Sunteți pe pagina 1din 6

România între Orient și Occident

Andreea Mihăescu

Clasa a XI-a H

C.N. Al. Lahovari, Rm.-Vâlcea

România între Orient și Occident sau, altfel spus, plasarea României între
două civilizații, Est și Vest, Răsărit și Apus, a creat discuții în contradictoriu ce
există și în ziua de astăzi, evident, la un nivel mult mai înalt. Cu toate că de ambele
părți există argumente pro și contra, încă nu se poate depăși ideea că, în esență,
tradiția și modernitatea sunt importante și necesare în egală măsură.

Însă, revenind la partea teoretică, Orientul și Occidentul, nu doar că se


disting geografic, ci exprimă idei complet diferite, am putea spune diametral
opuse. Orientul sau Răsăritul prezintă imobilism, colectivism, spirit contemplativ,
cârmuire despotică și știință sacră, pe când, Occidentul sau Apusul exprimă, din
aceleași puncte de vedere, dinamism, individualism, spirit pragmatic, democrație
și știință profană. Astfel că, zbaterea țării între aceste două concepte nu face decât
să susțină părerile tuturor.

Un alt suport pentru această “problemă” este teoria formelor fără fond. Pe
lângă sectoarele în care a excelat (ortografia limbii române și critica literară), Titu
Maiorescu a ajuns să teoretizeze și acest lucru. A observat că cei care pleacă în
străinătate pentru a-și aprofunda cunoștințele, de obicei tinerii, se întorc în țară
după încheierea studiilor cu o dorință puternică de schimbare, însă de cele mai
multe ori nepotrivită din cauza promptitudinii ei. Astfel, a subliniat că sistemul
românesc dispunea de tot temeiul occidental necesar, însă nu era valorificat.
“Cufundată până la începutul secolului al XIX-lea în barbaria orientală, societatea
română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia de
atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceză au străbătut
până în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină , junimea noastră
întreprinse acea mişcare extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi
Germania, care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat mai ales României
libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul de afară!
Că nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale
culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la
cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiei, dar nu întrevăzură
fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a
căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista.”

Din punctual meu de vedere, ceea ce tinerii își doresc, la ce aspiră ei, este o
viață “ca în afară” și reușite “ca în afară”; modelul occidental a devenit treptat un
prototip al schimbărilor ce se vor aplicate. Și, valorificând cele menționate
anterior, ei se ghidează dupa urmările proceselor și manifestărilor aduse la
cunoștință lumii, ignorând originile, motivele, fundamentele.

Referitor la “În contra direcției de astăzi în cultura română” (1868), Titu


Maiorescu subliniază faptul că, fără raționamente, avem demonstrații și scoate în
relief caracterul poporului român prin comentarii subtile. “Avem politică și știință,
avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii,
avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt
producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și
astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce
ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la
noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de
fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele
materiale pentru susținerea edificiului fictiv, ce-l numim cultură română, și cu
obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii și muzicanții noștri ,
academicienii și atenianii din București, premiele literare și știențifice de
pretutindenea, și din recunoștință cel puțin nu-i producem nici o singură lucrare
care sa-i înalțe inima și să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.”
1
Însă, chiar dacă toate aceste probleme există, avem, în același timp, și rezolvări
cum ar fi înștiințarea oamenilor în ceea ce privește cultura și originile, reușitele și
eșecurile noastre, cum și cu ajutorul căror personalități am ajuns aici.

Cât despre România raportată la Orient și Occident putem spune, per


ansamblu, că pune în evidență caracterul poporului nostru și, totodată, creionează
cultura română. Pe parcursul evoluției civilizației române, subiecții au observant
simultan două lucruri: propriile valori și influențele mutuale ale altor civilizații
care au avut un impact asupra istoriei noastre.

În sprijinul afirmațiilor mele și în ceea ce urmează, îmi aleg ca text suport


“Între Orient și Occident” de Neagu Djuvara care preferă să își înceapă prefața
cărții cu urmatoarea frază: “Această carte n-a fost scrisă pentru români. A fost
scrisă pentru occidentali, care, în general – chiar în sferele cele mai culte -, nu știu
aproape nimic despre trecutul țării noastre.” 2

Deși cartea trebuia scrisă cu o cronologie mai amanunțită, trebuie valorificat


un lucru și acela că a fost realizată cu o documentație aprofundată în bibliotecile
străine. Neagu Djuvara analizează domniile fanariote după încercarea de a ieși de
sub influența otomană. Scrie și un capitol separat țiganilor deoarece aceștia au fost
o clasă distinctă, conform declarațiilor unor țări din Europa printre care, evident,
se află și Romania.

Pe lângă toate aceste lucruri, deși cartea face referire la secolul al XVIII-lea,
alege să vorbească și despre perioada contemporană, în același timp, fără a indica

1
Maiorescu, Titu – În contra direcției de astăzi în cultura română (1868)
2
Djuvara, Neagu – Între Orient si Occident, pag 7
sau a evidenția acest lucru. “Din doi in doi ani, cel mult la trei ani, Poarta îi dă un
nou domnitor; acesta, secătuit de cheltuielile făcute ca să-și țină rangul și de prețul
dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decât plătindu-l, vine în această provincie
nu doar ca să domnească, să-și plătească datoriile și să adune altă avere, ci și ca să-
și îmbogățească neamurile, prietenii și pe toți cei ce-l slujesc. Așadar, din trei în
trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu toții,
amărâți, și din trei în trei ani, pleacă de aici încărcați de aur și de bunuri, lăsând
după ei doar amintirea necazurilor și gustul pentru o nepotolită lăcomie pe care
vrednicii lor urmași o vor arăta negreșit.” 3

Spre finalul cărții, autorul scoate în evidență niște aspecte destul de


semnificative și acelea că, fără vreo opțiune, românii au fost nevoiți să se supună
intelectual și să aibă înțelegeri militare, nefavorabile în cele din urmă.

Având în vedere toate acestea, cartea mai oferă și o reprezentare


transparentă și rezonabilă asupra istoriei, evitând să ocolească anumite detalii sau
să neglijească contradicțiile. Orice persoană care apreciază cultura românească, va
găsi “Între Orient și Occident” un mod de mulțumire celor care au dirijat țara spre
unire și independență, “integrând” România din nou în Europa. “Așa s-a întâmplat
la noi cu bărbații născuți, să spunem, între 1800 și 1830, și pe care-i putem numi
„generația de la 1848”. Erau doar o mână de oameni, însă luptau mânați de o
credință nețărmuită în destinele țării lor. Au lepădat, ca pe niște vechituri,
obiceiurile, instituțiile, până și vocabularul impuse de o putere străină. Au sorbit
cu nesăt din izvoarele culturii apusene; au adoptat instituții noi, au înnoit limba, au
creat pe de-a-ntregul o literatură de valoare universală, au început, în liniște, un
proces democratic, într-un ritm nemaicunoscut de vreo altă țară din Europa; au
fixat, pentru generații, cu îndrăzneală și realism, marile obiective politice ale

3
Djuvara, Neagu – Între Orient si Occident, pag 39
neamului și au determinat Europa să țină seamă de ele. Ei au făcut toate acestea.
Au făcut chiar mai mult: au făurit România.”4

Acestea fiind menționate, acum este rândul tinerilor să arate ca au cultură,


că țara le oferă tot ce au nevoie pentru o dezvoltare optimă și că , prin cunoștințele
lor, pot realiza, nu doar ce oferă Occidentul, ci ceea ce își doresc de atâta vreme:
recunoaștere. Însă, pentru această problemă, avem nevoie de câteva soluții, iar
prima dintre ele și cea mai importantă este culturalizarea. Cultura reprezintă un
pilon însemnat al societății actuale și, cu ajutorul ei, ne detașăm de mediocritate
pentru că, în același timp, o altă soluție ar fi combaterea mediocrității.

Așadar, valorificând toate sursele menționate anterior, propriile puncte de


vedere, informațiile teoretice și soluțiile prezentate, observăm că România actuală
este consecința influențelor din cele trei zone de civilizație: Europa Răsăriteană,
Europa Apuseană și Europa Centrală.

4
Djuvara, Neagu – Între Orient si Occident, pag 392
Bibliografie
1. Djuvara, Neagu – Între Orient și Occident
2. Maiorescu, Titu – În contra direcției de astăzi în cultura română
(1868)
3. Costache, Adrian – Limba și literatura română, manual pentru clasa
a XI-a, editura Art, 2009
4. Oane, Sorin – Istorie, manual pentru clasa a XI-a, editura
Humanitas, 2015

S-ar putea să vă placă și