor, mersul regulat al
zilelor, al nopților, al lunilor și al anilor, purtarea de grijă pe
care numai o minte atotînțeleaptă o are față de fiecare
viețuitoare, mișcarea foarte felurită a corpurilor cerești, toate
acestea mărturisesc existența lui Dumnezeu, ca izvor al
întregii existențe (cf. Teofil al Antiohiei, Către Autolic, I, 6).

Prin urmare, pentru omul necredincios, care a ajuns și

autorul filosofiilor și ideologiilor, împotriva existenței lui
Dumnezeu, spre rătăcirea generațiilor de la adevărul creației,
stă ca mărturie întregul Univers cu toate creaturile și lucrările
lui Dumnezeu în el, devenind astfel necredincisul „fără
cuvânt de apărare” (cf. Rom. 1:20), în fața justiției lui
Dumnezeu. Iar pentru a fi salvat omul tuturor vremurilor de a
nu cădea victimă filosofiilor false, Dumnezeu îl previne prin
Scriptura care zice: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile
cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania
omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după
Hristos” (Col. 2:8).

Astfel, filosofii necredincioși în loc să contempleze la

creație ca realitate obiectivă, cu legile și armonia care o
arată, precum și structura însăși a ființei umane, în care
postulează cu necesitate existența personală și absolută a
unui Creator Atotputernic, Atotștiutor și perfect, mai presus
de creație, dar prezent în ea, și care este Dumnezeul iubirii,
ei se pierd în întunecarea diavolului, după Scriptura care
descoperă, zicând: „Spunând că sunt înțelepți au ajuns
nebuni” (Rom. 1:22). „Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este
Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru
îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până
la unul” (Psalm 52:1-2).

Căile cunoașterii lui Dumnezeu

Așadar, după cele prezentate mai sus, cunoașterea lui

Dumnezeu pentru om este pe calea Naturală și pe calea
Supranaturală. Unul din argumentele revelației Biblice,
pentru calea Naturală, este că: „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps.
18:1), pentru cine vrea să recunoască. Iar pe calea
Supranaturală a credinței, iată, unul din argumentele
revelației Biblice este definirea Credinței, care zice: „Iar
credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea
lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei din vechime au dat
buna lor mărturie” (Evrei 11:1-2).

Argumentarea rațională și logică, prin „înțelegerea

din făpturile” (cf. Rom. 1:20) creației, a existenței lui
Dumnezeu pe cale ontologică (argumentul ontologic), pe
cale cauzală (argumentul cosmologic și antropologic), cerută
de natura spirituală a omului, de care depinde și purtarea
demonstrativă a argumentelor raționale, vine să arate și să
dovedească spre salvarea necredincioșilor, căci Credința în
Dumnezeu a omului dintotdeauna nu stă pe un sistem
omenesc, ci pe o teologie puternică și revelaționară a
cunoașterii fundamentale a lui Dumnezeu.

Dovedirea pleacă de la ideea de Dumnezeu dată pe

calea revelației primordiale păstrată și după căderea
urmașilor lui Adam și de la dragostea de salvare a omului
necredincios, după cum Domnul Iisus zice: „Nu fii
necredincios, ci credincios”. La argumentarea existenței lui
Dumnezeu și a Credinței omului în fața necredincioșilor
dintotdeauna se ridică revelația supranaturală a Vechiului și
Noului Testament unde găsim cum Dumnezeu a vorbit cu
oamenii, începând de la Adam, descoperindu-li-Se și
arătându-le calea spre mântuire după cădere, iar la „plinirea
vremii” (cf. Gal. 4:4) le-a vorbit prin Mesia, Hristos Iisus,
Fiul Său prea iubit pe care L-a dat pentru răscumpărarea (cf.
Ioan 3:16) și Învierea omului (cf. 1 Cor. 15:20) din robia
păcatelor și a morții sub stăpânirea diavolului. Aceasta a fost
posibilă pentru că Iisus a „surpat prin moartea Sa pe cel ce
avea stăpânirea morții, adică pe diavolul” (cf. Evrei 2:14).

Așadar, izvoarele cunoașterii Marelui și

Atotputernicului Dumnezeu sunt: Revelația naturală și
Revelația supranaturală. Prin Revelația naturală omul îl
poate descoperi pe Dumnezeu prin toate creaturile din lumea
externă și internă. Zidirea întreagă, împreună cu structura
ființei umane însăși, ne descoperă pe Marele Creator și
Pronietor al ei și al omului. Instrumentul acestei cunoașteri
este mintea omului, în contemplarea creației spre
descoperirea Creatorului, cum a zis un Sfânt Părinte că
„începând de la firicelul de iarbă totul este ca un deget ce
arată spre Creator!”. Dumnezeu, din marea Lui iubire față de
omul pe care l-a creat, l-a învrednicit și de o Revelație
supranaturală, prin cuvânt și fapte miraculoase descoperite
prin Scripturile din Vechiul și Noul Testament, prin însăși
Fiul Său pe Care l-a dat pentru mântuirea omului (cf. Ioan
1:17 și Evrei 1:1-2).

Calea Credinței în cunoașterea lui Dumnezeu rămâne

cu prioritate atât pe calea personală a relației omului cu
Dumnezeu cât și pe calea universal valabilă, pentru că fără
Credință omul nu se poate apropia de Dumnezeu (cf. Evrei
11:6), iar Dumnezeu nu se poate revela unei ființe umane
care nu are Credință în El. Iar în definirea Sf. Scripturi,
Credința este: „Iar credinţa este încredinţarea celor
nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei
din vechime au dat buna lor mărturie” (Evrei 11:1-2).
Așadar, prin credință Dumnezeu încredințează pe om de cele
nădăjduite și de dovedirea sau arătarea lucrurilor celor pe
care nu le poate vedea cu ochiul. Lucru care nu se poate
întâmpla în viața necredincioșilor pentru că ei nu cred, și
astfel am putut vedea în istorie, cum cei mai înverșunați
necredincioși au tremurat și s-au prăbușit în fața celui mai
mic fenomen natural din Univers.

Iulian Apostatul, împărat din Imperiul Bizantin, nu a

crezut în Iisus Hristos, în Dumnezeu, iar prin necredința lui a
ajuns să cadă în luptă sub sabia care i-a venit în piept,
rămânând în istorie celebra sa afirmație, când s-a prăbușit
înainte de moarte: „Ai învins Galileene!”, lui Iisus zicându-I-
se și „Galileeanul”, deoarece locuise în orașul Capernaum
din provincia Galileea (cf. Matei 4:13-17). Așa s-a adeverit,
în viața împăratului Bizantin, Scriptura, care zice: „Că iată
cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce
se leapădă de Tine” (Psalm 72:26). „S-au stins, au pierit din
pricina nelegiuirilor lor” (Psalm 72:19). „Pierit-au pentru
că n-au avut înţelepciune; pierit-au prin nebunia
lor” (Baruh 3:28). Astfel ajunge lumea necredincioșilor să
vadă că: „Moartea păcătoşilor este cumplită şi cei ce urăsc
pe cel drept vor greşi” (Ps. 33:20). Ce bine ar fi să se
îndrepte inima și mintea lor spre înțelepciune, înțelegând
acestea!

Cum sunt necredincioșii? Următoarele Scripturi ne

vor lămuri și mai exact, după cum zic: „Nu sunt aşa
necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful ce-l spulberă vântul
de pe faţa pământului” (Ps. 1:4). „Rodul lor de pe pământ îl
vei pierde şi sămânţa lor dintre fiii oamenilor” (Ps. 20:11).
„Iar faţa Domnului spre cei ce fac rele, ca să piară de pe
pământ pomenirea lor” (Ps. 33:15). „Că cei ce viclenesc de
tot vor pieri; iar cei ce aşteaptă pe Domnul vor moşteni
pământul” (Ps. 36:9 ). „Că cei ce-L binecuvântează pe El
vor moşteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El (pe
Dumnezeu), de tot vor pieri” (Ps. 36:22). „Aşteaptă pe
Domnul şi păzeşte calea Lui! Şi te va învăţa pe tine ca să
moşteneşti pământul; când vor pieri păcătoşii vei vedea”
(Ps. 36:34). Iată adevărul revelației despre ce este omul pe
pământ: „Dar toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază”
(Ps. 38:8) „Eu am zis întru uimirea mea: „Tot omul este
mincinos!” (Ps. 115:2).

Alte revelații Biblice, despre cum gândește și

vorbește omul necredincios: „Grăit-au ca să ascundă curse;
spus-au: „Cine ne va vedea pe noi?” Iscodit-au fărădelegi
şi au pierit când le iscodeau, Ca să pătrundă înlăuntrul
omului şi în adâncimea inimii lui. Dar Dumnezeu îi va lovi
cu săgeata şi fără de veste îi va răni, că ei singuri se vor
răni cu limbile lor. Tulburatu-s-au toţi cei ce i-au văzut pe
ei; şi s-a temut tot omul. Şi au vestit lucrurile lui Dumnezeu
şi faptele Lui le-au înţeles” (Ps. 63:5-10). „Ca să pătrundă
înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” este o revelație
Biblică, care o vedem astăzi sub ochii noștrii cu aplicarea
„Cipului” electronic pe om, ca să pătrundă necredincioșii
antihriști „înlăuntrul omului” și în „adâncimea inimii lui”,
ca să-l aibă în control și să-l dirijeze ca pe un robot în
direcția antihristului. La toate zic spre salvarea
necredincioșilor, cuvintele lui Iisus: „Şi zicea (Iisus): Cine
are urechi de auzit să audă” (Marcu 4:9)

Ce li se poate întâmpla necredincioșilor? Iar cu

privire la locurile cu palate mari ale necredincioșilor, iată ce
descoperă Dumnezeu, prin Scripturile care zic: „Şi încă
puţin şi nu va mai fi păcătosul şi vei căuta locul lui şi nu-l
vei afla. Iar cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta
de mulţimea păcii” (Ps. 36:10-11) „Văzut-am pe cel
necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii
Libanului. Și am trecut și iată nu era, și l-am căutat pe el și
nu s-a aflat locul lui. Păzeşte nerăutatea şi caută dreptatea,
că urmaşi are omul făcător de pace. Iar cei fără de lege vor
pieri deodată și urmașii necredincioșilor vor fi stârpiți” (Ps.
36:35-38). Te cutremuri, e trist, dar adevărat. Dumnezeu
descoperă răul omului, așa cum urmează să fie ca să-l
prevină. Am văzut cu ochii noștri căderea și a săracilor și a
bogaților necredincioși, și odată cu prăbușirea vieții lor am
văzut și prăbușirea locurilor în care au trăit. Am văzut în
istorie prăbușirea Imperiilor, ca cel Roman de Apus în 410,
în urma fărădelegilor care se săvârșeau în ele, iar astăzi
oamenii le pot vedea ruinele. Concluzia, la care ajunge omul
în final, este ce îi descoperă Dumnezeu, că: „ Bogaţii au
sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se
vor lipsi de tot binele” (Ps. 33:10). Viitorul constă în a
învăța din trecut și a recunoaște prezentul.

Ce trebuie să facă cei ce vor să vadă zile bune? Iar

celor care vor să vadă zile bune, Dumnezeu le zice: „Cine
este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile
bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu
grăiască vicleşug. Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea
şi o urmează pe ea. Ochii Domnului spre cei drepţi şi
urechile Lui spre rugăciunea lor. Strigat-au drepţii şi
Domnul i-a auzit şi din toate necazurile lor i-a izbăvit. Multe
sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei
Domnul” (Ps. 33:12-18).

Dumnezeu se lasă găsit celor care Îl caută ca să vadă

zile bune: „Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate
necazurile mele m-a izbăvit. Săracul acesta a strigat şi
Domnul l-a auzit pe el şi din toate necazurile lui l-a
izbăvit. Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se
tem de El şi-i va izbăvi pe ei. Gustaţi şi vedeţi că bun este
Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El” (Ps. 33:4-
8). Din toate aceste vorbiri ale lui Dumnezeu, să învețe omul
să se întoarcă spre înțelepciunea cea de la Dumnezeu, care
zice: „Şi El (Dumnezeu) este Cel care schimbă timpurile şi
ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi
pune; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor
pricepuţi” (Daniel 2:21). Da, așa vorbește Dumnezeu, cum
am văzut prin Scripturile de mai sus, fiecărui om și lumii
întregi.

Invitarea necredincioșilor la cunoașterea lui

Dumnezeu

Astfel, stimate cititorule, să invităm, cu iubire, pe toți

cei necredincioși la cunoașterea lui Dumnezeu prin
contemplație asupra creaturilor din Univers și prin studierea
revelațiilor lui Dumnezeu din Biblie, care le descoperă:
„Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât
a murit pentru cei necredincioşi” (Rom. 5:6), prin cercetarea
Bisericii și la urmă vor exclama și ei ca Toma, zicând:
„Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20:28), apoi să nu
fie prea târziu să exclame ca ostașul de lângă Crucea lui
Iisus, după ce a văzut cutremurul și cele întâmplate, căci:
„Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (cf. Matei
27:54), ci să ajungă toți necredincioșii să afirme mai
devreme, ca locuitorii orașului Sihar, din propovăduirea
femeii cananeence și din cunoașterea lui Iisus că: „… Acesta
este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:42).

Aceasta va fi posibil dacă Îl vor chema necredincioșii

pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, în viața, în casele și în
localitățile lor, precum L-au chemat locuitorii orașului Sihar
după ce le-a vestit femeia samarineancă și după ce au venit la
Iisus și L-au „rugat să rămână la ei, iar El a rămas acolo
două zile” (cf. Ioan 4:40) în localitatea lor Sihar, și Iisus
Domnul îi va tămădui și pe ei de multe suferinți, ca pe mulți
alți. Atunci vor plânge necredincioșii cu amar, pentru că,
înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu, i-au cerut lui Iisus să
plece din viața și localitățile lor, ca cei din orașul Gadar,
după ce și-au văzut turma de porci înecată în mare din cauza
demonilor care intrase în ea, când Iisus i-a scos din cei doi
oameni pe demonizați (cf. Matei 8:28-34). Așa Iisus Domnul
a plecat de la ei și i-a lăsat cu porcii lor, pentru că au ținut la
avuțiile materiale mai mult decât la prezența Fiului lui
Dumnezeu cu ei și la tămăduirea bolnavilor din orașul lor
Gadar.

Necredincioșii cer să-L vadă pe Dumnezeu!

De ce? Pentru că necredincioșii, în duhul mândriei,

nu se văd și nu recunosc cât sunt de neputincioși ca oameni
muritori, și așa se ridică cu întrebarea: L-ai văzut pe
Dumnezeu? Apoi, cer să-L vadă pe Dumnezeu. Nu realizează
că celui credincios îi este milă de el și se va ruga pentru el
Domnului să-l salveze de la urmările necredinței. Dar, iată,
răspunsul Scripturii: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui,
Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Iar prin următoarea
Scriptură ni se descoperă cum Dumnezeu cel nevăzut poate
rămâne în noi: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată,
dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi
dragostea Lui în noi este desăvârşită” (1 Ioan 4:12). Și
totuși: De ce omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu? Simplu
și ușor este răspunsul, dar și înțelegerea: Pentru că
Dumnezeu nu este materie, ci duh, după Scriptura prin care
Iisus descoperă femeii samaritence, zicând: „Duh este
Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh
şi în adevăr” (Ioan 4:24).

Moise, omul lui Dumnezeu, a cerut să vadă slava lui

Dumnezeu, și iată ce i-a răspuns Domnul Dumnezeu: „Și
Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!”. Zis-a Domnul către
Moise: „Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea, voi
rosti numele lui Iahve înaintea ta şi pe cel ce va fi de miluit îl
voi milui şi cine va fi vrednic de îndurare, de acela Mă voi
îndura”. Apoi a adăugat: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o
vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască!”. Şi
iarăşi a zis Domnul: „Iată aici la Mine un loc: şezi pe
stânca aceasta; Când va trece slava Mea, te voi ascunde în
scobitura stâncii şi voi pune mâna Mea peste tine până voi
trece; Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele
Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea!” (Ie șire 33:18-23). Și
acum: Ce zici, omule, necredincios? Eu îți răspund sincer și
cu cutremur: Îmi este frică! Și mă bucur că îmi este frică
pentru că: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul;
înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea. Lauda Lui
rămâne în veacul veacului” (Psalm 110:10).

Alte întrebări ale omului din lumea necredinței: De

ce omul nu poate să vadă fața lui Dumnezeu și să trăiască?
Evanghelia Schimbării la Față a Domnului Iisus pe muntele
Tabor în prezența lui Petru, Iacov și Ioan ne dă răspunsul:
Iisus a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și S-a dus
într-un munte înalt și S-a schimbat la față înaintea lor și a
strălucit fața Lui ca Soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut
albe ca lumina, iar Moise și Ilie au vorbit cu El. Apoi, un nor
luminos i-a umbrit pe ei și iată glas din cer s-a auzit, zicând:
„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit: pe
Acesta să-L ascultați”. Ucenicii auzind au căzut cu fața la
pământ și s-au înspăimântat, dar Iisus a venit la ei și le-a zis:
„Sculați-vă și nu vă temeți” (cf. Matei 17:1-7). Cei trei
apostoli nu L-au putut vedea pe Iisus la schimbarea la față în
strălucirea slavei dumnezeirii Sale, când fața Lui strălucea ca
Soarele, pentru că omul cu ochii fizici nu se poate uita nici la
lumina Soarelui, dar de cum la strălucirea luminii
dumnezeirii Sale, căci dacă ar fi încercat să se uite ar fi orbit
sau ar fi murit! Ceea ce înseamnă căci, cu atât mai mult,
omul de rând nu poate să vadă strălucirea luminii
dumnezeiești.

Dacă cei trei apostoli nu L-au putut vedea pe Iisus în

strălucirea luminii dumnezeirii Sale, au putut auzi glasul lui
Dumnezeu Tatăl, Care L-a prezentat pe Iisus ca Fiu al Său, în
Care a binevoit mântuirea lumii și a zis că de El să asculte
omul (cf. Matei 17:5), așa precum S-a auzit vocea Tatălui
mărturisind pentru Fiul și la Botezul Domnului de către Ioan,
când a zis: „Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul
Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3:17), iar
Duhul lui Dumnezeu S-a văzut coborându-Se peste El ca un
porumbel (cf. Matei 3:16).

Despre vederea lui Dumnezeu față către față și

cunoașterea pe deplin ne descoperă Scriptura care zice:
„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci,
faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi
cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (1 Cor.
13:12). Când atunci, vom vedea față către față? Când nu
vom fi în trup, ci vom fi în duh, după moarte, în Împărăția lui
Dumnezeu, atunci Îl vom vedea pe Dumnezeu față către față,
și nu vom cunoaște în parte, ci pe deplin. Vederea lui
Dumnezeu, față către față, o prezintă și Evanghelia Judecății
de apoi, când atât credincioșii cât și necredincioșii care au
trăit în această viață, nu numai că Îl vor vedea pe Dumnezeu,
dar vor și vorbi cu Dreptul Judecător Iisus Hristos și își vor
auzi cei credincioși sentința pentru raiul fericirii, iar cei
necredincioși sentința nefericirii în iadul cel veșnic (cf.
Matei 25:31-46).

Urmările dezastruoase în lumea necredincioșilor

Moartea spirituală. Una din urmările dezastruoase

în lumea necredinței omului este moartea spirituală! De ce?
Pentru că plata păcatului necredinței omului în Dumnezeu,
Care l-a creat, este moartea, în descoperirea Domnului prin
Scriptura care zice: „Pentru că plata păcatului este moartea,
iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus,
Domnul nostru” (Rom. 6:23). Necredința omului în
Dumnezeu este unul din păcatele strigătoare la cer, care îl
desparte și îl separă pe om de Dumnezeu și-l duce în
stăpânirea diavolului! Separarea omului de Dumnezeu prin
necredință îi aduce deja moartea spirituală și trăirea în
desfigurarea ființei sale umane în plăcerile trupului și ale
materiei sub ispitirea diavolului. Următoarea Evanghelie este
edificatoare în a prezenta moartea spirituală: Iisus a zis către
un om: „Urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi
să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar El a zis: Lasă mor ții să-
și îngroape morții lor, iar tu mergi de vestește împărăția lui
Dumnezeu” (cf. Luca 9:59-60). „Lasă morții să-și îngroape
morții lor”, înseamnă că cei ce urmau să facă înmormântarea
erau morți spiritual, iar cel ce urma să fie înmormântat era
mort și spiritual și trupește.

Smintirea semenilor. Necredinciosul învață și pe

alții să se lase de Credință, de Biserică, de valorile spirituale,
rătăcindu-i pe semenii lui, fie prin scris, fie pe calea
televiziunii, fie prin grai viu, pentru a merge pe căile
păcatului de tot felul, pentru care, iată răspunsul Domnului
Dumnezeu: „Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care
cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o
piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9:42).
Omenirea secolului 21, în care abia am intrat, este plină de
mesaje și învățături rătăcitoare de la Credința în Dumnezeu!
Guvernele lumii în care trăim legalizează păcatul! Un lucru
trebuie să știe liderii lumii: că Dumnezeu nu legalizează
păcatul, chiar dacă Guvernele îl legalizează, pentru că nu
vrea ca omul să cadă în „plata păcatului care este moartea” în
imoralitate, ci vrea ca omul să trăiască în legile morale după
standardele Divine spre viața veșnică.

Dumnezeu descoperă omenirii că El a dat pe Fiul Său

ca să răscumpere pe fiecare om de sub moartea păcatului,
căzut prin neascultare, in Scriptura care zice: „Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Primii oameni, Adam și Eva, au
căzut în urma păcatului neascultării, prin ispita diavolului,
deși Dumnezeu le-a zis că vor muri, după Scriptura care
descoperă, zicând: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi
răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el,
vei muri negreşit!” (Geneză 2:17), dar ei nu au vrut să
asculte. Iar moartea aceasta s-a transmis la toți oamenii,
astfel: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în
lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi
oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom 5:12). Totuși,
la căderea lui Adam și Eva, ca protopărinți ai neamului
omenesc, Dumnezeu nu i-a lăsat să moară nici pe ei și nici pe
urmașii neamului omenesc din ei, ci le-a făgăduit un
răscumpărător (cf. Facere 3:15) pe Mesia Hristos, care a
venit la plinirea vremii (cf. Gal. 4:4) prin zămislire de la
Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei Maria (cf. Matei 1:18).
Astfel, au putut să-L vadă pe Iisus întrupat în chip omenesc
cei de atunci, după cum zice Scriptura: „Şi Cuvântul (adică,
Fiul lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi
am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de
har şi de adevăr” (Ioan 1:14), iar generațiile ce au urmat au
putut să-L vadă cu ochii spirituali și să-L simtă pe Iisus după
Învierea Sa din morți, prin Harul dumnezeiesc ce la redat
omenirii, și fiecărui om în urma Credinței lui în Dumnezeu,
după cum zice: „Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har
peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi
adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1:16-17).

Întunericul din viața necredincioșilor

Omul necredincios al secolului 21 a ajuns la ceea ce

Dumnezeu a descoperit încă prin proorocul Isaia, când a zis:
„Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc
lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul
dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5:20). Exact la împlinirea
acestei Scripturi au ajuns liderii și oamenii necredinței în
Dumnezeu în vremurile de azi. De exemplu: organizațiile
omenești de azi au ajuns să numească „discriminare”
atitudinea omului față de imoralitate, iar nu atitudinea față de
moralitate să o numească discriminare! Adică, să „zică răului
bine și binelui rău”, apoi să-i zică „luminii întuneric și
întunericului lumină”, socotind „amarul dulce și dulcele
amar!” (cf. Isaia 5:20).

Mântuitorul Hristos revelează rătăcirea omului și îl

previne, zicând: „Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi
neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”(Matei
22:29). Rătăcirea necredincioșilor, care au ajuns să cunoască
oarecum pe Dumnezeu în viața lor, este prezentată de
Scripturi, astfel: „Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-
au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit, ci s-au
rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a
întunecat. Zicând că sunt înțelepți au ajuns nebuni. Şi au
schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu
asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor
şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea
Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca
să-şi pângărească trupurile lor între ei, Ca unii care au
schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au
închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este
binecuvântat în veci, Amin!” (Rom. 1:21-25).
 Păcatele necredincioșilor strigătoare la cer

Iată cum prezintă Scripturile care zic: „Pentru aceea,

Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor
au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva
firii; Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a
părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii,
bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata
cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1:26-27). De ce? Iată răspunsul
Scripturii: „Şi precum n-au vrut să aibă pe Dumnezeu în
cunoştinţa lor, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără
judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Rom. 1:28).

Ce i-a lăsat Dumnezeu să facă? Ce au vrut ei,

devenind: „Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare,
de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de
ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele,
bârfitori, Grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori,
semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi
părinţilor, Neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste,
fără milă; Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui
Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de
moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează
celor care le fac” (Rom: 1:29-32).

Consecințele. Arătarea judecății lui Dumnezeu din

iubire pentru salvarea societății umane, astfel: „Căci mânia
lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea
şi peste toată nedreptatea oamenilor, care ţin nedreptatea
drept adevăr” (Rom. 1:18). Omul necredinței în Dumnezeu
creează o societate imorală, o societate care produce răul și
bolile în viața oamenilor. Omul necredincios care nu vrea să
aibă pe Dumnezeu în conștiința lui, nu numai că scade
standardele de viață umană, dar și creează opere fără valori
și ține nedreptatea ca adevăr. Viața cu crizele economice de
azi, în care multe țări cu guvernele lor sunt în falimente, este
rezultatul păcatului, începând de la necredința în Dumnezeu,
care generează toate celelalte nelegiuiri. Și câte ar mai fi de
arătat din viața oamenilor necredincioși, dar cum știm că le
vedem zi de zi, pe noi trebuie să ne intereseze: ce zice
Dumnezeu omului care vrea să creeze o lume fără credință în
Dumnezu.

Necredincioșii nu cred că Dumnezeul cerului și al

pământului, care l-a făcut pe om și l-a așezat în acest Univers
minunat, privește în lumea pe care tot El o ține prin
providența Sa. Dar următoarea Scriptură descoperă: cum
Dumnezeu privește să vadă ce fac oamenii pe pământ,
zicând: „Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru fărădelegi. Nu
este cel ce face bine. Domnul din cer a privit peste fiii
oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută
pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au
făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul” (Psalm
52:2-4).

Ce fac acești oameni ai necredinței, Domnul

revelează în continuare: „Mormânt deschis este gâtlejul lor;
cu limbile lor viclenesc; venin de aspidă este sub buzele lor;
Gura lor este plină de blestem și de amărăciune; Iuți sunt
picioarele lor să verse sânge; Pustiire și nenorocie sunt în
drumurile lor; Și calea păcii ei nu au cunoscut-o; Nu este
frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor” (Rom. 3:13-18).
Iată, cui slujesc acești oameni: „Căci unii ca aceştia nu
slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi
prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare, înşeală inimile
celor fără de răutate” (Rom. 16:18).

Viața necredincioșilor grăbește venirea

vremurilor din urmă

Toate acestea vizează vremurile din urmă, în

descoperirea Evangheliei, care zice: „Dar Duhul grăieşte
lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de
la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la
învăţăturile demonilor” (1 Tim. 4:1). „Căci va veni o vreme
când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-
şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele
lor, Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate
către basme” (2 Tim. 4:3-4). Iar prin Scripturile următoare,
Dumnezeu prezintă omenirii caracterul omului necredincios
al vremurilor din urmă, zicând: „Şi aceasta să ştii că, în
zilele din urmă, vor veni vremuri grele; Că vor fi oameni
iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi,
hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără
cucernicie, Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori,
neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, Trădători,
necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât
iubitori de Dumnezeu, Având înfăţişarea adevăratei credinţe,
dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia” (2
Tim. 3:1-5). Aici este pericolul și prevenirea pentru cel
credincios, că prezentarea necredinciosului va lua
„înfățișarea adevăratei credințe”, dar falsă și înșelătoare.

Necredincioșii, prin învățăturile lor false despre creație,

ascund adevărul despre adevăratul Creator Dumnezeu, iar
Scripturile următoare descoperă adevărul, zicând: „Căci ei
în chip voit ascund faptul, că cerurile erau de demult şi că
pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin
apă, Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute prin
acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi a
pieirii oamenilor necredincioşi. Iar ziua Domnului va veni
ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile,
arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se
vor mistui. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din
pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile,
aprinse, se vor topi! (2 Petru 3:5-12). De ce toate acestea?
Răspunsul este: „Din cauza judecății și a pieirii oamenilor
necredincioși” (2 Petru 3:7).

Iar așteptarea credincioșilor, după făgăduința Domnului,

este: „Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri
noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. Pentru aceea,
iubiţilor, aşteptând acestea, sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în
pace, fără prihană şi fără vină. Şi îndelunga-răbdare a
Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris
şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui” (2
Petru 3:13-15). „Ceruri noi și pământ nou” în care va locui
„dreptatea” lui Dumnezeu în armonie și pace cu toți cei care
au fost credincioși, va fi în Universul spiritual, după ce acest
univers fizic va arde, după Scriptura care descoperă mai sus
sfârșitul, zicând: „…Când cerurile vor pieri cu vuiet mare,
stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe
el se vor mistui. Aşteptând şi grăbind venirea zilei
Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor
nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! (2 Petru 3:5-12),
„Din cauza judecății și a pieirii oamenilor necredincioși” (2
Petru 3:7).

„Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se

vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui”,
pentru că pământul acesta a fost întinat prin fărădelegile
oamenilor necredinței, astfel, arzând, va veni un Univers
spiritual, precum vor fi și oamenii după învierea cea de apoi.
Necredința și fărădelegile oamenilor au adus și potopul din
vremea lui Noe, după cum Scriptura zice: „Pământul însă se
stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul
de silnicii. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe:
„Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a
umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde
de pe pământ. Tu însă fă-ți o corabie de lemn de salcâm. În
corabie să faci despărţituri şi smoleşte-o cu smoală pe
dinăuntru şi pe dinafară…” (citiți, Facere 6:5-14). Așa este
pământul întinat și azi de fărădelegile oamenilor necredinței.
Dumnezeu, însă, îi cheamă pe oamenii necredinței la salvare
și mântuire prin Corabia care a dat-o, adică Biesrica Creștină
cu învățăturile Biblice, și astfel vor fi salvați oamenii de azi,
ca Noe în vremea potopului.

Nu există cruțare fără reîntoarcere la Credință

Scripturile următoare prezintă necruțarea și aplicarea

justiției lui Dumnezeu, zicând: „Căci dacă Dumnezeu n-a
cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile
întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, Şi n-a
cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea
propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei
fără de credinţă, Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-
le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă
nelegiuiţilor din viitor; Iar pe dreptul Lot, chinuit de
petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi, l-a
izbăvit, Pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce
vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din
pricina faptelor lor nelegiuite. Domnul poate să scape din
ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca
să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:4-9), tot așa se
poate spune, căci cu atât mai mult, nu poate fi cruțare nici
pentru lumea necredinței din orice vreme istorică, precum s-
a arătat mai sus și s-a dovedit. În vremurile noastre, deja, am
putut vedea cum au căzut orașe întregi la diferite cutremure
și alte calamități în Univers, precum au căzut orașele
Sodoma și Gomora (citiți, Facere Cap. 19), pentru că
Dumnezeu nu putea să ducă în viitor o societate de oameni
decăzută moral de la standardele Creatorului, ci din iubire
Dumnezeu a vorbit prin cutremurele din lume, celorlalte
orașe și țări să se întoarcă la standardele morale ale vieții, iar
dacă nu „toți veți pieri la fel”!

Mântuitorul Hristos a întrebat pe contemporanii care

au venit la El: „Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a
surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost
mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în
Ierusalim? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi
pieri la fel” (Luca 13:4-5). Deci, salvarea vieții este prin
întoarcerea nentârziat a necredincioșilor cu pocăință la
Dumnezeu.

Caracterul necredinciosului

Următoarele Scripturi prezintă caracterul și căutările

necredincioșilor, astfel: „Şi mai vârtos pe cei ce umblă după
îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia
cerească. Îndrăzniţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să
hulească măririle (din cer), Aceştia însă, ca nişte dobitoace
fără minte, din fire făcute să fie prinse şi nimicite, hulind
cele ce nu cunosc vor pieri în stricăciunea lor; Ei înşişi fiind
nedrepţi îşi vor lua plata nedreptăţii, socotind o plăcere
desfătarea de fiecare zi; ei sunt pete şi ocară, făcându-şi
plăcere, în rătăcirile lor, să ospăteze cu voi la mesele
voastre; Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind
nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice;
inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii
blestemului. Părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit şi au
apucat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata
nedreptăţii” (2 Petru 2:10-15).

Propaganda păcatului și a nelegiuirilor din partea

necredincioșilor, prin tot felul de reclame, care amăgesc și
rătăcesc și pe alții, iată cum o prezintă Scriptura, zicând:
„Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de
furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de
nepătruns, Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc
întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au
scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc
libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te
biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (2 Petru 2:17-19). Iată, ce
zice o reclamă în Las Vegas pe drumul spre Aeroport: „Sin
on Sunday!”, care înseamnă („păcătuiește Duminica!”).
Străgător la cer! De necrezut! Dar aceasta este reclama celor
necredincioși din industria cu afacerile păcatului.

Pierderile necredincioșilor

Ei pierd nu numai valorile unei vieți binecuvântate

aici pe pământ, cu adevărată iubire și pace în armonie, dar
pierd și viața veșnică, după Scripturile care zic: „Nu ştiţi,
oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu?
Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli,
nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, Nici furii, nici
lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9-10).
Oamenilor necredincioși trebuie să li se predice Scriptura
care zice: „De aceea nu se vor ridica necredincioşii la
judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor. Că ştie Domnul
calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri” (Psalm
1:5-6). „În dimineţi voi judeca pe toţi necredincio șii
pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei
ce lucrează fărădelegea” (Psalm 100:10). Spre întoarcerea
necredincioșilor, iată ce zice Domnul despre cei credincioși:
„Ochii mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei
împreună cu Mine. Cel ce umbla pe cale fără prihană, acela
Îmi slujea” (Psalm 100:8).

Toate pierderile necredincioșilor pot fi recuperate

printr-un act de bună voință de a primi Credința în
Dumnezeu, de a primi pe Salvatorul și Mântuitorul lor și al
lumii întregi, Iisus Hristos, care să fie Calea, Adevărul și
Viața lor (cf. Ioan 14:6). Aceasta le-ar face imediat transferul
din lumea necredinței în Universul Credinței, spre valorile
spirituale și eterne, căci: „Tot cel ce va chema numele
Domnului se va mântui" (Fapte 2:21).

Diavolul și originea răului și a necredinței în lume

Fără cercetarea Bibliei, problema cunoașterii cu

adevărat a originii răului în lume nu poate fi înțeleasă. De
aceea, voi prezenta câteva Scripturi, în descoperirea
diavolului și a răului, care vin în lume prin lucrările
diavolului. „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul,
pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta
S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile
diavolului.” (1 Ioan 3:8). În această Scriptură ni se
descoperă originea răului în omenire și în lume prin
cuvintele „că de la început diavolul păcătuiește”, iar Fiul lui
Dumnezeu a venit să strice lucrările diavolului.

Iată, cum revelează Dumnezeu prin proorocul Isaia

originea diavolului, prin căderea îngerului heruvim de
lumină, Lucifer, pentru că s-a mândrit și a gândit să fie mai
presus și decât Dumnezeu, prin Scripturile care zic: „În iad
s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se
vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău. Cum
ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!
Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu
care ziceai în cugetul tău: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai
presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul
meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile
laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi
asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum, tu te pogori în
iad, în cele mai de jos ale adâncului! ” (Isaia 14:11-15).

Despre căderea din cer a îngerului devenit diavol

prezintă Domnul Iisus, zicând: „Şi le-a zis: Am văzut pe
satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10:18), și
împreună cu el au căzut și „duhurile răutății, răspândite în
văzduh” (cf. Efes. 6:12), adică ceilalți îngeri trecuți de partea
îngerului de lumină căzut, Lucifer, care era căpetenia
îngerilor heruvim din treapta a doua, creați și așezați de
Dumnezeu în ceruri cu misiuni și răspunderi mari pentru
ajutorarea mântuirii omenirii. Despre căderea celorlalți
îngeri împreună cu Lucifer, iată, cum ne mai revelează
Scripturile care zic: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe
îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile
întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, …” (2
Petru 2:4) „Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au
părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în
lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1:6).

La fel, prin proorocul Iezechil, Dumnezeu descoperă

omenirii pe diavolul, care a fost înainte Heruvimul căpetenie
în ceata a doua a îngerilor, cu o misiune mare de ocrotire:
„Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe
muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul
pietrelor celor de foc.” (Iezechil 28:15). Iar Scripturile
următoare descoperă cum Heruvimul ocrotitor a căzut în
păcatul mândriei și al trufiei și Dumnezeu l-a aruncat jos pe
pământ, astfel: „Din pricina întinderii negoţului tău,
lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-
am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele
scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca
pe un necurat”. „Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat
inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De
aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor
spre batjocură. (Iezechil 28:16-17).

Despre acest Heruvim, care a căzut și a devenit

diavol, Domnul Dumnezeu ne descoperă că: „Fost-ai fără
prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat
în tine nelegiuirea” (Iezechil 28:15) și el era: „Tu te aflai în
Eden, în grădina lui Dumnezeu…” (Iezechil 28:13), acolo
unde a ispitit pe Eva și pe Adam prin șarpe și au căzut și ei
(citiți din Cartea Facerii Cap. 3, despre căderea strămoșilor,
pentru că nu au ascultat nici ei de Dumnezeu, care I-a
prevenit despre moartea lor, zicându-le: „Iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreşit!”, Facere 2:17)

Deci, înainte de cădere, Heruvimul ocrotitor a fost

fără prihană, din ziua în care Dumnezeu la creat până s-a
încuibat în inima lui nelegiuirea. Cauza căderii lui au fost
mândria și trufia, de când s-a „îngâmfat inima lui”, care l-a
dus la pierderea înțelepciunii. În concluzie, mândria și
înălțarea de sine, pentru care nu există justificare sau scuză, a
determinat căderea Heruvimului, care a devenit diavolul sau
satana, după cum zice, că: „Mândria merge înaintea pieirii
și trufia merge înaintea căderii” (Proverbe 16:18). A scuza
păcatul înseamnă a-l justifica. Păcatul este manifestarea
egoismului sub orice formă. De aceea, în tribunalele de
judecată, chiar dacă se aduc circumstanțele atenuante
călcătorului de lege, tot se dă sentința de judecată celui ce a
încălcat legea și a săvârșit răul.

Iisus Hristos descoperă omenirii că diavoul este

„ucigător de oameni” și el „nu a stat întru adevăr” ajungând
astfel „mincinos și tatăl minciunii”, zicând celor
necredincioși: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi
să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost
ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu
este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru
ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

Lucrările diavolului în lume, pentru care Iisus a venit

să „strice lucrările diavolului”, trebuie să știe omul că sunt
foarte periculoase, ele fiind îndreptate contra adevărului și
contra planurilor lui Dumnezeu de mântuire a omului.
Diavolul căzut caută să se războiască cu omul ca să-l
doboare și pe el.

Diavolul sau satana este duhul cel diavolesc și rău,

care a încercat să ispitească și pe Domnul Iisus, și cu atât
mai mult pe om. Vedeți, cele trei ispitiri ale Domnului din
partea diavolului în Evanghelia de la Matei 4:1-11, iar
Domnul Iisus l-a alungat la sfârșit, zicându-i: „Atunci Iisus
i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este:
Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui să-I slujești”
(Matei 4:10).

Ispitirea omului la tot păcatul, iată cum mai este

prezentată: „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se
preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi
slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit
va fi după faptele lor” (2 Cor. 11:14-15). Despre stăpânitorul
și inspiratorul lumii necredincioșilor, diavolul, care va fi dat
afară, Iisus zice: „Acum este judecata acestei lumi; acum
stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan
12:31).

Diavolul sau satana este stâpânitorul lumii

necredinței și păcatului, care caută cetatea inimii omului (cf.
Efes. 6:12), este un ucigător, care caută inima omului (cf.
Ioan 8:44), este un semănător de neghină în țarina inimii
omului (cf. Matei 13:24-30), este ca un leu care caută pe cine
să înghită (cf. 1 Petru 5:8), este un amăgitor și un înșelător,
care caută inima omului să o înșele (cf. Apoc. 12:12).
Diavolul este potrivnicul și vrăjmașul credincioșilor (cf. 1
Petru 5:8). Caracterul cu aceste atribute diavolești se poate
vedea la omul necredinței în Dumnezeu. Iată ce trebuie să
facă omul să poată sta împotriva diavolului: „Îmbrăcaţi-vă
cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva
uneltirilor diavolului” (Efes. 6:11).

Stimate cititorule, acestă parte a Articolului am

prezentat-o pentru a putea vedea originea răului în lume și în
omenire, cum diavolul prin lucrările lui, precum am văzut în
descoperirea Scripturii, este cel care desparte omenirea
creată de Dumnezeu în două lumi (cf. Ioan 12:31), Lumea
necredinței și Lumea Credinței, care rămâne de partea lui
Dumnezeu. În concluzie, să nu se înșele nimeni, căci: „Cerul
şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”
(Marcu 13:31), zice Domnul Hristos, de aceea citiți, vă rog,
în Evanghelia de la Matei, Cap. 25, unde Iisus prezintă
Judecata de apoi, care vorbește de sentința celor
necredincioși și a diavolului cu îngerii lui, zicând: „Atunci
va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi
îngerilor lui” (Matei 25:41).

Război păcatului și diavolului!

Văzând, așadar, originea răului în lume, omul din

lumea Credinței trebuie să declare război păcatului și
diavolului care îl produce. Cel dintâi care a venit să strice
lucrurile diavolului a fost Iisus Hristos, când a zis: „Cine
săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la
început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul
lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.” (1 Ioan
3:8). Cei din lumea necredinței împreună cu cei din lumea
Credinței ar trebui, ne-ntârziat, să declare război diavolului,
ca autor al răului și al dezastrelor din lume, pentru că „de la
început diavolul păcătuieşte” și „cine săvârșește păcatul
este de la diavolul”, fiindcă diavolul ispitește prin trufia lui
oamenii să păcătuiască. Cine dintre oameni declară război
diavolului și păcatului nu va fi singur, ci îl are pe Iisus
Hristos de partea lui, pentru că El a venit „să strice lucrurile
diavolului” (cf. 1 Ioan 3:8).

De aceea, Iisus i-a zis satanei: „Atunci Iisus i-a zis:

Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului
Dumnezeului tău să te închini și Lui să-I slujești” (Matei
4:10). Astfel, cine dintre oamenii necredincioși sau
credincioși alungă pe satana sau diavolul, zicând: „Mergi
înapoia mea, satano” precum a zis Iisus și a aruncat pe
satana sau diavolul înapoia Lui, declară război diavolului și
păcatului și se hotârește liber de păcat pentru urmarea lui
Hristos în viața lui.

Iar în cer s-a războit Arhanghelul Mihail cu diavolul

și cu îngerii lui cei care deveniseră răi, când l-a dat jos din
cer pentru focurile iadului, pentru că din mândrie și trufie a
vrut să fie mai mare ca Dumnezeu. Diavolul, satana sau
lucifer, înainte de a fi fost dat din cer a fost îngerul de lumină
înzestrat de Dumnezeu, când l-a creat cu toate darurile.

Astfel, precum Arhanghelul Mihail a restabilit

ordinea și armonia în cer, prin războirea și lupta cu îngerii
buni împotriva lui Lucifer cu îngerii cei răi, tot așa trebuie să
se ridice și pe pământ oamenii credincioși și să declare
război diavolului și păcatului, restabilind armonia Edenică
dinaintea căderii lui Adam și Eva, la ispitirea diavolului prin
șarpe (cf. Facere 3:1-7), ajungându-se la împlinirea
dezideratului Evanghelic adus de Iisus prin Rugăciunea Tatăl
nostru, unde ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta,
precum în cer așa şi pe pământ” (Matei 6:10).

Apoi, Mântuitorul Hristos Iisus, iată, de ce zice că a

venit în lume: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe
pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10:34).
Mari și multe sunt revelațiile acestor Cuvinte, astfel merită
să reflectăm asupra lor. Da, Domnul Iisus Hristos nu a venit
în lume să aducă „pace pe pământ”, adică, ne întrebăm: Ce
fel de pace? Și între cine pace? Adică, Iisus Hristos nu a
venit să aducă felul de pace compromițătoare între păcat și
bine, și nici pace între omul păcatului și diavolul, după cum
a zis: „…Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”
(Matei 6:24), ci a venit să aducă „sabie” între acestea, ca
Unul care a venit să „strice lucrările diavolului” și să salveze
omul prin Credință din moartea păcatului în robia diavolului,
declarând astfel război diavolului și păcatului.

Iar sabia despre care vorbește Iisus este sabia

Duhului, este cuvântul lui Dumnezeu, după cum ne
revelează, zicând: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia
Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17),
Cuvântul lui Dumnezeu, care este: „Căci cuvântul lui
Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie
cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi
duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să
judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4:12).
Bineînțeles că Iisus nu vorbește aici de a lua „sabia” fizică și
dovadă stă adevărul că a spus lui Petru, când a scos sabia la
arestarea lui în grădina Ghetismani (cf. Matei 26:36; Marcu
14:32): „Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că
toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52).

Lumea de azi, poate fi salvată cu adevărat prin toate

Bisericile Creștine: Ortodoxă, Catolică și Protestantă, care să
declare împreună o Revoluție Spirituală împotriva păcatului,
pentru restabilirea ordinii morale, spirituale și a păcii în
lume, iar liderii guvernelor ar trebuie să se alăture Revoluției
Spirituale împotriva răului, pentru salvarea vieții cu pace pe
planetă, până nu este prea târziu. Iată ce descoperă Scriptura
pentru războiul împotriva păcatului și a diavolului, zicând:
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi
sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6:11).
 Pregătirea credinciosului pentru războiul cu
diavolul și păcatul

În următoarele Scripturi se descoperă ce fel de arme

spirituale trebuie să ia cel ce declară război diavolului și
păcatului, zicând: „Pentru aceea, luaţi toate armele lui
Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi,
toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari,
având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă
cu platoşa dreptăţii, Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind
pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu
care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale
vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care
este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în
Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta
priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi…”
(Efes. 6:13-18).

Iar lupta credinciosului trebuie să fie împotriva

duhurilor răutății din văzduh, răspândite la toate nivelurile,
după Scriptura care revelează, zicând: „Căci lupta noastră
nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efes. 6:12) „Căci
lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”,
înseamnă că lupta credinciosului din lumea credinței nu este
împotriva vieții omului, ci împotriva diavolului, a păcatului
produs prin duhurile răutății diavolului din văzduh în viața
oamenilor, pentru a distruge armonia divină pe pământ. De
ce? Ne răspunde tot Scriptura, zicând: „Fiţi treji,
privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca
un leu, căutând pe cine să înghită, Căruia staţi împotrivă,
tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii
voştri în lume” (1 Petru 5:8-9).

Această parte necesară a „războiului împotriva păcatului și a

diavolului” se va înțelege mai bine în părțile Articolului ce
urmează la „Nașterea din Nou” a omului pentru Lumea
Credinței.

După Mântuitorul Hristos, lupta împotriva diavolului,

ca autor al păcatului în viața oamenilor, a fost continuată de
toți sfinții și credincioșii Bisericii, de la care avem în cartea
bisericească numită „Molitfelnic” Slujbele sau Moliftele Sf.
Vasile cel Mare și a Sf. Ioan Gură de Aur, care să le
săvârșească preoții, după pregătire cu rugăciune și post,
pentru eliberarea oamenilor, care suferă de la diavolul.
Pregătirea specială este necesară pentru preot, fiindcă aceste
Slujbe sunt foarte puternice, ele au caracterul de declarare de
război diavolului, ca autor al păcatului și al suferinței în
viața oamenilor. Pregătirea cu post și rugăciune a preotului
este urmarea învățăturii Mântuitorului Hristos, Care a zis
apostolilor Săi: „El (Iisus) le-a zis: Acest neam de demoni cu
nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”
(Marcu 9:29).

Salvarea necredincioșilor

Iată ce revelează Dumnezeu omenirii, încă prin

proorocul Iezechil, zicând: „Spune-le: Precum este adevărat
că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc
moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la
calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile
voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi..?” (Iezechil 33:11).
Iar Mesia Hristos Iisus, după ce a venit și a săvârșit tot
planul de mântuire, a trimis, la fel, apostolii Săi în lume,
zicându-le: „Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi
se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va
osândi” (Marcu 16:15-16). Hristos trimite și cheamă la
pocăință și mântuire și azi, pe cei necredincioși prin cei
credincioși, iar responsabilitatea este definită prin Scriptura
care zice: „Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei
muri”, şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să
se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri
pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna
ta” (Iezechil 33:8). Deci, Biserica are o grea și mare misiune
a binevestirii și mântuirii necredincioșilor din toate
vremurile, propovăduindu-le pocăința, în numele lui Iisus,
spre iertarea păcatelor, după Scriptura care zice: „Şi să se
propovăduiască în numele Său (al lui Iisus Hristos) pocăinţa
spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la
Ierusalim” (Luca 24:46-47).

Deci, singura cale de salvare a necredincioșilor este

predicarea Evangheliei lui Iisus Hristos, Salvatorul omenirii,
care este puterea lui Dumnezeu, spre mântuire pentru tot cel
ce crede (cf. Rom 1:16), ca ei să afle că Hristos a murit și a
înviat pentru cei necredincioși: „Căci Hristos, încă fiind noi
neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei
necredincioşi” (Rom. 5:6). Necredincioșilor trebuie să li se
vestească despre Biblie că: „Toată Scriptura este insuflată
de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, Astfel ca
omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru
orice lucru bun” (2 Tim. 3:16-17).

Primirea Evangheliei

Condiția primordială a salvării necredincioșilor este

primirea veștii mântuitoare a Evangheliei, celei cu putere de
mântuire pentru tot cel ce crede, după cum zice: „Căci nu
mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este puterea
lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede…” (Rom
1:16). Necredincioșilor trebuie să li se predice Evanghelia în
porunca dată de Iisus Apostolilor și urmașilor, zicând: „Şi
le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia
la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16:15-
16), așa vor putea afla, care este planul și voia lui
Dumnezeu, iar ei să primească mesajul că Dumnezeu este
Cel: „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la
cunoștiința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu,
unul este și Mijlocitorul între oameni și Dumnezeu: Omul
Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pre ț de răscumpărare
pentru toți, mărturie adusă la timpul său” (1 Tim. 2:4-6). De
ce? Ne răspunde chiar Domnul Iisus, Care descoperă omului,
zicând: „… Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele
oamenilor, ci ca să mântuiască” (Luca 9:55). Oamenilor
necredincioși trebuie să li se predice Scriptura, care zice:
„De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici
păcătoşii în sfatul drepţilor. Că ştie Domnul calea drepţilor,
iar calea necredincioşilor va pieri.” (Psalm 1:5-6)

Hristos trimite la propovăduire și cheamă, dar nu

obligă

Iisus a zis: „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună

cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
(Marcu 8:34). Deci, Dumnezeu nu obligă pe nimeni, ci îi
respectă voia liberă omului cu care l-a creat, când zice
„oricine voiește să vină după Mine”.
 Iar prin Scripturile următoare Iisus revelează tot
sensul vieții omului, astfel: „Căci cine va vrea să-și scape
viața o va pierde; iar cine o va pierde via ța sa, pentru Mine
și pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Căci ce-i foloseşte
omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde
sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru
sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul
Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui
său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:35-38). Deci, nu există o altă
știință de salvare a vieții acesteia și a celei viitoare din partea
omului decât prin știința Evangheliei lui Hristos. Cine crede
altfel, răspunsul este: „o va pierde”. Da, cel ce va crede că
își poate salva viața prin alte filosofii, științe ori învățături și
nu prin Evanghelia lui Hristos, care conduce omul cu
adevărat la cunoașterea lui Dumnezeu pentru salvarea vieții,
acela „o va pierde”, „iar cine își va pierde viața sa, pentru
Mine și pentru Evanghelie, acela o va scăpa”, zice Iisus
Hristos, Care este: „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6).

Astfel, Iisus revelează omului că sufletul lui

valorează mai mult decât întreaga lume, și nu-l poate
răscumpăra prin nimic din valorile acestei lumi, decât prin
întoarcerea sa la credința în Dumnezeu. Așadar, urmarea
Salvatorului și Răscumpărătorului Hristos Iisus, din partea
necredincioșilor și a lumii întregi, este singura cale de
salvare a vieții pe planetă.

Nici o chemare și nici o urmare nu este mai mare sub

Soare decât a lui Hristos Iisus, Care zice: „Veniţi la Mine toţi
cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi
jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor
voastre” (Matei 11:28). Măreția chemării și urmării lui
Hristos constă în faptul că El, ca Fiu al lui Dumnezeu, este
Unicul Care a putut zice: „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin
Mine” (Ioan 14:6). Dar Iisus este și Lumina: „Deci iarăşi
le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi
urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii” (Ioan 8:12).

De aceea Scriptura prezintă: „Căci tot ceea ce este

descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: „Deşteaptă-te cel
ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos”
(Efes. 5:14). De ce necredinciosul are nevoie de iluminarea
lui Hristos? Dumnezeu răspunde prin Scriptură, zicând: „În
care Dumnezeul (idolul) veacului acestuia a orbit minţile
necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei
slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Cor
4:4). Hristos este Cel Care luminează, astfel: „Cuvântul
(Hristos) era Lumina cea adevărată care luminează pe tot
omul, care vine în lume” (Ioan 1:9). Așadar, Hristos cheamă
la El pe toți necredincioșii, ca Unul care „luminează pe tot
omul ce vine în lume”. De ce? Ne răspunde tot Domnul,
zicând: „Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele
oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9:55). Pentru că
Dumnezeu este Cel: „Care voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim. 2:4).
Dumnezeu cheamă oamenii la Credință pentru a putea
comunica cu El, pentru că, iată cum Îl descoperă Scriptura că
este: „Dumnezeu credincios, drept și curat este.” (Deut.
32:4)

Când Mântuitorul Hristos a trimis la propovăduirea

Evangheliei Sale mântuitoare 72 de ucenici, a folosit o
exemplificare comparativă de nemaipomenit a mulțimilor de
oameni care așteptau Cuvântul lui Dumnezeu, ca „Apa cea
Vie, cu holdele de grâu gata de seceriș”, zicând: „Şi zicea
către ei: Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini;
rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la
secerişul Său. Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în
mijlocul lupilor. Iar în orice casă veţi intra, întâi ziceţi: Pace
casei acesteia. Şi vindecaţi pe bolnavii din ea şi ziceţi-le: S-a
apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 10:2-16). Iar
câți ucenici a trimis deodată atunci Domnul Iisus, ne
revelează Scriptura care zice: „Iar după acestea, Domnul a
ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi înaintea feţei
Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină” (Luca
10:1). Și, iată, cu ce rezultate s-au întors: „Şi s-au întors cei
şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni
se supun în numele Tău” (Luca 10: 17).

De observat este un fapt atât de evident, că

Mântuitorul Hristos i-a trimis pe cei 72 „înaintea feței Sale,
în fiecare cetate și loc, unde Însuși avea să meargă”, deci i-a
însoțit cu providența Sa divină, căci i-a trimis „în mijlocul
lupilor”, adică a oamenilor necredincioși, și nu i-a lăsat
singuri, adeverindu-le prin aceasta făgăduința Sa, prin care
zice: „Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit
vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului. Amin.”(Matei 28:20).

Știați că Iisus a plătit prețul răscumpărării

necredincioșilor?

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său

Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Iar, printr-o Scriptură
din Apocalipsă, Dumnezeu descoperă omenirii întregi, că El
a adus răscumpărarea necredincioșilor din moartea păcatelor,
prin Fiul Său Iisus Hristos, zicând: „Şi cântau o cântare
nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile
ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu,
cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul
şi neamul” (Apoc. 5:9). Da, Hristos Domnul a răscumpărat pe
toți necredincioșii din toate neamurile, nu cu preț material, ci
cu Însăși scump Sângele Său, după Scripturile care descoperă
omului, zicând: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul
Legii …”. (Gal. 3:13). „Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase,
cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră
deşartă, lăsată de la părinţi, Ci cu scumpul sânge al lui
Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit” (1 Petru
1:18-19).

Lumea necredincioșilor a fost mutată obiectiv de sub

puterea întunericului diavolului, astfel: „El ne-a scos de sub
puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului
iubirii Sale, Întru Care avem răscumpărarea prin sângele
Lui, adică iertarea păcatelor. (Col. 1:13-14).

Răscumpărarea a constat în Jertfa lui Iisus pe Cruce,

care a plătit prețul mântuirii, iertând păcatele omului, după
Scripturile revelatoare: „Întru El avem răscumpărarea prin
sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului
Lui (Efes. 1:7). Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin
răscumpărarea cea în Hristos Iisus. Pe Care Dumnezeu L-a
rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca
să-Şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai
înainte făcute (Rom. 3:24-25). „Şi să-i împace cu Dumnezeu
pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea
vrăjmăşia” (Efes. 2:16).

Aceasta este mântuirea obiectivă, adică mântuirea

care ne-a adus-o Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos,
independentă de voința omului, după cum zice: „Dar
Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că,
pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi”
(Rom. 5:8).

Mântuirea subiectivă a omului constă, apoi, în

aderarea liberă a omului la roadele de mântuire obiectivă
aduse de Hristos prin Jertfa de pe Crucea Golgotei.
Necredincioșii, care nu se vor întoarce cu căință participând
subiectiv, prin Credință și fapte bune, la calea mântuirii
deschisă de Dumnezeu pentru a dobândi mântuirea obiectivă,
cu roadele ei, adusă de Hristos Domnul în Golgota, nu se vor
putea mântui. Este ca atunci când cineva merge la o
închisoare și plătește prețul răsumpărării deținuților de
acolo, dar ei, după ce ajung afară liberi, nu vor să urmeze pe
cel care i-a răscumpărat.

Astfel, Răscumpărătorul Hristos Iisus, al întregii

omeniri, din închisoarea păcatului, zice: „Şi chemând la Sine
mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, (Iisus) le-a zis: Oricine
voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia
crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Marcu 8:34). Adică, să-L
urmeze pe Dumnezeu în credință și fapte bune, ca să nu
trăiască din nou pe căile dinainte ale păcatului și să ajungă
iarăși în închisorile întunericului.

Iisus a zis: „Nu fii necredincios, ci credincios!”

Odată cu aceasta, intrăm în partea Lumii

Credincioșilor și prezentarea ei, astfel: „Apoi a zis (Isus) lui
Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu
mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fii necredincios, ci
credincios” (Ioan 20:27). Așa a zis Domnul Iisus lui Toma:
„Nu fii necredincios, ci Credincios”. Îndată după aceste
cuvinte ale Domnului, în clipa în care Sf. Apostol Toma s-a
convins în felul vrerii noastre și în locul nostru, văzând
mâinile Domnului Iisus, în care erau urmele cuielor și coasta
Sa, care a fost împunsă cu sulița, Toma nu numai că a crezut,
dar a și afirmat dumnezeirea lui Iisus, exclamând: „A
răspuns Toma şi I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
(Ioan 20:28). Apoi, Iisus i-a răspuns: „Iisus I-a zis: Pentru
că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au
crezut!” (Ioan 20:29).

Astfel, oamenii din toate vremurile istorice, care au

dat o șansă vieții lor prin credința în Învierea lui Iisus și au
crezut în dovada adusă de Toma și de celelalte arătări ale
Domnului după Înviere, vreme de 40 de zile până la Înălțare,
au simțit în inimile lor fericita afirmație a lui Iisus: „Fericiţi
cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20:29), pentru că
Salvatorul lor Hristos Iisus, i-a însoțit în viață, după
făgăduința Lui: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la
sfârşitul veacului. Amin.” (Ioan 28:20), iar aceasta este o
dobândire a omului la modul superlativ în viață sub Soare, să
te însoțească Dumnezeu „în toate zilele vieții, până la
sfârșitul veacului”.

Însoțirea ființei umane de către Dumnezeu sub Soare

este o dobândire ce nu poate fi înțeleasă de om nici în cea
mai înaltă și genială cugetare, fără descoperirea sa, prin
Duhul Sfânt, către cel credincios. De ce? Iată, ne dezvăluie
Scriptura, zicând: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu
prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi
adâncurile lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:10). Și, continuând
Scriptura revelația, zice: „Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin
Credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind
în iubire, Ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care
este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea. Şi să
cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă,
ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes.
3:17-19), „Din care își trage numele orice neam în cer și pe
pământ.” (Efes. 3:15)

Iar credinciosului adevărat, în urmarea lui Hristos,

iată ce-i descoperă Dumnezeu prin Scripturile următoare,
zicând: „Ci precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut şi
urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea
le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2:9).
„Omul firesc (necredincios) nu primeşte cele ale Duhului lui
Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le
înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1 Cor. 2:14).
„Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui
Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi în
viclenia lor” (1 Cor. 3:19). Iar despre cei mândri, Domnul
zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor
smeriţi le dă har.” (Iacov 4:6)

Iată ce descoperă Scriptura pentru cei din lumea

credincioșilor: „Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui
Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua
răscumpărării” (Efes. 4:30). Omul a fost „pecetluit cu
Duhul Sfânt” în Taina Botezului, când a fost „Născut din
Nou” din „apă și din Duh” și când preotul l-a uns cu Mir
sfințit, zicând: „pecetea Darului Duhului Sfânt”. Iar despre
Cuvântul lui Dumnezeu, iată ce arată Scriptura, care zice:
„Căci Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit
decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la
despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi
măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările
inimii” (Evrei 4:12). În această Scriptură, Dumnezeu
revelează omului cea mai înaltă și adâncă lucrare prin Duhul
Sfânt în om, prin Cuvântul Său, care pentru „omul
necredincios”„sunt o nebunie și nu poate să le înțeleagă,
fiindcă ele se judecă duhovnicește” (cf. 1Cor 2:14). De
aceea, celor din lumea nouă a credincioșilor, în cercetarea
Cuvântului lui Dumnezeu, Scriptura îi previne, zicând:
„Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o
inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la
Dumnezeul cel viu.” (Evrei 3:12)

Din evenimentul Renașterii în istorie

Pentru a putea înțelege mai bine „Nașterea din Nou”

prezentată de Iisus, de restaurare a omului, în urma căderii în
păcat, cred potrivit să facem, în mare, o analiză asupra
Renașterii în istorie. Din punct de vedere istoric, Renașterea
a produs o schimbare în evoluția ideilor și doctrinelor, care
au dominat Evul Mediu, cu o trezire la o nouă viață.
Renașterea a început în Italia, apoi s-a extins în întreaga
Europă, ca un nou factor al redescoperirii lumii și a omului.
Evanghelia lui Iisus Hristos descoperise, de fapt, la începutul
erei noi, omul și întreaga lume într-o nouă viziune: a valorii
omului în lumina revelațiilor Biblice (cf. Marcu 8:24-38).
Căderea Imperiului Bizantin sub Imperiul Otoman, la 29 Mai
1453, cu marea capitală Constantinopol, a avut în lume
urmări negative dar și pozitive. În Europa Occidentală au
apărut numeroși savanți greci, care au intrat în rândurile
erudiților secolelor XV-XVI, producând înnoirea culturii și a
artei antichității clasice.

Începerea Renașterii în Italia a dovedit că această țară

era cea mai bogată din punct de vedere economic și artistic.
Renașterea a produs o mare schimbare de valori umane,
dobândite în urma Renașterii Spirituale a întregului Imperiu
Roman și, în continuare, a celui Bizantin, prin Evanghelia lui
Hristos, care a fost predicată mai întâi până la Roma de
Apostolul neamurilor Pavel, urmat de Petru, de Ioan și de
Andrei, până în Dobrogea noastră, în sec. I. Deci, Renașterea
istorică s-a făcut mai întâi prin Evanghelia lui Hristos în
lumea creștină avansată, începută în secolul I, după Învierea
lui Hristos cu propovăduirea Evangheliei. Prin urmare,
Renașterea a avut loc într-o bază de valori mari, de la care a
plecat, cuprinzând atât operele Religiei Creștine în lume, cât
și celelalte, cu caracter idealist despre lume și viață.

Renașterea a produs o dezvoltare a științei și a

artelor, inspirându-se din operele clasice greco-romane.
Renașterea a avut ca țintă Umanismul, Renașterea omului
culturii și artei, cu o viziune largă. Oamenii au pornit în
continuare la cercetarea lumii, pentru noi descoperiri.
Cristofor Columb (1451-1506) a descoperit America în acea
perioadă, iar Michelangelo (1473-1564) a pictat Capela
Sixtină între anii 1508-1512. Apoi, au apărut multe
manuscrise clasice: Dialogurile lui Platon, operele lui
Herodot și Tucidide, scrierile poetice și dramatice ale
grecilor și romanilor. Toate au fost folosite în creațiile
marilor oameni L.B. Alberti, Leonardo da Vinci, încercând să
pătrundă tainele frumosului. Ceea ce a caracterizat oamenii
acelor vremuri a fost interesul spre infinit. În astronomie
apare Copernic, care a demonstrat că Pământul se învârte în
jurul axei sale și a Soarelui, iar în astrologie a fost
Nostradamus. Umanismul Renașterii a situat morala creștină
în fruntea educației, care a condus la o cunoaștere înțeleaptă.

De neuitat rămâne în istorie Scrisoarea lui

Gargantua către Pantagruel, care scrie că: „Știința fără
cunoștiință nu este decât pierderea sufletului”, corespunzând
descoperirilor Evangheliei, prin cuvintele lui Iisus, care
spusese mai înainte: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17:3). Da, orice știință
fără cunoașterea lui Dumnezeu duce la pierderea sufletului,
la pierderea omului, fără să poată dobândi viața veșnică,
despre care Iisus zice: „Ce-i folosește omului să câștige
lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său? Sau ce ar putea
să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8:36-
37).

Astfel, Renașterea istorică a avut loc treptat în toate

Țările Europei. Secolele 14,15,16 au fost secole cu mari
zguduiri pozitive și negative pe linie religioasă creștină, pe
linie culturală, economică, politică, militară etc. Luter, în
1520, a produs Reforma în Biserica Catolică împreună cu
ceilalți reformiști, marcând o nouă separare în Biserica
Creștină după Schisma din 1054, care a împărțit, cu mare
durere, Biserica Creștină în două, cu numele de Biserica
Ortodoxă în Răsărit și Biserica Catolică în Apus. Toate
acestea au dus la afectarea Unității Bisericii lui Hristos, din
cauza interpretărilor diferite și ambițioase ale unora, deși
„Cămașa” lui Hristos, pentru care „s-au tras sorți” (cf. Matei
27:35 și Ioan 19:24) a simbolizat Unitatea Bisericii.

Nu putem omite câteva din evenimentele importante

ale acelor vremuri și în cele trei Țări Românești. În sec. al
14-lea, Ștefan cel Mare, Domnitorul Moldovei, a fost atletul
istoric al lui Hristos în Europa, văzut de mai marii oameni ai
Europei, în războaiele purtate, ca un eliberator de sub
Imperiul Otoman, tot astfel fiind recunoscut și Mihai
Viteazul, prin victoriile războaielor de apărare împotriva
cotropitorilor Otomani și prin Marea Unire a Țărilor
Românești, în secolul al 16-lea. Ștefan cel Mare și Mihai
Viteazul au vorbit atunci despre Unirea Europei pentru
înfrângerea dușmanului, ceea ce azi s-a realizat în
Comunitatea Europeană, pentru salvarea din crizele
economice, ca rezultat al necredinței și păcatului. Mesajul lui
Ștefan și al lui Mihai îl putem exprima prin cuvintele:
„Creștinătatea la luptă împotriva păgânătății”. Dar, ceea ce
poate salva omenirea de azi, cu adevărat, din crizele
economice și morale, este „Nașterea din Nou” a omului, în
comandamentele Evangheliei lui Hristos Iisus, Salvatorul și
Mântuitorul omenirii și al universului, care ar putea produce
o schimbare radicală în lume, așa cum s-a întâmplat în
timpul Renașterii.

Așadar, Renașterea istorică a avut la bază renașterea

gândirii umane ca produs al rațiunii, pe când „Nașterea din
Nou” are ca bază Renașterea Spirituală în lucrările lui
Dumnezeu, prin Duhul Sfânt (cf. Ioan 3:3-8), care produce
„Omul Nou” după Dumnezeu, zidit întru dreptate și sfințenia
adevărului (cf. Efes. 4:24) în Hristos Iisus, spre
îndumnezeirea firii umane, pentru perspective de dincolo de
moarte, în Împărăția lui Dumnezeu. În continuare, stimate
cititorule, după această incursiune istorică, să revenim la
tema noastră a „Nașterii din Nou” în Duhul Sfânt, superioară
oricărei Renașteri istorice în gândirea umană.

Cum poate deveni omul credincios?

„Prin Nașterea din Nou!” Despre „Nașterea din

Nou” a omului a vorbit Iisus marelui învățător de Lege al lui
Israel (cf. Ioan 3:10), Nicodim, care a mers noaptea la Iisus
(cf. Ioan 3:1-2), zicându-i: „Răspuns-a Iisus şi i-a zis:
Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus,
nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a
zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?
Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi
să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De
nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să
intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup,
trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că
ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de Sus. Vântul suflă unde
voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici
încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul”
(Ioan 3:3-8).

Alte Scripturi prin care Dumnezeu descoperă omului

despre „Nașterea din Dumnezeu”, care este „Nașterea din
Nou” din apă și din Duhul Sfânt la Botez și „Nașterea din
Nou” prin Taina Pocăinței în cursul vieții, zic: „Oricine este
născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că
sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să
păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan
3:9), adică Născut prin lucarea lui Dumnezeu, a Duhului
Sfânt la suflarea Vântului ceresc. Mai departe: „Prin aceasta
cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii diavolului; oricine
nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeşte
pe fratele său” (1Ioan 3:10). „Oricine crede că Iisus este
Hristos, este născut din Dumnezeu, şi oricine iubeşte pe Cel
care a născut iubeşte şi pe Cel ce S-a născut din El” (1 Ioan
5:1)”. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu
biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea:
credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). „Ştim că oricine e născut din
Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu
se păzeşte pe sine, şi cel rău nu se atinge de el” (1 Ioan
5:18). Cred, că nu mai este nevoie de nici o explicație
teologică sau de altă natură.

Reflecții asupra „Nașterii din Nou” (cf. Ioan 3:1-

13)

Nașterea din „apă și din Duhul Sfânt” are loc în

Taina Botezului, precum am văzut, fără de care nimeni „nu
va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”, pentru că „Ce
este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh
este” (Ioan 3:6). Această Naștere se mai cheamă și „Naștere
de Sus”, fără de care nimeni „nu va putea să vadă împărăția
lui Dumnezeu” (cf. Ioan 3:3). Dar din nefericire, copilul
născut a doua oară, „spiritual”, din „apă și din Duhul Sfânt”
prin Botez, nu este crescut de părinți potrivit educației
religioase, cu păstrarea tinereții lui în urmarea Domnului,
pentru formarea caracterului creștin. Astfel, el intră în anii
vieții în lumea de păcat și din această cauză trebuie să vină
liber să se „Nască din Nou”, prin Taina Pocăinței, în
înțelegere deplină, pentru a deveni un „Om Nou”, restaurat
în Hristos Iisus: „Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne
izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui
popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:14).

Despre această „Naștere din Nou” Sf. Ioan Gură de

Aur zice: „Că nu este de-ajuns să te naști creștin, ci trebuie
să te și faci creștin”. A te „Naște din Nou” înseamnă să te
hotărăști personal pentru o viață nouă cu Domnul Iisus,
înseamnă să-ți faci o legătură vie cu Mântuitorul, înseamnă
să înțelegi și să primești darul Crucii de pe Golgota și, prin
acest dar, „omul tău cel vechi să se răstignească împreună
cu Iisus” (cf. Rom. 6:6), „… ca să mori față de păcat și să
viezi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Rom.6:11). Așa, și
numai așa, se poate face transferul din lumea de păcat a
necredincioșilor în Lumea nouă a credincioșilor, pe drumul
mântuirii și al Împărăției lui Dumnezeu, prin primirea
mântuirii obiective, adusă de Hristos Iisus pe Crucea
Golgotei, astfel „omul tău cel vechi (al păcatului) să se
răstignească împreună cu Iisus (cf. Rom. 6:6), „ca să mori
față de păcat și să viezi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos.”
(Rom. 6:11)

„Nașterea din Nou” a tinerei generații pentru

viitorul națiunilor

Părinții și toți oamenii de vârstă matură trebuie să

privească la Renașterea Spirituală a tinerei generații, pentru
viitorul națiunii lor, în contextul tuturor națiunilor lumii, cu
perspectiva eternă. „Nașterea de Sus” (cf. Ioan 3:3) este o
taină, care nu se poate învăța din cărți. „Nașterea” în Taina
Pocăinței (cf. Fapte 2:38; 3:19; Matei 4:17; 1 Ioan 1:8-10)
este harul și darul ce se pogoară de Sus, de la Duhul Sfânt. În
același timp acest dar și har este ceva ce nu se poate prezenta
îndeajuns în vorbire, dar se poate simți în inima și sufletul
omului, când se pogoară de Sus. Este ceva, cum a zis Iisus,
ca: „Vântul ce suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu
ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine
este născut din Duhul” (Ioan 3:8).

Așadar, Botezul ne naște a doua oară din „apă și din

Duh” și ne face dintr-un „om vechi” (cf. Colos. 3:9; Efes.
4:22) un „Om Nou” (cf. Efes. 2:15; 4:24), dar mai târziu în
viață păcatul strică iarăși acest „Om Nou” și îl face iarăși
„vechi”. Din această cauză, la orice vârstă, trebuie omul să
treacă iarăși printr-o nouă „Naștere spirituală” în Taina
Pocăinței, care se face în Duhul Domnului și Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Pe lângă Botezul ce-l primește omul
când este copil în brațele nașilor, trebuie să treacă mereu prin
focul botezului Pocăinței, curățitor de păcate al Duhului
Sfânt, spălându-se mereu în apele Credinței și ale lacrimilor
proprii. Evidență la întoarcerea cu lacrimi de Pocăință și
primirea iertării stă Evanghelia cu femeia păcătoasă, care a
venit cu un „alabastru cu mir” și a stat la picoarele lui Iisus,
plângând și udând cu lacrimi picoarele Lui și cu părul
capului le-a șters, sărutând picioarele Domnului și ungându-
le cu mir. După toate comentariile fariseilor, Domnul Iisus a
zis: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a mai
iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește. Și a zis ei: Iertate
îți sunt păcatele. … Credința ta te-a mântuit; mergi în pace”
(cf. Luca 7:37-50). De aici, iată, și Rugăciunea unui Sfânt
Părinte al Bisericii: „Cuvinte (adică Iisus Hristoase), dă-mi
să țin și să sărut picioarele Tale și cu izvor de lacrimi, ca și
cu niște mir de mult preț, cu îndrăzneală să le ung. Spală-
mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi
păcatele și-mi dă îndreptare” (cf. Sf. Simeon Noul Teolog,
din Rugăcinea a șaptea).

La „Nașterea din Nou” lucrează atât omul, prin

întoarcerea cu credință, rugăciune și lacrimi de căință, dar
mai ales Dumnezeu în darul Duhului Sfânt. Pildă de mare
învățătură a întoarcerii cu Pocăință stă Evanghelia cu Fiul
cel risipitor (cf. Luca 15:11-32). Câteva din darurile lui
Dumnezeu la întoarcerea Fiului risipitor, pentru restaurarea
lui, iarăși în poziția de fiu, sunt: „Haină nouă” de îmbrăcare
și „Inelul” în degetul lui, de legâmânt cu Dumnezeu (cf.
Luca 15:22), după ce Fiul risipitor a mărturisit păcatele,
zicând: „Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt
vrednic să mănumesc fiul Tău” (cf. Luca 15:21). Tatăl
prezintă Starea Fiului risipitor, înainte de întoarcere, zicând:
„Căci acest fiu al Meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a
aflat” (cf. Luca 15:24). Deci, plecarea Fiului risipitor în țara
îndepărtată a păcatului i-a adus separarea de Dumnezeu și
odată cu aceasta moartea spirituală (cf. Luca 15:11-16), căci
de aceea a zis Tatăl: „Căci acest fiu al meu mort era și a
înviat …”. Așa se întâmplă și cu omul botezat când este
copil, se duce în lumea de păcat, iar restaurarea lui în poziția
de fiu din nou, prin Har al Domnului, este posibilă numai
prin întoarcerea la Dumnezeu și realizarea „Nașterii din
Nou”, în lucrarea Duhului Sfânt și în special orientarea spre
tânăra generație.

„Omul Nou” Îl află pe Mântuitorul său Hristos

„Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după

Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului”
(Efes. 4:24). În urma „Nașterii din Nou” „omul vechi” se
îmbracă în „Omul Nou”, care a aflat pe Mântuitorul său Iisus
Hristos, Care plătise prețul de răscumpărare pentru el, dar el
nu-L cunoștea, și odată cu aceasta el își schimbă viața,
caracterul și purtările. Omul ajunge să trăiască viața
Creștină, care este o viață nouă în Hristos, prin Hristos și
pentru Hristos spre eternitate. Primirea lui Hristos de către
omul necredincios în viața sa, prin „Nașterea din Nou”,
înseamnă a avea un alt Stăpân, pe Dumnezeu, în lumea nouă
a Credinței, când omul îl lasă pe Hristos să intre în gândurile,
vorbele și sfaturile lui, văzând lumea și viața printr-o altă
prismă divină, într-o altă lumină, în care părăsește răutățile și
patimile, nu pentru că i-ar porunci cineva, ci pentru că îi este
rușine de ele. Această împlinire ideală în viața „Omului
Nou” a fost posibilă în descoperirea Scripturii, care zice:
„Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost
răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul
păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.” (Rom. 6:6)

Ca să crești trebuie mai întâi să te naști! Tot așa, ca să

poți crește un „Om Nou” spiritual în Hristos trebuie mai întâi
să te „Naști din Nou” în lacrimile credinței personale, a
Pocăinței în lucrarea Duhului Sfânt, precum am văzut.
Aceasta înseamnă a rupe total legătura cu lumea necredinței
și a păcatului, căci prietenia cu lumea este vrăjmășie cu
Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Preadesfrânaţilor! Nu
ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de
Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face
vrăjmaş lui Dumnezeu.” (Iacov 4:4)

Evidența acestei „Nașteri din Nou” și a ruperii

legăturilor cu lumea este schimbarea din temelie ce s-a
petrecut în casa vameșului Zaheu (cf. Luca 19:1-10), după ce
L-a căutat pe Iisus, iar El S-a lăsat găsit și a primit pe
Domnul în casa fizică și sufletească a sa, precum toți aceia
ce L-au primit pe Hristos în casa sufletelor lor de două mii de
ani. Fără acest început nou, omul nu poate începe o viață
nouă în Hristos, deși Hristos: „Fiul Omului a venit să caute
și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19:10). Deci, în
această Scriptură Iisus ne descoperă că „a venit să caute și
să mântuiască pe cel pierdut”, de unde rezultă că și omul
trebuie să-L caute pe Dumnezeu, ca vameșul Zaheu (cf. Luca
19:1-10) și astfel, prin căutarea reciprocă, Dumnezeu și omul
Zaheu s-au întâlnit, iar Zaheu s-a mântuit prin „Nașterea din
Nou”, în urma aflării și cunoașterii lui Iisus.

Un lucru important trebuie observat și înțeles.

Precum Zaheu a trebuit să se ridice deasupra mulțimii, într-
un dud, să-L vadă pe Iisus, deoarece era mic de statură, tot
așa trebuie să înțeleagă și omul de rând că trebuie să se
ridice și el, din căderea și micimea lui spirituală, deasupra
lumii de păcat, ca să-L poată vedea și întâlni pe Dumnezeu,
pe Iisus Hristos Salvatorul său, și astfel Iisus îl va onora cu
intrarea în casa lui sufletească și fizică a familiei sale,
zicându-i precum a spus când a intrat în casa vameșului
Zaheu: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia…” (cf.
Luca 19:9)

Roadele „Nașterii din Nou”

Sunt roadele Duhului Sfânt: „Iar roada Duhului este

dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia;
împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui
Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi
cu poftele. Dacă trăim cu Duhul cu duhul să și umblăm.”
(Gal. 5:22-25)

„Omul Nou” ajunge să înțeleagă că el are deodată

altă pătrundere și altă judecată; alți ochi și altă vedere, alte
căi și alte picioare, altă atitudine și altă purtare în viață, altă
gură și alte vorbe, alți prieteni, care sunt frații lui în Hristos,
descoperind că toate cele dinainte au fost fapte, spuse,
atitudini de viață de care îi este rușine și plânge, când își
amintește cât a făcut pe alții să sufere prin cuvintele și
faptele lui de om fără credință și fără frică de Dumnezeu.

Da, aceasta se întâmplă în viața oamenilor orbiți de

patimi și fărărdelegi, care vin la Hristos prin credință și
lacrimile pocăinței, având loc „Nașterea din Nou” în viața
lor. Vai, ce bucurie are un suflet când începe a vedea cu ochi
noi de la iluminarea lui Hristos, pe care îi dobândește în
urma „Nașterii din Nou”. Cred că nu este în lumea și în viața
aceasta un strigăt de mai mare bucurie și duioșie ca strigătul
de bucurie al omului „Născut din Nou”, asemănător orbului
din Evanghelie, care a strigat: „Orb am fost și acuma văd!”
(Ioan 9:25). Da, acestea sunt roadele „Nașterii din Nou” în
lucrarea Duhului Sfânt: ochi – ochi noi, vedere – vedere
nouă, viață – o viață nouă, prieteni – prieteni noi, trezire – o
înviere la o viață nouă, în comandamentele și valorile
Evangheliei lui Hristos. Oriunde S-a arătat și Se arată Duhul
Sfânt, El a făcut și face un mare răsunet, El face o zguduire,
o schimbare din temelie a vieții omului, El face o înviere la o
viață nouă în Dumnezeu.

La fel, în cer este o mare bucurie, după Evanghelia cu

oaia cea pierdută (cf. Luca 15:3-7), în care Mântuitorul
spune: „Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie
pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci
şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca
15:7). „Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu
pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15:10)

Omenirea de azi are nevoie de „Nașterea din

Nou”!

Da, omenirea de azi, a secolului 21, are nevoie de o

înviere și o „Naștere din Nou” la o viață nouă în harul
Duhului Sfânt, în special tineretul, pentru schimbarea
viitorului omenirii. Lumea de azi a necredinței în Dumnezeu
este ca un cimitir cu oameni morți spiritual, despre care
Scriptura zice: „… Acestea zice Cel ce are cele şapte duhuri
ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale, că ai
nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc. 3:1), la care în
continuare Dumnezeu îi transmite, zicând: „Drept aceea,
adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de
mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca
sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi.” (Apoc. 2:5)

Așa vedem cu ochii noștri, cum, mulți oameni ai

necredinței au „nume mare” în pozițiile lor din societate, dar
Dumnezeu le zice: „Știu faptele tale, că ai nume mare, că
trăiești, dar ești mort” (Apoc. 3:1), adică mort spiritual. Ce
putem observa în Scriptura de mai sus este că Milostivul
Dumnezeu dă o șansă mare fiecărui om al necredinței și al
păcatului să se întoarcă și să se Pocăiască, când zice: „Drept
aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă
faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi
mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei
pocăi” (Apoc. 2:5). Deci, salvarea de la moarte este
Pocăința, după Scriptura care zice: „Păcatul meu l-am
cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea.
Zis-am: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului” şi „Tu
ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalm 31:5-6). Atunci,
omul află adevărata fericire în Scriptura care-i zice: „Fericiţi
cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit
păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul
păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug” (Psalm 31:1-2).

Nevoia Nașterii din Nou (Ioan 3:5-7)

Nevoia „Nașterii din Nou”, din punct de vedere

spiritual, o prezintă Iisus prin Scriptura care zice: „Ce este
născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh
este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus”
(Ioan 3:6-7). Precum a apărut nevoia Renașterii în istorie, tot
așa apare astăzi nevoia cu necesitate a „Nașterii din Nou” a
oamenilor în toate Bisericile și în toate religiile lumii, pentru
că s-au ivit orientări fără Dumnezeu în istorie mai
periculoase decât în trecut.

Despre „Nașterea din Nou” în Biserica Ortodoxă

Română a predicat, după Evanghelia lui Hristos, preotul Iosif
Trifa, care a fost duhovnic la Facultatea de Teologie din
Sibiu, în 1921, și preot la Catedrală, în timpul Mitropolitului
Nicolae Bălan al Ardealului. În anul 1923, în urma ideii
trimise de Dumnezeu preotului Iosif Trifa, în noaptea de
Revelion, când se găsea la Rugăciune, s-a născut „Oastea
Domnului”, care este și astăzi în Biserica Ortodoxă, cu
propovăduirea vieții spirituale în Hristos a credincioșilor,
spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Traian Dorz, care
de la 16 ani a lucrat împreună cu preotul Iosif Trifa la
Tipografia Oastei Domnului din Sibiu, scriind Ziarele
„Lumina Satelor” și „Iisus Biruitorul”, pe lângă alte scrieri
de transmitere a mesajelor Evangheliei, a fost liderul
spiritual al „Oastei” în ilegalitate, din timpurile comunist-
ateiste, suferind 17 ani de închisoare! Această mișcare
religioasă cu caracterul „Nașterii din Nou” era de mare
necesitate după înfăptuirea marelui deziderat de realizare a
României Mari, în 1918.

Mișcare cu caracter spiritual în Biserica Ortodoxă,

„Oastea Domnului” funcționează și azi în Biserică, așa cum
a înființat-o preotul Iosif Trifa, în baza Sfintelor Scripturi,
care zic: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui
Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii,
ca să fie pe plac celui care strânge oaste” (2 Tim. 3:3-4). Nu
e timpul să ne oprim acum la explicarea detaliilor din aceste
Scripturi, dar pentru a înțelege cuvântul Scripturii de „ostaș”
este necesar să mă opresc puțin. La Botezul copilului sau al
omului matur, în Rugăciunea Întâia de lepădare de diavolul,
preotul zice: „Ieși și te depărtează (diavole) de la cel
însemnat, nou ostaș al lui Hristos, Dumnezeul nostru. Că te
jur cu numele aceluia Care umblă pe aripile vânturilor și
face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc” (din
Rugăciunea Întâia de la Botez).

Adică, cel botezat devenind creștin trebuie să

înțeleagă că el devine un ostaș al lui Hristos, Dumnezul
nostru, ca să lupte împotriva răului, în urmarea lui Hristos pe
calea mântuirii lui și a semenului, pentru dobândirea
Împărăției lui Dumnezeu, precum luptă ostașul în armată, pe
câmpul de luptă, contra inamicului, ca să nu-l atace și să-și
apere viața și pe frații neamului său. Inamicul permanent al
creștinului, din Lumea Credinței în urmarea lui Hristos, este
diavolul, împotriva căruia creștinul trebuie să lupte ca un
„bun ostaș al lui Hristos”.

Așadar, revenind, omenirea de azi trebuie să se

întoarcă din moartea spirituală la înviere, în prevederile
Evangheliei lui Hristos, care a Renăscut omenirea acum două
mii de ani la o viață nouă. Marele Imperiu Roman a fost
schimbat de Iisus Hristos prin propovăduirea Evangheliei
Sale. Sfinții Apostoli Pavel, cel dintâi, și apoi Petru și Ioan
au predicat Evanghelia în Roma Cezarilor și a idolatriei,
după Scripturile care descoperă: „Iar în noaptea următoare,
arătându-i-Se, Domnul i-a zis: Îndrăzneşte, Pavele! Căci
precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa
trebuie să mărturiseşti şi la Roma” (Fapte 23:11). „Iar când
am intrat în Roma …” (Fapte 28:16). „Iar Pavel a rămas
doi ani (în Roma) întregi în casa luată de el cu chirie, şi
primea pe toţi care veneau la el, Propovăduind împărăţia lui
Dumnezeu şi învăţând cele despre Domnul Iisus Hristos, cu
toată îndrăzneala…” (Fapte 28:31). „Dar Pavel, cerând să
fie reţinut pentru judecata Cezarului, am poruncit să fie ţinut
până ce îl voi trimite la Cezarul” (Fapte 25:21).

Dar ca Pavel și ceilalți Apostoli ai lui Hristos să

poată schimba lumea, prin învățătura și valorile Evangheliei,
au trebuit mai întâi să se schimbe pe ei, prin „Nașterea din
Nou” la pogorârea Duhului Sfânt. Până la pogorârea Duhului
Sfânt, ca să primească putere de Sus, iată ce le-a zis Iisus,
înainte de Înălțare: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa
Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi
îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49). Numai după această
„Naștere de Sus”, în lucrarea și primirea Duhului Sfânt: „În
tot pământul a ieşit vestirea lor, şi până la marginile lumii
cuvintele lor” (Psalm 18:4). Iar pogorârea Duhului Sfânt
peste Apostoli, în „chip de limbi ca de foc”, șezând peste
fiecare din ei, umplându-i de Duhul Sfânt, a fost astfel: „Şi
când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi
loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare
de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau
ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe
fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au
început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor
Duhul a grăi” (Fapte 2:1-4).

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime (adică, la

Cincizeci de zile de la Învierea Domnului) a fost împlinirea
de la Dumnezeu a proorociei prin Ioil, când a zis: „Iar în
zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste
tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei
mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise
vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele
voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci”
(Fapte 2:17-18). Prin urmare, omenirea are nevoie de
propovăduitori ai Evangheliei, pentru schimbarea lumii din
temelie, dar pentru aceasta este trebuință de oameni care să
se schimbe pe ei întâi, ca Apostolii, prin pogorârea și
lucrarea Duhului Sfânt de „Naștere din Nou”.

Iată o evidență edificatoare a schimbării lucrurilor. O,

ce schimbare s-a petrecut în grajdul în care S-a Născut
Hristos! Deodată s-a umplut de lumină cerească, de cântecul
îngerilor și de darurile păstorilor și ale magilor. Cerul și
pământul s-au minunat de ceea ce s-a petrecut într-un grajd
de vite! Cerul și pământul au început să cânte împreună:
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace,
între oameni bunăvoire!” (Luca 2:14).

O asemenea schimbare se petrece și în grajdul

sufletului și inimii omului necredincios, când primește pe
Hristos Iisus să se „Nască” în sufletul lui, să-l conducă în
aceeași clipă la „Nașterea din Nou” în lucrarea Duhului
Sfânt. Sufletul și inima omului devin dintr-un grajd de păcate
și fărădelegi un suflet și o inimă nouă fericite, în care se
revarsă lumina divină cu căldura de viață a lui Hristos și se
coboară îngerii din ceruri și cântă împreună cu el: „Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între
oameni bunăvoire!” (Luca 2:14), căci „mort era și a înviat,
pierdut era și s-a aflat” (Luca 15:24). Astfel, omul „Născut
din Nou” primește mereu ajutor de la Hristos Mântuitorul să
biruie pe „omul cel vechi”, pe omul cu plăcerile lumești, ca
să poată trăi în „Omul cel Nou” duhovnicesc în Hristos,
faptele bune venind de la sine.

Reflecție. Evanghelia următoare, în prezentarea

Domnului Iisus, o găsesc foarte edificatoare privind
asemănarea vieții omului cu „Pomii”, pe care omul îi poate
vedea ca exemplificare, pentru a înțelege mai bine, de unde
cred că este potrivit a reflecta asupra ei pentru binele vieții
noastre.

Un mesaj mare pentru Anii Vieții, ne prezintă Pilda

Smochinului din Sf. Evanghelie de la Luca 13:6-9, care
relatează: „Iisus a zis pilda aceasta: Un om a sădit un
smochin în via sa şi la vreme a venit să caute roade în el, dar
nu a găsit. Atunci a zis către vier: Iată sunt trei ani de când
vin şi caut roade în smochinul acesta şi nu găsesc, taie-l, de
ce să mai ocupe loc. Doamne, a răspuns vierul, mai lasă-l şi
anul acesta, că îl voi săpa şi îi voi pune îngrăşământ la
rădăcină şi poate că va face roadă.” (Luca 13:6-9).
 Alături de această pildă Evanghelică, care aseamănă
viaţa omului cu un pom, mai sunt şi altele. Mântuitorul ne
spune că o să cunoaşteţi oamenii după roadele lor, căci nu
culeg oamenii struguri din spini (cf. Matei 7:15-18). Sf.
Scripturi amintesc despre trei feluri de „pomi”, adică, despre
trei clase de oameni, după roadele faptelor lor.

Prima clasă de oameni este asemenea pomului

sălbatic, de la proorocul Ieremia 17:6. Aceştia sunt pomii
tomnatici fără rod, de două ori uscaţi, „dezrădăcinaţi” (cf.
Iuda 12). Pe aceştia îi aşteaptă securea morţii şi aruncarea în
foc.

A doua clasă de oameni sunt în chipul unui smochin,

despre care Evanghelia spune că arată de departe cu frunze
frumoase, dar când s-a apropiat de el Mântuitorul „să ia
smochine” nu a găsit decât frunze (cf. Matei 21:19). Şi tot
Pilda de mai sus vorbeşte de un smochin altoit şi îngrijit, care
tot nu aducea roade.

Abia în a treia clasă de oameni sunt pomii cei buni,

despre care zice psalmistul că aceşti pomi „sunt sădiţi lângă
izvoarele apelor, care îşi dau rodul la vreme” (cf. Psalmul
1:3). Aceştia reprezintă oamenii Credinţei în Dumnezeu,
roditori în fapte bune. Izvoarele lângă care sunt sădiţi
reprezintă Bisericile, care le frecventează şi de la care
primesc „Apa cea Vie” (cf. Ioan 4:10), din Duhul Sfânt, din
Cuvântul lui Dumnezeu şi din Harul Sfintelor Slujbe.

Să ne punem acum, fraţilor, fiecare întrebarea: în care

clasă de „pomi”, adică de oameni, ne găsim? În prima clasă,
în a doua, nefericiţi, sau în a treia clasă de oameni fericiţi?
Realizând, vom porni în Anul acesta să altoim pomul vieţii
noastre prin Credinţă în Iisus Hristos, în viaţa cea nouă, în
„Nașterea din Nou” spirituală, de care spune Iisus în
Evanghelie (cf. Ioan 3:1-8).

Frați creștini, suntem de exemplu, în pragul Anului

Nou. Nu ştim ce ne aşteaptă în viitor, bucurie sau întristare,
moarte sau viaţă. Un lucru îl ştim sigur, că pomul vieţii
noastre a mai îmbătrânit cu un an. Iar Evanghelia spune:
„Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor” (cf.
Matei 3:10) „faceţi dar roade vrednice de pocăinţă” (cf.
Matei 3:8). Poate mâine Dumnezeu va trimite slugile „să
adune roadele din pomul vieţii tale” (cf. Matei 21:34). Te
întrebi, oare, vor găsi roade? Poate că mâine „Domnul va
scutura roadele” (Isaia 27:12). Oare va afla roade sau numai
frunze goale? Să ne grăbim să cerem Extensie de la
Dumnezeu şi pentru Anul care vine şi să aducem roade de
Credinţă şi Rugăciune, pentru salvarea noastră şi a lumii
întregi.

Să ne gândim, foarte serios, căci dacă facem umbră

în zadar în „Via Domnului” şi nu aducem roade de Credinţă
şi de fapte bune, Stăpânul Viei, Dumnezeu, ar putea să lase
pe vrăjmaşul diavol să mute pomul vieţii noastre din
această viaţă, poate chiar anul viitor! La smochinul (pomul)
din Evanghelia de mai sus, Stăpânul Viei a mers trei ani la
rând să culeagă roade şi nu a găsit, şi a zis vierului să-l taie,
dar a mai primit un an prin mijlocirea vierului! Să ne
gândim, iarăşi, la noi, la pomul vieţii noastre, Stăpânul Viei,
Dumnezeu, de câţi ani la rând vine să culeagă roadele
Credinţei pentru „Cartea Vieţii” (Apoc. 20:15), de mântuire
a noastră, şi nu găseşte roade? Să ne întoarcem la „Nașterea
din Nou” până nu este prea târziu.

Despre extensia vieții de la Dumnezeu care este

Izvorul vieții

„Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom

vedea lumină” (Psalm 35:9). Următoarea revelație Biblică
ne va confirma că la Dumnezeu este izvorul vieții și al
nemuririi. Astfel, orice știință și filosofie care s-a ridicat sau
se va ridica de-a lungul istorie, să arate că izvorul vieții este
în alte prezentări, s-au dovedit și se vor dovedi false și
neavenite, cu scopul de a rătăci și mai mult sufletul omului
din lumea necredincioșilor.

Iată, acum, o descoperire a Extensiei vieții, de la Cel

ce este Izvorul vieții, Dumnezeu: „În vremea aceea Iezechia
s-a îmbolnăvit de moarte. Şi a intrat la el Isaia (proorocul)
fiul lui Amos, şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Pune
rânduială în casa ta, că nu vei mai trăi, ci vei muri”. Atunci
s-a întors Iezechia cu faţa la perete şi s-a rugat
Domnului: Şi a izbucnit Iezechia în hohote de plâns. „Du-te
şi spune lui Iezechia: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui
David, tatăl tău: Ascultat-am rugăciunea ta, văzut-am
lacrimile tale, iată voi adăuga la viaţa ta încă cincisprezece
ani”. (cf. Isaia 38:1-8)
 Așadar, de necrezut, dar adevărat, că aceste Scripturi
ne descoperă cum Bunul Dumnezeu S-a milostivit și a
ascultat Rugăciunea regelui Iezechia a regatului Iuda și i-a
dat extensie de viață 15 ani, pentru că s-a rugat Iezechia
Domnului în „hohote de plâns” și Domnul a trimis, apoi, pe
proorocul Isaia să-i spună că Rugăciunea lui a fost ascultată
și i-a prelungit viața cu „cinsprezece ani”! Pentru cei
bolnavi, cât și pentru cei sănătoși, recomand să citiți
Rugăciunea către Dumnezeu a lui Iezechia de la Isaia 38:9-
22, cât și întregul Capitol 38 de la Isaia. Așa putem vedea
adeverită înștiințarea de la Domnul Iisus: „Căci la
Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10:27). Da, într-
adevăr, dacă poți crede, după cum zice: „Iar Iisus i-a zis: De
poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu
9:23), iar dacă omul moare și spiritual și fizic, este pentru că
nu s-a silit să rupă legătura cu păcatul și să poată avea
Credință în Dumnezeu, și să se roage Domnului cu credință
pentru extensia vieții lui.

Prin urmare, fraților, fiecare să-și pună rânduială în

viața lui, până nu este prea târziu, altoindu-și „pomul vieții”
prin întoarcerea la Credință și Rugăciune, în „Nașterea din
Nou” prin lucrarea Duhului Sfânt, și astfel Milostivul
Dumnezeu ne va da extensie și vieții noastre.

Ce înseamnă a fi creștin adevărat?

A fi creștin adevărat înseamnă nu numai a merge la

Biserică în virtutea unei tradiții și a-L cunoaște pe Iisus
Hristos din istoria Biblică, ci a-L primi pe Hristos în sufletul
tău, în viața ta. De aceea putem vedea oameni care merg la
Biserică și sunt chiar foarte religioși, dar viața lor în
comportare este cu fapte lumești, atitudinea lor față de
semen este negativă, fără faptele și vorbele dragostei
creștine. Aceasta înseamnă că omul acela nu a primit Vântul
cel Ceresc al Duhului Sfânt, care face lucrarea „Nașterii din
Nou” în sufletul omului, ca să ajungă să înțeleagă: căci
Hristos Iisus, Care a săvârșit opera de mântuire și S-a Înălțat
la ceruri, are nevoie acum, să lucreze, pentru salvarea
oamenilor, prin mintea, gândirea, sufletul, inima, atitudinea,
vorbele, sfaturile și dragostea ta.

Omul necredincios care vrea să se „Nască din Nou”

primindu-L pe Hristos în viața sa trebuie „să-și piardă”
plăcerile cele rele: petrecerile, băuturile, desfrânările,
minciunile și alte năravuri urâte, declarând război păcatelor,
care ies din inima omului, după cum zice Domnul Iisus:
„Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere,
desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei
15:19). Această inimă a „omului vechi” îl face pe om să
umble, astfel: „… umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în
ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate
slujiri idoleşti” (1 Petru 4:3). Aceasta este viața omului de
azi în lumea necredinței, fără „Nașterea din Nou” în
prevederile Evangheliei lui Hristos, cu putere de a schimba
omenirea.

Mulți cred că nu ar putea trăi în lume fără plăcerile

lumești ale păcatului: fără să înșele, fără să mintă, fără să se
mândrească etc. și de aceea se tulbură ca Irod la Nașterea lui
Iisus, când a auzit că este vorba de Nașterea unui Nou
Împărat, care vine să schimbe lumea, să schimbe afacerile
păcatului și care îi va cere și lui să-și schimbe viața și
purtările criminale, căci altfel își pierde tronul.

Din această cauză, împărații lumii de azi și oamenii

din nivelurile societății, cu afacerile păcatelor urâte și de tot
felul, care au ajuns să fie o industrie producătoare de
fărădelege și servicii pentru oameni, se tulbură când aud de
Împăratul Hristos, cu Evanghelia schimbării lumii fărădelegii
și a plăcerilor omului vechi într-o lume nouă a Credinței.

Omul „Născut din Nou” este pândit de propagandele

din lumea necredinței și a păcatului să devină iarăși „omul
vechi” al fărădelegii. Dacă „Omul Nou” nu se înarmează în
toată „armătura lui Dumnezeu”, să poată lupta împotriva
transferării lui înapoi, din lumea Credinței în lumea
necredinței, se pomenește că „omul vechi” al necredinței, l-a
schimbat iarăși dintr-un „Om Nou” în „om vechi” al
păcatului. De aceea, „Omul Nou” în Hristos trebuie să
declare război păcatului, pentru salvarea lumii necredinței,
întru Împărăția lui Dumnezeu.

Astfel, pomul vieții sale nu mai rodește roadele bune,

ci roade sălbatice, lumești: Prima clasă de oameni din
societate este asemenea pomului sălbatic, de la proorocul
Ieremia 17:6. Aceştia sunt „pomii tomnatici fără rod, de două
ori uscaţi, dezrădăcinaţi” (cf. Iuda 1:2). Pe aceştia îi aşteaptă
securea morţii şi aruncarea în foc: „Iată securea stă la
rădăcina pomilor (oamenilor fărădelegii); deci orice pom
care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”
(Luca 3:9). În concluzie, Iisus zice: „Cine are urechi de
auzit să audă” (Luca 8:8).

„Omul Nou” este ca un „Altoi”

„… şi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit …”

(Rom. 11:17)

Da, „Omul Nou” este ca un altoi, după ce a fost ca un

măslin sălbatic, care dacă nu este îngrijit își pierde altoirea.
De exemplu: din tulpina cea veche cresc, pe dedesubt,
vlăstarele vechi și sălbatice, care sorb puterea și viața
mlădiței altoite. Această tragedie se întâmplă cu „Omul Nou”
dacă nu se îngrijește să taie vlăstarele cele vechi ale
gândurilor și propagandelor din lumea necredinței, altoiul se
întoarce din nou la firea cea sălbatică și crește un „pom
sălbatic”, pe care Domnul îl lasă să se usuce ca pe smochinul
din Evanghelie, la care a mers Iisus: „Şi văzând un smochin
lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit rod în el decât numai
frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine
în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată” (Matei 21:19).

Așa este cu Botezul și cu „Nașterea din Nou”: ele

taie, omoară „omul cel vechi” și-l altoiește pe cel Nou în
trupul lui Hristos cel tainic: „Iar voi sunteţi trupul lui
Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (1 Cor. 12:27). Însă
se poate pierde această altoire la cine nu-și educă copilul
după botez și la omul mare, după „Nașterea din Nou”, dacă
nu se educă mereu să crescă în harul care I s-a dat.

Următoarele Scripturi ne vor explica: „Iar dacă

unele din ramuri au fost tăiate, şi tu, care erai măslin
sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase, şi părtaş te-ai
făcut rădăcinii şi grăsimii măslinului, Nu te mândri faţă de
ramuri; iar dacă te mândreşti, nu tu porţi rădăcina, ci
rădăcina pe tine. Dar vei zice: Au fost tăiate ramurile, ca să
fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu
stai prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci teme-te; Căci dacă
Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va
cruţa. Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu:
Asprimea Lui către cei ce au căzut în bunătatea Lui către
tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel şi tu vei fi
tăiat” (Rom. 11:17-22).

A te „Naște din Nou” înseamnă nu numai a da

sufletul tău Domnului, ci înseamnă mai presus de toate să te
îngrijești, că tu primești ceva mai presus de înțelegerea
minții, primești pe Domnul Hristos în viața ta și fluviile de
haruri divine care izvoresc din Sângele lui Iisus de pe Crucea
Golgotei, care și-a dat viața Sa pentru viața ta: „ … El
(Iisus) a gustat moartea pentru fiecare om” (Evrei 2:9) „Dar
Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că,
pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi”
(Rom 5:8).

Un om care a gustat din taina „Nașterii din Nou”, este

un om care s-a trezit la o viață nouă prin primirea lucrării
Duhului Sfânt în viața sa și care nu va putea spune niciodată
cum s-au petrecut lucrurile. Întoarcerea și schimbarea lui este
o taină chiar și pentru el, pe care nici el nu o poate înțelege
de ajuns și nici nu o poate explica. El știe să zică cu
siguranță ca orbul din Evanghelie, doar atât: „Orb am fost și
acum văd” (Ioan 9:25). Cel „Născut din Nou” a primit în el,
din lucrarea Duhului Sfânt, o sămânță de viață nouă, pe care
nici lumea necredinței, nici iadul nu o mai poate smulge
ușor, pentru că Iisus a făgăduit: „… Voi zidi Biserica Mea şi
nici porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18). Sămânța
„Nașterii din Nou” nici iadul nu o poate smulge, pentru că
acel credincios „Născut din Nou” devine un membru în
trupul Bisericii lui Hristos, al noului popor al lui Dumnezeu,
după Scripturile care zic: „Şi El este capul trupului, al
Bisericii (Col. 1:18), „… precum şi Hristos este cap
Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (Efes. 5:23).
Într-adevăr, pe cel ce are sămânța și pecetluirea Duhului, în
urma Nașterii de Sus, nimic nu-l poate despărți de dragostea
lui Dumnezeu: „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici
viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici
cele ce vor fi, nici puterile, Nici înălţimea, nici adâncul şi
nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de
dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul
nostru” (2 Cor. 8:39-39).

Vântul cel Ceresc

„Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de

suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde
şedeau ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să
vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”
(Fapte 2:2 și 4). Așa a venit Duhul Sfânt peste Apostoli, în
suflare de vânt și s-au umplut toți de Duhul Sfânt, pentru că
ei stăteau cu Credință în așteptarea făgăduinței Domnului.

Astfel, Vântul cel Ceresc al Duhului Sfânt suflă peste

viața tuturor necredincioșilor, dar primirea și intrarea Lui în
sufletul omului cere și din partea lui să deschidă poarta
sufletului, ca o contribuție subiectivă la mântuirea obiectivă
adusă de Hristos în Golgota. Se cere și din partea omului să
ceară cu lacrimi de căință și să aștepte cu credință să vină
Vântul cel Ceresc, cu suflarea lui de haruri în viața sa. Fără
suflarea Vântului Ceresc, omul necredincios nu poate lega
roduri de fapte bune în viața lui. A pretinde fapte bune de la
omul care nu s-a deschis la suflarea Duhului Sfânt este ca și
cum ai pretinde de la pomul sălbatic să facă fructe bune.

Când omul este deschis, suflarea Vântului Ceresc se

încheie întotdeauna cu o „Naștere din Nou” spirituală, cu o
înviere la o viață nouă, cu o schimbare de vieți din temelie, a
celor care înainte au trăit încercând să slujească la doi domni:
„Nimeni nu poate sluji la doi domni…, nu puteţi să slujiţi lui
Dumnezeu şi lui mamona.” (Matei 6:24)

Vântul cel Ceresc smulge din rădăcini relele din om,

alungă totul, pustiește și omoară toate simțurile păcatului
lumesc din om, pentru ca să învieze și să renască un „Om
Nou” în Hristos și să zică: „Iată, toate s-au făcut noi, cele
vechi s-au dus!” (2 Cor. 5:17).

Vântul cel Ceresc suflă în diferite chipuri. Uneori,

suflarea Lui e o adiere lină și plăcută ca atunci când a venit
asupra Apostolilor, în suflare de vânt rapidă și s-a așezat
peste fiecare dintre ei. Alteori e furtună. Am putea spune:
depinde de duhurile rele care îl stăpânesc pe om. Când un om
a venit la Iisus cu fiul său, care avea demon și adesea îl
arunca la pământ și făcea spume ca să-l piardă: „Şi l-au adus
la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil,
şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând”. Atunci Iisus
a certat duhul necurat: „Duh mut și surd, Eu îți poruncesc:
Ieși din copil și să nu mai intri în el! Şi răcnind şi
zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca
mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Isus l-a apucat de
mână și l-a ridicat, și s-a sculat în picioare” (Marcu 9:17-
29).

Așa, Vântul cel Ceresc îi trezește pe necredincioși în

diferite situații. Pe unii îi trezește suflarea Lui lină, pe alții îi
trezește suflarea furtunoasă, în diferite accidente ale vieții.
Depinde de tăria necredinței și de stăpânirea duhurilor rele
ale fiecăruia. A vorbi azi oamenilor despre „Nașterea din
Nou”, despre „Nașterea de Sus”, sau de suflarea „Duhului
Sfânt” este greu, fără să te creadă nebun sau să te întrebe,
cum a întrebat marele învățat Nicodim pe Domnul Iisus,
când i-a vorbit de „Nașterea din Nou”: „Iar Nicodim a zis
către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare,
poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se
nască?” (Ioan 3:4). Închei cu cuvintele Domnului: „Nu te
mira că ți-am zis: Trebuie să vă Nașteți de Sus” (Ioan 3:7).

Hristos – temelia vieții noi

„Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea

pusă, care este Iisus Hristos.” (1 Cor. 3:11) Omul „Născut
din Nou” pune o nouă temelie la viața lui spirituală și aceasta
este Iisus Hristos și Jertfa Lui cea Sfântă și învățăturile
Evangheliei Sale. Atunci, omul crede ce zice Iisus „că fără
Mine nimic nu puteți face” (Ioan 15:5). Când „Omul Nou”
și-a pus viața s-o zidească pe această temelie Hristos Iisus,
atunci el este „a lui Dumnezeu zidire” (1 Cor. 3:9), atunci
este „casă a lui Dumnezeu” și Duhul lui Dumnezeu locuiește
în om: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu
şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1 Cor. 3:16).
Acest lucru nu se poate întâmpla cu omul care nu s-a
„Născut din Nou” și care trăiește după ale firii: „Omul firesc
nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el
sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă
duhovniceşte. (1 Cor. 2:14).

Sufletul și trupul omului sunt ale lui Dumnezeu, după

cum ne descoperă Scriptura, zicând: „Sau nu ştiţi că trupul
vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-
L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? „Căci
aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în
trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
(1 Cor. 6:19-20). În contextul acestor descoperiri, Scriptura
arată gravitatea păcatului desfrânării, despre care zice:
„Fugiți de desfrânare!” (cf. 1 Cor. 6:13-20). Din Scriptura
următoare rezultă că aceia ce vor trăi în păcatul desfrânării și
nu vor lua binecuvântarea lui Dumnezeu în căsătoria
religioasă vor arde: „Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se
căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească,
decât să ardă” (1 Cor. 7:9).

În Scripturile de mai sus, Dumnezeu descoperă

omului că trupul și sufletul său sunt ale lui Dumnezeu (cf.
Ioan 6:20), iar în altă Scriptură, din Apocalipsă, Dumnezeu
descoperă că în vremurile din urmă va veni antihrist, care va
vrea să pecetluiască omul să aparțină lui, astfel: „Şi i s-a dat
ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi
grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului
fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe
cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca
să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât
nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce
are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui
fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să
socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi
numărul ei este şase sute şaizeci şi şase (666).” (Apoc.
13:15-18)

Pentru aceia dintre oameni care vor primi numărul

antihristului „666” pe mână sau pe frunte, Dumnezeu
descoperă, în Scripturile următoare, sentința de judecată,
zicând: „Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas
puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte
semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, Va bea şi el din
vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul
mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea
sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (Apoc. 14:9-10).
„Pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate
neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi
neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au
îmbogăţit” (Apoc. 18:3). Aceasta va zice îngerul după ce a
strigat că a căzut Babilonul cel mare al desfrânărilor și a
ajuns loc demonilor și închisoare duhurilor necurate (cf.
Apoc. 18:1-2).

Operația implantării numărului „666”, al

antihristului, pe omul vremii, știm cu toții că deja a început,
cu diferite motivări în favoarea omului, despre care am scris
un Articol în 2009, pentru a preveni omul să refuze categoric
și a nu trece, astfel, de partea antihristului, cu urmarea
Sentinței Divine din Scripturile de mai sus.

Pentru identificarea antihristului, vă dau Scripturile

următoare, care zic: „Copii, este ceasul de pe urmă, şi
precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-
au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă”
(1 Ioan 2:18). „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce
tăgăduieşte că Iisus este Hristosul?” „Acesta este
antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (1 Ioan
2:22). „Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu
mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este
amăgitorul şi antihristul” (2 Ioan 1:7). Închei descoperirea
și prevenirea cu cuvântul Domnului Hristos, care zice:
„Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia
Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei
13:43).

Astfel, fiecare să se grăbească spre „Nașterea din

Nou”, pentru a pune degrabă temelia nouă la viața sa, care
este Iisus Hristos și învățăturile Evangheliei Sale și atunci îi
va fi omului posibil să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu
în urmarea lui Hristos, Care este Calea, Adevărul și Viața (cf.
Ioan 14:6). Iar Hristos Iisus nu este, orice Cale, Adevăr și
Viață, El este Calea care nu rătăcește, Adevărul care nu
înșeală și Viața care nu sfârșește niciodată. Primește, te rog,
și nu-ți va părea rău, stimate cititorule, chemarea lui Iisus,
care te cheamă astfel: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11:28). Ne va
odihni aici și în eternitate.

Când omul zidește viața lui pe temelia Hristos și

învățăturile Evangheliei, el primește haruri și putere de Sus
și, astfel, dintr-un „om lumesc” se face un „om
duhovnicesc”, din „om vechi” se face „om nou” (Efes. 4:24),
dintr-un om slab și pătimaș se face un „om nebun pentru
Hristos” (1 Cor. 4:10). A te „Naște din Nou” mai înseamnă a
pune „aluat nou” în făina vieții tale, din care să crească o
viață Nouă „o frământătură nouă”, o „făptură nouă” (1 Cor.
5:7; 2 Cor 5:17) Această „Naștere” se poate face numai cu
putere de Sus, prin deschiderea cu întoarcere a omului la
Dumnezeu.

Așadar, ca să se mântuiască omul necredincios,

trebuie și el să se „Nască de Sus”, trebuie să se „Nască din
Nou”. Această naștere este o naștere și o renaștere spirituală,
este o naștere și renaștere care o face numai Duhul Sfânt, la
întoarcerea omului la Taina Pocăinței, prin credință și
lacrimi.

Cine vrea să se „Nască din Nou”?

„Şi chemând la Sine (Iisus) mulţimea, împreună cu

ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să
se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
(Marcu 8:34).

Vrea cineva să se „Nască din Nou” pentru o viață

sănătoasă și fericită cu Dumnezeu? Să primească chemarea
lui Iisus din această Scriptură, cu condițiile incluse:
„lepădarea de sine și luarea crucii”, altfel nu este posibilă
schimbarea cuiva și nici a omenirii vremii secolului 21.
Schimbarea omenirii oricărui veac este dovedită că se poate
face numai prin urmarea lui Hristos și a învățăturilor
Evangheliei Sale.

Vrea cineva să se vindece în urma unei boli primite?

Trebuie să urmeze tratamentul dat de doctor, sau să
primească „chemoterapia” pentru cancer ori operația în
diferite cazuri de boli, altfel nu este speranță, spune doctorul,
precum zice Iisus: fără „lepădarea de sine și luarea crucii”
nu-L poate cineva urma pe El, să devină un „Om Nou” și
sănătos. Este alegerea fiecăruia în libertatea cu care l-a creat
Dumnezeu și l-a înzestrat pe om cu putere de alegere.

„Lepădarea de sine și luarea crucii” din partea celui

care vrea să-L urmeze pe Hristos pentru salvarea lui, constă
în lepădarea „omului vechi” al păcatului lumesc, să sece
izvorul păcatului de tot felul și cu credință, rugăciune și
lacrimile căinței așteptând suflarea Duhului Sfânt să umple
viața sa cu darurile lui Dumnezeu, să-și ia crucea, adică viața
lui așa cum este și să-I urmeze lui Hristos, și nu va fi singur
în zilele vieții sale, pentru că Iisus a făgăduit: „Iată Eu cu
voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.”
(Matei 28:20), Care îi va ajuta să-și ducă crucea vieții.

Putem spune că așteptarea cu credință și rugăciune a

venirii Duhului Sfânt precum Apostolii (cf. Fapte 2:1-4),
fără secarea izvorului răutăților de păcat, este zadarnică,
pentru că Duhul Sfânt nu „Naște din Nou” pe nimeni
obligatoriu, ca și pe Fiul risipitor, care a trebuit să se întoarcă
el mai întâi și să facă mărturisirea greșelii: „Tată, am greșit
la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc
fiul Tău” (cf. Luca 15:21), după care Tatăl l-a primit, i-a dat
darurile restaurării, cu haină nouă și inel în degetul lui,
zicând: „Căci acest fiu al Meu mort era și a înviat, pierdut
era și s-a aflat” (cf. Luca 15:24). Iar când a venit fiul cel
mare n-a vrut să intre, ci l-a acuzat pe fratele lui că a cheltuit
averea în desfrânări (cf. Luca 15:25-32). Astfel, prietenii
dinainte îl judecă pe cel ce se întoarce la credința în
Dumnezeu, dar el se roagă pentru ei, pentru că el are acum
altă înțelegere în iluminarea Duhului Sfânt.

Viețuirea împreună a celor două lumi

Parabola cu neghina din țarină (Matei 13:24-30 și

36-40) este atât de evidentă în prezentarea trăirii împreună în
Universul fizic, a Marelui Creator Dumnezeu, a celor două
lumi: Lumea necredincioșilor și Lumea credincioșilor, încât
o cred atât de potrivită, ca învățătura cea mai mare și
explicită pentru încheierea acestei teme, capitală pentru viața
omului sub Soare, în călătoria spre cetatea cea veșnică, care
este în ceruri (cf. Evrei 13:14).

Iată, acum, Parabola neghinei din țarină în

prezentarea Marelui Dumnezeu și Mântuitor al nostru Iisus
Hristos (cf. Tit 2:13), zicând: „Altă pildă le-a pus lor înainte,
zicând: Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a
semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii
dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre
grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci
s-a arătat şi neghina? Venind slugile stăpânului casei, i-au
zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina
ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om
vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti deci să ne
ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind
neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească
împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea
secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi
legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa
mea” (Matei 13:24-30).

Tâlcul religios și moral al Pildei sau Parabolei cu

neghina din țarină

Tâlcul sau explicarea acestei Parabole, cu neghina din

țarină, este în următoarele Scripturi, la cererea Apostolilor,
când Iisus le-a zis: „După aceea, lăsând mulţimile, a venit
(Iisus) în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând:
Lămureşte-ne nouă pilda cu neghina din ţarină. El,
răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânţa cea bună este
Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii
împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău. Duşmanul care a
semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iar
secerătorii sunt îngerii. Şi, după cum se alege neghina şi se
arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului” (Matei 13:36-40).

Mântuitorul Iisus Hristos a prezentat mulțimilor de

oameni învățăturile mântuitoare în Pilde, pentru a putea
zugrăvi și prezenta Universul Împărăției lui Dumnezeu cât
mai ușor de înțeles pentru mintea omului. Astfel, s-a împlinit
aceasta, după cum a proorocit dinainte Dumnezeu, prin
proorocul care spune, cum va învăța Iisus mulțimile, zicând:
„Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţimilor în pilde, şi fără
pildă nu le grăia nimic, Ca să se împlinească ce s-a spus
prin proorocul care zice: „Deschide-voi în pilde gura Mea,
spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii” (Matei
13:34-35).

Așadar, în lămurirea Pildei, Iisus a zis: Cel ce

seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este
lumea; sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina
sunt fiii celui rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul;
secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Şi,
după cum se alege neghina şi se arde în foc, aşa va fi la
sfârşitul veacului” (Matei 13:36-40).

„Fiul Omului” care a semănat sămânța cea bună în

țarină este Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos, care se mai
numește și „Fiul Omului”, pentru că S-a făcut și Om pentru
noi și pentru a noastră mântuire, prin întrupare de la Duhul
Sfânt în pururea Fecioara Maria (cf. Matei 1:18 și Simbolul
Credinței).

„Ț arina este lumea” înseamnă lumea sau universul

acesta mare, pe care l-a creat Marele și Milostivul
Dumnezeu, în care locuiesc și trăiesc cele două lumi: Lumea
necredincioșilor și Lumea Credincioșilor.

„Sămânț a cea bună sunt fiii împără ț iei”, pe care

Dumnezeu, prin naștere, i-a semănat sau așezat în viața și
lumea aceasta, spre mărirea Creatorului și mântuirea lor, prin
împlinirea voii lui Dumnezeu, după Scripturile care
descoperă, zicând: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere,
din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu” (Psalm
21:10). „Întru Tine m-am întărit din pântece; din pântecele
maicii mele Tu eşti acoperitorul meu; întru Tine este lauda
mea pururea. Ca o minune m-am făcut multora, iar Tu eşti
ajutorul meu cel tare. Să se umple gura mea de lauda Ta, ca
să laud slava Ta, toată ziua mare cuviinţa Ta. Nu mă lepăda
la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă
laşi pe mine.” (Psalmul 70:7-10).

„Iar neghina sunt fiii celui rău”, adică sunt oamenii

cei născuți în viața și lumea aceasta, după cum am văzut în
descoperirea de la Dumnezeu, în Scripturile de mai sus
despre nașterea omului, ce au deschis țarina inimii lor
vrăjmașului, care a semănat neghina devenind, astfel, „fiii
celui rău”, din „fiii împărăției”, din fiii Celui Prea Înalt (cf.
Luca 6:35)

„Duşmanul care a semănat-o este diavolul”. Aici

este iarăși atât de clar că semănătorul semințelor rele ale
necredinței și păcatului în țarina sufletului, care nu a
ascultat, este diavolul și, astfel, din oamenii credincioși, „fiii
împărăției” celui Prea Înalt Dumnezeu, au devenit
„neghină”, „fiii celui rău”, adică ai diavolului, în împărăția
întunericului.

Ancorarea temei Articolului în Parabola sau Pilda

neghinei

Viețuirea împreună a „fiilor împărăției” și a „fiilor

celui rău”, adică viețuirea împreună a celor din lumea
credincioșilor cu cei din lumea necredincioșilor, vine din
răspunsul Stăpânului lumii, Dumnezeu, care a zis slugilor ce
L-au întrebat: „Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim
(neghina)?, iar El a răspuns: „Nu, ca nu cumva, plivind
neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească
împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea
secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi
legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa
mea” (Matei 13:24-30).

Până când pot să viețuiască împreună cele două

lumi?

Răspunsul: „Până la Seceriș”. Acest răspuns îl dă tot

Iisus, când spune: „Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi
neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice
secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o
ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea” (Matei 13:24-30).
„Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la
seceriş, înseamnă să lase „fiii împărăției” din lumea
credincioșilor, reprezentați prin grâu, cu „fiii celui rău”, din
lumea necredincioșilor, reprezentați prin neghină, să trăiască
împreună, „… ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi
odată cu ea şi grâul”, cum s-a arătat. În altă Scriptură
Dumnezeu zice: „Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din
ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste
cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi” (Matei 5:45).

Ce înseamnă „Secerișul”?

Ne răspunde tot Iisus prin cuvintele: „Secerișul este

sfârșitul lumii” (Matei 13:39), care reprezintă sfârșitul lumii,
cu judecata finală a omenirii, după Scriptura care descoperă,
zicând: „Şi iată un alt înger a ieşit din templu, strigând cu
glas mare Celui ce şedea pe nor: Trimite secera şi seceră, că
a venit ceasul de secerat, fiindcă s-a copt secerişul
pământului” (Apoc. 14:15).

„Ceasul de secerat” înseamnă timpul de judecată a

omenirii de la sfârșitul lumii, „fiindcă s-a copt secerișul
pământului”. „S-a copt secerișul pământului” înseamnă că
s-a copt necredința și fărădelegile „fiilor celui rău”, încât
Dumnezeu nu mai poate continua o lume a necredinței atât
de decăzută în imoralitate de la standarele Creatorului și
trebuie să aducă sfârșitul, pentru că strigarea lor a ajuns până
la cer: „Şi au făcut să urce până la Domnul strigătul celui
sărac şi să răsune în urechile Sale plânsul celor nenorociţi”
(Iov 34:28).

Strigătul pământului pentru judecată. Iar strigătul

sângelui vărsat, al celor căzuți în urma crimelor din lumea
celor necredincioși și nelegiuți este prin Scriptura, care zice:
„Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este
Abel, fratele tău?” Iar el a răspuns: „Nu ştiu! Au doară eu
sunt păzitorul fratelui meu?” şi a zis Domnul: „Ce ai făcut?
Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi
acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa,
ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta” (Facere
4:9-11)

Tot așa vorbește și întreabă Dumnezeu și azi pe

oamenii necredinței și ai crimelor: „Unde este fratele tău?” și
chiar dacă la judecată ajungând făptuitorii crimei să
răspundă: „Nu știu!”, deși sunt vinovați, Dumnezeu le dă
sentința de pedeapsă meritată, ca lui Cain, zicând: „Şi acum
eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să
primească sângele fratelui tău din mâna ta” (Facere 4:11),
chiar mai târziu dacă nu imediat, de aceea crimele se
descoperă de Dumnezeu, prin oamenii care lucrează la ele și
după ani și ani de zile, pentru că El descoperă adevărul și
judecă pe păcătoși după Justiția Sa divină.

„Eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura

sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta”
(Facere 4:11). Iar de ce pământul blestemă omul nelegiurii,
Dumnezeu răspunde, zicând: „Pământul însă se stricase
înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de
silnicii. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată
era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe
pământ” (Facere 6:11-12). Deci, pământul se stricase
înaintea potopului din vremea lui Noe, din cauza
nelegiuirilor, care le săvârșiseră oamenii necredinței, cauză
din care Dumnezeu a făcut judecata și a dat sentința Sa,
zicând: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: „Sosit-a
înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut
pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe
pământ” (Fac. 6:13).

Astfel, pământul binecuvântat de Dumnezeu să fie

casă omului pe care l-a creat, se strică în toate vremurile din
cauza nelegiuirilor pe care le săvârșesc oamenii necredinței
pe el. Deși omul vede că se întâmplă ce a zis Dumnezeu:
„Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a
umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde
de pe pământ” (Fac. 6:13), el se mai întreabă: de ce atâtea
cutremure și dezastre pe pământ? Răspunsul l-a dat
Dumnezeu: „Căci s-a umplut pământul de nedreptățile lor”,
adică de fărădelegile oamenilor cu păcatele lor săvârșite pe
pământ. Iar Iisus Domnul răspunde cu mare înțelepciune:
„Şi zicea (Iisus): Cine are urechi de auzit să audă”
(Marcu 4:9), că a venit „secerișul” judecății.

Cine sunt „secerătorii”?

Iisus Domnul ne răspunde, zicând: „Iar secerătorii

sunt îngerii”, cărora, când vine ceasul secerișului, la sfârșitul
lumii, Stăpânul secerișului, Dumnezeu, le va zice: „Pliviţi
întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul
adunaţi-l în jitniţa mea” (Matei 13:24-30).

„Fiul Omului”, adică Fiul lui Dumnezeu, Iisus

Hristos va veni să judece vii și morții, să judece omenirea,
lumea. Scripturile următoare prezintă splendoarea venirii
Sale cu sfinții Săi îngeri pe norii cerului, astfel: „Când va
veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El,
atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna
înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii,
precum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25:31-32).

Iar această venire a Domnului va fi după suferința

destulă a credincioșilor din partea lumii celor necredincioși,
după cum descoperă Iisus, zicând: „Iar îndată după
strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va
mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile
cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul
Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi
vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere
şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare
de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru
vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini”
(Matei 24:30). „Semnul Fiului Omului”, cu care se va arăta
venind pe cer și vor plânge toate neamurile pământului
văzându-L, este Crucea, pe care S-a adus Jertfă în Golgota,
de răscumpărare a omenirii din moartea păcatelor în robia
diavolului, semn de recunoaștere pe care L-a avut Iisus și la
Învierea Sa din morți, a treia zi după Scripturi (cf. 1 Cor
15:4).

Ce se va întâmpla cu „neghina” („fiii celui rău”)

plivită de înger?

Răspunsul îl dă Iisus, zicând: „Pliviţi întâi neghina şi

legaţi-o în snopi ca s-o ardem”, însemnând plivirea întâi a
„fiilor celui rău” (ai diavolului, care au trăit în viața aceasta
și în lumea necredincioșilor cu nelegiuirile lor), reprezentați
prin „neghină”, care s-o ardă în foc, adică în iadul cu focul
cel veșnic, după Scriptura care zice: „Atunci va zice şi celor
de-a stânga („fiilor celui rău”): Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi
îngerilor lui” (Matei 25:41).

Printr-o altă Scriptură, Dumnezeu descoperă omenirii

că a trimis „ceasul secerișului” înainte de sfârșitul lumii
marilor orașe Sodoma și Gomora, pentru nelegiuirile lor,
zicând: „Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul
lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi
au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind
pedeapsa focului celui veşnic” (Iuda 1:7), ceea ce previne că
și pentru multe locuri din lumea de azi și dintotdeauna
„ceasul secerișului”, adică „sfârșitul lumii”, ziua judecății lui
Dumnezeu, poate veni mai devreme decât la sfârșitul lumii!

Aducerea înaintea judecății lui Dumnezeu a celor ce

au săvârșit fărădelegea și așezarea lor în locul nefericirii
veșnice, iadul, este descoperită de Iisus și în Scripturile, care
zic: „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din
împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac
fărădelegea, Şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor
străluci ca Soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi
de auzit să audă” (Matei 13:41-43). Încurajarea celor
credincioși pe drumul crucii vieții lor, ca să ajungă ca
„drepții ce vor străluci ca Soarele în împărăția Tatălui”, este
adusă de Scriptura în care Domnul, zice: „Dar cel ce va
răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:13).

Dar ce se va întâmpla cu „grâul” (adică „fiii

împărăției”)?

Iisus răspunde omenirii, zicând: „iar grâul adunaţi-l

în jitniţa mea” (Matei 13:24-30), adică „ fiii împărăției” lui
Dumnezeu, din lumea credincioșilor, reprezentați prin
„grâu”, să fie adunați de îngeri în „jitnița mea”, înseamnă să
fie adunați în locul fericirii, Raiul, în Împărăția lui
Dumnezeu, după Sentința lui Iisus de la judecata din urmă,
care spune: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta
Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia
cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:34).
Moștenirea celor ce au fost credincioși, a locului de fericire
în împărăția lui Dumnezeu cea pregătită lor de la întemeierea
lumii, unde vor fi împreună cu drepții, ni se descoperă astfel:
„Atunci cei drepţi vor străluci ca Soarele în împărăţia
Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei
13:43). Despre răsplata celor credincioși, zice Domnul: „…
şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt,
că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6:35), care
s-au întors la Dumnezeu prin „Nașterea din Nou”.

Câți se vor mântui?

Câți se vor mântui și vor ajunge în Rai, adică în

împărăția lui Dumnezeu, Domnul Iisus revelează omenirii
prin Scripturile care spun: „Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini
sunt, oare, cei ce se mântuiesc? Iar El le-a zis: Siliţi-vă să
intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta
să intre şi nu vor putea” (Luca 13:23-24). Iar despre poarta
cea strâmtă și calea cea îngustă, care duce la viața veșnică în
această lume, Iisus descoperă, îndemnând și zicând: „Intraţi
prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este
calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi
strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi
puţini sunt care o află” (Matei 7:13-14).

Într-adevăr, Poarta este strâmtă și Calea este îngustă

spre lumea Credinței în acest Univers, pentru că
necredincioșii cu proorocii mincinoși au strâmtat-o și au
îngustat-o cu tot felul de persecuții și înșelări, după cum
Domnul ne previne, zicând: „Feriţi-vă de proorocii
mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru
sunt lupi răpitori” (Matei 7:15). Iar în altă parte Domnul
zice: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia
şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după
înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Col.
2:8). Iar pentru a nu rătăci Calea spre împărăția lui
Dumnezeu, Iisus Hristos se prezintă, cu adevărat, pe Sine
lumii întregi, zicând: „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan
14:6). Deci, stimate cititorule, ferice de aceia ce vor lua în
această viață calea „Nașterii din Nou” prin lucrarea Duhului
Sfânt și vor împlini în viața lor urmarea lui Hristos și nu vor
intra pe poarta cea largă și calea cea lată, care duce la pieire,
pentru că vor putea auzi la judecata de apoi, sentința
Domnului: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi
împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”
(Matei 25:34), pentru că ei au primit învățătura Domnului de
a intra pe „poarta cea strâmtă” și „calea cea îngustă”, care
„duce la viață” (cf. Matei 7:14).

Iar despre faptul „că largă este poarta şi lată este

calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află”, putem
vedea în viața noastră de zi cu zi că, într-adevăr, „largă este
poarta și lată este calea”, care „duce la pieire și mulți sunt
cei care o află” și merg pe ea în zilele secolului în care trăim,
fără nici o persecuție creștină sau probleme de viață. Și
nefericiți vor fi aceia ce nu vor lua în această viață intrarea
pe poarta cea strâmtă și calea cea îngustă, care duce la viață
pe drumul sfânt al „Nașterii din Nou”, prin lucrările Duhului
Sfânt în urmarea lui Hristos Iisus pe calea Credinței, pentru
că nu vor putea auzi sentința fericirii la judecata de apoi:
„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea
pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:34), ci
Sentința nefericirii veșnice și a durerii, care zice: „Duceţi-vă
de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit
diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41), pentru că ei în
această viață au intrat pe „poarta cea largă” și pe „calea cea
lată”, care a „dus la pieire” (cf. Matei 7:13).

Și acum, stimate cititorule, la sfârșit, Îi mulțumesc lui

Dumnezeu care ne-a purtat prin Sfintele Scripturi salvatoare
ale vorbirii Sale, și îți mulțumesc și ție că am călătorit
împreună prin Scripturi în lumea necredinței și în lumea
Credinței, cu păzirea poruncii „Marelui Dumnezeu și
Mântuitor al nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine
pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi
curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2:13-
14), să „Nu fim necredincioși, ci credincioși” pentru că
„Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut!” (cf. Ioan
20:27-29), și te rog să mai primești îndemnul pe drumul
„Nașterii din Nou”, revelat de Milostivul Dumnezeu, prin
Scripturile Apocalipsei, în care Dumnezeu se prezintă
omenirii, zicând: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul
Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine,
Atotţiitorul” (Apoc. 1:8). „Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu
sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează
îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii” (Apoc 21:6).
„Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă,
începutul şi sfârşitul” (Apoc 22:13). „Şi Duhul şi mireasa
zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să vină,
cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii” (Apoc. 22:17) „Cel ce
mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino,
Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:20). Pentru că Iisus Domnul ne
asigură de împlinerea cuvintelor Lui, zicând: „Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (Matei
24:35; Marcu 13:31, Luca 21:33).

Iar dacă vrei „să guști și să vezi ce bun este Domnul”

(cf. 1 Petru 2:3), pornește pe drumul sfânt al Pocăinței,
rugându-te, zicând: „Da, cred, Doamne Iisuse și mărturisesc
în Taina Pocăinței că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume să mântuiești pe
cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu, și primește-mi
lacrimile pocăinței și mă „Naște din Nou” în lucrarea
Duhului Sfânt, spre mărirea numelui Tău și mântuirea
sufletească, și vei primi dezlegarea păcatelor, devenind un
„Om Nou” și te vei împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al
Domnului Iisus Hristos la Sfânta Liturghie, și vei auzi glasul
tainic al lui Iisus: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să
nu mai păcătuieşti” (Ioan 5:14) și îți va spune: „Credinţa ta
te-a mântuit; mergi în pace” (Luca 7:50). Amin. „Slăvit să
fie Domnul!” (Psalmul 69:5). Amin.
Last Updated on Thursday, 26 January 2012 12:49

Copyright © 2007-2012 Romanian Times. All Rights

Reserved!
Please visit romaniantimes.org for the past articles!
valid XHTML and CSS.