Reabilitare Teorie

Remedierea şi consolidarea
construcţiilor metalice
1. Consideratii generale
In cele mai multe cazuri, remedierea defectelor constructiilor

constituie o problema complexa.
Expertul, chemat sa dea solutia de remediere, sa aduca o

constructie la starea normala, corespunzatoare scopului pentru care
a fost proiectata, se gaseste in fata mai multor probleme pe care
trebuie sa le rezolve. Trebuie sa faca o inspectie la fata locului a
constructiei, sa examineze constructia in ansamblu si elementele
structurii de rezistenta si in multe cazuri sa recurga la analize, la
incercari de laborator, etc.
Nu este posibila stabilirea unei solutii de reabilitare fara sa se

cunoasca toate defectele, vizibile sau ascunse, dar si cauzele reale
care au provocat aceste defecte.
Stabilirea solutiei de reabilitare sau consolidare a unei constructii, este in
general o problema care difera de proiectarea unei constructii noi. In
acest caz, constructia exista, dar a ajuns intr-o stare in care nu-si mai
poate indeplini functiile pentru care a fost proiectata.
Este necesara intelegerea cauzelor care au adus constructia in

aceasta stare, precum si stabilirea gradului de extindere al degradarii.
In multe situatii este necesar sa se examineze proiectul

constructiei, pentru a se vedea daca acesta nu este cel care a favorizat
producerea avariilor.
Examinarea proiectului se impune nu numai pentru adoptarea

solutiei de remediere locala a defectului, dar si pentru a vedea daca
aceasta remediere este posibila fara sa afecteze alte parti ale
constructiei.
Se va intocmi in cele din urma o documentatie tehnica de
reabilitare sau consolidare a constructiei, in care este descrisa
constructia expertizata, sunt specificate degradarile si abaterile
constatate si se prezinta solutiile adoptate - cu justificarile de rigoare
si detaliile necesare executiei lucrarilor.
Se vor prezenta tehnologiile de executie, abaterile admisibile la

executie fata de proiect, dar si modalitatile de control de al calitatii
pentru materialele folosite.
Normativul care reglementeaza la ora actuala lucrarile de consolidare
pentru cladirile existente este
P100-3 /2008
COD DE EVALUARE SEISMICĂ A CLĂDIRILOR EXISTENTE
VOL. 1 – EVALUARE
care cuprinde capitole generale, care se refera la toate tipurile de
constructii, cu urmatoarele puncte de referinta (fiecare cu mai multe
subpuncte)
1. ASPECTE GENERALE
2. CERINŢE DE PERFORMANŢĂ ŞI CRITERII DE ÎNDEPLINIRE
3. EVALUAREA SEISMICĂ A STRUCTURILOR
4. COLECTAREA INFORMAŢIILOR PENTRU EVALUAREA
STRUCTURALĂ
5. EVALUAREA CALITATIVĂ
6. EVALUAREA PRIN CALCUL
7. EVALUAREA FUNDAŢIILOR
8. EVALUAREA FINALĂ ŞI FORMULAREA CONCLUZIILOR
precum si criterii specifice pe tipuri de structure, grupate în anexe

P100-3 / 2008
COD DE EVALUARE SI PROIECTARE A LUCRĂRILOR DE
CONSOLIDARE LA CLĂDIRI EXISTENTE, VULNERABILE SEISMIC
VOL. 2 – CONSOLIDARE
cu un capitol dedicat pentru consolidarea structurilor din otel
4. CONSOLIDAREA STRUCTURILOR DE OŢEL
4.1 Principii de bază 4-1
4.2 Tipuri de intervenţie 4-2
4.3 Reparaţii 4-2
4.3.1 Aspecte generale 4-2
4.3.2 Mijloace generale de reparare 4-3
4.3.3 Procedee generale de reparare a elementelor structurale 4-5
4.3.4 Repararea elementelor structurale din oţel 4-10
4.4 Consolidări 4-38
4.4.1 Aspecte generale 4-38
4.4.2 Mijloace de consolidare a elementelor 4-38
4.4.3 Metode de consolidare a elementelor 4-38
4.4.4 Metode de consolidare a ansamblurilor structurale 4-55
2. Tipuri de interventie
Intervenţiile asupra construcţiilor cu elemente din oţel sunt
necesare când acestea nu mai îndeplinesc exigenţele de rezistenţă
şi stabilitate.
Intervenţiile se pot grupa, funcţie de amploarea acestora, astfel:

Reabilitările, care constau în totalitatea intervenţiilor necesare
aducerii construcţiei la parametrii ceruţi de beneficiar cu
respectarea condiţiilor de siguranţă prevăzute de lege;
Reparaţiile, care constau în intervenţii prin care performanţele

structurii sunt readuse la parametrii iniţiali;
Consolidările, care constau în intervenţii prin care sunt mărite

performanţele structurii faţă de cele avute iniţial.
Reparaţiile sunt intervenţii care se aplică numai elementelor care şi-au
pierdut o parte din performanţe prin apariţia unor defecte.
La alegerea soluţiei de intervenţie, se vor avea în vedere următoarele :

stabilirea cauzei care a produs defectul;
descărcarea parţială de eforturi a elementului înainte de a se face

intervenţia (îndepărtarea încărcărilor variabile şi cvasipermanente,
introducerea de reazeme intermediare active);
menţinerea poziţiei centrului de greutate şi a axialităţii barei;
stabilirea proprietăţilor fizico-mecanice şi sudabilităţii oţelului

(materialului de bază).
Repararea elementelor din oţel şi a prinderilor acestora se poate

efectua utilizând ca mijloace de realizare sudura sau prinderile cu
şuruburi.
Consolidările sunt intervenţii care se aplică elementelor structurale,
prinderilor acestora şi structurilor de rezistenţă în ansamblu, care
necesită sporirea capacităţii de rezistenţă, cerută în general de condiţii
noi, mai severe decât cele avute în vedere la proiectarea şi executarea
structurii.
Pot fi necesare și din cauza intretinerii defectuoase care a
condus la pierderi de secțiune din material (ex. ruginire, diferite
improvizaţii).
Consolidarea elementelor din oţel şi a prinderilor acestora se
poate face prin:
 adaugare de material
Metoda constă în adăugarea de platbenzi, profile sau subansamble
aplicate pe toată lungimea sau pe o porţiune a elementului care trebuie
consolidat;
La aplicarea metodei trebuie respectate anumite condiţii tehnice
generale:
-distribuirea materialului adăugat secţiunii originale se face în funcţie de
natura şi mărimea solicitărilor, astfel încât elementul consolidat să se
comporte optim sub încărcările aferente, atât din punct de vedere al
tensiunilor, cât şi al stabilităţii generale şi locale.
o La elementele încovoiate materialul se adaugă la tălpi spre a

creşte momentul de inerţie al secţiunii, în cazul elementelor
comprimate materialul trebuie adăugat cât mai departe de centrul
de greutate, astfel încât să se mărească raza de inerţie a secţiunii
consolidate, în cazul secţiunilor supuse la forţe tăietoare mari,
materialul se adaugă pe direcţia acestora, consolidările barelor la
flambaj pot fi aplicate numai în zona central a elementelor,etc. ;
- materialul adăugat se dispune în mod simetric faţă de secţiunea

existentă pentru a se evita apariţia eforturilor suplimentare datorate
excentricităţilor;
- între materialul adăugat şi cel existent trebuie asigurată o
conlucrare perfectă prin utilizarea sudurii sau şuruburilor, prinderea cu
sudură fiind preferabilă, întrucât asigură o durabilitate sporită faţă de
şuruburi, care se slăbesc în timp, dând naştere la deplasări ale
elementelor secţiunii unele faţă de altele;
- dacă distribuirea materialului adăugat poate crea variaţii bruşte de

secţiune sau o schimbare a raportului de rigidităţi între componentele
structurale, aceste aspecte trebuie luate în considerare la efectuarea
calculelor;
- la confecţionarea şi punerea în operă a materialului de adaos, se

respectă aceleaşi reguli ca şi pentru construcţiile noi. În mod particular la
aplicarea acestei metode, elementele de adaos trebuie ca să fie
confecţionate în ateliere, în strânsă concordanţă cu măsurătorile
efectuate la faţa locului, astfel încât să se obţină un contact perfect al
pieselor de adaos pe conturul elementelor existente;
 schimbarea schemei statice
Prin schimbarea schemei statice se urmăreşte redistribuirea eforturilor

în elementele structurale existente şi transferul surplusului de efort
asupra unor elemente nou introduse în sistem. Aplicarea metodei poate
consta fie în schimbarea gradului de nedeterminare al structurilor
existente, prin transformarea celor static determinate în structuri static
nedeterminate sau prin mărirea gradului de nedeterminare a
elementelor static nedeterminate prin introducerea unor reazeme
suplimentare, crearea de legături corespunzătoare, introducerea unor
bare noi în structurile triangulate, etc.
Având în vedere că acest tip de consolidare se execută asupra

elementelor aflate sub sarcină, la aplicarea metodei trebuie respectate
câteva condiţii care să-i asigure calitatea şi eficienţa:
- structura sau elementul structural supuse schimbării schemei
statice trebuie să fie descărcate în cea mai mare măsură posibilă, pentru
ca elementele nou introduse să se încarce într-o măsură cât mai mare,
direct proporţională cu reducerea eforturilor în barele existente;
- calculul static se efectuează în două etape: în etapa 1, pe schema

neconsolidată se calculează eforturile în elementele existente din
încărcările existente în acel moment, iar în etapa a II-a, pe schema
statică consolidată se calculează pe de o parte suplimentul de efort în
barele existente, iar pe de altă parte efortul din barele noi, ambele
provenind din încărcările suplimentare celor existente în momentul
aplicării consolidării;
- detaliile constructive trebuie să corespundă schemei statice nou

adoptate;
- prin schimbarea schemei statice nu trebuie să fie induse în nici un

element structural, în nici o fază a procesului de consolidare, tensiuni pe
care acestea să nu le poată prelua;
- dacă prin schimbarea schemei statice apare riscul pierderii
stabilităţii elementelor, trebuie luate măsuri de asigurare
corespunzătoare împotriva producerii acestui fenomen.
Consolidarea elementelor prin modificarea schemei statice se pretează

elementelor triangulate şi grinzilor, indiferent de alcătuire.
 descărcarea elementelor prin sprijinire
Metoda constă în transferul încărcărilor asupra unor elemente noi, care

să le preia integral încărcările. În funcţie de particularităţile construcţiei
şi de natura efortului care trebuie preluat, scoaterea de sub efort a unui
element ce urmează a fi înlocuit se poate realiza în diverse moduri.
Cea mai simplă soluţie constă în realizarea de reazeme adiacente

capetelor elementului deteriorat, prin intermediul unor vinciuri cu şurub
sau prese hidraulice aşezate pe eşafodaje sau alte elemente care să
poată prelua efortul.
 consolidarea elementelor metalice cu beton
Metoda de consolidare constă în umplerea cu beton sau înglobarea în

beton a elementelor verticale sau uşor înclinate, aplicându-se în special
stâlpilor.
Prin aplicarea metodei se obţine mărirea capacităţii de rezistenţă şi

rigidităţii elementului consolidat. Cămăşuirea stâlpilor metalici se
realizează prin îmbrăcarea acestora în beton armat.
 îmbunatatirea comportarii elementelor la pierderea stabilitatii

generale
Metoda constă fie în prevederea de legături care reduc lungimile de

flambaj ale elementelor comprimate, încovoiate sau comprimate şi
încovoiate, fie în modificarea secţiunii elementelor comprimate,
încovoiate sau comprimate şi încovoiate astfel încât să se comporte mai
bine la stabilitate generală
 îmbunatatirea comportarii elementelor la pierderea stabilitatii
generale
Prin utilizarea metodei se obţine îmbunătăţirea rigidităţii întregii

structuri.
Metoda se utilizează numai dacă sunt îndeplinite două condiţii:

o pe de o parte elementele care şi-au pierdut stabilitatea trebuie să fie
solicitate în domeniul elastic,
o iar pe de altă parte, prevederea de legături sau modificarea secţiunilor
trebuie să se realizeze după descărcarea elementului afectat de
pierderea stabilităţii şi revenirea lui la poziţia iniţială.
Dacă elementele au fost deformate în domeniul plastic, acestea se

înlocuiesc.
Intervenţiile asupra construcţiilor cu elemente din oţel sunt
necesare când acestea nu mai îndeplinesc exigenţele de rezistenţă şi
stabilitate.
Intervenţiile se pot grupa, funcţie de amploarea acestora, astfel:

Reabilitările, care constau în totalitatea intervenţiilor necesare aducerii
construcţiei la parametrii ceruţi de beneficiar cu respectarea condiţiilor
de siguranţă prevăzute de lege;
Reparaţiile, care constau în intervenţii prin care performanţele

structurii sunt readuse la parametrii iniţiali;
Consolidările, care constau în intervenţii prin care sunt mărite

performanţele structurii faţă de cele avute iniţial.
Cauzele care fac necesare reparațiile sau consolidările sunt degradările

care pot apare în timp produse fie de diverse defecte, fie de efectele
unor acțiuni extraordinare (seism, vânt, alunecări de teren, incendii,
inundații, explozii), fie de greșeli de execuție și chiar de greșeli de
proiectare
Defectul (în cazul structurilor metalice) reprezintă o
imperfecțiune a unui element sau a unui ansamblu de elemente
componente ale unei structuri metalice produsă de o abatere
inadmisibilă.
Abaterile construcțiilor reprezintă devieri de la forma și calitatea cerută
prin proiectul de execuție.
Abaterile pot fi admisibile și inadmisibile.
- abaterile admisibile sunt cele pentru care există diferențe mici între
valoarea și calitatea prescrisă de norme (sau de proiectul de execuție)
pentru un element sau o construcție în ansamblu, considerată valoare
nominală și valoarea reală;
Clasificarea defectele structurale

La confecţionarea structurii, la transportul barelor din atelier până la
şantier, în timpul montajului elementelor structurale sau în perioada
de utilizare a construcţiei după darea în folosinţă pot să intervină o
serie de defecte.
O clasificare a defectelor survenite pe durata de funcţionare a
construcţiei s-a realizat mai jos din punct de vedere al geometriei
elementelor.
Nr. crt. Denumirea defectului

1 Abateri de la prevederile din proiect a barelor
1.1 Curburi între noduri
1.2 Deformări locale din loviri
1.3 Torsionarea barelor între noduri
1.4 Secţionarea parţială a barelor
1.5 Lipsa elementelor de solidarizare la barele compuse
1.6 Flambajul barelor între noduri
elementelor.

2 Defecte în îmbinările sudate ale barelor
2.1 Cordoane de sudură incomplete
2.2 Cordoane de sudură nepătrunse (rădăcina nesudată)
2.3 Fisuri în materialul de bază în zona influenţată termic
2.4 Fisuri în cordonul de sudură
2.5 Intruziuni de zgură în cordonul de sudură
2.6 Rugină pe suprafaţa cordonului de sudură
2.7 Depuneri de praf, umezeală, ulei
2.8 Deformaţii ale elementelor îmbinate
3 Defecte în îmbinările cu şuruburi
3.1 Şuruburi lipsă sau forfecate
3.2 Şuruburi cu capul deformat
3.3 Şuruburi cu filetul deteriorat
3.4 Şuruburi cu tija prea scurtă
3.5 Şuruburi cu lungimea filetată prea scurtă
3.6 Piuliţe slăbite
3.7 Rondele lipsă sau deformate
3.8 Şuruburi ruginite
3.9 Găuri ovalizate în îmbinare
3.10 Eclise deformate
3.11 Eclise fisurate
3.12 Eclise lipsă, rupte
3.13 Eclise ruginite
3.14 Depuneri de praf, reziduuri, ulei
elementelor.

4 Defecte la grinzi şi stâlpi metalici cu inimă plină
4.1 Deformaţii locale din voalarea inimii
4.2 Voalarea tălpii
4.3 Deformarea nervurilor transversale
4.4 Deformarea nervurilor longitudinale
4.5 Flambajul general
4.6 Tasarea reazemelor
4.7 Deplasarea capetelor
4.8 Defecte în îmbinările de continuitate
elementelor.

5 Defecte în reazemele grinzilor cu inimă plină
5.1 Reazeme mobile blocate
Pete de rugină pe placa de bază şi pe elementele
5.2
reazemelor
5.3 Rigidizări lipsă sau deformate
5.4 Cordoane de sudură cu defecte şi ruginite
5.5 Şuruburi lipsă sau ruginite
5.6 Piuliţe lipsă şi slăbite
5.7 Depuneri de praf, ulei, mizerie
elementelor.

6 Defecte la papucul stâlpului
6.1 Piuliţe slăbite şi ruginite
6.2 Rugină pe capetele şuruburilor de ancoraj
6.3 Filetul distrus la şuruburile de ancoraj
6.4 Şuruburile de ancoraj deformate
Fisuri în cordoanele de sudură ale plăcii de bază şi a
6.5
diafragmelor
6.6 Cordoane de sudură incomplete în reazem
6.7 Rigidizări sudate incomplet
6.9 Mortarul de subturnare este fisurat sau lipseşte parţial
elementelor.

7 Defecte în reazemele grinzilor cu zăbrele
7.1 Deformarea plăcii de prindere la faţa stâlpului
7.2 Fisurarea plăcii la faţa stâlpului
7.3 Forfecarea şuruburilor de prindere
7.4 Pete de rugină pe elementele îmbinării
8 Defecte la îmbinarea sudată riglă – stâlp
8.1 Stâlp
8.1.1 Fisură incipientă în talpă
8.1.2 Fisură pătrunsă în talpă
Fisură incipientă sau pătrunsă în afara zonei infl. termic a
8.1.3
sudurii de talpă
Fisură incipientă sau pătrunsă în zona infl. termic a sudurii
8.1.4
de talpă
8.1.5 Voalarea tălpii
8.1.6 Ruperea laminară în talpă
8.1.7 Ruperea îmbinării de continuitate
8.2 Rigla
8.2.1 Voalarea tălpii
8.2.2 Voalarea inimii
8.2.3 Fisură în sudura flanşă riglă – flanşă stâlp
8.2.4 Fisură în inima riglei datorită efectului de încrestare
elementelor.

8 Defecte la îmbinarea sudată riglă – stâlp
8.3 Panoul inimii
8.3.1 Voalarea, curgerea sau ruperea nervurii
8.3.2 Fisuri în sudura nervurii
8.3.3 Fisuri în sudura dublurii
8.3.4 Fisuri în dublurii zonei influenţate termic
elementelor.

Defecte la elemente plane: tabla groasă, oţel lat,
9
platbenzi
9.1 Deplanarea elementului
9.2 Schimbarea poziţiei pe marginile de rezemare
9.3 Deformaţii locale (burduşiri)
9.4 Desfacerea laminară la margini (exfolierea)
9.5 Defecte ale materialelor de îmbinare
Îmbinările de continuitate, îmbinările de legătură dintre elemente
sunt zone vulnerabile la construcţiile metalice datorită:
- intervenţiei unor slăbiri (decupaje, găuri),
- a schimbării calităţii materialului (ca urmare a aplicării temperaturii
de topire şi a răcirii necontrolate a sudurii),
- a tensiunilor reziduale din materialul de bază şi din zona influenţei
termice.
Îmbinarea elementelor metalice actuală se practică în varianta sudată
(de mare productivitate), în varianta bulonată şi varianta bulonată şi
sudată.
Fiecare soluţie tehnică necesită tehnologie specifică.
Aceste îmbinări se plasează in zone cu eforturi unitare mici ale
elementului fiind sensibile uneori şi din cauză că se practică pe şantier
în condiţii vitrege.
Cele mai multe avarii cauzate de suprasarcini (seismice, explozii, foc) se
concentrează în noduri.
Nodul de cadru - îmbinarea riglă stâlp lucrează în condiţii dificile şi uneori
se execută parţial sau total în condiţii de şantier.
Starea de tensiune în nod este tridimensională. Scurgerea tensiunilor din
riglă în stâlp (pentru a ajunge la fundaţii) se face prin schimbarea
planurilor orizontal în vertical.
Nodul de cadru are intrinsec zone de concentrare a tensiunilor şi inevitabil

vârfuri de tensiune.
Folosirea tehnologiei sudării aduce tensiunile reziduale din cordoanele de

sudură şi schimbarea calităţii materialului de bază în zona influenţei
termice.
La acţiuni dinamice nodurile trebuie să echilibreze solicitările suplimentare

intervenite.
Îmbinările de continuitate, îmbinările de legătură dintre elemente
sunt zone vulnerabile la construcţiile metalice datorită:
- intervenţiei unor slăbiri (decupaje, găuri),
- a schimbării calităţii materialului (ca urmare a aplicării temperaturii
de topire şi a răcirii necontrolate a sudurii),
- a tensiunilor reziduale din materialul de bază şi din zona influenţei
termice.
Îmbinarea elementelor metalice actuală se practică în varianta sudată
(de mare productivitate), în varianta bulonată şi varianta bulonată şi
sudată.
Fiecare soluţie tehnică necesită tehnologie specifică.
Aceste îmbinări se plasează in zone cu eforturi unitare mici ale
elementului fiind sensibile uneori şi din cauză că se practică pe şantier
în condiţii vitrege.
Cele mai multe avarii cauzate de suprasarcini (seismice, explozii, foc) se
concentrează în noduri.
Avariile constatate la clădirile în cadre din oţel după cutremurul
Northrige, 1994, din California aparent pun în inferioritate îmbinarea
sudată faţă de îmbinarea nituită. Dar trebuie amintit faptul ca
îmbinările nituite practicate până la mijlocul secolului trecut
au fost dimensionate în metoda rezistenţelor admisibile la care efortul

unitar nu depăşea 140-160 N/mm2, deci o rezervă de rezistenţă de
aproape 50% până la limita de curgere.
Pe de alta parte îmbinările nituite mobilizează elemente suplimentare –
corniere, eclise, platbenzi care sporesc secţiunea activă.
În plus niturile constituie elemente de absorbţie a energiei seismice
induse.
Îmbinările sudate de mare performanţă tehnologică s-au impus inițial

sub forma
dar la ele s-au constatat avarii periculoase care au demarat studii

analitice, dar mai ales experimentale pentru îmbunătăţirea
performanţei lor la acţiunile dinamice.
Posibilele avarii sau defecte ale acestui nod de cadru aferente stâlpului
Posibilele avarii sau defecte ale acestui nod de cadru aferente riglei:
strâmbarea tălpii comprimate, fisuri ale cordoanelor de sudură cu
prelungire în inimă, voalarea tălpii, fisuri şi ruperi în talpa grinzii.
Posibilele avarii sau defecte din zona panoului inimii stâlpului
Având în vedere starea de solicitare a acestuia, s-au prevăzut plăci care
să dubleze secţiunea şi să rarefieze fluxul tensiunilor.
Investigarea îmbinării riglă – stâlp la un cadru din oţel cu elemente
profile dublu T permite ilustrarea unor vârfuri de tensiuni principale la
prinderea tălpilor riglă-stâlp şi a unor tensiuni de forfecare în panoul
inimii stâlpului cuprins între nervurile de rigidizare
Se evidenţiază vârfurile tensiunii maxime în zona de prindere a tălpilor
riglei cu tălpile stâlpului și tensiunile de forfecare din panoul inimii stâlpului
Pe măsura progresului metodelor de analiză dinamică a schemelor de
calcul şi din dorinţa de a exploata capacitatea portantă a elementelor
din oţel în domeniul plastic s-a imaginat şi practicat secţiunea
“dogbone” os de câine pentru rigle. Această configuraţie permite
dezvoltarea articulaţiilor plastice în rigla cadrului, în secţiunea
apropiată de prinderea de stâlp.
Evident, starea de tensiune în îmbinarea riglă-stâlp este neuniformă cu
vârfuri de tensiune. Trecerea fluxului de tensiuni din planul orizontal
(flanşele riglei) în plan vertical (flanşele stâlpului) este însoţită de
dispersii şi vârfuri de tensiuni. Pentru modelul din figura s-a efectuat o
analiză tensională cu metoda elementului finit la o încărcare simetrică.
Caracterul neuniform al distribuţiei tensiunilor ca şi vârfurile de
tensiuni sunt relevante și pentru elementele verticale din aceeaşi
încărcare simetrică
Caracterul neuniform al distribuţiei tensiunilor ca şi vârfurile de
tensiuni sunt relevante și pentru elementele verticale din aceeaşi
încărcare simetrică
Peste acestea se suprapun tensiunile reziduale din sudare. Starea de
solicitare a zonei influenţată termic este maximă şi prezenţa intrinsecă
a constituenţilor fragili indică locul de nucleere a fisurilor fenomenului
„low fatigue” ori „very low fatigue” care se dezvoltă pe durata
evenimentului seismic.
(Sudarea pieselor metalice implică aplicarea unei temperaturi de peste
1400° C care anulează tratamentele termice ale oţelurilor ce garantează
o anumită marcă şi implică existenţa incluziunilor, intruziunilor şi
apariţia constituenţilor cu rupere fragilă în baia metalică şi respectiv în
zona influenţei termice)
Clasificarea tipurilor de defecte rezultate la sudarea metalului

Defectele identificate în cazul sudurilor pot fi divizate în două categorii:
cele rezultate - după inspecţie (control nedistructiv) şi încercări
mecanice şi
- cedările din serviciu care pot să apară din rupere, uzare, coroziune sau
deformare (distorsiune).
Defectele rezultate după inspecţie sunt:
- Defectele vizibile (prin examinare vizuală) pe suprafaţa sudurii
- sau defectele sub-superficiale care pot fi evidenţiate aplicând
metodele de examinare nedistructivă
Defectele vizibile de pe suprafaţa sudurii sunt

• Neconformitatea excesivă a îmbinării sudate;
• Convexitatea excesivă şi întărirea excesivă a cordonului sudurii;
• Concavitatea excesivă a cordonului, umplerea incompletă a rostului şi
suduri subdimensionate;
• Crestături ascuţite şi suprapunerea la marginea sudurii;
• Fisuri la cald sau la rece, longitudinale sau transversale, fisuri în crater şi
la marginea sudurii;
• Porozităţi de gaz;
• Întreruperi ale arcului electric,
• Stropi;
• Plăcuţa suport pierdută: cedarea materialului la rădăcina unei îmbinări
sudate
3. Metode nedistructive de
diagnosticare a defectelor
Procedeele de examinări nedistructive se aplică pe o scara foarte largă mai
ales la asigurarea calităţii lucrărilor de sudare.
În funcţie de tipul elementului şi de cerinţele impuse, se pot efectua

examinări voluntare, de autocontrol, sau la comanda beneficiarului. De
regulă proiectantul sau beneficiarul specifică procedeele de control,
volumul de control (de ex. 100%, 30%, 10%) şi criteriile de apreciere.
Procedeele de examinare nedistructivă pot fi împărţite în două categorii,

pentru constatarea:
- imperfecţiunilor exterioare şi
- imperfecţiunilor interioare
Procedee pentru determinarea imperfecţiunilor exterioare:
- examinarea vizuală
- examinarea cu lichide penetrante
- examinarea cu particule magnetice
- verificarea etanşeităţii
Procedee pentru determinarea imperfecţiunilor interioare și exterioare:
- examinare cu radiaţii penetrante
- examinare cu ultrasunete
- examinare cu curenţi turbionari
Pentru asigurarea calităţii lucrărilor de sudură este obligatorie aplicarea

unor examinări nedistructive.
Pentru identificarea imperfecţiunilor externe foarte mici se utilizează

procedeele examinare cu lichide penetrante şi cu particule magnetice.
Spre deosebire de examinarea cu lichide penetrante, la examinarea cu

particule magnetice imperfecţiunile nu trebuie să ajungă chiar la suprafaţă,
se admit şi acoperiri subţiri.
Examinarea cu particule magnetice se pretează numai pentru piese

feromagnetice.
Imperfecţiunile interne se pot evidenţia foarte bine prin examinarea cu
radiaţii penetrante, dacă grosimea de perete nu este mai mare decât
20-30 mm (la oţel).
Adecvate pentru iradiere sunt îmbinările cap la cap, şi cele prin

suprapunere. La îmbinări de ţevi, dacă ţeava nu este accesibilă din interior,
este posibilă şi iradierea prin dublu perete, suma grosimilor de perete nu
ar trebui să depăşească mai mult 20-30 mm. Rosturile în T, mai ales la
tablele groase, sunt de regulă neadecvate pentru controlul cu radiaţii
penetrante.
Examinarea ultrasonică este un alt procedeu de evidenţiere a

imperfecţiunilor interne (preferabil plane). Domeniul de aplicare începe la
8 mm şi se extinde până la grosimi foarte mari de perete. Spre deosebire
de examinarea cu radiaţii penetrante, examinarea ultrasonică nu dă o
imagine a imperfecţiunii, ci o indicaţie pe ecran obligatorie de interpretat,
care însă permite evaluarea poziţiei imperfecţiunii. De aceea controlul
ultrasonic este adecvat optim pentru evidenţierea discontinuităţilor plane
de material: stratificări şi destrămări lamelare. Pot fi examinate îmbinări
cap la cap, prin suprapunere şi îmbinări cu rosturi în T pătrunse .
Examinarea cu curenţi turbionari este utilizabilă doar condiţionat în cazul
verificării îmbinărilor sudate, pentru că mărimile perturbatoare pornind de
la supraînălţarea cusăturii îngreunează mult o apreciere a semnalului.
3.1 Examinarea cu lichide penetrante

Examinarea cu lichide penetrante este un procedeu simplu şi relativ ieftin,
utilizat pentru evidenţierea de imperfecţiuni care sunt deschise spre
suprafaţă.
Principiul examinării cu lichide penetrante se bazează pe producerea unei

imagini mărite, uşor de recunoscut, chiar de la imperfecţiuni foarte mici
prin efectul de contrast puternic al lichidului penetrant faţă de
developantul prevăzut pentru aceasta.
Prin acest procedeu de examinare se pun în evidenţă numai imperfecţiuni,

care sunt deschise spre suprafaţă.
Procedeul este adecvat pentru aproape toate materialele metalice. Trebuie
avut însă în vedere faptul că la utilizarea acestei metode de examinare
suprafaţa trebuie să fie uscată, curată şi lipsită de grăsime.
Procesul de examinare se desfăşoară în general în următoarele etape
Figura 1 – Curăţire suprafaţă de examinare
- curăţire preliminară (figura 1): îndepărtarea de murdărie, ulei, ţunder şi

apă. Principalele metode de pregătire (curăţire) a suprafeţelor sunt:
o curăţirea mecanică cu perii rotative de sârmă, cu materiale abrazive
sau prin sablare; metoda nu se recomandă la materiale moi, cu duritate
mai mică de 40 HRC (aliaje neferoase), deoarece se produce obturarea
defectelor deschise iniţial la suprafaţă
o degresarea cu solvenţi sau cu vapori de solvenţi organici ca benzenul,
acetona, benzina uşoară, tetraclorura de carbon, tricloretilena, pentru
îndepărtarea urmelor de ulei, unsoare, ceară, parafină, unele vopsele,
smoală;
o spălarea cu apă sau în soluţii de detergenţi, pentru reducerea costului

dat de solvenţii organici scumpi;
o curăţirea chimică prin decapare cu soluţii acide adecvate materialului

controlat; operaţia completă include fazele: degresare - decapare -
spălare cu apă - neutralizare - spălare cu apă - uscare;
o curăţire electrochimică cu electroliţi, folosind curentul electric;
o curăţirea cu ultrasunete, în mediu lichid activ, asigură o

productivitate mai mare concomitent cu reducerea concentraţiei
soluţiilor folosite şi a temperaturii de lucru.
Figura 2 – Aplicare penetrant
- proces de penetrare (figura 2)
Aplicarea lichidului penetrant (figura 2), care pătrunde foarte bine în

crăpături, în orice formă: pensulare, imersie, pulverizare etc..
Lichidul trebuie să producă un contrast puternic faţă de developantul
folosit ulterior. Aceasta se poate produce printr-un contrast puternic de
culoare (roşu/alb), un contrast ridicat de luminozitate (lichide fluorescente)
sau o combinaţie din ambele.
o Durata de acţiune 5-30 min.

Figura 3 – Curăţire intermediară
- curăţire intermediară (figura 3)

îndepărtarea lichidului ce aderă la suprafaţă cu solventul prevăzut pentru
aceasta (figura 3). Uzuale sunt: apă, solvent lichid/gazos, emulgatori.
Interzis jet de abur! La o efectuare corectă lichidul penetrant rămâne în
defect
- uscarea suprafeţei de control

înlăturarea resturilor de curăţitor intermediar prin ştergere, suflare sau
încălzire precaută
- developarea
aplicarea unui film subţire, foarte absorbant cu contrast puternic faţă de
penetrant. Această pulbere de obicei albă se poate aplica în formă uscată,
dar şi suspendată
Figura 4 – Apreciere indicaţii
- apreciere
resturi de penetrant, care au rămas în crăpături, ies, sunt absorbite de
stratul de developant şi produc astfel o indicaţie sensibil lăţită
Principiul examinării cu lichide penetrante fluorescente
- producerea unui contrast suplimentar prin transformarea radiaţiei UV

nevizibile în lumină în cadrul spectrului vizibil. Adică zona fluorescentă
luminează sensibil mai puternic decât fondul şi de aceea apare mai
mare, decât este în realitate
Imperfecţiuni evidenţiabile - numai imperfecţiunile care ajung până la

suprafaţa de examinare:
o fisuri
o pori vizibili
o lipsă de topire
o lipsă de pătrundere
o străpungere
Mărimea imperfecţiunii evidenţiabilă (lăţime de fisuri) până la 0,6 m

3.2 Examinarea cu particule magnetice
Examinarea cu particule magnetice se aplică pe scară largă mai ales în
construcţii metalice, pentru că procedeul se efectuează relativ simplu,
rapid şi este ieftin.
În plus el se consideră singurul procedeu realmente raţional de examinare

a îmbinărilor de colţ în construcţiile metalice.
La examinarea cu particule magnetice trebuie avute în vedere:

- procedeul se aplică numai pentru materiale feromagnetice,
- liniile de câmp magnetic trebuie să fie perpendiculare pe axa
longitudinală a imperfecţiunii,
- trebuie aleasă o metodă adecvată de magnetizare,
- la imperfecţiuni cu extindere plană este posibilă constatarea
imperfecţiunilor mici,
- imperfecţiuni trebuie să se afle la sau aproape de suprafaţă,
- este posibil controlul unor suprafeţe acoperite cu straturi subţiri,
- cerinţele faţă de calitatea suprafeţei sunt comparabil reduse mai ales la
metoda fluorescentă.
Principiul controlului cu pulberi magnetice se bazează pe un proces fizic
simplu:
Piesa de controlat este parcursă de un curent de magnetizare. Acestui

curent de magnetizare substanţele feromagnetice nu-i opun nici o
rezistenţă (spre deosebire de alte materiale nemagnetice). Mai mult, ele
susţin magnetizarea, pentru că conductibilitatea lor magnetică
(permeabilitatea) este mult mai mare decât conductibilitatea magnetică a
aerului sau de ex. a aluminiului (a se vedea tabelul 1),
Tabelul 1
Material oţel nealiat aer aluminiu cupru permalloy
Permeabilitate 1.500 1,00000186 1,0000208 0,9999904 70.000
Dacă în cadrul secţiunii feromagnetice apar imperfecţiuni plane

(discontinuităţi de material), în aceste locuri este împiedicată propagarea
liniilor de câmp şi ele sunt deviate. Cu cât este mai mare perturbarea, cu
atât este mai mare şi deviaţia acestora. Dacă imperfecţiunea este destul de
mare şi se află la suprafaţă sau aproape de suprafaţă, atunci liniile de câmp
sunt obligate, să iasă din piesă şi să se propage în aer, deşi acesta prezintă
după cum se ştie o rezistenţă magnetică ridicată.
Dacă se află material magnetizabil în apropiere, acesta se va aduna în jurul
imperfecţiunii, pentru a uşura fluxul magnetic
Acest efect se foloseşte la examinarea cu particule magnetice, aplicând pe

zona de examinare pulbere fină de fier, de ex. în suspensie în petrol. Pentru
că această pulbere este de obicei gri-neagră este slab percepută pe
suprafeţe metalice.
De regulă se măreşte contrastul aplicând în pregătirea suprafeţei de control

un strat subţire alb de vopsea. Acest pas nu este necesar, dacă
concentraţiile de linii de câmp se fac vizibile prin particule de fier cu
pigment fluorescent. Dar atunci este necesar pentru apreciere o lampă UV
şi ecranarea luminii zilei
Magnetizarea
În general se deosebesc trei principii de bază pentru magnetizarea piesei

o Magnetizarea cu jug (figura 5):
Figura 5 – Magnetizarea cu jug
Cei doi poli ai unui electromagnet se aşează astfel încât piesa de examinat
închide circuitului magnetic şi este magnetizată din exterior. Se indică
preferenţial acele imperfecţiuni (F), a căror direcţie longitudinală este
perpendiculară pe linia care uneşte polii magnetului - transversal pe
direcţia câmpului
o Magnetizarea prin injecţie de curent:
Figura 6 – Magnetizarea injecţie de curent
În locul unui câmp magnetic, la această metodă piesa de controlat este

parcursă de un curent electric. Acest curent electric induce un câmp
magnetic H perpendicular pe direcţia de propagare a curentului, adică
perpendicular pe linia care uneşte polii de contact. Prin urmare sunt
evidenţiate preferenţial acele imperfecţiuni, a căror direcţie longitudinală
coincide cu direcţia căii de curent. La efectuarea examinării, pentru a evita
amorsarea unui arc electric, trebuie avut grijă ca piesele de contact (EK) să
fie aşezate şi ridicate în absenţa tensiunii electrice.
Alegerea direcţiei de magnetizare are evident o influenţă decisivă asupra
posibilităţii de evidenţiere a imperfecţiunilor. Prin urmare, direcţia de
magnetizare trebuie aleasă întotdeauna perpendiculară pe direcţia
presupusă a imperfecţiunilor. Dacă nu există nici o direcţie preferenţială a
imperfecţiunilor (fisuri longitudinale/transversale), se va examina
alternativ la un unghi de 45° faţă de axa longitudinală a îmbinării sudate.
Tipuri de curent de magnetizare:
o curent alternativ: (utilizat frecvent). Adâncimea de pătrundere nu este
optimă din cauza apariţiei efectului pelicular.
o curent continuu: efect mai bun datorită adâncimii de pătrundere mai
mari
Imperfecţiuni evidenţiabile: imperfecţiuni cu o discontinuitate de material
cât mai mare în direcţia de magnetizare
o fisuri, şi apropiate de suprafaţă (grosime strat max. 40 m)
o pori, şi apropiaţi de suprafaţă (grosime strat max. 40 m)
o crestături
o lipsă de topire, şi apropiată de suprafaţă (grosime strat max. 40 m)
o lipsă de pătrundere
o străpungere
Mărime de imperfecţiune evidenţiabilă:
lăţime minimă de crăpătură 1 m, adâncime minimă de 10 m, lungime
minimă de circa 0,2-1 mm.
3.3 Examinarea cu curenţi turbionari (ET)

Examinarea cu curenţi turbionari este adecvată pentru găsirea
imperfecţiunilor apropiate de suprafaţă.
Datorită vitezei ridicate de examinare a semifabricatelor produse în serie

mare, prin această metodă se examinează aprox. 80% din greutatea
tuturor pieselor examinate nedistructiv. În domeniul examinării sudurilor
proporţia este mult mai mică.
Principiul metodei:
Printr-o bobină parcursă de curent alternativ, se induc în piesă curenţi

turbionari. Mărimea şi propagarea lor depinde esenţial de frecvenţa de
excitaţie şi de proprietăţile materialului examinat.
Conform regulii lui Lenz, curenţii induşi produc un câmp magnetic (câmp
secundar), care acţionează contrar curentului din bobina de excitaţie. Prin
aceasta se măreşte rezistenţa inductivă a bobinei, proporţional cu
mărimea curenţilor turbionari ce acţionează în sens contrar.
Dacă în piesă există imperfecţiuni plane, care împiedică propagarea

curenţilor turbionari, atunci aceştia nu mai pot acţiona în aceeaşi măsură
contrar cauzei care i-a produs.
Prin urmare, curentul din bobina de excitaţie este influenţat de gradul de

propagare a curenţilor turbionari.
Spre deosebire de curentul continuu, în cazul unei bobine parcurse de

curent alternativ apar diferite tipuri de rezistenţă: pe de o parte rezistenţă
efectivă (ohmică) şi pe de altă parte rezistenţa reactivă (inductivă). Ultima
duce la un defazaj între tensiunea şi curentul care parcurge bobina.
La parcurgerea unei bobine (aici piesa de controlat), semnalului în curent

alternativ i se imprimă două tipuri de informaţii: intensitate (de curent sau
tensiune) şi defazaj.
În funcţie de tipul şi poziţia unui imperfecţiuni în piesa de controlat, se
modifică proprietăţile caracteristice bobinei în câmpul de curent alternativ
(piesei de controlat) şi prin aceasta distribuţia curenţilor turbionari.
Cu ajutorul câmpului magnetic secundar aceste informaţii reacţionează

asupra curentului primar din bobină şi astfel ajung la afişaj.
Afişajul se face ca punct pe ecran, determinat de lungimea vectorului

(intensitate) şi unghi (defazaj).
Dacă se modifică numai unul din parametrii menţionaţi, punctul îşi

modifică poziţia pe ecran. Motivul acestei deplasări nu se poate cunoaşte
în mod direct. Din această cauză examinarea cu curenţi turbionari este
adecvată numai pentru măsurători comparative.
Ea permite doar evaluări de tipul “da/nu” despre faptul că piesa examinată

corespunde unei anumite piese de comparaţie, care produce aceeaşi
indicaţie.
Din cauza excitaţiei cu curenţi alternativi, în funcţie de frecvenţa acestora
apare şi un efect de suprafaţă, adică curenţii turbionari se concentrează
mai mult sau mai puţin la suprafaţa piesei. De aceea sensibilitatea
examinării în raport cu imperfecţiunile de suprafaţă este sensibil mai mare
în raport cu cele plasate mai adânc.
Adâncimea maximă de pătrundere este de circa 10 mm.
Controlul îmbinărilor sudate

Deşi, în principiu, semnalele de imperfecţiune pot fi deosebite (prin poziţie
şi fază) de semnalele perturbatoare, de regulă supraînălţarea neprelucrată
a sudurii împiedică interpretarea corectă a indicaţiei. Însă, cazul
suprafeţelor prelucrate, se pot evidenţia imperfecţiuni ca: lipsă de topire,
fisuri etc. Pentru detectarea imperfecţiunilor situate mai la adâncime,
trebuie folosite bobine de dimensiuni mai mari, care însă nu mai au o
sensibilitate suficientă. Problematic este şi faptul, că o imperfecţiune
evidenţiată nu poate fi clasificată, deci admisibilitatea acesteia trebuie
verificată prin alt procedeu. Concluzionând, se afirmă faptul că metoda nu
permite evaluarea constant bună a îmbinărilor sudate.
Imperfecţiuni detectabile în cazul sudurilor: numai acelea, care produc o
separare plană a materialului şi sunt poziţionate la suprafaţă:
o fisuri
o lipsă de topire
o crestături
o supraînălţare a cusăturii / rădăcinii.
3.4 Examinarea cu ultrasunete (UT)
Examinarea ultrasonică în vederea detectării imperfecţiunilor situate în

interiorul materialului se foloseşte mai ales la
o piese cu pereţi groşi (> 20 mm oţel) şi la
o forme de rost în T de tipul V/2 sau dublu V/2,
unde controlul radiografic nu este posibil sau nu este raţional.
Metoda serveşte şi la identificarea rapidă de discontinuităţi în table şi

construcţii metalice, care datorită poziţiei lor în piesă nu pot fi evidenţiate
altfel (stratificări, destrămare lamelară etc.).
În practică se aplică la examinarea îmbinărilor sudate aşa-numitul
procedeu cu impuls reflectat.
Principiu: se produc unde ultrasonice (f = 0,1 - 10 MHz), prin efect

piezoelectric, cu impuls scurt în palpator şi se introduc în piesa de
examinat.
Dacă undele ultrasonice întâlnesc peretele opus „perete de fund”, ele sunt
reflectate înapoi spre palpator.
Ecoul se transformă în palpator, care între timp a fost pasiv, într-un impuls
electric, care este transmis la aparatul de comandă ce afişează intensitatea
sa în funcţie de timpul de propagare al semnalului ultrasonor (segment de
drum).
Dacă aparatul afişează un ecou, care soseşte înaintea ecoului

corespunzător peretelui de fund aşteptat, în stânga acestuia, atunci există
o separare de material în interiorul piesei.
Intensitatea de ecou indicată depinde de procentul din puterea ultrasonică
introdusă în piesă, care este reflectat înapoi la palpator.
Sunt consideraţi reflectori şi imperfecţiunile care împrăştie puternic

ultrasunetul (porii). Din această cauză aceştia sunt greu recunoscuţi.
Dacă într-un loc ecoul de perete de fund scade cu o anumită cantitate, se

poate aprecia existenţa unor imperfecţiuni.
3.5 Măsurători de grosimi cu ultrasunete (MG)
Semnalul de ecou indică pe ecran distanţa parcursă de ultrasunet. Astfel

este posibil să se citească, după o calibrare corespunzătoare a aparatului,
direct pe ecran grosimea de perete (segmentul de drum între impulsul de
emisie şi ecoul de la peretele de fund).
3.5.1 Identificarea stratificărilor
Pentru identificarea stratificărilor se efectuează măsurători de grosimi de

perete după un raster.
Dacă se obţin grosimi de perete mult mai reduse, (de ex. ecouri de la 32
diviziuni de scală în cazul unei piese care are 64 mm grosime) şi rezultatele
se repetă în mai multe poziţii de măsurare alăturate, atunci se poate
presupune o separare plană extinsă de material (de ex. stratificare sau
destrămare lamelară) la adâncimea indicată.
Extinderea separării de material se constată prin deplasarea palpatorului

peste suprafaţa tablei.
3.5.1 Examinarea îmbinărilor sudate
De regulă o suprafaţa neplană a îmbinării sudate împiedică incidenţa

normală a undelor ultrasonice. De aceea pentru examinarea îmbinării
sudate se folosesc preponderent aşa-numitele palpatoare înclinate.
Oscilatorul (traductorul) este fixat oblic faţă de suprafaţa de contact pe o

pană, astfel încât unda ultrasonică să cadă oblic lângă îmbinarea sudată şi
să poată atinge toate discontinuităţile direct sau după o reflexie pe
peretele de fund al piesei.
Construcţia schematică a unui palpator US înclinat
Deplasând palpatorul transversal pe îmbinarea sudată, se poate examina

întreaga secţiune a îmbinării.
Unghiul maxim de incidenţă faţă de normală este la oţel de obicei 70°, la
aluminiu 65° (funcţie de viteza de propagare a undei ultrasonore în piesa
de examinat)
poziţie 3 poziţie 2 poziţie 1
Prezentare schematică a
volumului de examinare şi a
mişcărilor palpatorului, la
examinarea îmbinărilor cap
la cap
Procedeul de lucru se poate transfera păstrând sensul la toate celelalte
forme de îmbinări şi tipuri de rosturi. Pe lângă îmbinări cap la cap pot fi
examinate cu ultrasunete şi
- rosturi prin suprapunere (restrâns)
- rosturi în T pătrunse
- ramificaţii de ţevi - dacă grosimile de perete depăşesc 8 mm (sau
chiar 12 mm).
Îmbinările în colţ pot fi examinate ultrasonic mai greu, întrucât capacitatea

de a identifica o imperfecţiune depinde de cantitatea de unde ultrasonice
trimise înapoi spre palpator.
În acest caz trebuie efectuate mai multe examinări cu unghiuri diferite de

incidenţă, de exemplu cu 45° şi 70°. Astfel se evită neidentificarea unei
imperfecţiuni ca urmare a unei poziţii nefavorabile a reflectorului.
Pentru identificarea lipsei de topire pe flanc trebuie ales un palpator cu un

unghi adecvat: 90° minus unghiul flancului.
Identificarea lipsei de topire a flancului rostului
Deplasând palpatorul transversal pe îmbinarea sudată, se poate examina

întreaga secţiune a îmbinării.
Prin metoda clasică examinarea ultrasonică nu produce o imagine directă a

imperfecţiunii, adică rezultatul examinării trebuie interpretat. De aceea,
deseori este necesar un test comparativ pe corpuri probă cu mărimi de
imperfecţiune predefinite.
În practică se încearcă să se stabilească legătura între indicaţia de pe ecran

şi mărimea reală a imperfecţiunii folosind aşa-numitele diagrame AVG,
ceea ce reprezintă linii de comparaţie.
Examinarea cu ultrasunete trebuie efectuată cu multă grijă. Erorile la
aplicarea metodei de examinare, la calibrarea aparatului, etc., împiedică
identificarea imperfecţiunilor. De aceea trebuie folosiţi numai examinatori
calificaţi şi certificaţi.
3.6 Examinarea cu radiaţii penetrante (RT)
Examinarea cu radiaţii penetrante joacă un rol special la asigurarea

calităţii la lucrările de sudare, din următoarele considerente:
o producerea unei imagini directe a unor eventuale incluziuni etc.
Extinderile măsurabile astfel ale imperfecţiunilor se pot compara direct
cu mărimile admisibile de imperfecţiune ale reglementărilor.
o trasabilitate optimă a indicaţiilor constatate la examinare. La multe
construcţii (poduri, conducte etc.) se păstrează filmele röntgen pe
întreaga durată de viaţă a obiectului.
o analiza se poate efectua separat de procesul de examinare, adică
expertul sau experții nu trebuie să asiste la control. Avantajos pentru o
dezbatere a experţilor.
o calitatea examinării, poate fi verificată de regulă în baza filmului
röntgen.
Descrierea procedeului de examinare:
Radiaţia radioactivă (gamma) de o anumită calitate şi cantitate provenită

dintr-o sursă controlabilă de radiaţii, penetrează piesa de controlat.
Acolo este atenuată diferit şi transferă informaţia, prin imaginea astfel
obţinută, unui receptor dispus după zona de examinat.
Pentru că radiaţia röntgen se propagă rectiliniu, se produce pe receptor

(film, ecran luminescent, cameră video) o proiecţie de umbră a tuturor
imperfecţiunilor (incluziuni, crestături etc.) şi se înregistrează.
Pentru o mai bună înţelegere iată pe scurt corelaţiile fizice fundamentale:
radiaţia radioactivă (unda electromagnetică bogată în energie, de lungime

scurtă) este atenuată la trecerea prin materie. Această atenuare şi
diferenţa de intensitate ce rezultă, depinde, conform legii absorbţiei, de
materialul penetrat, grosimea de perete şi calitatea radiaţiei.
Imperfecţiunile producătoare de cavităţi (pori, fisuri etc.) determină o

grosime de perete local mai redusă şi deci o atenuare corespunzător mai
redusă.
Intensitatea este, de aceea mai ridicată, în acele puncte fază de zonele
adiacente, în consecinţă filmul röntgen se înnegreşte aici mai puternic.
Prin urmare se produce o imagine directă a imperfecţiunii în proiecţie
normală.
Îmbinările în colţ sunt mai puţin adecvate controlului cu radiaţii

penetrante, din cauza diferenţelor mari de grosimi de perete în cadrul
zonei de controlat. Acest lucru este valabil mai ales atunci când tablele au
deja o grosime mare de perete (construcţii metalice).
Imperfecţiunile mici nu mai pot fi în aceste condiţii decelate. De asemenea

nu se poate evidenţia lipsa de topire la direcţiile de iradiere posibile.
Această problematica se referă şi la rosturile în T pătrunse.
Mărimea imperfecţiunii detectabile este determinată de raportul grosime

de perete/mărime de imperfecţiune, care nu poate depăşi o anumită
măsură. La grosimi de perete sub 10 mm la oţel se pot identifica în condiţii
normale imperfecţiuni de aproximativ 0,1 mm, funcţie de forma şi poziţia
acestora.
Tabelul 2 – Identificarea imperfecţiunilor pe filmul radiaografic
Tip de imperfecţiune Imagine pe film
Fisuri Linii întunecate
Pori Mai închise decât vecinătatea
Incluziuni solide (doar dacă produc Mai închise decât vecinătatea
cavităţi)
Incluziuni de wolfram Puncte deschise
Tip de imperfecţiune Imagine pe film
Lipsă de topire (doar dacă este Linii întunecate
orientată paralel cu direcţia de
iradiere)
Nepătrundere Linii întunecate, muchii ascuţite
Crestături, crestături marginale Lărgiri întunecate
Crater final Pată întunecată, rotundă
Supraînălţarea cusăturii / rădăcinii Zone deschise, la picături margini
clare
Umplere insuficientă/retasură la Zone întunecate, critic, dacă mai
rădăcină negru decât material de bază
Stropi de sudură Puncte deschise
3.7 Examinarea prin emisie acustică
Emisia acustică se bazează pe proprietatea materialelor de a emite unde

ultrasonore în timpul procesului de amorsare şi propagare a fisurilor la
nivel de reţea cristalină (excepţie fac zincul şi staniul care emit sunete
perceptibile în timpul deformării plastice).
Această metodă este preventivă, stabilind locurile de solicitare maximă a

zonelor de degradare a materialelor, permiţând luarea unor măsuri de
prevenire a avariilor.
Se menţionează folosirea metodei la urmărirea procesului de fisurare la

cald sau la rece, de urmărire a fragilizării îmbinărilor sudate, dar şi
posibilitatea supravegherii funcţionării rachetelor, navelor mari,
platformelor marine, centralelor nucleare, urmărirea seismelor etc.
3.8 Inspecţia sudurilor prin metoda “Phased Array”
Cea mai largă aplicare a metodei “Phased Array”, în particular a unităţilor

portabile “Phased Array”, o constituie inspecţia manuală şi semiautomată
a sudurilor şi componentelor similare.
3.5.1 Proceduri de inspecţie manuală
Există două moduri de abordare generală pentru a inspecta cordoane de

sudură prin folosirea tehnicii “Phased Array”:
• Emularea tehnicilor monocristal manuale convenţionale prin

efectuarea tehnicii de scanare în rastru.
• Efectuarea unei scanări liniare pentru a acoperi întreaga suprafaţă a

sudurii prin treceri liniare.
Prezentare schematică a modului de abordare cu scanare în rastru convenţional
Modul de abordare prin scanare în rastru are avantajul că el simulează
tehnici curente, deci nu sunt necesare coduri noi de examinare, tehnica
acoperă suprafaţa sudurii cu unghiuri multiple, rezultatele vor fi mai
reproductibile decât cu modul de abordare monocristal convenţional şi
imaginile defectelor sunt mult superioare.
Scanarea în rastru cu “Phased Array” nu oferă beneficiile adevărate

disponibile la inspecţia ultrasonică cu “Phased Array”, care prezintă o viteză
mult mai ridicată şi memorarea completă a datelor.
Prezentare schematică a conceptului de scanare liniară pe o linie
Modul de abordare liniar sau scanare de-a lungul unei linii este mult mai
rapid decât tehnicile în rastru şi poate fi codificat astfel, ca să salveze toate
datele.
În esenţă, aceasta este un mod de abordare “Phased Array” portabil

simplu pentru inspecţii automate şi semiautomate ale sudurilor.
Acest mod de abordare are câteva avantaje:

• Scanarea liniară este mai rapidă, poate de cinci ori mai rapidă, decât
tehnicile manuale, ceea ce o face foarte efectivă privind costurile.
• Toate datele pot fi salvate cu scanări semiautomate (cu codificator).
• Chiar pentru scanări manuale, datele cheie pot fi salvate simplu prin
îngheţarea imaginilor.
• Rezultatele sunt reproductibile în grad ridicat, cu toate că terţe părţi
trebuie încă să confirme acest lucru prin încercări (probe).
Scanarea “Phased Array” cere o documentaţie completă. În mod specific,

procedura stabileşte „planul de scanare trebuie să demonstreze prin
trasare sau folosind o simulare pe calculator unghiurile de examinare
adecvate pentru unghiurile de pregătire ale rostului sudurii (de exemplu,
40 – 60º sau 55 – 70º) care vor fi folosite în timpul examinării.
Acest plan de scanare trebuie documentat pentru a prezenta că volumul de
examinare a fost examinat. Acest plan de scanare trebuie să fie o parte a
raportului de examinare final”.
Interpretarea datelor de E-scanare este similară cu testarea ultrasonică
manuală convenţională, cu avantajele adăugate ale imagisticii îmbunătăţite
şi ale memorării datelor. S-scanări oferă alte avantaje pentru că ele folosesc
unghiuri multiple şi oferă potenţial o acoperire mai largă.
Un exemplu de identificare a unei fisuri
Sus: schemă prezentând o evaluare a tehnicii de localizare de defect pentru
defecte situate la diametrul exterior şi diametrul interior.
Jos: S-scan rezultant prezentând crestăturile
4. REPARAŢII
4.1 Aspecte generale
a) Reparaţiile sunt intervenţii care se aplică numai elementelor care şi-au
pierdut o parte din performanţe prin apariţia unor defecte.
b) Reparaţiile sunt funcţie de natura solicitării din bare sau îmbinari cât şi
de natura defectului depistat
c) La alegerea soluţiei de intervenţie se va avea în vedere următoarele:

- stabilirea cauzei care a podus defectul
- descărcarea parţială de eforturi a elementului înainte de a se face
introducerea de reazeme intermediare active)
- menţinerea poziţiei centrului de greutate şi a axialităţii barei
- stabilirea proprietăţilor fizico-mecanice şi sudabilităţii oţelului
(materialului de bază)
4.2 Mijloace generale de reparare
Repararea (şi consolidarea) elementelor din oțel şi a prinderilor acestora
se poate efectua utilizând ca mijloace de realizare sudarea sau prinderile
cu şuruburi.
4.2.1 Sudarea – mijloc de realizare a reparaţiilor
Sudura este procedeul de îmbinare cel mai utilizat în prezent la alcătuirea

structurilor metalice ale construcțiilor civile şi industriale. Urmarea firească
a fost utilizarea sudurii ca metodă de reparare a acestor structuri.
Condiția necesară pentru utilizarea acestei metode este sudabilitatea

oțelului. Este necesar să se cunoască următoarele aspecte referitoare la:
(a) Proprietățile materialului pot fi determinate prin verificarea

următoarelor caracteristici ale metalului de bază şi sudurii: compoziţia
chimică, caracteristicile mecanice, tendinţa de fisurare la cald şi la rece.
De remarcat că la interpretarea datelor obținute despre compoziția
chimică este necesar să se determine valoarea carbonului echivalent, care
se compară cu valorile limită până la care sudarea se poate executa fără
precauţii speciale.
În ceea ce privește numărul de teste necesare pentru determinarea

proprietăților materialului, dacă marca oţelului este cunoscută din
documentația de execuție, nu sunt necesare teste ;
dacă documentația nu este disponibilă, este necesară încercarea a cel

puţin o probă din fiecare element structural şi a cel puțin unei îmbinări
sudate.
(b) Condiţiile tehnologice ale sudării manuale trebuie să asigure calitatea

reparaţiilor.
De aceea este indicat să se respecte câteva condiţii obligatorii :
- lucrarea de reparare se execută de către personal calificat

- temperatura mediului ambiant nu trebuie să coboare sub +50 C
- caracteristicile materialului de adaos trebuie să fie în concordanţă cu

caracteristicile metalului de bază
- tehnologia de sudare se elaborează de către ingineri metalurgi pentru

fiecare caz în parte
- tehnologia de sudare se elaborează de către ingineri metalurgi pentru

fiecare caz în parte
- în scopul reducerii fenomenului de fragilizare al oţelului se recomandă

ca
o numărul straturilor de sudură depuse să fie în concordanţă cu

grosimea tablelor sudate şi cu condiţiile de exploatare ale
elementului ; astfel, cu cât condiţiile de exploatare sunt mai severe,
se creşte numărul straturilor depuse până aproape la dublu, pentru
a beneficia de efectul de tratament termic al straturilor de sudură
asupra celor depuse anterior
- în scopul reducerii fenomenului de fragilizare al oţelului se recomandă
ca
o cordoanele lungi de sudură pot fi fracţionate în cordoane scurte

depuse alternativ, ceea ce permite reducerea valorilor
deformaţiilor, respectiv a tensiunilor remanente. În cazul sudurilor
multistrat cu lungime mare se aplică procedee de sudare, “în
cascadă”, “ în cocoaşă”, sau “ în blocuri”
(c) Soluţiile constructive adoptate trebuie concepute având în vedere
posibilităţile de acces, în condiţiile în care elementele care necesită
reparaţii sunt deja montate
o se interzic detalii de sudare ale unor piese în poziţii imposibil de

realizat sau sub unghiuri în care sudura nu lucrează : sudurile de colţ
pot fi realizate cu unghiuri cuprinse între 60°şi 120° ; pentru
unghiuri mai mici de 60°sudurile în relief se pot înlocui cu suduri în
adâncime cu pătrundere parţială
(c) Soluţiile constructive adoptate trebuie concepute având în vedere
posibilităţile de acces, în condiţiile în care elementele care necesită
reparaţii sunt deja montate
o se va ţine seama că elementele cu grosime mare se deformează

mai puţin, însă valorile tensiunilor reziduale vor fi mai mari
o se vor evita detaliile de execuţie complicate sau în cazul în care

acest lucru nu poate fi evitat acestea vor fi însoţite de indicaţii
suficiente cu privire la ordinea în care se vor efectua operaţiunile
necesare executării lor şi tehnologia care trebuie folosită
o dacă elementele structurale sunt chesonate sau dacă este vorba de

un recipient se va indica şi verifica etanşeitatea sudurilor
(d) Concepţia îmbinărilor sudate trebuie să nu favorizeze apariţia
fenomenelor de fragilizare, ruperi prin oboseală şi destrămare lamelară
o se recomandă înlocuirea sudurilor de colţ cu suduri în adâncime,

mai ales atunci când este vorba de piese groase, prin aceasta
evitându-se şi fenomenul de desprindere lamelară
Recomandări privind forma cordoanelor de sudură la prinderi de colţ
o la elaborarea detaliilor de reparare prin sudare se va evita întâlnirea

mai multor cordoane de sudură, care conduc la apariţia de noduri
termice şi induc în element concentrări de tensiuni
4.2.2 Prinderea cu şuruburi – mijloc de realizare a reparaţiilor
Realizarea primelor construcţii metalice s-a bazat ca procedeu de îmbinare

pe utilizarea niturilor.
Îmbinările cu şuruburi reprezintă o alternativă la sudură, impunându-se

datorită avantajelor pe care le prezintă şi anume
- o tehnologie relativ simplă de execuţie şi
- posibilitatea execuţiei îmbinărilor pe timp friguros.
Deteriorările acestor tipuri de prinderi constau în:

- ruperea sau slăbirea tijelor, sau
- în cedarea materialului la presiune pe pereţii găurii.
Atât în cazul niturilor cât şi în cazul şuruburilor obişnuite, soluţia de

reabilitare constă de obicei în înlocuirea elementelor defecte cu şuruburi
noi şi în înlocuirea porţiunii de material deteriorată prin presiune pe
pereţii găurii.
Îmbinările realizate cu şuruburi de înaltă rezistenţă pretensionate , care
lucrează prin frecare se utilizează în special în cazul grinzilor de rulare
datorită comportării bune la oboseală.
Şuruburile de înaltă rezistenţă pretensionate parţial se folosesc la

îmbinările elementelor cadrelor parter sau etajate cu sau fără
contravântuiri verticale.
Deteriorările întâlnite în cazul acestui tip de îmbinare sunt:

- slăbirea strângerii şuruburilor sau
- desfacerea totală a acestora.
Soluţia de reparare, în aceste cazuri, constă de obicei în înlocuirea

şuruburilor de înaltă rezistenţă slăbite sau lipsă cu şuruburi având aceleaşi
caracteristici tehnice cu cele iniţiale.
4.3 Procedee generale de reparare a elementelor structurale
4.3.1 Repararea fisurilor prin sudare
Reparaţiile realizate prin sudură refac fie îmbinările dintre elemente, fie
continuitatea materialului fisurat.
Defectul cel mai des întâlnit al îmbinărilor sudate este fisurarea

cordonului de sudură în lungul său, fisura găsindu-se în limitele cordonului
de sudură sau cel mult a progresat până în Z.I.T.
Procedeul indicat de remediere al acestui defect constă în îndepărtarea

prin crăiţuire a cordonului de sudură fisurat şi refacerea sudurii prin
aplicarea unui procedeu de sudare corespunzător.
Excavarea obţinută prin crăiţuire nu trebuie să depășească 10 mm pe

fiecare parte a sudurii.
4.3.1 Repararea fisurilor prin sudare
Consolidarea îmbinărilor cu sudură se realizează în funcţie de posibilităţi

prin:
- mărirea grosimii sau
- prin mărirea lungimii cordoanelor.
Aplicarea straturilor suplimentare de sudură se va face numai după

curăţarea la luciu metalic a sudurii existente.
Când această soluţie nu poate fi utilizată, se poate accepta pe baza unor

analize speciale efectuarea de suduri frontale şi admiterea conlucrării
acestora în bune condiţii cu sudurile laterale.
Pentru repararea fisurilor din material prin sudare electrică manuală se

utilizează următorul procedeu:
─ se practică cu burghiul, la extremitățile fisurii, câte o gaură în vederea

stopării extinderii acesteia
─ se prelucrează marginile fisurii prin crăiţuire
─ se sudează fisura în adâncime, pe plăcuţă suport sau cu resudare.
─ se polizează bombamentul cordonului.
Dimensiuni recomandate pentru reparaţia prin sudură
Se recomandă ca în cazul fisurilor pătrunse reparate prin sudură manuală
să se aplice eclise sau rigidizări pe direcţia efortului principal transmis de
componenta fisurată.
4.3.2 Înlocuirea materialului degradat
Metoda este utilizată în cazul în care anumite bare, elemente de

dimensiuni reduse, sau porţiuni din elementele structurale au fost
avariate ca urmare a pierderii stabilităţii locale sau generale, precum şi în
cazul degradării elementelor ca urmare a unor accidente sau intervenţii
iresponsabile.
Reparaţia constă în înlocuirea porţiunii degradate a elementului cu o copie

fidelă a acesteia, însă în situaţia neavariată.
Din punct de vedere tehnic, înlocuirea propriu-zisă a barei sau refacerea

secţiunilor scoase din lucru este simplă, prinderea noului element sau părţi
de element realizându-se prin sudură sau cu şuruburi.
O particularitate a acestei metode constă în aceea că piesele necesare

înlocuirii porţiunilor avariate trebuie să fie executate după măsurătorile
exacte efectuate la faţa locului, astfel încât să existe o potrivire perfectă
între decupajele făcute în elemente pe şantier şi piesele de înlocuire
executate în ateliere.
O altă problemă care există la aceste tipuri de intervenţie constă în faptul

că elementele care trebuie înlocuite integral sau parţial se află de obicei
sub efort, astfel încât dacă tăierea porţiunilor avariate se face fără măsuri
de precauţie (descărcare temporară), eforturile existente în aceasta se vor
redistribui brusc în alte elemente, cu consecinţe imprevizibile.
Din acest motiv este de preferat ca, oricând este posibil, să se apeleze la
alte metode prin care reabilitarea elementului se face păstrându-l pe
poziţie pe cel degradat.
Totuşi dacă nu există condiţii pentru aplicarea altor metode (nu există
suficient spaţiu pentru adăugarea de platbande sau profile, etc. ), sau dacă
se pune vreo problemă de estetică, se va proceda la înlocuirea totală sau
parţială a elementului, caz în care este absolut necesară descărcarea lui
temporară.
4.3.3 Eclisarea
Prin această metodă de reparare se urmărește refacerea continuității între

două părții ale aceluiași element, a căror legătură a fost întreruptă total
sau parțial, ca urmare a apariției unei fisuri sau rupturi.
Eclisarea constă în aplicarea, peste zona cedată, a unor platbande având

secțiunea mai mare cu circa 25% față de cea a elementului întrerupt.
Prinderea ecliselor de materialul de bază se poate realiza cu sudură sau cu

șuruburi.
Înaintea eclisării este obligatorie prelucrarea zonei defecte, pe de o parte

pentru a se stopa avansarea defectului, iar pe de alta pentru a se putea
aplica eclisele.
Eclisarea se poate utiliza în două moduri :

- ca metodă în sine de reparare a fisurilor şi rupturilor şi
- ca măsură de siguranţă a reparaţiilor executate fie prin sudură electrică
manuală, fie prin înlocuire de material.
4.3.3 Eclisarea
Eclisarea ca metodă de reparare este indicată numai atunci când utilizarea

sudurii electrice manuale nu este posibilă (secţiuni compuse din
platbande nituite sau oţeluri nesudabile, excentricităţi ale elementelor,
etc.) întrucât prezintă dezavantajul devierii eforturilor pe lungimea eclisei.
Pentru eliminarea excentricităţilor locale, eclisele se dispun astfel încât

axa lor să coincidă cu axa elementului. În cazul în care această condiţie nu
poate fi respectată, trebuie luate în considerare solicitările suplimentare
rezultate.
În cazul barelor comprimate, pentru eclise se vor avea în vedere

următoarele prevederi:
- dacă barele nu sunt prelucrate pentru transmiterea efortului prin contact

direct, eclisele trebuie să fie capabile să transmită solicitările din dreptul
îmbinării, inclusiv momentele provenite din excentricităţile existente, date
de imperfecţiunile iniţiale şi de deformaţiile de ordinul doi.
4.3.3 Eclisarea
- în cazul în care elementele sunt pregătite pentru transmiterea efortului
de compresiune prin contact direct, eclisele trebuie să fie proiectate astfel
încât să asigure continuitatea rigidităţii elementului faţă de ambele axe ale
secțiunii şi concomitent să asigure transmiterea eforturilor de întindere
provenite din momente.
Un tip, mai rar utilizat, de eclisare este eclisarea elementelor rupte
complet. Aplicarea ecliselor în acest caz se face numai după readucerea
elementelor la lungimea iniţială, prin intermediul unor dispozitive de
strâns, ca cele prezentate în figură, care se desfac după executarea
reparaţiei.
Această măsură este obligatorie pentru a asigura intrarea în lucru a

elementului după aplicarea ecliselor.
4.3.3 Eclisarea
Eclisarea ca măsură de siguranţă respectă aceleaşi reguli de dimensionare
şi dispunere a ecliselor, aplicarea acestora realizând-se în funcţie de axul de
simetrie a reparaţiei efectuate prin sudură.
4.3.4 Îndreptarea elementelor deformate
Metoda se aplică elementelor care au suferit deformații permanente (în

domeniul plastic) din cauze diverse, precum
- procedeele de sudare greșite,
- transport sau depozitare necorespunzătoare,
- montaj defectuos,
- loviri accidentale,
- acțiuni voite de utilizare a elementelor structurale drept reazeme
pentru ridicarea sau tragerea unor greutăți, etc.
Modalitățile prin care se poate interveni în aceste situații sunt îndreptarea

la rece şi la cald, prin spănuire sau presare, ambele procedee având
dezavantajul că introduc în element tensiuni remanente.
În această situație, este mult mai convenabil ca elementul să fie lăsat

deformat de câte ori acest lucru este posibil, sau în caz contrar să se
repare prin metoda înlocuirii de material.
O situaţie în care se poate renunţa la îndreptarea elementului este

reprezentată de barele solicitate la întindere.
Dacă elementul deformat este comprimat, efectele de ordinul II pot

deveni periculoase, astfel încât este recomandată remedierea deformaţiei.
Repararea acesteia prin îndreptare introduce în element tensiuni

remanente, care conform teoriei flambajului pot fi asimilate tot cu o
deformată iniţială.
Ca atare, barele comprimate care-şi pot pierde stabilitatea nu trebuie

îndreptate, ci înlocuite.
Reparaţiile de acest tip sunt recomandate numai în cazul elementelor

solicitate static, care sunt asigurate împotriva pierderii stabilităţii locale
sau generale.
Există situaţii în care este absolut necesar să se îndrepte porţiunile

deformate ale elementelor, cum ar fi îndreptarea grinzilor deformate ca
urmare a utilizării unei tehnologii neadecvate de sudare pe distanţe lungi.
În aceste cazuri este recomandat ca îndreptarea să se realizeze la cald.
Procedee de îndreptare :
Spănuirea este procedeul de îndreptare a deformaţiilor plastice prin

ciocănire, folosit pentru tablele cu grosime mai mică de 4mm.
Aceste grosimi sunt specifice profilelor formate la rece. Astfel de profile

sunt utilizate la construcţii industriale uşoare, la pane sau elemente de
închidere, care sunt asigurate împotriva pierderii stabilităţii şi care impun
totodată necesitatea unei bune linearităţi.
De aceea în astfel de cazuri procedeul de reparare prin spănuire este

permis şi necesar.
Presarea este un procedeu mecanic de îndreptare la rece sau la cald a

deformaţiilor prin utilzarea unor dispozitive ( fig.4.6.), capabile să forţeze
elementul să revină la forma iniţială.
Îndreptarea la rece este admisă numai în cazul deformaţiilor sau grosimilor

mici ale pieselor, în rest recomandându-se încălzirea uniformă a întregului
element urmată de îndreptarea prin presare.
Dispozitive pentru îndreptarea deformaţiilor la rece

Potcoave pentru îndreptări locale
Dispozitive pentru îndreptarea deformaţiilor la rece
Juguri pentru îndreptări de amploare
Încălzirea cu flacăra de oxigaz se utilizează pentru remedierea

deformaţiilor mai mici de 20 mm/m.
La răcire, partea încălzită se va contracta mai mult şi ca urmare se vor

produce deformaţii de sens contrar.
4.4 Repararea elementelor structurale din oţel
4.4.1 Repararea stâlpilor
(a) Repararea plăcilor de bază deformate
Deformarea plastică a plăcii de bază apare în situaţia în care, dintr-o eroare
de proiectare sau execuţie, aceasta are capacitatea de rezistenţă mai mică
decât solicitarea la care a fost supusă.
Metoda recomandată pentru remedierea acestei situaţii este compusă din
următoarele etape:
(a) Repararea plăcilor de bază deformate
- după ce placa de bază deformată a fost sprijinită la poziţie pe calaje
metalice se îndepărtează tot betonul de subturnare deteriorat aflat sub
aceasta;
- se curăţă suprafeţele prin suflare cu aer cald
- sub placa de bază se injectează beton de

subturnare preparat cu ciment expansiv
- se consolidează placa de bază deformată

prin sudarea unor rigidizări verticale
- se strâng şuruburile de ancoraj


(b) Repararea şuruburilor de ancoraj rupte/deformate plastic
În cazul în care cedarea s-a produs în buloanele de ancoraj este absolut
necesară înlocuirea acestora.
Pentru remedierea defectului sunt recomandate două soluţii, care se aplică

în funcţie de condiţiile existente.
Prima soluţie este aceea de înlocuire a şuruburilor de ancoraj cu unele noi

fixate cu răşini sintetice în betonul existent.
Cea de a doua soluţie constă în înlocuirea părţii din şuruburi deteriorate.

(b.1) Şuruburi de ancoraj, noi fixate cu răşini sintetice
Aplicarea acestei soluţii este posibilă doar în cazul în care fundaţia are
dimensiuni în plan suficiente încât să permită amplasarea corectă a noilor
şuruburi de ancoraj, păstrând distanţele necesare între axele şuruburilor şi
marginea fundaţiei astfel încât să nu interfereze cu betonul din jurul celor
deteriorate, care ar putea fi fisurat ca urmare a preluării forţelor de
ancoraj.
(b.1) Șuruburi de ancoraj, noi fixate cu răşini sintetice
Etapele în care se execută remedierea prin această metodă sunt următoarele:
- Se fixează șuruburile de ancoraj noi prin intermediul rășinilor sintetice
introduse în găuri forate în betonul fundației
- Se sudează în adâncime, cu sudură în ½V câte o placă de bază nouă, găurită,
pe ambele părţi ale plăcii de bază existente
- Noua placă de bază se întărește cu rigidizări verticale dispuse în funcție de
necesități
- Se îndepărtează betonul de subturnare deteriorat de sub placa de bază
existentă
- Se injectează beton de subturnare preparat cu ciment expansiv sub placa de
bază consolidată
(b.2) Reconstituirea şuruburilor de ancoraj existente
Soluția constă în îndepărtarea părţii plastificate sau rupte ale șurubului de
ancoraj existent şi înlocuirea acesteia cu o parte nouă, identică din punctul
de vedere al caracteristicilor secțiunii şi materialului cu cea existentă.
Etapele prin care se intervine în cadrul acestei metode sunt următoarele:
Tăiere buloane defecte Sudare buloane noi

Etapele prin care se intervine în cadrul acestei metode sunt următoarele
- După realizarea sprijinirilor necesare, betonul fundaţiei se ciopleşte cu
dalta în jurul şuruburilor de ancoraj până se ajunge la circa 40 mm sub
zona deteriorată a fiecărui şurub, pe o suprafaţă în plan suficientă pentru
execuţia corectă a sudurilor
- Se taie şuruburile existente mai jos de porţiunile afectate (rupte sau
deformate plastic). Pentru o mai bună transmitere a eforturilor tăierea se
va realiza la 45˚, iar marginile tăiate se prelucrează prin polizare în vederea
execuţiei unei suduri în adâncime

Etapele prin care se intervine în cadrul acestei metode sunt următoarele
- Se execută în atelier şuruburi noi de ancoraj cu lungimea necesară
- Acestea vor fi fixate în capul şuruburilor existente prin sudură în
adâncime, polizată
- Se toarnă sub placa de bază beton de subturnare preparat cu ciment
expansiv
- Pentru siguranţă se poate îngloba toată baza stâlpului în beton

(c) Repararea stâlpilor cu întreaga secţiune ruptă

Ruperea în întregime a unui stâlp este o avarie care poate să apară sub
acţiunea forţelor orizontale provenite din seism, ca urmare a unei loviri
accidentale sau ca urmare a coroziunii.
(c.1) Reparare prin sudare
Aplicarea acestei soluţii este condiţionată de rămânerea porţiunii rupte pe

poziţia iniţială.
Avantajele soluţiei constau în viteza de execuţie a reparaţiei şi în faptul că

sprijinirile nu sunt necesare.
Soluţia de reparare a unui stâlp rupt prin sudare şi rigidizare constă în:
Stâlpi cu inimă plină
- Sudarea pe tălpile secţiunii a minimum două rigidizări verticale.

Dimensiunile şi poziţionarea acestora trebuie să respecte regulile
pentru eclisele secţiunilor. Rigidizarea secţiunii rupte înainte de sudare
permite susţinerea stâlpului până la realizarea sudurii
- Prelucrarea prin crăiţuire a marginilor rupte ale stâlpului şi execuţia
unei suduri în adâncime, patrunsă, pe plăcuţă suport sau resudată.
Sudura se polizează după execuţie.
- Rigidizările sunt lăsate pe poziţie, pentru a lucra ca eclise ajutătoare
Stâlpi chesonați
(c.2) Reparare prin înlocuirea zonelor degradate
Dezavantajul principal al acestei metode constă în aceea că soluţia este

mai greu de aplicat şi mai costisitoare.
Pentru aplicarea acestei soluţii este necesar să se execute o sprijinire

provizorie, cu stâlpi capabili să preia eforturile celor existenţi.
Din această cauză, atât materialele, cât şi manopera necesară conduc la

ridicarea costului intervenţiei. În cazul în care este vorba de o construcţie
care adăposteşte o activitate productivă, costurile se ridică şi ca urmare a
timpului mai îndelungat necesar execuţiei intervenţiei aplicând această
soluţie.
Avantajul principal constă în aceea că soluţia de reparare prin înlocuirea

zonei afectate prezintă o siguranţă mai mare, fiind recomandată în special
în cazul stâlpilor solicitaţi puternic.
Un exemplu de reparare pentru stâlpii cu inimă plină
Se confecţionează şi se amplasează stâlpii de sprijinire provizorie

(eventual cu fundaţii proprii), capabili să preia şi să transmită forţele
verticale şi orizontale care acţionează asupra stâlpului deteriorat.
Zona de stâlp deteriorată se îndepărtează prin tăiere cu flacăra

oxiacetilenică.
Marginile tăieturii se prelucrează prin polizare, dându-li-se forma necesară

executării sudurii în adâncime.
Pentru înlocuirea porţiunii de stâlp ruptă se fabrică un element nou similar

cu cel iniţial.
Se amplasează la poziţie elementul nou şi se execută sudura în adâncime,

resudată şi polizată, precum şi sudurile în relief dintre tălpi şi inimă.
Un exemplu de reparare pentru stâlpii cu secțiune chesonată
Soluţia este recomandată în cazul rupturilor cauzate de seism, motiv

pentru care se recomandă ca porţiunea nouă să fie executată cu grosime
mai mare faţă de cea iniţială.
În funcţie de eforturile la care stâlpul trebuie să fie capabil, elementul nou

poate fi fabricat cu sau fără rigidizări transversale.
Sudurile se execută pe plăcuţe suport, din cauza imposibilităţii accesului în

interiorul chesonului, iar ca măsură suplimentară de precauţie se
recomandă înglobarea porţiunii înlocuite în beton armat.
(d) Repararea stâlpilor fisuraţi
În cazul în care fisurile nu traversează întreaga secţiune a stâlpului,
repararea se poate realiza prin sudură şi eclisare, sau prin înlocuirea zonei
afectate.
(d.1) Reparare prin sudare şi eclisare
Soluţia de reabilitare constă

o în practicarea cu burghiul a două găuri ø10 mm la capetele fisurii,
pentru a stopa dezvoltarea acesteia,
o după care se prelucrează marginile fisurii în U, prin crăiţuire,
o se sudează în adâncime fisura (inclusiv găurile de stopare),
o se polizează şi
o se aplică peste zona reparată o eclisă sudată pe contur, care să
depăşească zona reparată cu 50-100 mm pe ambele direcţii
(d.2) Reparare prin înlocuirea zonelor degradate
Etapele pentru înlocuirea zonei fisurate sunt:
- marcarea zonei care se va îndepărta şi practicarea cu burghiul a patru

găuri de stopare Ø20 mm în colţurile zonei,
- tăierea pe contur cu flacără oxiacetilenică a zonei marcate şi înlăturarea

ei
(d.2) Reparare prin înlocuirea zonelor degradate
Etapele pentru înlocuirea zonei fisurate sunt:
- prelucrarea marginilor tăiate după cum cere sudura în adâncime care se

va executa
- aplicarea plăcuţei suport pentru sudură pe conturul tăieturii
- aplicarea unei table cu aceleaşi caracteristici de material şi secţiune cu
originalul şi sudarea acesteia în adâncime pe contur
- polizarea sudurii
Pentru stâlpii cu secţiune dublu T se poate aplica aceeaşi soluţie cu
diferenţa că sudura prin care se realizează prinderea plăcii de înlocuire
poate fi executată fără plăcuţă suport, prin resudare şi polizare pe ambele
părţi.
(e) Repararea stâlpilor cu pereţi voalaţi
Pierderea stabilităţii pereţilor stâlpilor se produce de obicei în vecinătatea

nodurilor de cadru, unde eforturile de compresiune provenite din forţa
axială şi moment se însumează.
Soluţiile de reparare a stâlpilor cu pereţi voalaţi constau

 fie în rigidizarea lor pe porţiunea afectată,
 fie în înlocuirea zonei afectate. Soluţiile de înlocuire a zonelor afectate
sunt similare cu cele descrise la remedierea stâlpilor fisuraţi, astfel că în
continuare se vor descrie numai soluţiile de remediere prin rigidizare.
Soluţiile de reabilitare diferă în funcţie de secţiunea stâlpului şi de

gravitatea defectului
(e.1) Pentru stâlpii cu secţiune dublu T
Soluția recomandată este
o introducerea unei rigidizări orizontale pe inima stâlpului în dreptul

deformaţiei maxime;
o în cazul unor deformaţii accentuate se propune introducerea câte unei
rigidizări la fiecare punct de inflexiune
o prelucrarea marginilor tălpilor deformate astfel încât să permită

aşezarea unei eclise verticale lipite de ambele tălpi;
o confecţionarea şi sudarea în relief a câte unei eclise paralele cu inima de
ambele părţi ale stâlpului, peste zona deformată
Se recomandă ca grosimea ecliselor să fie mai mare decât grosimea inimii

stâlpului.
(e.2) Pentru stâlpii chesonaţi

a) Secţiunea stâlpului este un cheson cu pereţi subţiri
o îndreptarea la cald a peretelui voalat (unde este posibil);

o confecţionarea şi sudarea unor eclise executate dintr-un material
similar cu cel al stâlpului, cu dimensiunile alese astfel încât să
depăşească zona voalată cu minimum 100 mm pe contur şi grosimea
aproximativ egală cu cea a peretelui

b) Secţiunea stâlpului este un cheson cu pereţi subţiri și eforturile din stâlp
sunt mari
o aplicarea peste zona voalată a unei eclise rigidizate vertical. Grosimea

eclisei este aceeaşi cu grosimea peretelui voalat, iar grosimea
rigidizărilor este mai mare decât aceasta cu circa 30%.

c) Secţiunea stâlpului este un cheson din profile cu pereţi groși
În acest caz îndreptarea deformaţiilor în vederea eclisării nu se mai poate

realiza. Soluția constă în
o sudarea peste pereţii voalaţi a unor eclise verticale care au rol dublu de
rigidizare a peretelui voalat şi de transmitere a eforturilor între părţile
neafectate ale stâlpului

c) Secţiunea stâlpului este un cheson din profile cu pereţi groși
Pentru transmiterea eforturilor sunt considerate numai sudurile ecliselor

pe zonele neafectate ale stâlpilor, dar eclisele trebuie sudate şi pe pereţii
voalati pentru rigidizarea acestora.
Din acelaşi motiv, pereţii sunt bordaţi şi cu rigidizări orizontale aşezate cât
mai aproape de zona afectată, adică la capetele celor verticale, pe care le
rigidizează de asemenea

d) Secţiunea stâlpului este un cheson din profile cu pereţi groși (deformații
convexe)
În situaţia în care deformaţiile produse prin voalare sunt convexe, peste

pereţii deformaţi se aplică eclise decupate pe înălţimea zonei deformate,
rigidizate pentru a nu-şi pierde stabilitatea şi sudate în afara zonei voalate,
de ambele părţi ale acesteia.
4.4.2 Repararea grinzilor cu inima plină
(a) Repararea grinzilor fisurate
Dacă fisura este extinsă atât în inima cât şi într-una din tălpile grinzii,
repararea se poate face printr-una din următoarele metode :
• sudarea fisurii, urmată de eclisare;
• înlocuirea materialului afectat.
(a.1) Repararea prin sudarea fisurii urmată de eclisare
Metoda de reparare propusă pentru grinzile fisurate este sudura.
La elaborarea detaliului s-a procedat astfel încât să se evite intersectarea

cordoanelor de sudură pe trei direcţii.
Pentru aceasta, după ce se execută gaura de stopare a fisurii din inimă

(singura care poate progresa),
se îndepărtează sudura dintre talpă şi inimă, pe o zonă ceva mai extinsă,

astfel încât să se formeze o gaură cu margini prelucrate.
Apoi, se prelucrează marginile fisurii inimii, prin crăiţuire, astfel încât să se

poată realiza sudarea ei în V.
Sudura se polizează pe ambele părţi.
După care se eclisează inima, prin aplicarea pe o singură parte a acesteia a
unei eclise cu aceeaşi grosime ca a inimii, sudată pe trei laturi cu sudură
de colţ. Dimensiunile în plan ale eclisei trebuie să depăşească cu circa
100 mm pe contur dimensiunile fisurii.
Următoarea etapă constă în
sudarea în adâncime a fisurii de pe talpă, care se execută pe plăcuţă

suport, după prelucrarea marginilor fisurii,
după care se polizează în vederea aplicării eclisei

Eclisarea tălpii se realizează prin sudarea cu sudură de colţ a unei eclise cu

aria cel puţin egală cu aria tălpii grinzii, având o lungime totală cel puţin
egală cu lăţimea tălpii.
(b) Repararea grinzilor cu talpa voalată
În cazul tălpilor comprimate subţiri este posibilă apariţia fenomenului de
pierdere locală a stabilităţii, fapt ce reduce capacitatea de rezistenţă a
grinzii în secţiunile afectate.
Pentru repararea grinzilor aflate în această situaţie se pot aplica mai multe
soluţii, în funcţie de gradul în care s-a produs voalarea.
(b.1) În cazul în care deformaţia tălpii este mică este suficientă

introducerea a două perechi de rigidizări verticale, de grosime medie
(circa 12 mm), sudate la marginile zonei voalate de talpă.
(b.2) Dacă talpa este puternic deformată, după aplicarea rigidizărilor la

marginile zonei deformate, talpa se poate bloca între două eclise laterale
sudate de rigidizări şi de tălpile grinzii.
(b.3) În cazul în care este necesar, se poate consolida grinda la încovoiere,

prin adăugarea unui subansamblu format din talpă şi inimă, care va fi
sudat în prelungirea inimii grinzii, pe zona afectată de voalarea tălpii.
(c) Repararea grinzilor cu inima voalată
Repararea grinzilor cu inimă voalată se poate realiza fie numai prin
rigidizarea inimii voalate, fie prin rigidizare şi placare laterală a inimii
voalate
(c.1) Repararea inimii voalate prin rigidizare

constă în aplicarea prin sudare a mai multor rigidizări dispuse pe ambele
părţi ale zonei voalate a inimii. Rigidizările se decupează după forma
voalată a inimii, astfel încât să poată fi sudate atât de tălpile grinzii, cât şi
de inima voalată, împiedicând astfel dezvoltarea deformaţiilor.
(c) Repararea grinzilor cu inima voalată
(c.2) Repararea inimii voalate prin rigidizare şi placare laterală
Soluţia reprezintă o variantă a celei precedente, pe lângă rigidizările inimii
secţiunea fiind întărită prin aplicarea unor eclise laterale, cu aceeaşi
grosime ca a inimii, sudate pe rigidizări şi pe tălpile grinzii. În acest fel,
secţiunea devine chesonată, comportânduse mai bine în cazul eforturilor
de torsiune, rigidizările sunt asigurate împotriva voalării, iar forţele
tăietoare din grindă se vor transmite prin eclise. Etapele realizării
consolidării sunt următoarele:
- se sudează rigidizările
centrale,
- eclisele laterale se
sudează de tălpile grinzii
şi de rigidizările centrale,
- apoi se introduc şi se
sudează de la centru
către exterior restul
rigidizărilor.
(d) Repararea grinzilor cu talpa şi inima voalate
(d.1) Repararea prin placare laterală
Soluţia de remediere utilizează metodele eclisării şi adăugării de material,
iar realizarea ei se efectuează prin parcurgerea următoarelor etape:
o se prelucrează prin polizare marginile tălpii în zona deformată pentru a

uşura aplicarea ecliselor
o pe ambele părţi ale tălpii grinzii se sudează câte o eclisă cu grosime mai
mare decât a inimii voalate
(d.1) Repararea prin placare laterală
o la extremităţile zonei afectate se amplasează câte o nouă rigidizare
verticală, sudată atât de inima şi tălpile grinzii, cât şi de eclise
o dacă deformaţiile tălpii sunt importante, se consolidează secţiunea
grinzii prin sudarea sub ea a unui element care să-i mărească
capacitatea la încovoiere.
(d.2) Repararea prin înlocuirea zonei afectate
Utilizarea acestei soluţii prezintă dezavantajul că înaintea aplicării sale
grinda trebuie scoasă de sub efort prin realizarea de sprijiniri provizorii,
ceea ce conduce la creşterea costului intervenţiei.
Cu toate acestea, soluţia este recomandată atunci când deformaţiile
produse prin voalare au valori foarte mari şi aplicarea soluţiei anterioare
nu este posibilă:
Soluţia de înlocuire a zonei afectate a grinzilor se aplică astfel:

o grinda se descarcă prin sprijiniri aplicate de ambele părţi ale zonei
defecte
o se marchează liniile de tăiere de jur împrejurul zonei voalate
o la intersecţia liniilor se execută cu burghiul găuri de stopare cu
diametrul de minim 20 mm
o se taie şi se îndepărtează zona avariată
o se prelucrează marginile tăiate prin polizare şi se aplică plăcuţe suport
pe tot conturul ce urmează a fi sudat
o se execută în atelier un subansamblu sudat, alcătuit din talpă şi inimă,
cu aceleaşi dimensiuni şi din acelaşi material ca şi porţiunea
îndepărtată
o se amplasează acesta la poziţie şi se sudează pe contur cu sudură în
adâncime, executată în straturi succesive, funcţie de grosimea
elementelor
o pentru grinzi solicitate dinamic, sudura de joantare se polizează
4.4.3 Repararea nodurilor de cadru
Defectele curent întâlnite la nodurile de cadru sunt:
o fisuri în sudura dintre talpa grinzii şi stâlp

o fisuri în ZIT în talpa grinzii, de obicei la baza decupajului inimii grinzii în

rigidizarea orizontală a stâlpului, în afara acestuia (în cazul stâlpilor cu
secţiune chesonată)
o fisuri care afectează atât talpa cât şi inima grinzii

o voalarea inimii nodului de cadru

(a) Repararea fisurilor din tălpile grinzilor
Indiferent de poziţia fisurii tălpii reparaţia se execută prin sudare în V,
pătrunsă, cu resudarea rădăcinii.
În funcţie de posibilităţile de acces sudura se poate realiza “de sus în jos”
sau “peste cap”.
Repararea fisurii din sudură Repararea tălpii fisurate
Se recomandă să se utilizeze sudura executată “de sus în jos”, caz în care

tehnologia de realizare a reparaţiei cuprinde următoarele etape:
o se îndepărtează porţiunea fisurată prin crăiţuire

o se polizează fisura de sus în jos pe circa 75% din grosimea tălpii, sub un
unghi de 55°
o se ataşează plăcuţa suport şi se sudează în adâncime în formă de V, de
sus în jos
o se polizează zona fisurii de jos în sus, sub acelaşi unghi, pe circa 50%
din grosimea tălpii, îndepărtându-se astfel şi plăcuţa suport
o se execută resudarea rădăcinii peste cap
În cazul în care sudura nu poate fi realizată decât în poziţie peste cap
îmbinarea se poate întări prin aplicarea de fiecare parte a tălpii a câte unei
rigidizări transversale, triunghiulare, necesare din cauza modului de
realizare al sudurii.
(b) Repararea nodului cu fisuri pătrunse în talpa şi inima grinzii
(b.1) Repararea prin înlocuirea zonei afectate
Soluţia constă în înlocuirea unei porţiuni relativ reduse din grindă, ceea ce
implică costuri mai mici la materialele utilizate.
În schimb, înaintea aplicării soluţiei, grinda trebuie scoasă de sub efort

prin realizarea de sprijiniri provizorii
Execuţia reparației cuprinde următoarele etape:

o Se marchează liniile de tăiere împrejurul zonei afectate şi la intersecţia

lor se execută cu burghiul găuri de stopare cu diametrul minim de
20 mm
o Se taie şi se îndepărtează zona avariată, după care marginile se
prelucrează prin polizare
o Pe tot conturul ce urmează a fi sudat se aplică plăcuţe suport pentru

sudură
o Se execută în atelier un subansamblu sudat, alcătuit din talpă şi inimă,
cu aceleaşi dimensiuni şi din acelaşi material ca şi porţiunea
îndepărtată
o Se amplasează la poziţie subansamblul şi se sudează pe contur cu

sudură în adâncime executată în straturi succesive, funcţie de grosimea
elementelor.
o Inima subansamblului se sudează de talpa stâlpului cu sudură în relief
(b.2) Repararea prin înlocuirea ramurii stâlpului
Soluţia este recomandată numai în cazul în care ramura stâlpului este

foarte afectată şi nu poate fi reparată prin înlocuire parţială sau eclisare.
Execuţia reparației cuprinde următoarele etape:

o realizarea sprijinirilor pentru grindă
o îndepărtarea platelajului metalic sau plăcii de beton armat până după
îmbinarea dintre ramură şi grindă
(b.2) Repararea prin înlocuirea ramurii stâlpului
o suflarea sudurii grinzii de pe ramură prin procedeul arc-aer sau

desfacerea şuruburilor
o îndepărtarea ramurii afectate, prin suflarea sudurilor prin procedeul
arc-aer
o realizarea în atelier a unei ramuri similare cu cea care trebuie înlocuită
o aşezarea acesteia la poziţie şi refacerea sudurilor de prindere ale
ramurii pe stâlp
o refacerea prinderii grindă – ramură
(b.3) Repararea prin eclisare
În cazul în care ramura stâlpului este numai fisurată şi nu a suferit

deformaţii plastice, reabilitarea acesteia se poate realiza numai prin
sudarea fisurilor şi aplicarea unor eclise peste zonele reparate.
Eclisele trebuie să depăşească zona avariată cu minim 50 mm pe fiecare

parte.
(b.3) Repararea nodului de cadru cu inima voalată
Soluţiile de reparare constau fie în rigidizarea nodurilor, fie în înlocuirea

zonei afectate similar celor prezentate la punctul “Repararea stâlpilor cu
pereţii voalaţi”. O soluţie de prevenire/consolidare a nodului constă în
aplicarea pe inima nodului a unor rigidizări diagonale.
1- rigidizare suplimentară ; 2-rigidizare existentă

4.4.4 Repararea sistemelor cu zăbrele
(a) Repararea barelor
În ceea ce priveşte defectele sau avariile întâlnite în mod uzual la barele
propriu-zise, în care eforturile sunt predominant axiale, acestea sunt
- fie pierderea stabilităţii generale a barelor solicitate la compresiune,
- fie plastificarea secţiunilor barelor întinse.
Avarii produse la barele contravântuirilor

Independent de starea de eforturi din barele contravântuirilor, pot fi
constatate ocazional defecte produse acestora în timpul montajului sau
exploatării.
Acestea sunt îndoiri pronunţate, în unghi, ale barelor, cauzate de loviri

accidentale sau de folosirea lor ca reazem pentru ridicarea unor greutăţi,
sau lipsa unor bare din ansamblul structural al contravântuirii provocată

prin tăierea acestora pentru trecerea unor utilaje sau conducte amplasate
ulterior proiectării.
În cazul barelor flambate, nu este permisă îndreptarea la rece sau la cald,

pe de o parte din cauza eforturilor remanente introduse în secţiuni şi pe
de altă parte din cauză că nu se poate reveni cu siguranţă la forma iniţială
a barei, ambele aceste situaţii fiind defavorabile în cazul barelor
comprimate.
În ceea ce priveşte barele întinse cu secţiuni plastificate, zonele
plastificate se pot găsi în secţiunile slăbite prin fabricaţie sau montaj.
În ambele cazuri soluţia de reabilitare constă în înlocuirea integrală a

barei avariate.
În cazul în care se cunoaşte cu precizie că bara a fost deformată mecanic,

cum ar fi cazul barelor întinse deformate,
sau în cazul în care există martori credibili care să confirme un accident sau
o utilizare improprie a barei, dublată de o verificare prin calcul a barei care
să confirme acest lucru,
se poate utiliza metoda îndreptării la cald a barelor.

După înlocuirea barelor flambate trebuie îmbunătăţită comportarea la

stabilitate generală a acestora, de exemplu prin introducerea unor legături
suplimentare în sistemul contravântuirilor.
(b) Repararea prinderilor barelor la noduri
În privinţa defectelor prinderilor barelor contravântuirilor, acestea pot fi
- localizate în şuruburile de prindere
- localizate în sudurile de prindere
- sau pot afecta guseele aferente acestora
Defectele apărute la guseele de prindere a barelor constau în

• ruperea guseului,
• ruperea sudurii de prindere a acestuia,
• sau voalarea guseului
Alunecarea una faţă de alta a tablelor componente ale prinderilor cu
şuruburi de înaltă rezistenţă pretensionate este avaria cea mai greu de
depistat.
Deoarece eforturile în acest tip de îmbinare se transmit prin frecarea între

elementele prinderii datorată pretensionării şuruburilor, alunecarea
prinderii înseamnă că şuruburile nu mai produc apăsarea
corespunzătoare, fie din cauza deşurubării, fie din cauza plastificării lor.
(b.1) Repararea în cazul alunecării barelor în prindere
Dacă alunecarea are valori mici, se poate utiliza soluţia de reparare care
constă în strângerea corespunzătoare a şuruburilor şi întărirea prinderii
prin sudură.
O alunecare de valoare mare poate fi interpretată drept plastificare a

şuruburilor, astfel încât soluţia de remediere constă în înlocuirea integrală
a şuruburilor.
În cazul în care şuruburile de prindere sunt rupte sau lipsesc, soluţia de

intervenţie constă în înlocuirea acestora cu şuruburi noi, strânse
corespunzător.
În cazul în care defectul s-a produs sub încărcări care au fost considerate la
proiectare este necesară
- fie mărirea diametrelor şuruburilor, dacă distanţele dintre ele permit
acest lucru,
În cazul ruperii guseului, soluţia de reparare constă în înlocuirea acestuia

cu unul nou, eventual mai gros sau realizat dintr-un material cu
caracteristici superioare.
Dacă defectul constă în ruperea sudurii, este necesar ca aceasta să se

repare prin crăiţuirea ei şi resudare.
Ca măsură suplimentară de siguranţă se poate întări guseul prin aplicarea

pe ambele părţi ale guseului a câte unei rigidizări sudate, aplicată
perpendicular pe sudură.
Guseele voalate se îndreaptă prin încălzire, după care se consolidează prin

aplicarea unor rigidizări capabile să transmită forţa la cadru.
4.4.5 Repararea căilor de rulare ale podurilor rulante
Din cauza concepţiei spaţiale a ansamblului căii de rulare defectele se

propagă rapid de la un element la altul, conducând în scurt timp la apariţia
unor avarii care împiedică funcţionarea utilajelor de ridicat.
Cele mai frecvente defecte care afectează subansamblul căilor de rulare

sunt :
- ruperea sudurilor prinderilor orizontale ale grinzilor de rulare pe stâlpi;
- ruperea sau lipsa sudurilor dintre tabla striată (pasarelă) şi tălpile

grinzilor de rulare;
- lipsa continuităţii inimilor grinzilor de frânare în dreptul stâlpilor;
- practicarea golurilor în inima grinzii de frânare;
- pozarea excentrică a şinelor pe grinzile de rulare;
- modificarea geometriei podului rulant.

(a) Repararea şinelor de rulare
(a.1) Înlocuirea şinelor
La şinele de rulare se pot întâlni defecte cum ar fi:
- ciupercarea,
- răsucirea vizibilă din laminare,
- fisurarea, etc., care impun înlocuirea de urgenţă a şinelor.
Înaintea operaţiunilor de înlocuire a şinelor este obligatorie corectarea

abaterilor de poziţionare pe verticală şi pe orizontală ale şinelor.
(a.2) Corectarea nivelmentului şinelor
Abaterile pe verticală pot fi corectate prin ridicarea grinzilor de rulare de
la reazeme.
Ridicarea grinzilor de rulare la reazeme se realizează de obicei prin
introducerea sub aparatul de reazem fie a unei fururi,
- dacă 𝑎1 < 40 𝑚𝑚
(a.2) Corectarea nivelmentului şinelor
Abaterile pe verticală pot fi corectate prin ridicarea grinzilor de rulare de
la reazeme.
Ridicarea grinzilor de rulare la reazeme se realizează de obicei prin
introducerea sub aparatul de reazem fie a unui scaun cu înălţime
corespunzătoare.
- dacă 𝑎1 > 40 𝑚𝑚
(a.3) Corectarea ecartamentului şinelor
Abaterile şinei în plan orizontal se pot corecta:
- fie prin modificarea poziţiei lor faţă de axul tălpii superioare a grinzii de
rulare, în limitele prevăzute (maxim 5 mm), fie prin deplasarea reazemelor
grinzii de rulare perpendicular pe direcţia grinzii.
a- tăierea prinderii verticale b- eclisarea prinderii

Soluţii de corectare a ecartamentului şinelor, prin deplasarea grinzilor
(b) Repararea grinzilor de frânare
Grinzile de frânare sunt grinzi orizontale montate la nivelul tălpilor
superioare ale grinzii de rulare, având un rol complex, care constă în
asigurarea rigidităţii şi stabilităţii generale a grinzilor de rulare, precum şi
în asigurarea păstrării ecartamentului şinelor.
În funcţie de mărimea forţelor orizontale datorate frânării căruciorului,

sau mersului oblic al podului rulant, în funcţie de regimul de funcţionare al
acestuia, precum şi de opţiunea asigurării circulaţiei la nivelul căii de
rulare, s-au utilizat mai multe tipuri de rezolvări constructive ale grinzilor
de frânare.
Cea mai utilizată soluţie pentru grinda de frânare este grinda cu inimă
plină alcătuită din tălpile superioare ale grinzilor de rulare şi grinzilor
secundare,
sau din tălpile superioare ale grinzilor de rulare, având drept inimă
pasarela de circulaţie din tablă striată, sau tablă lisă găurită.
(b.1) Repararea grinzii de frânare cu inima desprinsă de tălpi
Grinzile de frânare se realizează prin sudarea inimii de cele două tălpi,
motiv pentru care continuitatea acestei suduri este foarte importantă.
În cazul în care sudura este ruptă, dar panourile de tablă ale inimii sunt în
poziţia corectă, se poate executa reparaţia care constă în crăiţuirea
sudurii rupte şi resudarea platelajului de tălpi.
Dacă panourile de tablă care alcătuiesc inima sunt în poziţii care nu permit
sudarea lor directă de tălpi, se poate utiliza următoarea soluţie.
a) Avarie produsă b) Soluţie de remediere

Soluţie pentru repararea grinzii de frânare cu inima desprinsă
(b.1) Repararea grinzii de frânare cu inima desprinsă de tălpi
Un defect foarte des întâlnit este reprezentat de lipsa continuităţii sudurii
inimii grinzii de frânare în dreptul joantelor de montaj ale grinzii de rulare,
cauzele apariţiei sale fiind erori de proiectare sau execuţia incorectă.
Soluţie pentru asigurarea continuităţii grinzii de frânare în dreptul

joantelor grinzilor de rulare
(b.2) Asigurarea continuităţii inimii grinzii de frânare
Primul defect de acest tip constă în întreruperea continuităţii inimii grinzii
de frânare prin lipsa sudurii dintre panourile de tablă striată, consecinţa
fiind transmiterea incorectă a forţelor longitudinale la portale.
(b.2) Asigurarea continuităţii inimii grinzii de frânare
Soluţia de reparare constă în prevederea unei eclise sudate la îmbinarea
panourilor de tablă.
Eclisa se realizează de regulă dintr-un cornier cu aripi inegale, în acest fel
obţinându-se şi rigidizarea inimii grinzii de frânare.
(b.3) Repararea slăbirilor inimii grinzii de frânare
Defectul face parte din categoria intervenţiilor neautorizate asupra
elementelor structurale şi constă în practicarea unor găuri de diverse
dimensiuni în inima grinzii de rulare, în vederea trecerii unor conducte sau
a uşurării accesului la grinda orizontală.
Repararea defectului se face: - fie prin bordarea corespunzătoare a golului,
dacă acesta este de dimensiuni reduse,
- fie prin înlocuirea materialului
îndepărtat şi sudarea acestuia în
adâncime, pe plăcuţe suport.
(b.4) Refacerea continuităţii grinzilor de frânare în dreptul stâlpilor
Deosebit de importantă pentru transmiterea forţelor este realizarea
continuităţii grinzilor de frânare în dreptul stâlpilor.
La execuţie abaterile la montajul stâlpilor pe verticală au condus în mod
frecvent la defecte precum cel prezentat în figură
Soluţia de reabilitare recomandată constă în prevederea unor eclise atât
între stâlpi şi pasarele, cât şi între prinderea orizontală a grinzii de rulare
pe stâlp şi pasarele.
În cazul în care stâlpul a fost montat greşit pe verticală, tabla din golul
stâlpului pe care ar trebui să se realizeze continuitatea se află la alt nivel
faţă de pasarele. Soluţia de reabilitare constă în aplicarea unui scaun
realizat din platbande sudate care să compenseze diferenţa de nivel
existentă.
(c) Repararea grinzilor de rulare
Prezenţa unor defecte precum ruperea sudurii dintre grinda de rulare şi
pasarelă şi pozarea excentrică a şinei pe grinda de rulare afectează
semnificativ rigiditatea la torsiune a tălpii superioare a grinzilor de rulare,
obligându-le să lucreze în condiţii foarte diferite de cele avute în vedere la
proiectare.
În aceste condiţii grinzile de rulare sunt avariate prin apariţia de fisuri şi
crăpături localizate în inimile şi tălpile acestor grinzi.
(c.1) Repararea grinzilor de rulare cu inima fisurată în dreptul reazemelor

În cazul depistării unei fisuri în zona reazemelor, aceasta va fi localizată de
obicei în inima grinzii de rulare spre talpa superioară.
Reabilitarea se poate realiza prin sudarea fisurii în adâncime, soluţie care
se realizează în următoarele etape tehnologice :
o Practicarea la fiecare capăt al fisurii a câte unei găuri de stopare cu
diametrul de 10 mm;
o Crăiţuirea fisurii între cele două găuri, apoi sudarea materialului în
adâncime, inclusiv găurile, cu resudarea rădăcinii, urmată de polizarea
pe ambele feţe;
o Sudarea în relief a unei eclise de grosime egală cu cea a inimii grinzii şi

dimensiuni în plan care să depăşească dimensiunile fisurii cu 50 mm pe
contur;
o Decuparea rigidizării de reazem şi sudarea ei de eclisă.
Simultan cu remedierea defectului este necesară şi adoptarea unor măsuri

de reducere a eforturilor în zona afectată.
Reducerea eforturilor în zona afectată se poate obţine prin:

- reducerea sarcinii şi vitezei podurilor care funcţionează în zonă,
- recentrarea şinelor în raport cu grinda de rulare,
- refacerea prinderii orizontale a grinzii de rulare de stâlp,
- precum şi, după caz, consolidarea generală a elementului sau numai
introducerea unor rigidizări suplimentare.
În cazul în care fisurile nu se pot repara, reabilitarea se va realiza prin

înlocuirea întregului tronson de grindă avariat cu un tronson nou cu
aceleaşi caracteristici geometrice cu cel existent.
Pentru a împiedica reapariţia defectului este obligatoriu să se elimine

toate defectele care au favorizat fisurarea grinzii.
(c.2) Repararea grinzilor de rulare având sudura dintre inimă şi talpă
fisurată în dreptul reazemelor
Remedierea unei fisuri apărute la limita cordonului de sudură sau care a

progresat cel mult în Z.I.T. (zona influențată termic) se poate realiza prin
crăiţuirea şi refacerea sudurii.
Excavarea sudurii nu trebuie să depășească 10 mm pe o parte a sudurii.

(c.3) Repararea grinzilor de rulare cu inima fisurată în câmp
Fisurile care apar în câmpul grinzilor de rulare continue pe reazeme sunt
localizate în inimă în apropierea tălpii inferioare, în dreptul guseelor de
prindere a contravântuirilor orizontale.
Apariţia acestor fisuri este favorizată de absenţa rigidizărilor inimii în
dreptul acestor gusee.
(c.3) Repararea grinzilor de rulare cu inima fisurată în câmp
Soluţia de reabilitare este similară cu cea recomandată pentru reabilitarea
grinzilor de rulare fisurate în inimă la reazem, cu menţiunea că după
resudare şi eclisare trebuie să se adauge în dreptul fisurii o rigidizare
decupată pe conturul eclisei şi sudată de aceasta, poziţionată în dreptul
rigidizării curente de care este sudat guseul contravântuirii orizontale.
(c.4) Repararea grinzilor de rulare cu inima voalată
Îmbunătăţirea comportării la voalare a inimilor grinzilor de rulare existente
se poate realiza prin soluţii diferite în funcţie de caracterul permanent sau
temporar al deformaţiilor produse.
Dacă deformaţiile inimilor sunt temporare, cea mai simplă soluţie constă
în adăugarea unor rigidizări suplimentare, fie transversale scurte, fie şi
longitudinale şi transversale scurte.
Dacă inimile grinzilor de rulare existente sunt rigidizate numai transversal,

soluția de reabiltare constă în adăugarea unor nervuri de rigidizare
diagonale, solicitate la compresiune.
Se recomandă legarea prin gusee a acestor diagonale atât de tălpi, cât şi
de rigidizările transversale.
O variantă a acestei soluţii pentru situaţia în care deformaţiile inimilor

grinzilor de rulare sunt permanente
Situaţia neconsolidată
Situaţia consolidată
Soluția constă în utilizarea rigidizărilor diagonale, necesare pentru
consolidarea inimii, drept pârghii pentru aparatul de îndreptare al inimii.
1-inima deformată; 2-rigidizare înclinată; 3-bridă; 4-pană metalică.
După aducerea inimii în poziţia nedeformată, rigidizările se prind de

aceasta cu sudură.
Remedierea şi consolidarea
structurilor din oțel
1. TIPURI DE INTERVENŢIE
Reabilitările care constau în totalitatea intervenţiilor necesare

aducerii construcţiei la parametrii ceruţi de beneficiar cu
respectarea condiţiilor de siguranţă prevăzute de lege.
Reparaţiile care constau în intervenţii prin care performanţele

structurii sunt readuse la parametrii iniţiali.
Consolidările care constau în intervenţii prin care sunt mărite

performanţele structurii faţă de cele avute iniţial
CONSOLIDĂRI
Consolidările sunt intervenţii care se aplică elementelor, prinderilor
acestora şi structurilor de rezistenţă, care necesită sporirea capacităţii de
rezistenţă, cerută în general de condiţii noi, mai severe decât cele avute în
vedere la proiectarea şi executarea structurii, dar şi din motive de
întreţinere defectuoasă care au condus la pierderi de material (ex.
ruginire, diferite improvizaţii).
La alegerea soluţiei de intervenţie se vor avea în vedere următoarele:

- stabilirea cauzei care a podus defectul;
- descărcarea parţială de eforturi a elementului înainte de a se face
introducerea de reazeme intermediare active);
- menţinerea poziţiei centrului de greutate şi a axialităţii barei ;
- stabilirea proprietăţilor fizico-mecanice şi a sudabilităţii oţelului
(materialului de bază).
Mijloace generale de consolidare
Consolidarea elementelor din oţel şi a prinderilor acestora se poate
efectua utilizând ca mijloace de realizare sudarea sau prinderea cu
şuruburi.
Metode de consolidare a elementelor

1. Metode de consolidare a elementelor
1.1 Consolidarea secţiunilor prin adăugare de material
Metoda constă în adăugarea de platbande, profile sau subansamble

aplicate pe toată lungimea sau pe o porţiune a elementului care trebuie
consolidat.
Mărirea secţiunii prin adăugarea de material este o metodă simplă,

care poate fi aplicată majorităţii elementelor structurale, însă din motive
financiare este recomandabilă doar dacă este necesară aplicarea pe
porţiuni restrânse, la un număr redus de elemente.
La aplicarea metodei trebuie respectate anumite condiţii tehnice
generale :
− distribuirea materialului adăugat secţiunii originare se face în funcţie
de natura şi mărimea solicitărilor, astfel încât elementul consolidat să se
comporte optim sub încărcările aferente, atât din punct de vedere al
tensiunilor, cât şi al stabilităţii generale şi locale : la elementele
încovoiate materialul se adaugă la tălpi spre a creşte momentul de
inerţie al secţiunii, în cazul elementelor comprimate materialul trebuie
adăugat cât mai departe de centrul de greutate, astfel încât să se
mărească raza de inerţie a secţiunii consolidate, în cazul secţiunilor
supuse la forţe tăietoare mari, materialul se adaugă pe direcţia acestora,
consolidările barelor la flambaj pot fi aplicate numai în zona centrală a
elementelor,etc. ;
− materialul adăugat se dispune în mod simetric faţă de secţiunea
existentă pentru a se evita apariţia eforturilor suplimentare datorate
excentricităţilor ;
− între materialul adăugat şi cel existent trebuie asigurată o conlucrare
perfectă prin utilizarea sudurii sau şuruburilor, prinderea cu sudură fiind
preferabilă întrucât asigură o durabilitate sporită faţă de şuruburi care se
slăbesc în timp, dând naştere la deplasări ale elementelor secţiunii unele
faţă de altele ;
− dacă distribuirea materialului adăugat poate crea variaţii bruşte de
secţiune sau o schimbare a raportului de rigidităţi între componentele
structurale, aceste aspecte trebuie luate în considerare la efectuarea
calculelor ;
− la confecţionarea şi punerea în operă a materialului de adaos, se
respectă aceleaşi reguli ca şi pentru construcţiile noi. În mod particular la
aplicarea acestei metode, elementele de adaos trebuie ca să fie
confecţionate în ateliere, în strânsă concordanţă cu măsurătorile
efectuate la faţa locului, astfel încât să se obţină un contact perfect al
pieselor de adaos pe conturul elementelor existente ;
− înainte de aplicarea pieselor de adaos, este obligatorie curăţarea
suprafeţelor comune elementelor vechi şi noi, insistând asupra curăţării
elementelor existente, care sunt acoperite cu straturi succesive de
vopsea, sau pot fi corodate ;
− după consolidarea elementelor prin această metodă trebuie să fie
refăcută protecţia metalului.
Modul de calcul al secţiunii materialului adăugat necesar este

particularizat în funcţie de domeniul elastic sau plastic în care urmează
să lucreze secţiunea consolidată. De aceea, pentru elementele
consolidate sub sarcină şi la care s-a considerat că secţiunea consolidată
lucrează în domeniul elastic, este necesar să se respecte o condiţie
suplimentară care să asigure rezultate optime din punct de vedere
tehnic şi financiar, anume ca elementul structural la care se intervine să
fie descărcat de sarcinile pe care le suportă într-o măsură cât mai mare
posibilă, astfel încât materialul adăugat să preia o pondere cât mai mare
din încărcările aferente elementului.
(a) Consolidarea stâlpilor
Dacă este depăşită capacitatea de rezistenţă a stâlpilor metoda utilizată

de regulă este mărirea secţiunii acestora prin adăugare de material.
De obicei această soluţie se aplică stâlpilor aflaţi sub sarcină, din cauza
dificultăţilor presupuse de descărcarea lor.
Pentru utilizarea eficientă a materialului de consolidare este preferabilă
descărcarea parţială a acestora.
Un efect suplimentar, care influenţează în mod favorabil atât rezistenţa
cât şi comportarea la stabilitate se poate obţine prin considerarea
tensiunilor reziduale care iau naştere la sudarea plăcilor de consolidare
pe stâlpi.
Sudurile aplicate la marginile tălpilor profilelor dublu T schimbă
distribuţia tensiunilor remanente de la extremităţile tălpilor din
compresiune în întindere, ceea ce conduce la capacitate portantă
superioară a secţiunii comprimate a stâlpului astfel consolidat.
Efectele favorabile induse prin sudare sunt importante numai în cazul
secţiunilor laminate de dimensiuni mici sau medii, fiind direct
proporţionale cu mărimea zonei influenţate termic. Pentru a putea ţine
cont în calcul de efectul favorabil descris, se poate considera la
verificarea acestor stâlpi o curbă de flambaj superioară (în loc de curba B
se poate folosi curba A).
Soluții recomandate
Soluții nerecomandate
Efectele nu mai sunt semnificative în cazul secţiunilor laminate de
dimensiuni mari şi a secţiunilor realizate din table tăiate cu flacăra.
Tehnologia de sudare trebuie să asigure păstrarea parametrilor de siguranţă

pe timpul consolidării.
Din acest motiv se interzice realizarea sudurilor transversale pe talpa

stâlpului fără sprijinire, deoarece prin încălzire la temperatura de sudare
capacitatea portantă a tălpii respective devine nulă.
În cazul stâlpilor deformaţi plastic prin lovire se poate utiliza soluţia de

consolidare care constă în aplicarea pe tălpi a unor table sudate în relief,
aplicate simetric pe toate tălpile.
Consolidarea trebuie aplicată de la baza stâlpului până cel puţin la 150 mm

deasupra defectului, după care secţiunea tablelor de consolidare se va
micşora treptat astfel încât să se realizeze trecerea gradată de la secţiunea
consolidată la secţiunea iniţială.
(b) Consolidarea fermelor (grinzilor cu zăbrele)
Defectele fermelor (grinzilor cu zăbrele) constau de regulă în deformaţii
plastice ale barelor, produse în timpul montajului, sau în corodarea
elementelor componente şi îmbinărilor.
Un alt aspect care influenţează capacitatea portantă a fermelor este
încărcarea suplimentară produsă prin agăţarea de acestea a
monoraiurilor, conductelor, sau altor echipamente tehnologice, care nu
au fost considerate la proiectare.
În urma reevaluării influenţei pe care zăpada o are asupra acoperişurilor
metalice, acţiunea zăpezii de calcul a fost majorată.
În situaţiile descrise mai sus, verificările prin calcul evidenţiază de obicei
necesitatea consolidării fermelor.
Metoda cea mai frecvent utilizată este mărirea secţiunii.
Consolidarea barelor fermelor trebuie gândită şi realizată efectiv după
descărcarea acestora în cea mai mare măsură posibilă, pentru a da
posibilitatea materialului de adaos să preia o parte mai mare din efortul
total aferent barei.
(b.1) Consolidarea barelor întinse
Defectele fermelor (grinzilor cu zăbrele) constau de regulă în deformaţii
plastice ale barelor, produse în timpul montajului, sau în corodarea
elementelor componente şi îmbinărilor.
Consolidarea barelor întinse trebuie să se realizeze pe întreaga lungime
a acestora, astfel încât nodul fermei să fie depăşit cu lungimea necesară
sudurii pentru a transmite efortul din secţiunile de adaos.
(b.1.1) Soluţiile de consolidare pentru tălpile întinse ale fermelor
constau în aplicarea simetrică faţă de inima tălpii a unor profile
laminate, care pot fi executate dintr-un material cu rezistenţă mai mică
decât cel din care este alcătuită secţiunea de bază, date fiind eforturile
mai reduse la care sunt supuse suplimentele secţiunii.
Consolidarea acestor secţiuni se poate realiza prin ataşarea prin sudură
de colţ a unor bare cu secţiune pătrată ori circulară, sau a unor
platbande.
Avantajele folosirii profilelor cu secţiune pătrată, faţă de cele cu secţiune
circulară, constă în faptul că la dimensiuni egale aria profilelor pătrate este
mai mare, iar sudurile de îmbinare se pot executa în bune condiţii.
Pe de altă parte, la laminatele pătrate este necesară îndepărtarea unui colţ
pe toată lungimea barei, astfel încât să permită apropierea de inima
secţiunii şi sudarea pe aceasta.
În cazul în care diagonalele sau montanţii sunt atât de apropiaţi de talpa
secţiunii, încât nu este posibilă aplicarea uneia dintre soluţiile descrise, se
poate ataşa la partea inferioară liberă a tălpii, o platbandă sudată.
Dezavantajul faţă de folosirea profilelor este, în acest caz, imposibilitatea
menţinerii axei neutre a tălpii la poziţia iniţială sau cât mai aproape de
aceasta.
(b.1.2) consolidarea diagonalelor întinse
Pentru diagonalele întinse, executate de regulă din câte două corniere,
soluţiile prezentate nu permit sudarea profilelor de adaos de gusee,
astfel încât este recomandabilă următoarea soluție
care permite echilibrarea secţiunii, astfel încât poziţia axei neutre să

rămână neschimbată.
Platbandele adăugate se pot introduce în furculiţă pe guseu şi suda,

transmiţându-şi direct eforturile la acesta.
(b.2) Consolidarea barelor comprimate
În cazul barelor comprimate cedarea se produce prin pierderea
stabilităţii generale. De aceea este suficientă consolidarea în zona
centrală a barei pe circa 75% din lungimea sa, urmărindu-se totodată ca
prin modul de amplasare a adaosurilor în secţiune să se mărească raza
de giraţie a secţiunii fără să se deplaseze axa neutră.
În cazul (b.2.1) tălpilor comprimate, soluţiile de consolidare
recomandate sunt
cu platbande
cu profile
În cazul (b.2.2) diagonalelor și montanților comprimați, soluţiile de
consolidare recomandate sunt
3- zona consolidată
cu profile
cu platbande
(b.3) Consolidarea prinderilor la noduri
Necesitatea consolidării prinderilor la noduri apare, de obicei, la barele
întinse consolidate.
Soluţia constă, în acest caz, în completări ale guseelor din nodurile
adiacente barei şi sudarea barei de acestea.
1- plăci suplimentare; 2-suduri în adâncime 3- suduri în relief
1.2. Schimbarea schemei statice a elementelor
Prin schimbarea schemei statice se urmăreşte redistribuirea eforturilor în

elementele structurale existente şi transferul surplusului de efort asupra
unor elemente nou introduse în sistem.
Aplicarea metodei poate consta fie în schimbarea gradului de nedeterminare

al structurilor existente,
- prin transformarea celor static determinate în structuri static
nedeterminate sau
- prin mărirea gradului de nedeterminare a elementelor static nedeterminate
prin introducerea unor reazeme suplimentare, crearea de legături
corespunzătoare, introducerea unor bare noi în structurile triangulate, etc.
Având în vedere că acest tip de consolidare se execută asupra elementelor

aflate sub sarcină, la aplicarea metodei trebuie respectate căteva condiţii
care să-i asigure calitatea şi eficienţa :
─ structura sau elementul structural supuse schimbării schemei statice
trebuie să fie descărcate în cea mai mare măsură posibilă, pentru ca
elementele nou introduse să se încarce într-o măsură cât mai mare, direct
proporţională cu reducerea eforturilor în barele existente ;
─ calculul static se efectuează în două etape:
o în etapa 1, pe schema neconsolidată se calculează eforturile în
elementele existente din încărcările existente în acel moment,
o iar în etapa a II-a, pe schema statică consolidată se calculează pe de o
parte suplimentul de efort în barele existente, iar pe de altă parte
efortul din barele noi, ambele provenind din încărcările suplimentare
celor existente în momentul aplicării consolidării ;
─ detaliile constructive trebuie să corespundă schemei statice nou adoptate;
─ prin schimbarea schemei statice nu trebuie să fie induse în nici un element
structural, în nici o fază a procesului de consolidare, tensiuni pe care acestea
să nu le poată prelua;
─ dacă prin schimbarea schemei statice apare riscul pierderii stabilităţii
elementelor, trebuie luate măsuri de asigurare corespunzătoare împotriva
producerii acestui fenomen.
Consolidarea elementelor prin modificarea schemei statice se pretează
elementelor triangulate şi grinzilor indiferent de alcătuire.
Procedeele uzuale de consolidare a grinzilor şi cadrelor dublu T prin

modificarea schemei statice sunt :
- introducerea unor reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor;
- tasarea controlată a reazemelor, pentru uniformizarea eforturilor;
- transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continui ;
- introducerea unor tiranţi nepretensionaţi în schema statică a elementelor;
- introducerea unor tiranţi pretensionaţi în schema statică a elementelor;
În cazul elementelor triangulate tipul de modificare a schemei statice constă

în introducerea unor bare suplimentare în sistemul de bare existent.
Dacă elementele triangulate sunt grinzi, cele două tipuri de procedee se pot
combina.
a) Introducerea de reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor
Metoda constă în utilizarea unor contrafise sau stâlpi, amplasaţi sub grinda
care trebuie consolidată astfel încât să-i micşoreze acesteia deschiderea de
calcul.
Avantajul principal al metodei constă în faptul că în urma micşorării
deschiderii de calcul, eforturile în elementul astfel consolidat se reduc
exponenţial astfel încât pot fi preluate de element fără alte intervenţii.
Un alt avantaj constă în mărirea gradului de nedeterminare al grinzilor, ceea

ce oferă rezerve superioare de rezistenţă în cazul solicitării acestora în
domeniul elasto- plastic.
Dezavantajele metodei constau în condiţiile pe care structura trebuie să le

îndeplinească:
- metoda se poate aplica numai atunci când elementele suplimentare de

reazem nu stânjenesc activitatea ;
a) Introducerea de reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor
- de obicei nu este o metodă ieftină, din cauza costului elementelor noi de

rezemare ;
- corectitudinea realizării presupune controlarea permanentă a eforturilor

din grinda existentă, ceea ce se obţine doar prin introducerea festă a
elementului de reazem sub secţiunea deformată a grinzii existente
- elementele de rezemare pot să descarce la rândul lor pe structuri
existente care trebuie să fie capabile să preia încărcările suplimentare, în
caz contrar necesitând ele însele consolidări.
Exemplu care prezintă cazul unor pane consolidate prin introducerea unor
contrafise rezemate în ferme. După cum se poate observa, dezavantajele
descrise anterior nu se regăsesc în această situaţie.
b) Tasarea controlată a reazemelor
Metoda constă în tasarea controlată a reazemelor grinzilor continue în scopul
uniformizării eforturilor din secţiunile de câmp şi reazem ale acestora. Din
acest motiv, metoda este recomandată numai grinzilor continue cu secţiunea
constantă pe lungime. Prin tasarea lor se obţine în grindă un moment de
sens contrar celui produs de încărcările exterioare. Metoda este relativ
simplu de aplicat în cazul grinzilor cu două deschideri
c) Transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continue
Metoda se poate aplica numai succesiunilor de grinzi simplu rezemate
solicitate static precum panele de acoperiş. Prin aplicarea acestei metode se
obţine atât micşorarea eforturilor din câmpul grinzilor cât şi mărirea
rezervelor de rezistenţă consecinţă a creşterii gradului de nedeterminare
statică al acestor grinzi.
Pentru realizarea continuităţii grinzilor cu inimă plină se pot utiliza eclise
aplicate secţiunilor de reazem, în timp ce pentru grinzile cu zăbrele este
necesară pe lângă eclisarea tălpii superioare şi asigurarea continuităţii tălpii
inferioare.
Grinzi cu zăbrele
Grinzi cu macaz
d) Introducerea unor tiranţi nepretensionaţi pe deschiderea grinzilor
Micşorarea eforturilor în grinzile existente prin introducerea unor tiranţi se
poate realiza prin transformarea grinzilor în grinzi cu macaz sau în grinzi cu
catarg.
Prin introducerea tiranţilor se schimbă în sens favorabil şi schema statică a

elementului la care se intervine, prin creşterea gradului de nedeterminare.
Pentru realizarea continuităţii grinzilor cu inimă plină se pot utiliza eclise

aplicate secţiunilor de reazem, în timp ce pentru grinzile cu zăbrele este
necesară pe lângă eclisarea tălpii superioare şi asigurarea continuităţii tălpii
inferioare.
d.1.) Transformarea unei grinzi existente în grindă macaz constă în

adăugarea sub aceasta a unui tirant nepretensionat, distanţat de talpa întinsă
prin unul sau mai mulţi montanţi.
Această metodă se poate aplica pentru consolidarea grinzilor cu zăbrele sau

cu inimă plină, ca şi pentru consolidarea cadrelor.
În funcţie de eforturi, tiranţii se pot realiza atât din oţel rotund, cât şi din
profile laminate sau din table sudate.
Prin transformarea în grindă macaz, momentul încovoietor în grinda

existentă scade mult, apărând în schimb un efort de compresiune a cărui
valoare este invers proporţională cu înălţimea grinzii macaz.
Eforturile din elementele componente ale unei grinzi macaz depind de

deschiderea şi de înălţimea sa, precum şi de numărul de montanţi intoduşi
Relaţii de calcul pentru eforturile din grinzile macaz
Eforturile din grindă calculate pe schema statică a grinzii cu macaz se
suprapun peste eforturile existente în grindă înainte de aplicarea macazului.
Pentru ca sistemul macaz să fie utilizat cât mai eficient, se impune

descărcarea grinzilor existente. Aceasta se realizează de obicei prin utilizarea
unor prese hidraulice rezemate pe eşafodaje speciale, prin intermediul
cărora se descarcă grinda, dar se poate utiliza pentru descărcare şi
pretensionarea tirantului.
În cazul grinzilor cu zăbrele schimbarea schemei statice în grindă cu macaz

introduce în toate barele grinzii existente un efort de compresiune, astfel
încât barele solicitate la întindere se descarcă, în funcţie de valorile iniţiale
ale eforturilor existente.
Dacă bare întinse ale grinzii neconsolidate se transformă în bare comprimate

este obligatorie asigurarea lor împotriva pierderii stabilităţii generale. De
aceea, pe cât posibil tirantul va fi astfel dimensionat încât să nu modifice
sensul eforturilor din barele grinzii cu zăbrele.
La aplicarea acestei metode se va ţine cont de tendinţa macazului de a-şi
pierde stabilitatea în sens perpendicular axului său, asigurarea împotriva
acestui eveniment realizându-se prin contravântuiri verticale amplasate în
dreptul montanţilor grinzii macaz.
Transformarea grinzilor cu zăbrele în grinzi cu macaz

d.1.) Transformarea unei grinzi existente în grindă macaz
d.2.) Transformarea unei grinzi existente în grindă cu catarg constă în

amplasarea unui tirant deasupra grinzii existente, distanţat prin intermediul
unui montant denumit catarg.
Catarg cu tirant
d.2.) Transformarea unei grinzi existente în grindă cu catarg
Schimbarea schemei statice în sistem catarg se utilizează pentru reducerea

săgeţilor şi eforturilor în console ca de exemplu la acoperişurile peroanelor,
copertine de mari dimensiuni, etc.
Schema statică a acestui sistem este alcătuită dintr-un catarg peste care este
întins un tirant prins cât mai aproape de vârful consolei.
Această metodă se poate aplica pentru consolidarea grinzilor cu zăbrele sau

cu inimă plină, ca şi pentru consolidarea cadrelor.
Efortul în tirant se determină cu relaţia:
𝑞𝑙 2 ℎ
𝑀≤ − 𝑇(𝑙1 sin 𝛼 + cos 𝛼)
2 2
 M - moment încovoietor capabil al grinzii
 q - încărcare pe metru liniar de grindă
 T - efortul în tirant.
Impunând o săgeată y la capătul consolei, se poate determina efortul de

pretensionare necesar:
𝑦∙𝐸∙𝐴
𝑇1 = 𝑇 −
𝑙 ∙ sin 𝛼
unde: E, A sunt modulul de elasticitate şi aria grinzii în consolă.
e) Consolidare prin post - tensionare
Metoda reprezintă o modificare adusă celei descrise anterior, în sensul că în

tiranţi se introduce un efort de pretensionare care are drept efect
descărcarea elementelor structural de eforturile provenie din încărcările
existente.
Domeniul de aplicabilitate al acestei metode este similar cu cel al metodei

anterioare, în plus putându-se aplica pentru consolidarea barelor întinse
care nu-şi pot prelua integral efortul.
În acest caz tirantul trebuie să fie amplasat în centrul de greutate al secţiunii

pentru ca ansamblul bară – tirant să fie solicitat centric.
Pretensionarea presupune o proiectare şi o execuție mult mai pretențioase
decât în cazul utilizării altor metode, însă prezintă şi avantaje cum ar fi
consumul redus de oțel şi mărirea domeniului elastic de lucru al
materialului.
La grinzile simplu rezemate tirantul se amplasează la talpa inferioară, efortul

de pretensionare putându-se introduce
- prin strângerea şuruburilor de la capetele tirantului sau
- prin dilatatare termică a tirantului şi blocare înainte de răcire
Grinzi simplu rezemate consolidate cu tirant pretensionat

Grindă continuă consolidată cu tiranți pretensionați

Aceeaşi metodă se poate aplica şi la grinzile cu zăbrele sau cadre
f) Suplimentarea barelor din alcătuirea grinzilor cu zăbrele
Sistemele cu zăbrele sunt des întâlnite în alcătuirea elementelor clădirilor

industriale, în special sub formă de ferme, contravântuiri orizontale şi
verticale.
Metoda de consolidare prin suplimentarea barelor se poate realiza în două

moduri:
- suplimentarea barelor se realizează păstrând gabaritul iniţial al grinzii
- grinda se consolidează prin mărirea înălţimii sale realizată prin adăugarea

unor tălpi noi şi prelungirea sistemului de zăbrele până la acestea
(consolidare cu mărirea gabaritului iniţial)

Consolidare păstrând gabaritul inițial al grinzii

Consolidare cu mărirea gabaritul iniţial al grinzii

1.3. Descărcarea elementelor prin sprijinire
Metoda constă în transferul încărcărilor asupra unor elemente noi, care să le

preia integral încărcările.
În funcţie de particularităţile construcţiei şi de natura efortului care trebuie

preluat, scoaterea de sub efort a unui element ce urmează a fi înlocuit se
poate realiza în diverse moduri.
Cea mai simplă soluţie constă în realizarea de reazeme adiacente capetelor

elementului deteriorat, prin intermediul
- unor vinciuri cu şurub sau prese hidraulice aşezate pe eşafodaje sau
- altor elemente care să poată prelua efortul.

De exemplu, în cazul grinzilor orizontale cu zăbrele, pentru descărcarea

diagonalelor sau montanţilor se poate aşeza peste talpa superioară o grindă
rigidă, având o lungime care să acopere minim două panouri complete
adiacente zonei de intervenţie.
În funcţie de particularităţile construcţiei şi de natura efortului care trebuie

preluat, scoaterea de sub efort a unui element ce urmează a fi înlocuit se
poate realiza în diverse moduri.
Talpa superioară se prinde în noduri de grinda rigidă prin intermediul unor

juguri, iar transferul efortului aferent elementului ce trebuie descărcat către
grinda rigidă se realizează prin intermediul unor prese hidraulice.
Elementele solicitate la întindere se pot descărca prin intermediul unor

tiranţi din oţel rotund a căror lungime se reglează prin strângerea piuliţelor,
iar rezemarea se face prin intermediul unor profile laminate care descarcă pe
un scaun realizat din elemente sudate.
Scaun pentru fixarea tiranţilor

În cazul grinzilor cu inimă plină avariate local, descărcarea zonei avariate se
poate obţine prin intermediul
- unor eşafodaje cu prese hidraulice,
- a unor popi extensibili, sau
- a altor dispozitive, amplasate în funcţie de posibilităţile de la faţa locului şi

de solicitările din elementul respectiv.
Consolele şi stâlpii unei hale cu poduri rulante care necesită consolidări ca

urmare a măririi încărcărilor date de poduri, se pot consolida prin descărcare
directă prin intermediul unui stâlp suplimentar, legat elastic de cel al halei şi
amplasat chiar sub reazemul grinzii de rulare.
.
Stâlpii şi fundaţiile acestora pot fi descărcate prin grinzi sudate de stâlp care
descarcă prin intermediul preselor hidraulice rezemate pe elemente noi.
Pentru descărcarea grinzilor deteriorate se utilizează transferarea parţială a
încărcărilor aferente acestor grinzi asupra altor grinzi metalice noi denumite
grinzi de transfer. Acestea se amplasează deasupra celor deteriorate,
transferul eforturilor realizându-se prin intermediul unor tiranţi din oţel
dimensionaţi la întreaga încărcare aferentă grinzilor deteriorate.
1.4. Consolidarea elementelor metalice cu beton
Metoda de consolidare constă în umplerea cu beton sau înglobarea în beton
a elemetelor verticale sau uşor înclinate, aplicându-se în special stâlpilor.
Stâlpi înglobaţi în beton

Metoda de consolidare constă în umplerea cu beton sau înglobarea în beton
a elemetelor verticale sau uşor înclinate, aplicându-se în special stâlpilor.
Stâlpi umpluţi cu beton

Prin aplicarea metodei se obţine mărirea capacităţii de rezistenţă şi
rigidităţii elementului consolidat.
Cămăşuirea stâlpilor metalici se realizează prin îmbrăcarea acestora în beton

armat.
Dacă între metal şi beton se realizează conlucrarea prin intermediul

conectorilor, atunci sistemul constructiv devine de tip B.A.R. (beton armat
cu armătură rigidă).
În cazul în care consolidarea stâlpului se realizează sub sarcină, secţiunea

elementului consolidat este capabilă să preia doar sarcinile care intervin
după intrarea în lucru a betonului, adică încărcări suplimentare celor
existente în momentul consolidării.
Un dezavantaj al metodei îl reprezintă sporul important adus de beton

încărcării permanente a construcţiei.
Dacă nu se realizează conlucrarea beton-metal, intervenţia nu poate fi
considerată consolidare, ci protecţie a elementului necesară împotriva
coroziunii sau incendiului.
Consolidarea prin umplerea cu beton a elementelor metalice se foloseşte

numai pentru secţiuni închise sau pentru secţiuni alcătuite din elemente
depărtate la care solidarizarea ramurilor este făcută cu plăcuţe.
1.5. Îmbunataţirea comportării elementelor la pierderea
stabilităţii generale
Metoda constă:
- fie în prevederea de legături care reduc lungimile de flambaj ale
elementelor comprimate, încovoiate sau comprimate şi încovoiate,
- fie în modificarea secţiunii elementelor comprimate, încovoiate sau
comprimate şi încovoiate
astfel încât să se comporte mai bine la stabilitate generală.
Prin utilizarea metodei se obţine îmbunătăţirea rigidităţii întregii structuri.
Metoda se utilizează numai dacă sunt îndeplinite două condiţii:

• pe de o parte elementele care şi-au pierdut stabilitatea trebuie să fie
solicitate în domeniul elastic,
• iar pe de altă parte, prevederea de legături sau modificarea secţiunilor
trebuie să se realizeze după descărcarea elementului afectat de pierderea
stabilităţii şi revenirea lui la poziţia iniţială.
Dacă elementele au fost deformate în domeniul plastic, acestea se

înlocuiesc.
stabilităţii generale
Consolidarea stâlpilor unei hale industriale care aveau tendinţa de flambaj

stabilităţii locale prin rigidizarea pereţilor
Metoda este utilizată pentru îmbunătăţirea comportării la stabilitate locală a
pereţilor elementelor metalice.
Pereţii elementelor care fac parte din clasa 4 de secţiuni sunt proiectaţi
ţinându-se cont de zona activă a acestora care poate prelua încărcările în
situaţia în care restul pereţilor au voalat.
La halele construite din table groase şi profile laminate la cald voalarea nu

este acceptată.
Dacă stabilitatea generală este asigurată, atunci voalarea nu este

periculoasă, însă afectează capacitatea de rezistenţă a elementului.
Pentru consolidarea acestor elemente se rigidizează pereţii voalaţi.

Dacă după descărcare se constată că deformaţia nu este permanentă,
tablele voalate se pot consolida
o fie prin prevederea unor rigidizări care reprezintă reazeme pentru tabla
respectivă,
o fie prin adăugare de material în zona centrală a panoului de tablă.
1 - rigidizare
Rigidizarea inimii unei grinzi de cadru

Dacă deformaţia este permanentă, se poate combina metoda refacerii
geometriei elementelor deformate în domeniul plastic cu metoda rigidizării.
a) vedere în plan balcon susţinut de grinzi metalice voalate

1-sală ; 2-balcon ; 3-balustradă balcon ; 4-stâlpi; 5-scară; 6- fisuri în placă ;
7-grinzi voalate
Aceasta constă în îndreptarea deformaţiilor pereţilor prin intermediul unor
rigidizări diagonale prevăzute cu şuruburi sau cu bride în care se introduc
pene.
După îndreptarea pereţilor rigidizările diagonale se sudează pe perete pe
întreaga lungime, devenind astfel reazem pentru aceasta şi prevenind o
voalare ulterioară.
b) grindă consolidată
A-A deformaţii inimă; B-B deformaţii tălpi; C-C secţiune
2. Metode de consolidare a ansamblurilor structurale
Structurile clădirilor industriale necesită consolidări în următoarele situaţii:
- este necesară extinderea lor;
- s-au schimbat condiţiile de solicitare avute în vedere la proiectare ;
- construcţia nu se comportă bine în exploatare
2.1 Extinderea structurilor

Reabilitarea halelor industriale poate necesita extinderi pe oricare dintre
cele trei direcţii.
Extinderile pot să fi fost luate sau nu în consideraţie la proiectarea iniţială
a halei.
În cazul în care s-a ţinut cont de posibilitatea extinderii halei, detaliile de
execuţie ale elementelor existente sunt realizate astfel încât să permită
ataşarea extinderii la hala existentă (fundaţiile existente sunt excentrice,
stâlpii sunt prevăzuţi cu console simetrice pentru podul rulant şi acoperiş,
etc.), iar dacă extinderea a fost gândită să fie realizată fără rost de dilataţie,
elementele comune celor două structuri au fost dimensionate astfel încât
să fie capabile să preia încărcările provenite din cele două structuri.
Dacă proiectul iniţial este disponibil, este suficientă realizarea unei structuri
în conformitate cu acesta, după efectuarea verificărilor impuse de
modificările normelor sau ale încărcărilor tehnologice.
În orice caz, structura extinderii va urmări sistemul structural al halei

iniţiale.
Există situaţii în care beneficiarul, deşi posedă o hală a cărei extindere a fost
prevăzută din faza de proiectare, să dorească din anumite motive
(economice sau de fezabilitate) să modifice sistemul structural al extinderii.
În această situaţie, dacă nu pot fi prevăzute rosturi, este obligatorie

verificarea întregului ansamblu structural format din hala iniţială şi
extindere.
În cazul în care extinderea cerută nu a fost prevăzută de la început, diferitele

tipuri de extindere se pot rezolva astfel:
În cazul extinderii pe direcţie longitudinală, aceasta se poate realiza fără
rost dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
o în zona extinsă a halei să se desfăşoare o activitate similară cu cea din

hala existentă, ceea ce presupune gabarite şi încărcări asemănătoare ;
o să existe posibilitatea procurării şi montării unor elemente structurale

similare cu cele existente;
o să se poată păstra sistemul structural şi dimensiunile halei existente;
o lungimea halei cu tot cu extindere nu trebuie să depăşească lungimile

care impun prevederea de rosturi de dilataţie;
o hala existentă să fie aptă pentru exploatare;
o cadrele şi fundaţiile halei existente alăturate extinderii trebuie să fie

capabile să preia încărcările provenite din cele două structuri sau să fie
apte să suporte consolidări acceptabile ca volum şi importanţă
Dacă una sau mai multe condiţii nu sunt îndeplinite extinderea se va realiza
cu prevederea unui rost între cele două structuri.
Dimensiunea rostului este de obicei impusă de gabaritul fundaţiei existente;
Extinderea pe direcţia longitudinală a unei hale existente necesită de obicei

desfacerea închiderii de fronton şi mutarea sa la capătul extinderii;
Dacă la capetele halei sunt amplasate elemente rigide precum contravântuiri

verticale şi orizontale care din motive tehnologice trebuie desfiinţate, este
obligatorie analizarea prin calcul a comportării de ansamblu a construcţiei
extinse, luând în considerare modificările aduse structurii.
Extinderea pe direcţie transversală a halelor presupune adăugarea uneia

sau mai multor deschideri.
Se pot utiliza două metode de extindere în direcţie transversală a halelor:

- structurile extinderii şi halei existente sunt independente;
- structura extinderii este comună cu structura halei existente.
Prima metodă constă în proiectarea unei structuri noi, în conformitate cu

cerinţele beneficiarului şi cu normele în vigoare la data proiectării.
Cu toate acestea, proiectarea unei structuri noi alăturată alteia existente

poate să determine situaţii care necesită expertizarea şi consolidarea
structurii existente:
o cele două structuri trebuie să fie fundate la aceeaşi adâncime, în cazul în

care structura nouă necesită adâncime mai mare de fundare este
necesară consolidarea fundaţiilor de calcan ale halei existente;
o în situaţia în care construcţia nouă este mai înaltă decât construcţia

existentă se produce o supraîncărcare a celei vechi datorată aglomerării
de zăpadă.
În cazul în care cele două structuri nu sunt independente este obligatorie
analizarea implicaţiilor alipirii structurii extinderii la structura existentă, atât
din punctul de vedere al capacităţii acesteia de a prelua şi transmite
încărcările gravitaţionale, dar mai ales în ceea ce priveşte comportarea
ansamblului extins la seism.
Pentru extinderi de dimensiuni mici soluţia uzuală este realizarea unui

semicadru articulat pe structura existentă.
Pentru extinderi comparabile cu hala existentă este convenabil să se

continue sistemul structural al acesteia.
În cazul extinderii pe direcţie transversală a halelor, dacă se cere desfiinţarea

închiderii laterale, trebuie verificat dacă aceasta face sau nu parte din
sistemul structural al halei existente, caz întălnit de obicei la structurile de tip
uşor, la care stâlpii sunt împiedicaţi să flambeze de structura rigidă a
închiderii.
Extinderea pe verticală este cea mai dificil de realizat întrucât presupune
ridicarea acoperişului şi înălţarea stâlpilor. Aceasta poate implica consolidări
ale stâlpilor şi completarea contravântuirilor verticale.
Ca exemplu este prezentat cazul unei extinderi realizate numai pe verticală,

dar dublată de o mărire a încărcărilor tehnologice, care a necesitat
construirea unei structuri noi ( fundaţii, stâlpi, acoperiş) montate intercalat
cu cea existentă.
După montarea acoperişului nou s-a întrerupt producţia pe o perioadă

scurtă, necesară demontării vechii structuri şi finalizării celei noi.
Extindere pe verticală
1-hala veche; 2-stâlpi; 3- grinzile podurilor rulante; 4- fermă; 5- fundaţie veche; 6-fundaţie nouă
2.2 Utilizarea conlucrării spaţiale
Conlucrarea reprezintă proporţia în care elementele componente ale
oricărei structuri se încarcă în funcţie de rigidităţile proprii şi de legăturile pe
care le au între ele.
Sistemele constructive ale clădirilor industriale au fost proiectate până în anii

’70 pe modele plane, dezvoltate pe cele două direcţii ale halei.
Cele două sisteme plane erau alcătuite din cadre transversale încastrate la
bază şi cadre longitudinale contravântuite vertical.
Conlucrarea spaţială a cadrelor transversale are loc prin intermediul a două

subansamble:
- acoperişul contravântuit
- şi ansamblul grinzilor de rulare.
În urma considerării conlucrării cadrelor la aceste niveluri se constată

reduceri importante ale eforturilor aferente unui cadru transversal calculat
pe modelul plan.
Există situaţii în care subansamble nelegate fizic pot fi făcute să conlucreze
în aşa fel încât să micşoreze volumul de consolidări necesar în caz contrar.
1-ferme; 2-ferme consolidate; 3-stâlpi marginali; 4-stâlpi centrali; 5-căi de rulare monorai;
6-bare existente ; 7- bare introduse
În exemplul prezentat în loc să se consolideze toate fermele unei hale, s-a
adoptat soluţia consolidării a 3 ferme (din 13), amplasate la câte trei travei.
Restul fermelor erau descărcate pe fermele consolidate prin grinzi
longitudinale continui, obţinute prin rigidizarea contravântuirilor verticale de
acoperiş.
2.3 Exploatarea rezervelor plastice ale structurii
Existenţa rezervelor plastice de rezistenţă ale structurilor static

nedeterminate poate fi exploatată dacă se acceptă incursiunile în domeniul
inelastic în anumite zone ale elementelor.
Prin formarea articulaţiilor plastice are loc o modificare a schemei statice
soldată cu redistribuirea eforturilor în structură.
Condiţiile în care se poate conta pe redistribuirea plastică se referă la

capacitatea oţelului şi secţiunilor de a dezvolta articulaţiile plastice înainte
de pierderea stabilităţii locale sau generale a oricărei componente
aparţinând structurii.
2.3 Exploatarea rezervelor plastice ale structurii
De asemenea trebuie respectată condiţia ca prin formarea articulaţiilor

plastice deformaţiile să se menţină în limite care să nu stânjenească
activitatea şi să nu producă interacţiuni cu structuri vecine independente.
În anumite cazuri deformaţiile plastice ale unor elemente structurale pot fi

acceptate fară consolidări sau cu intervenţii minime.
Un exemplu se referă la grinda cu zăbrele a unei estacade la care două dintre

barele comprimate, executate din profile mai mici decât cele prevăzute în
proiect, au flambat.
S-a efectuat calculul fără a considera existenţa celor două bare flambate şi
s-a constatat că grinda avea suficientă capacitate portantă chiar în aceste
condiţii.
Eforturile s-au redistribuit între elementele structurale prin deformare
plastică, iar structura nu a ajuns în situaţia de colaps datorită rezervelor
plastice de care a dispus.
Exploatarea rezervelor plastice ale structurilor static nedeterminate poate să
micşoreze volumul intervenţiilor până la anularea lor.
3. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice
Avarii frecvente:
a) ruperea îmbinărilor grindă – stâlp realizate cu sudură
b) ruperea îmbinărilor de continuitate a grinzilor de cadru realizate cu
eclise şi şuruburi de înaltă rezistenţă
c) pierderea stabilităţii locale a tălpilor şi/sau a inimii grinzilor în
vecinătatea îmbinării grindă – stâlp
d) pierderea stabilităţii locale a elementelor componente ale secţiunii
stâlpilor în vecinătatea prinderii în infrastructură a acestora
e) pierderea stabilităţii locale a inimii nodului de cadru
f) pierderea stabilităţii generale a diagonalelor contravântuirilor verticale
g) ruperea diagonalelor întinse ale contravântuirilor verticale şi/sau a
prinderii acestora de cadru
h) pierderea stabilităţii generale a grinzilor cadrelor
i) deformarea remanentă a structurii;
Soluţii de consolidare:
a) Refacerea continuităţii îmbinării grindă – stâlp şi mărirea capacităţii de
rezistenţă a acesteia se realizează prin prevederea unei vute la talpa
inferioară a grinzii şi a unor rigidizări verticale amplasate în lungul grinzii
la talpa superioară.
a) Refacerea continuităţii îmbinării grindă – stâlp şi mărirea capacităţii de
rezistenţă a acesteia se realizează prin prevederea unei vute la talpa
inferioară a grinzii şi a unor rigidizări verticale amplasate în lungul grinzii
la talpa superioară. Se vor prevedea rigidizări transversale pe stâlp, sudate
în adâncime de tălpi, la nivelul vutei. De asemenea se vor prevedea
rigidizări transversale pe stâlp, în zona nodului de cadru mărindu-se
rigiditatea acestuia.
b) Îmbinările de continuitate a grinzilor, amplasate în zonele potenţial
plastice, realizate cu eclise şi şuruburi se consolidează prin
o Înlocuirea ecliselor şi a şuruburilor de prindere;

o Îndepărtarea zonelor cu deformaţii plastice şi înlocuirea acestora cu
elemente noi care care au caracteristici mecanice superioare, astfel
încât fenomenul să nu se mai repete;
o Adăugarea la partea inferioară a unei secţiuni „T” (cu talpa în jos) pe o
lungime care să depăşească îmbinarea deteriorată cu cel puţin jumătate
din înălţimea grinzii. Eclisele existente se vor suda de grindă cu
cordoane de sudură în relief. Se va mări capacitatea de rezistenţă a
stâlpului funcţie de noua capacitate plastică de rezistenţă a grinzii
consolidate pe înălţimea etajelor adiacente grinzii consolidate.
o Consolidarea stâlpului se face prin mărirea secţiunii tălpilor prin adaos
de material sudat
c) Zonele de grindă care sunt afectate de pierderea stabilităţii locale a
tălpilor şi/sau inimii vor fi consolidate în conformitate cu soluţiile
a) soluţie de reparare în cazul

deformaţiilor mici
b) soluţie de reparare în cazul

deformaţiilor mari
c) soluţie de consolidare în
cazul deformaţiilor mari
c) Zonele de grindă care sunt afectate de pierderea stabilităţii locale a
tălpilor şi/sau inimii vor fi consolidate în conformitate cu soluţiile
a) rigidizarea inimii voalate
b) rigidizarea şi placarea inimii

voalate
d) Zonele voalate din vecinătatea prinderii stâlpilor în infrastructură se
vor consolida conform cu soluţiile
Repararea stâlpilor voalaţi

d) Zonele voalate din vecinătatea prinderii stâlpilor în infrastructură se
vor consolida conform cu soluţiile
Soluţie de reparatie recomandată în cazul pereţilor voalaţi

e) Nodurile de cadru care au inima voalată se consolidează prin
prevederea a două plăci de dublare a inimii, sudate de tălpile stâlpului,
care să depăşească înălţimea nodului sus şi jos pe o distanţă egală cu cel
puţin lăţimea tălpii stâlpului
f) Grinzile cadrelor care şi-au pierdut stabilitatea generală în zona
îmbinării grindă – stâlp (talpa inferioară fiind comprimată) se
consolidează prin transformarea secţiunii dublu T a grinzii într-o secţiune
cheson, prin sudarea a două inimi laterale şi o talpă inferioară
suplimentară, care să depăşească cu cel puţin hgrindă/2 zona afectată.
îmbinării grindă – stâlp (talpa inferioară fiind comprimată)
Lungimea efectivă a consolidării va fi stabilită astfel încât cordoanele de
sudura a inimilor suplimentare de talpa inferioară a grinzii existente
nedeformată să aibă capacitatea de rezistenţă necesară transmiterii forţei
tăietoare.
îmbinării grindă – stâlp (talpa inferioară fiind comprimată)
Se va mări capacitatea de rezistenţă a stâlpului funcţie de noua capacitate
plastică de rezistenţă a grinzii consolidate pe înălţimea etajului inferior şi
superior faţă de grinda consolidată. Consolidarea stâlpului se face prin
mărirea secţiunii tălpilor prin adaos de material sudat.
Cedarea structurilor sudate prin rupere fragilă este rară, dar ea poate fi
dramatică. Probabil exemplul cel mai dramatic şi cel mai bine cunoscut
este ruperea fragilă a navelor maritime de tip Liberty în timpul celui de-al
doilea război mondial.
Ruperile s-au iniţiat de la discontinuităţile sudurii şi s-au propagat prin
tablă de oţel carbon care a constat din perlită grosieră formată la răcirea în
cuptor. În acest caz fisurarea a fost minimizată prin folosirea tablei
normalizate, care are perlită cu granulaţie fină şi care este mult mai
tolerantă faţă de iniţierea fisurii la discontinuităţile de sudare

Limbă

Reabilitare Teorie

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Reabilitare Teorie

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Remedierea şi consolidarea

In cele mai multe cazuri, remedierea defectelor constructiilor

Expertul, chemat sa dea solutia de remediere, sa aduca o

Nu este posibila stabilirea unei solutii de reabilitare fara sa se

Este necesara intelegerea cauzelor care au adus constructia in

In multe situatii este necesar sa se examineze proiectul

Examinarea proiectului se impune nu numai pentru adoptarea

Se vor prezenta tehnologiile de executie, abaterile admisibile la

precum si criterii specifice pe tipuri de structure, grupate în anexe

Intervenţiile se pot grupa, funcţie de amploarea acestora, astfel:

Reparaţiile, care constau în intervenţii prin care performanţele

Consolidările, care constau în intervenţii prin care sunt mărite

La alegerea soluţiei de intervenţie, se vor avea în vedere următoarele :

descărcarea parţială de eforturi a elementului înainte de a se face

menţinerea poziţiei centrului de greutate şi a axialităţii barei;

stabilirea proprietăţilor fizico-mecanice şi sudabilităţii oţelului

Repararea elementelor din oţel şi a prinderilor acestora se poate

o La elementele încovoiate materialul se adaugă la tălpi spre a

- materialul adăugat se dispune în mod simetric faţă de secţiunea

- dacă distribuirea materialului adăugat poate crea variaţii bruşte de

- la confecţionarea şi punerea în operă a materialului de adaos, se

Prin schimbarea schemei statice se urmăreşte redistribuirea eforturilor

Având în vedere că acest tip de consolidare se execută asupra

- calculul static se efectuează în două etape: în etapa 1, pe schema

- detaliile constructive trebuie să corespundă schemei statice nou

- prin schimbarea schemei statice nu trebuie să fie induse în nici un

Consolidarea elementelor prin modificarea schemei statice se pretează

 descărcarea elementelor prin sprijinire

Metoda constă în transferul încărcărilor asupra unor elemente noi, care

Cea mai simplă soluţie constă în realizarea de reazeme adiacente

Metoda de consolidare constă în umplerea cu beton sau înglobarea în

Prin aplicarea metodei se obţine mărirea capacităţii de rezistenţă şi

 îmbunatatirea comportarii elementelor la pierderea stabilitatii

Metoda constă fie în prevederea de legături care reduc lungimile de

Prin utilizarea metodei se obţine îmbunătăţirea rigidităţii întregii

Metoda se utilizează numai dacă sunt îndeplinite două condiţii:

Dacă elementele au fost deformate în domeniul plastic, acestea se

Intervenţiile se pot grupa, funcţie de amploarea acestora, astfel:

Reparaţiile, care constau în intervenţii prin care performanţele

Consolidările, care constau în intervenţii prin care sunt mărite

Cauzele care fac necesare reparațiile sau consolidările sunt degradările

Abaterile pot fi admisibile și inadmisibile.

Clasificarea defectele structurale

Nr. crt. Denumirea defectului

Nr. crt. Denumirea defectului

Nr. crt. Denumirea defectului

Nr. crt. Denumirea defectului

Nr. crt. Denumirea defectului

Nr. crt. Denumirea defectului

Nr. crt. Denumirea defectului

Nr. crt. Denumirea defectului

Nodul de cadru are intrinsec zone de concentrare a tensiunilor şi inevitabil

Folosirea tehnologiei sudării aduce tensiunile reziduale din cordoanele de

La acţiuni dinamice nodurile trebuie să echilibreze solicitările suplimentare

au fost dimensionate în metoda rezistenţelor admisibile la care efortul

Îmbinările sudate de mare performanţă tehnologică s-au impus inițial

dar la ele s-au constatat avarii periculoase care au demarat studii

Clasificarea tipurilor de defecte rezultate la sudarea metalului

Defectele vizibile de pe suprafaţa sudurii sunt

În funcţie de tipul elementului şi de cerinţele impuse, se pot efectua

Procedeele de examinare nedistructivă pot fi împărţite în două categorii,