TERAPIE / METAMORFOZE
UN OM
NOU
Cum te ajută psihoterapia să te
transformi într-o variantă mai bună a ta.
Text: Andreea Vasile
Părinți autoritari, relații de dragoste
care au eșuat și multă neîncredere în
propriile forțe. Cam așa poate fi descrisă,
pe scurt, viața unora dintre oamenii care
aleg să meargă la psihoterapie pentru că,
pe cont propriu, nu știu cum să iasă din si-
tuațiile care le dau de furcă. Propria minte
ne poate da multe bătăi de cap, adesea
inutile și, de aceea, cu ajutorul unui psiho-
terapeut putem să facem una dintre cele
mai dificile călătorii, aceea spre noi înșine,
ca să aflăm ce ne doare, de ce ne doare
și, mai ales, cum putem să transformăm ce
simțim în combustibil care să ne ducă mai
departe, reinventați. Cristina Marin, de 31
de ani, e unul dintre cei care, după doi ani
de psihoterapie, ne arată, prin povestea ei,
că drumul spre vindecare și schimbare e
lung, dar posibil. Și că procesul de autocu-
noaștere nu se termină, de fapt, niciodată.
În 2015, Cristina și Tiberiu, iubitul ei, s-au
despărțit după o relație cu suișuri și co-
borâșuri, ca multe altele, la prima vedere.
Însă luată la bani mărunți, legătura lor a
avut câteva caracteristici pe care Cristina
le-a înțeles abia mai târziu, când a ajuns la
psihoterapie.
40
„Am stat împreună patru ani de zile. Am
renunțat la mine și la locul meu de muncă
și mi-am încercat norocul, alături de el, în
Statele Unite ale Americii, unde el făcea
parte dintr-o echipă de poker profesionist.
El era foarte bun la asta și mi-am zis că
dacă voi fi și eu la fel de bună, asta ne
va apropia și ne va da un statut financiar
egal”, spune Cristina, pentru care deve-
nise important să aibă, din nou, propriul
venit și să nu mai trăiască cu sentimentul
că el o întreține. Independența financiară
conta enorm pentru siguranța de sine și
pentru încrederea în propriile forțe.
„Am încercat să joc și eu o vreme, dar nu
mă simțeam în largul meu din cauza vieții
de cazinou, cu nopți nedormite, mult stres
și lume îndoielnică. Însă am pus asta pe
seama faptului că nu-s suficient de bună
să fac așa ceva, că nu mă duce capul. De
fapt nu îmi doream să fac asta cu adevă-
rat. O făceam mai mult de dragul lui. Din
cauza acestui stil de viață, stăteam trează
nopțile și beam, iar ziua dormeam și lân-
cezeam”, explică Cristina lucrurile pe care
le făcea, la prima vedere, din dragoste
pentru Tiberiu. În realitate, era felul ei de
a-i fi lui pe plac. Refuza propriile ei dorințe
și fel de a trăi ca să fie aproape de el. „În
perioadele în care suferea de depresie și
avea episoade de alcoolism, deveneam un
fel de asistentă medicală pentru el. Relația
noastră de dragoste a trecut, treptat, de
la o legătură între doi parteneri pe picior
de egalitate, la una de dependență și
servitute”, spune Cristina, care începuse,
între timp, să își caute un loc de muncă,
căci își dădea seama că e doar o chestiu-
ne de timp până când povestea lor se va
termina.
 MULȚI GÂNDESC: CE
MĂ POATE ÎNVĂȚA
PE MINE CINEVA
DESPRE CUM SĂ ÎMI
CRESC COPILUL SAU
DESPRE CUM SĂ
MĂ ÎMPAC BINE CU
SOȚIA SAU SOȚUL?
SUNT, DIN FERICIRE,
MULȚI CARE
SOLICITĂ SPRIJINUL
PSIHOTERAPEUȚILOR
ȘI PERCEP
PROCESUL CA PE
UNUL VALOROS, DE
MENTORAT.
„La un moment dat, pe nepusă masă, Tibe-
riu mi-a zis că relația noastră s-a încheiat.
Mult după aceea am înțeles că începea
să-l deranjeze că pierde ultimul atu cu
care mă mai ține lângă el: dependența
financiară.” După ce s-a mutat din casa
iubitului ei, a intrat în scenă psihoterapia.
„La două săptămâni după acest moment,
printr-o amică, am ajuns la psihoterapeut.
Trebuia să schimb ceva în legătură cu de-
ciziile proaste pe care le luam, îmi dădeam
seama că greșesc undeva în relaționarea
mea cu oamenii, dar nu-mi dădeam seama
unde”, spune Cristina.
PĂR INȚII DAU TON UL
Pentru toți copiii, părinții sunt prima
referință în viață, modelul după care ne
luăm ca să răspundem evenimentelor de
care avem parte pe măsură ce creștem.
La școală, cu prietenii sau în dragoste,
exemplul de acasă al părinților, bun sau
prost, ne urmărește adesea inconștient și
ne dictează propriile reacții.
Domnica Petrovai, psiholog clinician și
psihoterapeut cognitiv-comportamental,
explică rolul terapiei: „Ne ajută să ne
înțelegem trecutul, cum ne-a influențat și
modelat el, felul în care gândești, interpre-
tezi sau judeci. Relația cu părinții, bunicii,
fratele sau sora, toate au o influență.
O relație conștientă cu noi înșine este un
scop esențial în terapie. Pentru majoritate,
relația terapeutică e un proces de
re-parenting, adică «repararea» relației
pe care o avem cu părinții noștri.”
Părinții Cristinei s-au cunoscut când mama
avea 25 de ani și tatăl, 38. El era în pragul
unui divorț după ce prima soție făcuse un
avort fără știrea lui. Își dorea copii și când
a întâlnit-o pe mama Cristinei, o femeie
tânără și frumoasă, a știut că ea e aleasa
care-i va oferi ce vrea. „El lucra în showbiz,
era mereu plecat la chefuri și femeile roiau
în jurul lui. Mama stătea acasă, avea grijă
de mine și de fratele meu, n-avea un job
stabil. Când ea i-a spus lui tata la un mo-
ment dat, la începutul relației, că ar vrea să
dea la Medicină, fiindcă absolvise un liceu
de asistente medicale, lucrând o vreme în
sala de operații și fiind foarte bună (ăsta
era, până la urmă, visul ei), el i-a zis că nu
mai stă după ea cinci ani, că vrea copii și e
deja în vârstă ca să mai aștepte”, își aduce
aminte Cristina din poveștile părinților.
A fost prima dată când Cristina a înțeles
că în viață trebuie să faci alegeri și că, din
iubire, trebuie să te sacrifici pentru celălalt.
Un sacrificiu pe care și ea și l-a impus,
de multe ori inutil, în relațiile ei, crezând
că astfel își demonstrează dragostea și
loialitatea, uitând de sine și de dorințele
ei. „Mama a crezut mereu că nu poate să
facă anumite lucruri și mi-a transmis și mie
treaba asta. N-a avut niciodată o gașcă de
prieteni, a fost mereu înconjurată numai
de familie și de prietenii de familie, iar
mie îmi zicea constant că nu-s nici prea
frumușică, nici prea deșteaptă și poate îmi
găsesc și eu unul cu bani să mă întrețină.
M-a influențat treaba asta pentru că am
ajuns, treptat, să nu mai am încredere
în mine. Mereu mi-a fost frică de eșec
și, când ți-e frică de ceva, fix spre aia de
îndrepți”, spune Cristina, care, în timp, a
ajuns să creadă că nu-i nici deșteaptă, nici
frumoasă, nici fâșneață, că, oricum ar da-o,
ceva e în neregulă cu ea.
CE P RE LUĂ M D I N R EL AȚI A C U
PĂ RI N Ț I I ?
Psihoterapeutul Domnica Petrovai spune
că un exemplu extrem de valoros ca să
ne dăm seama ce am preluat de la părinții
noștri e felul asemănător cu al lor în care
răspundem la anumite situații de viață.
„Te observi ca fiind critic cu tine și cei din
jur, respingi, perfecționist și vigilent, ce
simți, eviți conflictele, te simți singur și
nu știi cine ești, îți e rușine și simți că nu
ești suficient de bun sau te simți adesea
nedreptățit, îți e teamă de intimitate și nu
ai încredere în ceilalți, crezi că toți vor să
te folosească. Sunt doar câteva exemple
care ne arată ce anume am fi putut să
preluăm de la părinți.”
Cu toate astea, psihologul spune că mai
există o a doua poartă prin care să ne pri-
vim, cea a înțelegerii biologiei și tempera-
mentului nostru. Cunoașterea lui ne ajută
să înțelegem de ce nu ne plac surprizele
sau de ce avem nevoie de predictibili-
tate sau, dimpotrivă, de ce avem nevoie
de noutate și incertitudine, de ce luăm
deciziile lent sau rapid, de ce avem nevoie
de socializare sau suntem persoane mai
retrase. „Ca să fim bine cu noi înșine, e
nevoie să fim congruenți și cu nevoile
noastre biologice și primul pas către asta e
autocunoașterea”, explică Domnica.
M A M A TU TU R O R R Ă N I ȚI LO R
Terapia a ajutat-o pe Cristina să-și dea
seama care e tiparul ei comportamental.
Spune că mereu a avut grijă de ceilalți, să
nu-i supere, să le acorde atenție, să-i ajute,
să le cânte-n strună. „Iubirea alor mei pen-
tru mine a fost mereu condiționată. E un
adevăr dur și mi-e greu în continuare să-l
accept, dar așa stau lucrurile. Și acum e la
fel. Doar că acum nu mai doare așa tare.
Însă nu i-am iertat încă pe ai mei pentru
treaba asta, e ceea ce încerc să fac acum
în terapie. Faptul că n-am fost acceptată
așa cum sunt, fără să mi se pretindă un
standard mai înalt și că nu mi s-a oferit
atenția de care aveam nevoie fără să mi se
ceară ceva în schimb e una dintre bubele
care m-au marcat.”
Cel mai recent exemplu al Cristinei în
acest sens e când i-a zis mamei că merge
la terapie și ea a răspuns că nu înțele-
ge de ce o fată inteligentă dă banii pe
așa ceva. „Vezi, acum sunt inteligentă!”,
punctează, ironic, Cristina, comportamen-
tul mamei ei. „Mama vede terapia ca pe o
pierdere de vreme. Ea, când are proble-
me, merge la biserică, zice c-o liniștește.
Ea asta crede că fac și eu la terapie, merg
acolo să mă liniștesc.”
41
TERAPIE / METAMORFOZE
În urma ședințelor de terapie, Cristina a
înțeles ce-a încercat să facă toată copilăria
ei în relația cu mama și cum a afectat-o, în
timp, acest comportament. „Maică-mea e
genul victimă, toată viața a vrut s-o salveze
cineva și eu am preluat asta de la ea. Copil
fiind, am vrut s-o salvez, s-o protejez, să
nu fiu o sursă de nemulțumire pentru ea,
o povară.” Cristina spune că oamenii cu
probleme o atrag în continuare, mai ales
când vine vorba despre bărbați. „Tot cei
complicați îmi plac și nu pot să opun rezis-
tență, e ca un magnet.”
POLITICA PAȘILOR MĂ RUN Ț I
În doi ani de terapie, Cristina a obținut
victorii importante pentru ea. A schimbat
două joburi, a avut parte de măriri de
salariu, a călătorit singură, a mers la con-
certe și festivaluri în Europa, s-a reapucat
de condus după 10 ani, deși avea permis
valabil, a reușit să stea mai mult cu ea
însăși fără s-o ia razna. „Am învățat să mă
simt bine cu mine. Încă îmi e greu să fiu
vulnerabilă. Când am fost vulnerabilă, nu
s-a sfârșit bine, acum am ridicat un zid de
protecție și momentan mă simt bine cu el.
Vreau să demonstrez că pot orice îmi pro-
pun, mi-am impus asta. Dacă eu pot să fac
orice, înseamnă că n-am nevoie de cineva
să mă ajute. Știu că nu e ăsta răspunsul,
dar acum sunt în faza în care mă apăr. Mă
E GREU SĂ SCHIMBI CINE
EȘTI. LA ÎNCEPUTUL
PSIHOTERAPIEI TE
POȚI SIMȚI FRUSTRAT
PENTRU CĂ PROCESUL
DE METAMORFOZARE
E LENT. FELUL ÎN CARE
GÂNDEȘTI ȘI TE PORȚI
E REZULTATUL A ANI DE
ZILE DE REPETIVITATE
A ANUMITOR
COMPORTAMENTE, IAR
ELE NU SE POT SCHIMBA
ÎN CÂTEVA LUNI DE ZILE.
PROCESUL NU POATE FI
ACCELERAT, TREBUIE SĂ
AIBĂ RITMUL LUI.
42
apăr de lucrurile nasoale în care am ajuns
odată”, spune Cristina, care și-a definit și
niște repere importante pentru ea. Să aibă
un job, să fie implicată social, să rămână
conectată cu noutățile din lume sunt doar
câteva dintre aspectele pe care le con-
sideră esențiale ca să rămână o femeie
sigură pe cine este și pe ce poate.
„Prin relația cu terapeutul devii mai atent
la viața ta prezentă, la cum te simți tu cu
tine, cât ești de mulțumit, cât de profunde,
autentice, oneste și de încredere sunt
relațiile apropiate, cu partenerul, copiii, pri-
etenii și colegii sau cât de multe dezamă-
giri ai trăit în relații și suferințe în dragoste.
Toate te ajută să te înțelegi și să evoluezi”,
spune Domnica Petrovai.
A MI N T I R I D I N C O P I L Ă R I E
Cristina depune acum eforturi în ședin-
țele de psihoterapie ca să își amintească
episoadele dureroase din trecutul ei. De
multe nu-și aduce aminte pentru că le-a
blocat. Acum trebuie să le readucă în
prim plan pentru a le analiza, înțelege și
accepta consecințele și felul în care au
influențat-o de-a lungul anilor. „Îmi aduc
aminte puține lucruri din copilărie. Îți dau
un exemplu nasol, care încă rezonează în
mine, cu o amintire nu tocmai plăcută, de
care, atunci când am povestit-o alor mei, ei
au râs, căci o percep în continuare ca pe
o glumă. Aveam 6 ani și o geacă nouă la
care țineam mult. Când am intrat în casă,
de la joacă, m-am așezat la masă și n-am
vrut să-mi dau jos geaca fiindcă îmi plăcea
să stau cu ea. Atunci tata a luat farfuria cu
ciorbă și mi-a pus-o în cap. Încă povesteș-
te episodul ăsta altora ca și când e vreo
amintire la care ar trebui să râdem cu toții.
Eu m-am simțit umilită, bătaia lui de joc,
bullied, cum s-ar zice azi la americani”,
povestește Cristina.
V I N D E CAR E Ș I R EI N V EN TA R E
Deși suntem în 2017, psihologul Domnica
Petrovai spune că psihoterapia e încă
percepută adesea ca un lucru rușinos sau
un semn de slăbiciune și neputință, nu ca
o experiență de cunoaștere și evoluție.
„Mulți gândesc: ce mă poate învăța pe
mine cineva despre cum să îmi cresc
copilul sau despre cum să mă împac bine
cu soția sau soțul? Sunt din fericire și mulți
care solicită sprijinul psihoterapeuților și
percep procesul ca pe unul valoros, de
mentorat. Mulți regretă că nu au cerut aju-
torul mult mai devreme, mai ales cei care
au eșuat în relații. Sunt și oamenii care vor
consultații din alte motive, pentru că vor să
fie soții sau soți mai buni, părinți mai buni
sau vor pur și simplu o viață mai bună, de
care să se bucure mai mult.”
Cristina se felicită că a avut curajul să pună
mâna pe telefon în urmă cu doi ani de zile
și să-și facă o programare la psihoterapeut.
E schimbarea de care avea nevoie ca să în-
țeleagă mai bine cine este și de unde vine,
dar, mai ales, să își cunoască potențialul și
să trăiască la capacitate maximă, în acord
cu dorințele și nevoile ei.
„E greu să schimbi cine ești. La începutul
psihoterapiei am fost frustrată că mi s-a
părut că am un progres lent. Psihoterape-
utul mi-a zis că felul în care gândesc și mă
port e rezultatul a ani de zile de repetiti-
vitate a acestor comportamente, iar ele
nu se pot schimba în câteva luni de zile.
Dacă s-ar putea, mi-ar plăcea să accelerez
procesul”, spune Cristina.
Povestea de viață a fiecărui om e cât se
poate de diferită. Ceea ce contează însă
este să trăim în acord cu cine suntem și ce
ne dorim. Iar pentru asta este important să
ne cunoaștem. Cunoașterea de sine nu se
întâmplă pur și simplu. Ca să avem parte de
ea, trebuie să zăbovim asupra subiectului,
atât pe cont propriu, cât și cu ajutorul psiho-
terapeutului, care ne poate ghida pașii prin
întrebările și temele de reflecție potrivite.
Așa cum ne încurajează și Cristina, „în final,
tot ce contează e să mergi înainte și să nu
lași trecutul să te tragă în jos.”