Sunteți pe pagina 1din 25

4

CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A
PERSOANEI FIZICE

4.1. NOŢIUNEA CAPACITĂŢII DE


FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

Potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la


persoanele fizice şi juridice, capacitatea de folosinţă este aptitudinea
generală a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Cu alte
cuvinte, capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea persoanei
fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile, calitatea de a fi
subiect individual de drept civil, adică participarea la diferite
raporturi juridice civile. Capacitatea de folosinţă exprimă însăşi
esenţa calităţii omului de a fi subiect individual de drept civil.
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
fundamentată de prevederile art. 15 alin. 1 ale Constituţiei României
în care se stabileşte că „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile
prevăzute de acestea”.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are ca surse
aproape toate izvoarele de drept civil (mai puţin cele cu aplicaţie
exclusivă la persoanele juridice), dintre care amintim: Codul civil;
Codul familiei; Codul penal, modificat şi republicat; Decretul nr.
31/1954; Decretul nr. 212/1974 de ratificare a Pactului internaţional
privind drepturile civile şi politice ale omului; Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004; Legea fondului funciar nr. 18/1990,
modificată şi republicată; Legea nr. 50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările
ulterioare; Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat; Legea arendării nr. 16/1994,
92
cu modificările ulterioare; Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu protocoalele
adiţionale la această Convenţie (ratificată prin Legea nr. 30/1994);
Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului;
Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările ulterioare;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul
juridic al adopţiei; Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor etc.164
Trebuie precizat că subiectele de drept pot fi privite atât, în
general, ca participante la raporturile juridice, aparţinând oricărei
ramuri de drept ale sistemului obiectiv, cât şi ca participante numai
la ramurile de drept civil, reglementate de dreptul civil 165.

4.2 ÎNCEPUTUL CAPACITĂŢII


DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

4.2.1 Regula dobândirii capacităţii de folosinţă


de la data naşterii

Întrucât capacitatea civilă de folosinţă este legată de existenţa


fiinţei umane, art. 7 alin. 1, din Decretul 31/1954 stabileşte principiul
după care „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea
persoanei...”166.
Alineatul 2 al articolului citat prevede şi o excepţie de la
această regulă: „drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţie, însă numai dacă el se naşte viu”.167 Această prevedere
prezintă un interes deosebit, deoarece dovada faptului că un copil s-a
născut viu este uşor de făcut.
Prin urmare, ca regulă, data naşterii este începutul capacităţii
de folosinţă a persoanei fizice. Data naşterii se dovedeşte cu actul de
stare civilă, care este certificatul de naştere eliberat în condiţiile legii.
Declaraţia de înregistrare a naşterii se face la primăria locului unde
164
Gheorghe Beleiu, op.cit., p.306.
165
Teofil Pop, op.cit., p.14.
166
Ştefan Răuschi, Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică.
Persoana juridică, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, p.171.
167
Prevederile art. 7 alin. 2 reiau principiul din dreptul roman infans conceptus nato
habetur quoties de ejus commodis agitur (copilul conceput se socoteşte născut ori
de câte ori acesta este în interesul său), deosebindu-se de prevederile Codului civil
francez (art.725) care prevede condiţia ca noul născut să se nască şi viabil.
93
s-a produs naşterea, în termen de 15 zile de la data naşterii, de către
părinţi, iar în cazul unei împiedecări, de către administraţia
maternităţii sau unităţii sanitare unde s-a produs naşterea, de către
medicul sau alte persoane care au fost de faţă la naştere.

4.3.2 Excepţia privind începutul capacităţii de folosinţă

Aşa cum am arătat, potrivit art. 7 alin. 2, din Decretul nr.


31/1954, „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă
numai dacă el se naşte viu”. Prin urmare, copilul conceput se
consideră că există. Copilul născut mort este considerat că nu există
(art. 654 C.civ.).
Rezultă că prin excepţie nu întreaga capacitate civilă de
folosinţă, ci numai aptitudinea de a dobândi drepturi este
recunoscută persoanei fizice, cu condiţia să se nască viu.
Pentru a se putea dobândi anticipat capacitatea de folosinţă,
înainte de naştere, adică chiar din momentul concepţiei copilului încă
nenăscut, este necesar să fie îndeplinite două condiţii cumulative.
Acestea sunt:
a) copilul conceput să dobândească numai drepturi, nu şi
obligaţii;
b) copilul să se nască viu.

a) Capacitatea de folosinţă anticipată constă numai în


aptitudinea de a avea drepturi şi aceasta este o măsură de protecţie
adoptată în favoarea copilului conceput, dar încă nenăscut, deci ea
poate avea în conţinutul său numai drepturi, iar nu şi obligaţii.
În literatura juridică de specialitate, în legătură cu această
condiţie a excepţiei legale examinate mai sus, s-a pus problema dacă
este sau nu îndeplinită ipoteza în care un astfel de copil este chemat
să culeagă o moştenire, beneficiu recunoscut copilului încă nenăscut.
Potrivit art. 654 din Codul civil „Copilul conceput este
considerat că există” şi această prevedere a Codului civil este în
concordanţă cu aceea a art. 7, din Decretul nr. 31/1954, deoarece,
dacă în timpul sarcinii tatăl copilului ar înceta din viaţă, în lipsa unor
asemenea prevederi, el ar fi înlăturat de la moştenirea tatălui său,
împrejurare care ar constitui o gravă injustiţie 168.
Consacrarea excepţiei de către art. 7 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954 şi art. 654 Cod civil impune determinarea persoanei dacă a
existat ca subiect de drept, deci dacă a putut dobândi drepturi.
Dispoziţiile de mai sus, privind recunoaşterea capacităţii de
folosinţă în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu
168
Petru Andrei, Irina Apetri, op.cit., p.230; Gheorghe Beleiu, op.cit., p.313.
94
prevederile art. 61 din Codul familiei care prevede că: „Timpul
cuprins între a trei sute şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii
copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la
zi”169. Textul stabileşte o prezumţie legală privind perioada
concepţiei, deoarece durata sarcinii este greu de precizat.
Legiuitorul a prevăzut o perioadă minimă şi una maximă ca
limită ale concepţiei, înăuntrul cărora un copil poate să se nască viu,
stabilind un interval de 121 de zile, oricare dintre acestea putând fi
socotite ca moment al concepţiei.
Trebuie menţionat că din această primă condiţie a aplicării
excepţiei rezultă faptul că, dacă regula priveşte aptitudinea de a
avea atât drepturi, cât şi obligaţii civile, capacitatea de folosinţă
anticipată are un conţinut mai restrâns, el referindu-se numai la
drepturile civile.
Cu privire la această primă condiţie se cere o dezvoltare
specială. Capacitatea de folosinţă anticipată a copilului este
concepută ca o prevedere legală stabilită în interesul copilului; prin
urmare, ea se referă numai la aptitudinea de a avea drepturi.
Problema care se ridică este de a şti dacă un copil conceput poate
primi o moştenire, atât timp cât acceptarea unei succesiuni implică şi
obligaţia acestuia de a achita cota parte din datoriile succesiunii,
potrivit art. 774-777 Cod civil.
Acceptarea unei succesiuni nu contravine condiţiei stabilite de
art. 7 din Decretul nr. 31/1954 deoarece copilul conceput dobândeşte
un drept asupra unei universalităţi (formată atât din drepturi, cât şi
din obligaţii) şi această succesiune conform art. 19 din Decretul nr.
32/1954, pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi Decretul nr.
31/1954, nu poate fi acceptată de minor, indiferent de vârstă, decât
sub beneficiu de inventar. Aceasta înseamnă că succesorul „va plăti
datoriile succesiunii numai până la concurenţa bunurilor ce el a
primit” (art. 713, punctul 1 Cod civil). Acceptarea sub beneficiu de
inventar prezintă avantajul, printre altele, că exclude răspunderea
pentru pasiv dincolo de limitele activului.

b) În legătură cu a doua condiţie a dobândirii anticipate a


capacităţii de folosinţă de către copilul conceput – copilul să se nască
viu – este de reţinut că legislaţia (de exemplu cea franceză) nu
pretinde viabilitatea copilului născut.
Pentru a fi considerat că s-a născut viu este suficient ca el să fi
respirat măcar o dată, probă care este uşor de făcut prin expertiza

169
Aplicaţii ale excepţiei se găsesc şi în materie de donaţie şi testament. Astfel, art.
808 Cod civil prevede: „Este capabil de a primi prin donaţie între vii oricine este
conceput în momentul donaţiunii. Este capabil a primi prin testament oricine este
conceput la epoca morţii testatorului”.
95
medico-legală, care atestă existenţa aerului în plămâni (dovedită prin
proba docimaziei). Indiferent cât timp a trecut de la naştere (un
minut, o oră, o zi etc.), copilului i se întocmesc două acte de stare
civilă: actul de naştere şi actul de deces 170. Faptul că copilul a
decedat mai înainte de a se înregistra naşterea acestuia nu înlătură
obligaţia de înregistrare a naşterii sale171.
A doua condiţie a dobândirii anticipate a capacităţii de
folosinţă – copilul să se nască viu – trebuie înţeleasă şi în sensul că
un copil născut mort este considerat că nu a dobândit capacitatea de
folosinţă anticipată. Legislaţia civilă recunoaşte copilului o
personalitate condiţionată, care se consolidează dacă el se naşte
viu şi este retroactiv desfiinţată dacă se naşte mort. Prin urmare,
rezultă că, în timp ce capacitatea de folosinţă anticipată este
afectată de o condiţie rezolutorie, capacitatea de folosinţă obişnuită
– dobândită la naştere – este pură şi simplă.
Întrucât problema stabilirii datei concepţiei copilului este
destul de dificilă, deoarece stadiul actual al dezvoltării ştiinţelor
medicale şi biologice nu poate determina cu precizie momentul
concepţiei, legiuitorul a recurs la instituirea unei prezumţii legale
privitoare la perioada concepţiei.
Aşa cum am arătat mai înainte, Codul familiei în art. 61
statuează că „Timpul cuprins între a trei sute şi a o sută optzecea zi
dinaintea naşterii copilului este timpul legal a concepţiunii...”.
Intervalul de 121 de zile între termenul maxim şi termenul minim de
gestaţie este timpul legal de concepţie.
Din redactarea art. 61 din Codul familiei rezultă că textul
instituie două prezumţii: 1) prezumţia celei mai lungi gestaţii (de 300
de zile) şi celei mai scurte gestaţii (de 180 de zile); 2) prezumţia
posibilităţii conceperii copilului în oricare dintre zilele intervalului
cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii 172.
Este unanim admisă opinia din literatura juridică că prima
prezumţie este juris et de jure: aceasta înseamnă că nu poate fi
răsturnată prin proba contrarie. Aşa dar, este inadmisibilă proba care
ar tinde la o asemenea răsturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin
hotărâre judecătorească, să se modifice legea, ceea ce nu este
permis173.
170
C. Stănescu, Drept civil. Persoana fizică, persoana juridică, Drepturile reale,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.14 şi urm.; Ernest Lupan, Dan
Popescu, op.cit., p.29; Petru Andrei, Irina Apetri, op.cit., p.231; Teofil Pop, op.cit.,
p.21.
171
Gheorghe Beleiu, op.cit., p.313.
172
Teofil Pop, op.cit., p.22; Gheorghe Beleiu, op.cit., p.314.
173
Teofil Pop, op.cit., p.22. În acest sens, vezi Decretul nr. 13/1991, a S.civ. a C.S.J. în
Dreptul nr. 1/1992, p.111; T.R.Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol.II, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p.46.
96
Cea de a doua prezumţie formează obiect de controversă, sub
aspectul naturii sale juridice. Soluţia dominantă este în sensul
calificării acestei prezumţii ca o prezumţie relativă (juris tantum). În
concluzie, este admisibilă proba care tinde să stabilească că era
posibilă concepţiunea într-o anumită porţiune a intervalului de 121
de zile, cu excluderea celeilalte părţi a acestui interval legal.
4.3 CONŢINUTUL CAPACITĂŢII DE
FOLOSINŢĂ A PERSOANEI

4.3.1 Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă

Pornind de la definiţia capacităţii de folosinţă, astfel cum este


conturată în art. 5, alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, putem configura
conţinutul acesteia, care constă în „aptitudinea omului de a avea
toate drepturile şi obligaţiile civile”. După cum se poate observa,
acest conţinut se obţine din reunirea a două laturi: o latură activă –
aptitudinea de a avea drepturi subiective civile – şi o latură pasivă,
constând în aptitudinea de a avea obligaţii.
Cu excepţia capacităţii de folosinţă anticipată, acest conţinut
al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice îl întâlnim în toate
cazurile.

4.3.2 Reguli de stabilire a conţinutului capacităţii de


folosinţă a persoanei fizice

În determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a


persoanei fizice trebuie să se ţină seama de anumite reguli şi anume:

1) Raportarea la sistemul legislativ al unui stat este un


principiu de bază, cu precizarea că sistemul legislativ al ţării noastre
include pe lângă reglementările naţionale, interne şi reglementări
internaţionale (Pacte, Convenţii internaţionale privind drepturile civile
ale omului la care România este parte prin aderare ori ratificare). De
altfel, potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţie, tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
După Revoluţia din decembrie 1989 a fost îmbogăţit conţinutul
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice prin două căi legislative: 1)
abrogarea prevederilor din legislaţia regimului comunist, care
conţineau anumite îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice şi 2) adoptarea unor reglementări prin care se recunosc

97
persoanelor noi drepturi ori se stabilesc altele desfiinţate de
legislaţia anterioară revoluţiei.

2) Luarea în considerare a îngrădirilor capacităţii de


folosinţă este o regulă importantă ce determină întinderea reală a
conţinutului acestei capacităţi. Aceste îngrădiri sunt stabilite de
legislaţia în vigoare sub forma unor măsuri de protecţie a unor
interese individuale ori generale, cât şi acelea care au un caracter de
sancţiune (sau chiar pedeapsă) 174.

3) La determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă


a persoanei fizice trebuie luate în considerare atât normele
dreptului civil, cât şi normele aparţinând altor ramuri de
drept, în măsura în care se referă la elemente ale
conţinutului acestei capacităţi
Dacă actele normative specifice pentru alte ramuri de drept
(dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul muncii etc.) au
legătură cu elemente ale conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, ele trebuie luate în considerare şi examinate pentru
a determina conţinutul real şi exact al acestei capacităţi 175.

4) Stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a


persoanei fizice se face cu luarea în considerare numai a
aptitudinii omului de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile,
iar nu şi de altă natură, aparţinând altor ramuri de drept.
În prima secţiune a acestui capitol am arătat că în lucrarea de
faţă ne vom ocupa de capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, ca
expresie a calităţii de subiect de drept civil şi nu ca subiect de drept
al altor ramuri de drept.
Din alte ramuri de drept, cum ar fi, de exemplu, dreptul
constituţional, vor fi reţinute pentru conţinutul capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice numai acele drepturi şi obligaţii fundamentale care
permit unei persoane să ia parte la raporturile civile, iar din dreptul
internaţional vor fi preluate numai acele drepturi care consacră
drepturi civile, iar nu şi alte drepturi. În ce priveşte drepturile
consacrate în Pactele internaţionale privind drepturile omului
(ratificate de România prin Decretul nr. 212/1974), nu va fi reţinut,
pentru conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice decât
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, iar din
acest Pact, doar dispoziţiile referitoare la drepturile civile, nu şi cele
privitoare la drepturile politice (care fac parte, îndeosebi, din
174
Ernest Lupan, Dan Popescu, op.cit., p.35; Gheorghe Beleiu, op.cit., p.315.
175
Valer-Vasile Bică, Ioan Burghelea, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2001, p.146.
98
capacitatea de drept constituţional, de drept penal, de drept
procesual)176.
În ceea ce priveşte drepturile cuprinse în pacte, tratate,
convenţii şi acorduri internaţionale, care sunt reţinute pentru
conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, este de observat
că, potrivit prevederilor art. 20 din Constituţie, „Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România
este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

4.3.3 Criteriile de determinare a conţinutului


capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Cu prilejul tratării noţiunii conţinutului capacităţii de folosinţă a


persoanei fizice am arătat că acest conţinut constă în aptitudinea
persoanei de a avea toate drepturile şi toate obligaţiile civile. Astfel,
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice – cu excepţia capacităţii
de folosinţă anticipate – are în conţinut o latură activă – aptitudinea
de a avea drepturi subiective civile – şi o latură pasivă, constând în
aptitudinea de a avea obligaţii.
În conţinutul „capacităţii de folosinţă sunt cuprinse toate
drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţia în vigoare” 177.
În prezentarea sistematică a conţinutului capacităţii de
folosinţă a persoanelor fizice vom apela la trei criterii de grupare a
drepturilor subiective civile:
1) Criteriul izvorului de drept. Potrivit acestui criteriu,
drepturile subiective civile se împart în: a) drepturi fundamentale,
recunoscute de Constituţie, care permit unei persoane să ia parte la
raporturile juridice civile şi b) drepturi cuprinse în legislaţia civilă.
2) Criteriul naturii drepturilor civile. În conformitate cu
acest criteriu drepturile civile se divid în: a) patrimoniale şi b)
nepatrimoniale.
3) Criteriul sursei legislative. În raport cu acest criteriu,
drepturile civile se împart în: a) drepturi consacrate în legislaţia
internă şi b) drepturi consacrate în legislaţia internaţională (pacte,
convenţii).
176
Teofil Pop, op.cit., p.125; Gheorghe Beleiu, op.cit., p.316.
177
Iosif Urs, Smaranda Angheni, op.cit., p.186.
99
1. Din categoria drepturilor fundamentale, un loc central îl
ocupă dreptul la muncă, consacrat în Constituţia României. Potrivit
art. 41 alin. 1 din Constituţie, „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.
Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de
muncă este liberă”. Legat de dreptul la muncă este dreptul la
protecţia socială a muncii. Articolul 41 alin. 2 din Constituţie dispune:
„Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc
securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi
al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul
săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii
deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii
specifice, stabilite prin lege”
Dreptul la muncă este intim legat de dreptul la proprietatea
privată, garantat de Constituţie precum şi dreptul la moştenire.
În categoria drepturilor fundamentale cu caracter patrimonial
se încadrează şi dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică178. În ocrotirea acestui drept, art. 52 din Constituţie prevede
că: „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim,
anularea actului şi repararea pagubei”.
Din sfera drepturilor fundamentale prevăzute de Constituţie,
care permit unei persoane fizice să ia parte la raporturile juridice
civile, enumerăm acele drepturi care, sub aspectul dreptului civil, se
clasifică în drepturi personale nepatrimoniale şi anume: dreptul de
asociere în partide politice, în sindicate, în patronate şi alte forme de
asociere. Tot în sfera drepturilor fundamentale, care se exprimă, sub
aspectul dreptului civil, în drepturi personale nepatrimoniale se
situează şi dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22 din
Constituţie), precum şi dreptul la inviolabilitatea domiciliului (art. 27
din Constituţie).

2. Pentru a configura conţinutul capacităţii de folosinţă a


persoanei fizice, în funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective
civile se divid în patrimoniale şi personale nepatrimoniale, iar primele
se subclasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Din categoria drepturilor reale pe care le poate avea persoana
fizică fac parte: dreptul de proprietate privată, alte drepturi reale
principale (dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,
178
Benone Puşcă, Andy Puşcă, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p.330; Vasilica Negruţ, Drept administrativ,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.310.
100
dreptul de superficie şi dreptul de servitute), dreptul de preemiţiune
şi drepturile reale accesorii (dreptul de gaj, ipoteca şi privilegiile).
Drepturile de creanţă, care sunt nelimitate ca număr, se divid după
izvorul lor în drepturi izvorâte din contracte civile şi cele născute din
acte juridice unilaterale179.
Din categoria drepturilor personale naptrimoniale fac parte:
drepturile legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a
persoanei (dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate corporală, la
libertate, la onoare, la reputaţie, la secretul vieţii particulare etc.);
drepturile privitoare la elementele de identitate ale persoanei
(dreptul la nume, la prenume, la domiciliu); drepturile referitoare la
creaţia intelectuală ca formă de exprimare a personalităţii (dreptul
de autor, de inventator, de inovator etc.)180.

3. Din categoria drepturilor civile cuprinse în legislaţia


internaţională fac parte cele care izvorăsc din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin
Decretul nr. 212/1974 şi Convenţia internaţională cu privire la
drepturile copilului, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 18/1990.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, pe lângă
drepturi, cuprinde şi obligaţii corelative.

4.4 ÎNGRĂDIRILE CAPACITĂŢII DE


FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

În determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a


persoanei fizice trebuie avute în vedere îngrădirile aduse acestei
capacităţi, prin prevederi legale exprese.
Potrivit art. 6 din Decretul 31/1954, nici o persoană nu poate fi
îngrădită în capacitatea de folosinţă, decât în cazurile şi condiţiile
expres stabilite de lege.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă, din punct de vedere juridic,
nu sunt altceva decât incapacităţi de drept civil, şi ele vor fi disociate
de incapacităţile din alte ramuri de drept, care nu au relevanţă
juridică pentru materia dreptului civil 181.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă pot fi grupate în raport de
finalitatea lor în două categorii: îngrădiri sau incapacităţi cu
179
Teofil Pop. op.cit., p.27.
180
Drepturile civile ale omului în România, Revista română de drept nr. 10/1985, p.5-
9; revista „Drepturile omului”, nr. 1-4/1991.
181
Gheorghe Beleiu, op.cit., p.317; Teofil Pop, op.cit., p.29.
101
caracter de sancţiune sau de măsuri de siguranţă şi îngrădiri sau
incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie a persoanei
fizice.
După modul cum operează, incapacităţile de drept civil pot fi
împărţite, la fel, în două categorii: în incapacităţi care operează de
plin drept (ope legis) şi incapacităţi care operează prin efectul unei
hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile.
În raport de izvorul de drept care le instituie, îngrădirile sau
incapacităţile de drept civil pot fi grupate în două categorii:
incapacităţi stabilite în legislaţia civilă şi incapacităţi stabilite în
legislaţia penală.

4.4.1 Îngrădiri cu caracter de sancţiune juridică ori


cu caracter de măsuri de siguranţă

Potrivit legislaţiei noastre civile, nimeni nu poate fi lipsit de


capacitatea de folosinţă, aceasta fiind o cerinţă elementară a
personalităţii umane, a calităţii omului de subiect de drept civil.
Aceasta nu înseamnă, însă, că întinderea conţinutului nu poate fi
îngrădită în cazurile şi condiţiile stabilite de lege, posibilitate
prevăzută expres în art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.
Aceste îngrădiri (incapacităţi) se găsesc atât în legislaţia
civilă, cât şi în legislaţia penală. Dacă prin conduita persoanei fizice
se încalcă legea penală, îngrădirea prevăzută de lege are caracter de
sancţiune penală. Dacă printr-o astfel de conduită se încalcă legea
civilă, îngrădirea respectivă are caracter de sancţiune civilă 182.

a) Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală sunt


prevăzute de legea penală. În conformitate cu prevederile art. 53 C.
penal, pedepsele penale sunt: principale, complimentare şi accesorii.
Pedepsele principale sunt: detenţiunea pe viaţă; închisoarea
de la 15 zile la 30 de ani 183, amendă de la 100.000 lei la 50.000.000
lei. Sub aspectul îngrădirii de folosinţă a persoanei fizice, pedepsele
penale principale interesează doar în măsura în care ele determină
un anumit regim juridic al pedepsei complementare, al celei accesorii
ori a măsurilor de siguranţă, care au incidenţă directă asupra acestei
capacităţi. Din punctul de vedere al îngrădirii capacităţii de folosinţă
182
Ernest Lupan, Dan Popescu, op.cit., p.38.
183
Potrivit art. 1 din Decretul-Lege nr. 6/1990 „Pedeapsa cu moartea prevăzută
pentru unele infracţiuni din Codul penal şi legile speciale este abolită şi se
înlocuieşte cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă”. În art. 2 din acelaşi act normativ se
prevede: „De la data adoptării prezentului decret-lege (7.01.1990), toate dispoziţiile
privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură penală şi alte
acte normative sunt considerate că se referă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.” În
art. 22 alin.3 din Constituţie se dispune: Pedeapsa cu moartea este interzisă”.
102
a persoanei fizice, importante sunt: pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi şi pedepsa accesorie a interzicerii unor
drepturi.
Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi de
la unu la 10 ani; degradarea militară; confiscarea averii parţială sau
totală. Potrivit art. 64 din Codul penal, pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din
următoarele drepturi: dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile
publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie
implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa o funcţie
sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; drepturile părinteşti;
dreptul de a fi tutore sau curator.
Dintre drepturile prevăzute de art. 64 Cod penal, pentru
dreptul civil prezintă relevanţă interzicerea drepturilor părinteşti şi a
dreptului de a fi tutore sau curator. Celelalte pedepse penale
complementare enumerate mai sus privesc alte ramuri de drept.
Potrivit art. 71 din acelaşi Cod: „Pedeapsa accesorie constă în
interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64”. În art. 71 alin.2,
Cod penal se prevede: „Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage
de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din
momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi
până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau
a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei”.

b) Îngrădiri cu caracter de sancţiune civilă sunt, de


asemenea, reglementate expres prin norme juridice. Este vorba de
sancţiunea prevăzută în art. 109 Codul familiei, care stabileşte
decăderea din drepturile părinteşti. Potrivit art. 109, „Dacă sănătatea
sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de
exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin
neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte ori dacă
educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se
face în spirit de devotament faţă de România, instanţa
judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa
decăderea părintelui din drepturile părinteşti. Citarea părinţilor şi
autorităţii tutelare este obligatorie”.
Potrivit art. 112 din Codul familiei „Instanţa judecătorească va
reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti exerciţiul acestor
drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere,
astfel încât, prin cedarea acestor drepturi, creşterea, educarea,
învăţătura, pregătirea profesională şi interesele patrimoniale ale
copilului nu mai sunt primejduite”.

103
Măsura decăderii din drepturile părinteşti, în temeiul art. 109
din Codul familiei este de natură juridică, o pedeapsă mixtă, adică de
dreptul familiei şi de drept civil. Pentru dreptul civil, o asemenea
pedeapsă prezintă relevanţă în sensul că ea se concretizează în
lipsirea părintelui decăzut de: 1) dreptul de a-l reprezenta pe minorul
sub 14 ani în actele juridice civile; 2) dreptul de a încuviinţa actele
juridice civile ale minorului între 14 şi 18 ani 184.
Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt
prevăzute şi în art. 117 lit. b, Codul familiei, care stabileşte
incapacitatea de a fi tutore şi în alin. ultim din acelaşi articol, în care
se reglementează îndepărtarea din tutelă.
Prin Legea nr. 47/1993, s-a reglementat declararea
judecătorească a abandonului. Potrivit art. 4 alin. 1 „În cadrul
declarării abandonului, instanţa va delega exerciţiul drepturilor
părinteşti instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat sau
instituţiei private legal constituite ori, după caz, altei persoane, în
condiţiile legii”, iar potrivit art. 6 alin. 1: „Instanţa competentă poate
decide oricând, la cererea unuia sau ambilor părinţi, redarea
exerciţiului drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările care
au condus la declararea abandonului şi dacă redarea exerciţiului
acestor drepturi este în interesul copilului”.
O altă îngrădire a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
prin efectul aplicării unei sancţiuni este aceea a nedemnităţii
succesorale reglementată de art. 655, 703 şi 712 Cod civil.
Potrivit art. 655 Cod civil: „Sunt nedemne de a succede şi prin
urmare excluşi de la succesiune: 1. Condamnatul pentru că a omorât
sau a încercat să omoare pe defunct. 2. Acela care a făcut contra
defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă.
3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului,
nu a denunţat aceasta justiţiei”.
Sancţiunea nedemnităţii succesorale se aplică atunci când
moştenitorul se face vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă
moştenirea ori faţă de memoria acestuia. Excluderea în astfel de
situaţii a nedemnului de la moştenire este opera legii, iar nu a voinţei
celui ce lasă moştenirea.
O altă sancţiune civilă care are ca efect îngrădirea capacităţii
de folosinţă a persoanei fizice este decăderea din beneficiul de
inventar şi înlăturarea de la moştenirea bunurilor ascunse ori dosite,
bunuri care fac parte din masa succesorală. În acest caz este vorba
de o îngrădire relativă şi parţială a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice.

184
Gheorghe Beleiu, op.cit., p.320.
104
4.4.2 Îngrădiri cu caracter de protecţie

În această a doua categorie de îngrădiri ale capacităţii de


folosinţă a persoanei fizice se încadrează acele incapacităţi speciale
fie de a încheia anumite acte juridice civile, fie de a dobândi anumite
drepturi sau obligaţii. Aceste incapacităţi pot fi absolute, care
operează între subiectul de drept civil determinat şi toţi ceilalţi
subiecţi de drept civil, nedeterminaţi, ori relative, care operează
numai între subiectul de drept civil avut în vedere şi un alt subiect de
drept civil, determinat185.
Incapacităţile pe care legiuitorul le-a instituit sunt de natură să
ocrotească sau să protejeze interesele anumitor categorii de
persoane, dată fiind situaţia lor specială în care se află.
Întrucât incapacităţile speciale de folosinţă sunt prevăzute în
Codul civil, Codul familiei şi în alte legi, le vom evidenţia,
exemplicativ, în cele ce urmează.

a) Incapacităţi prevăzute în Codul civil


Codul civil stabileşte următoarele incapacităţi speciale:
- Incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de bunurile
sale prin donaţie sau testament (art. 806 C.civ.).
- Incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune, prin
testament, de mai mult de jumătate din bunurile sale (art. 807
C.civ.).
- Incapacitatea tutorelui de a primi legate de la minorul de 16
ani aflat sub tutelă (art. 809 C.civ.).
- Incapacitatea de folosinţă a minorului de 16 ani de a dispune,
în folosul tutorelui său (art. 809 C.civ.).
Minorul ajuns la majorat, nu poate dispune nici prin donaţia
între vii, nici prin testament, în favoarea fostului său tutore, dacă
socotelile definitive ale tutelei n-au fost în prealabil date şi primite 186.
Sunt exceptaţi în amândouă cazurile de mai sus ascendenţii
minorilor, care sunt sau au fost tutori ai lor.
- Incapacitatea medicilor şi farmaciştilor de a primi donaţii sau
legate de la persoana pe care au tratat-o şi aceasta a decedat de
boala respectivă (art. 810 C.civ.).
- Incapacitatea soţilor de a vinde unul celuilalt (art. 1307
C.civ.).
- Incapacitatea judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor de a fi
cesionarii drepturilor litigioase (art. 1309 C.civ.).
b) Incapacităţi speciale prevăzute în Codul familiei:

185
Ernest Lupan, Dan Popescu, op.cit., p.43.
186
Gh. Beleiu, op.cit., p.322.
105
- Incapacitatea tutorelui şi a rudelor sale apropiate de a
încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă (art. 128 C.fam.).
- Incapacitatea de folosinţă a minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă de a face donaţii ori de a garanta obligaţia altuia
(art. 133 alin. 3 C. fam.).
- Incapacitatea soţilor de a împărţi voluntar bunurile comune
în timpul căsătoriei (art. 36 alin. 2 C.fam.).
În afară de îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
la care ne-am referit mai sus, legislaţia noastră cunoaşte şi alte
îngrădiri ori incompatibilităţi, care nu sunt, însă, îngrădiri de drept
civil, ci de altă natură (penală, administrativă, de drept
constituţional, de drept al muncii etc.).
4.5 ÎNCETAREA CAPACITĂŢII DE
FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

4.5.1 Modalităţi de încetare a capacităţii de folosinţă


a persoanei fizice

Capacitatea de folosinţă, recunoscută de lege oricărei


persoane fizice, nu poate înceta decât odată cu moartea, aşa cum
prevede art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954. Fără îndoială că, odată
cu moartea persoanei fizice, încetează calitatea acesteia de subiect
de drept, iar dispariţia subiectului de drept determină sfârşitul
capacităţii de folosinţă187.
Constatarea morţii unei persoane fizice se realizează prin două
moduri:

1. Moartea constatată fizic, direct, prin examinarea


cadavrului şi întocmirea unui certificat constatator al decesului de
către medic sau în lipsă, de un cadru sanitar (art. 29 din Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă).
Constatarea morţii ridică probleme, deoarece practica
medicală cunoaşte moartea clinică şi moartea biologică. În situaţia
morţii clinice, persoana prezintă toate simtomele morţii, dar în cazuri
excepţionale, există posibilitatea reanimării persoanei 188. Datele
medicale au pus în evidenţă că masajul cardiac permite readucerea
la viaţă a persoanelor a căror inimă era oprită, chiar dacă au
supraveţuit doar câteva zile.
În zilele noastre se pune tot mai mult problema morţii clinice
asistate – eutanasia voluntară –, la cererea persoanei care îşi

187
Ştefan Răuschi, Tamara Ungureanu, op.cit., p.172.
188
Petru Andrei, Irina Apetri, op.cit., p.232.
106
exprimă voinţa ca viaţa sa să nu fie prelungită în mod artificial în caz
de maladie incurabilă şi dureroasă. În unele ţări ca Germania, Elveţia,
Finlanda, Belgia, Olanda eutanasia voluntară este îngăduită,
susţinându-se că oamenii trebuie să aibă posibilitatea de a muri în
demnitate, că este intolerabil forţarea unei persoane bolnave
incurabil să moară în condiţiile unei agonii lungi şi dureroase 189.
În legătură cu problema eutanasiei, în literatura de specialitate
s-au purtat vii discuţii, în sensul de a şti dacă aceasta poate fi
legalizată. În România argumentele contra eutanasiei sunt multiple şi
se susţine, printre ele, că: eutanasia este contrară principiilor
medicale; poate apărea oricând un nou tratament al bolii incurabile
respective; oricând sunt posibile erori de diagnostic etc. 190 Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a conchis recent că: prin Convenţia
europeană a drepturilor omului nu se apără sinuciderea asistată sau
eutanasia; că statul nu este obligat să asigure un cadru legal de
natură a permite unei persoane aflate în neputinţă de a se sinucide,
recurgând la ajutor exterior191.
Spre deosebire de moartea clinică, moartea biologică constă în
încetarea cu desăvârşire a vieţii, constatată, potrivit ştiinţei
medicale, prin încetarea pulsaţiilor electronice ale creierului (celula
nervoasă este prima care se descompune).

2. Constatarea judecătorească a morţii, în cazurile când


constatarea directă materială prin examinarea cadavrului persoanei
fizice nu este posibilă, deşi există raţiuni întemeiate ca: martori care
au văzut cadavrul, vârsta, sau alte împrejurări care justifică concluzia
că persoana a încetat din viaţă, fără însă a avea certitudinea că
acest eveniment s-a produs în realitate.
În astfel de cazuri, care se referă la persoane dispărute de mai
multă vreme de la domiciliu sau de persoane dispărute în împrejurări
speciale, se recurge la declararea judecătorească a morţii, în baza
căreia se întocmeşte actul de deces.

4.5.2 Declararea judecătorească a morţii persoanei


fizice

4.5.2.1 Generalităţi

189
Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.70.
190
Radu Popescu, Andy Puşcă, Eutanasia, Editura Fundaţiei Academice„Danubius”,
Galaţi. 2002, p.75.
191
A se vedea cauza Prrety contra Marea Britanie, în C. Bârsan, Problema eutanasiei
pe rolul Curţii de la Strasbourg, soluţionată de Curte prin hotărârea din 29 aprilie
2002.
107
Declararea judecătorească a morţii este mijlocul juridic prin
care se stabileşte data decesului şi, prin urmare, data încetării
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice în situaţiile în care moartea
acesteia nu poate fi constatată fizic.
Precedată sau nu de declararea dispariţiei unei persoane,
declararea judecătorească a morţii este reglementată atât prin
norme de drept substanţial ori material (art. 16-21 din Decretul nr.
31/1954), cât şi prin norme de drept procesual (art. 36-43 din
Decretul nr. 32/1954).
Declararea judecătorească a morţii este justificată de nevoia
social-juridică a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre care
nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă. Deoarece declararea
judecătorească a morţii unei persoane implică consecinţe deosebite
(cel declarat mort putând reapare), această procedură cuprinde două
faze: declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea
judecătorească a morţii192.

4.5.2.2 Declararea judecătorească a dispariţiei

Prin măsurile de procedură şi publicitate, prin condiţiile care


sunt prevăzute de lege şi prin cercetările prealabile, se asigură
existenţa tuturor premiselor care să formeze convingerea că
persoana nu mai este în viaţă şi prin urmare, justifică hotărârea
judecătorească care se pronunţă pentru declararea dispariţiei unei
persoane193.
Articolul 16 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte condiţiile
în care se poate cere declararea judecătorească a dispariţiei unei
persoane: 1) să fie vorba de o dispariţie care să creeze prezumţia că
persoana nu mai este în viaţă; 2) să fi trecut un an de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă.
În lipsa acestor două condiţii, cererea pentru declararea
dispariţiei nu poate fi admisă.
În literatura juridică s-a precizat că termenul de un an de la
data ultimelor ştiri apare şi ca o condiţie a intentării acţiunii, ceea ce
înseamnă că înainte de expirarea termenului de un an nu se va putea
introduce acţiunea pentru declararea judecătorească a dispariţiei.
În cazul în care ziua ultimelor ştiri despre cel ce lipseşte de la
domiciliu nu se poate stabili pe bază de probe, potrivit art. 17 alin.1
din Decretul nr. 31/1954, termenul de un an se va socoti de la
sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar dacă nu se poate stabili nici luna, de
la sfârşitul anului calendaristic. Rezultă că termenul de un an se
192
Petru Andrei, Irina Apetri, op.cit., p.23.
193
Teofil Pop, op.cit., p.39.
108
calculează, după caz, de la: a) ultima zi a lunii; b) ultima zi a anului
calendaristic în care s-au primit ultimele ştiri că persoana era în
viaţă.
Întrucât legea nu prevede care sunt persoanele îndreptăţite să
solicite instanţei declararea judecătorească a dispariţiei, se poate
trage concluzia că o asemenea cerere poate fi formulată de orice
persoană interesată (rudele, creditorii, sau procurorul).
Potrivit art. 36 din Decretul nr. 32/1954: „Cererea de declarare
a dispariţiei unei persoane se introduce la instanţa judecătorească în
circumscripţia căreia această persoană şi-a avut ultimul domiciliu”.
Potrivit art. 37: „Primind cererea, preşedintele instanţei
dispune ca, prin organele primăriei şi prin organele poliţiei, să se
culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei
dispariţie se cere a fi declarată”.
Preşedintele instanţei va dispune, totodată, să se facă la
ultimul domiciliu al acesteia şi la primărie, afişarea cererii, cu
invitaţia ca orice persoană care ar putea da informaţii pentru
soluţionarea cererii să le comunice instanţei. Preşedintele instanţei
va putea sesiza autoritatea tutelară, de la domiciliul celui a cărui
dispariţie se cere a fi declarată, spre a se face, dacă e cazul, numirea
unui curator pentru administrarea acestor bunuri, potrivit art. 152 lit.
c, Codul familiei.
După trecerea a 45 de zile de la afişarea cererii, preşedintele
va fixa termen de judecată, cu citarea părţilor. Persoana a cărei
dispariţie se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu. În
cazul în care dispărutul a avut un mandatar general, el va fi citat atât
la ultimul domiciliu, cât şi la domiciliul mandatarului său 194.
Procesul se desfăşoară cu participarea celui care a formulat
cererea, dispărutul având calitatea de pârât. Având în vedere
interesul general pe care îl prezintă existenţa sau inexistenţa unei
persoane, la proces participă în mod obligatoriu procurorul. Pentru
dovedirea condiţiilor cerute de lege se administrează în faţa instanţei
probele necesare în vederea declarării judecătoreşti a dispariţiei,
părţile şi procurorul formulând întrebări şi punând concluzii în şedinţă
publică. Hotărârea de declarare a dispariţiei se comunică părţilor,
pentru dispărut hotărârea comunicându-se prin afişare. Hotărârea
poate fi atacată, folosind căile ordinare de atac. Hotărârea de
declarare a dispariţiei, rămasă definitivă, se va afişa timp de 30 de
zile la uşa instanţei de fond şi a primăriei ultimului domiciliu al celui
dispărut.
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 31/1954, în cazul în care
dispărutul posedă avere, instanţa va putea să comunice această

194
Gheorghe Beleiu, op.cit., p.331; Petru Andrei, Irina Apetri, op.cit., p.235.
109
hotărâre şi autorităţii tutelare pentru a se institui curatela, în vederea
administrării averii dispărutului.
În privinţa efectelor sale, hotărârea judecătorească de
declarare a dispariţiei, rămasă irevocabilă, creează obligaţii pentru
anumite persoane, în vederea ocrotirii intereselor copiilor minori, a
ocrotirii intereselor dispărutului, precum şi a unor terţe persoane.
După declararea judecătorească a dispariţiei, în principiu, nu
se produce nici o modificare în ceea ce priveşte capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice, ca subiect de drept. Potrivit art. 19 din
Decretul nr. 31/1954, „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu
a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.
Din categoria măsurilor privind ocrotirea intereselor
patrimoniale ale dispărutului şi a intereselor unor terţe persoane,
menţionăm posibilitatea ca autoritatea tutelară să instituie curatela
(art. 152 lit. 2 din Codul familiei, art. 16 din Decretul nr. 31/1954 şi
art. 39 din Decretul nr. 32/1954).
Din textele citate rezultă că luarea măsurii instituirii curatelei
nu este obligatorie, ci este legată de existenţa împrejurărilor care
necesită o asemenea măsură. De asemenea, din categoria măsurilor
privind ocrotirea intereselor copiilor minori, menţionăm prevederile
art. 113 din Codul familiei, care dispune că în cazul în care ambii
părinţi sunt dispăruţi, autoritatea tutelară are obligaţia de a institui
tutela.
O opinie controversată în doctrină se referă la soarta hotărârii
judecătoreşti de declarare a dispariţiei unei persoane, în situaţia în
care această persoană reapare.
Într-o opinie se susţine că oricine are interes şi în primul rând
dispărutul, care a reapărut, poate cere instanţei să se anuleze
hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.
Într-o altă opinie se demonstrează că anularea unei asemenea
hotărâri nu prezintă nici un interes, deoarece hotărârea
judecătorească de declarare a dispariţiei nu are nici un efect în
privinţa existenţei şi întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice dispărute.
Trebuie reţinut că, pentru a se putea trece la procedura
declarării judecătoreşti a morţii în cazurile „obişnuite” (nu în cazurile
excepţionale prevăzute în art. 16 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954)
este necesar să fie îndeplinită cerinţa prealabilă a declarării
dispariţiei persoanei fizice.

4.5.2.3 Declararea judecătorească a morţii

Potrivit prevederilor art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, de


regulă, declararea morţii poate fi cerută de orice persoană
110
interesată, ca şi declaraţia dispariţiei, în următoarele condiţii: a) să
existe o hotărâre judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă
irevocabilă, care să fi fost afişată timp de 30 de zile, potrivit art. 39
alin. 1 din Decretul nr. 32/1954; b) să fi trecut cel puţin 4 ani de la
data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana dispărută era în
viaţă; c) de la data afişării hotărârii de declarare a dispariţiei să fi
trecut 6 luni.
În ceea ce priveşte prima condiţie, art. 16 alin. 3 din Decretul
nr. 31/1954 prevede că: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război,
într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu, sau într-o altă
împrejurare, care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi
declarat mort fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa...”.
Din conţinutul art. 16 alin. 3 citat rezultă că trebuie îndeplinite,
cumulativ, două condiţii pentru a se putea declara moartea
persoanei dispărute, şi anume: a) persoana să fi dispărut într-o
împrejurare excepţională, „care îndreptăţeşte a se presupune
decesul”, cum ar fi: fapte de război, accident de cale ferată,
naufragiu şi altele asemănătoare (accident aviatic, cutremur,
inundaţie, revoluţie, act terorist etc.); b) de la data împrejurării
dispariţiei persoanei să fi trecut cel puţin un an 195.
În asemenea situaţii de excepţie, când nu mai este necesară
declararea judecătorească a dispariţiei, nu se mai impune nici cea de
a treia condiţie, a trecerii unui termen de 6 luni de la data afişării
hotărârii196.
Din literatura de specialitate (doctrină, ca şi jurisprudenţă)
rezultă că declararea judecătorească a morţii precedată de
declararea dispariţiei reprezintă regula, iar declararea morţii
neprecedată de declararea dispariţiei, constituie excepţia197.
Procedura de declarare judecătorească a morţii se
desfăşoară după aceleaşi reguli şi cuprinde aceleaşi etape ca şi
procedura declarării judecătoreşti a dispariţiei (art. 36, 37 şi 40 din
Decretul nr. 32/1954).
Art. 41 din Decretul nr. 32/1954, dispune că „Hotărârea de
declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de
stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă”.
Înregistrarea se face la „autoritatea administraţiei publice locale de
la: a) locul de naştere al celui declarat mort; b) domiciliul celui
declarat mort, în cazul când actul de naştere a fost întocmit la

195
Gh. Beleiu, op.cit., p.332.
196
Petru Andrei, Irina Apetri, op.cit., p.239.
197
O asemenea excepţie o poate constitui împrejurarea când, o persoană, aflându-se
în stare de ebrietate, s-a aruncat de pe navă în Dunăre şi, drept urmare, s-a înecat,
fără a putea fi salvat, ci doar hainele şi buletinul de identitate (Dec.civilă nr.
550/1989 a Trib. Jud. Constanţa, în Dreptul nr. 1-2/1990, p.126.
111
autorităţile locale din străinătate; c) domiciliul persoanei care a
solicitat declararea judecătorească a morţii, situaţie în care locul
naşterii şi domiciliul nu sunt cunoscute”. (art. 41 lit. a, b, c din Legea
nr. 119/1996).
Stabilirea datei morţii în cazul declarării judecătoreşti a
morţii şi rectificarea ei. Stabilirea datei morţii comportă unele
precizări. Instanţa de judecată, apreciind probele administrate
pronunţă o hotărâre prin care stabileşte data morţii, după care
urmează a fi înscrisă în registrul de stare civilă. Data ultimelor ştiri se
stabileşte potrivit prevederilor art. 17 din Decretul nr. 31/1954, fiind
aceea a ultimei zile a lunii sau a anului în care a avut loc dispariţia.
Regulile de stabilire a datei morţii, în hotărâre, sunt precizate
în art. 18 alin. 2-3 din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Data morţii
dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. În lipsă de indicii
îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului
după care se poate cere declararea judecătorească a morţii”.
Prin urmare, instanţa judecătorească va stabili data morţii în
felul următor: a) ultima zi a termenului de 4 ani, în situaţia declarării
morţii precedată de declararea dispariţiei; b) ultima zi a termenului
de 1 an în cazul declarării morţii fără o prealabilă declarare a
dispariţiei.
De reţinut că „data morţii” nu trebuie confundată: 1) cu „data
ultimelor ştiri”; 2) „data împrejurării care îndreptăţeşte a se
presupune decesul”; 3) „data pronunţării hotărârii declarative de
moarte”; 4) data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte.
Întrucât este vorba de declararea morţii prezumate, este
posibil ca data stabilită de instanţă ca fiind cea a morţii să nu
corespundă realităţii, să nu fie exactă, de aceea art. 18 alin. 4 din
Decretul nr. 31/1954 permite rectificarea ei, dispunând: „Instanţa
judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit
dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă
dată”.
Acţiunea în rectificarea datei morţii poate fi introdusă de orice
persoană interesată, iar data adevărată a morţii poate fi dovedită
prin orice mijloace de probă.
După rectificarea datei morţii, toate efectele produse de
hotărârea declarativă de moarte se vor raporta la noua dată a morţii.
Rectificarea datei morţii va urma aceeaşi procedură stabilită
de art. 42 din Decretul nr. 32/1954 pentru anularea hotărârii
declarative de moarte.

Efectele declarării judecătoreşti a morţii

112
Efectul esenţial al hotărârii de declarare a morţii produce
aceleaşi efecte juridice, în principiu, cu cel produs de actul de deces
al morţii constatate fizic şi anume încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, cu alte cuvinte încetarea calităţii de
subiect de drept a acesteia.
Cu referire la acest efect, art. 18 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954 prevede că: „De îndată ce hotărârea declarativă de moarte
a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data
stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii”.
Deşi hotărârea declarativă de moarte are caracter constitutiv,
de menţionat este faptul că ea produce efecte nu numai pentru viitor
de la data când devine irevocabilă, dar şi pentru trecut începând cu
data stabilită în cuprinsul hotărârii ca fiind cea a morţii.
În consecinţă, în raport cu această dată se va stabili data
desfacerii căsătoriei, dacă un copil s-a născut înăuntrul sau în afara
căsătoriei etc., în general efectele hotărârii de declarare a morţii fiind
aceleaşi ca şi ale morţii fizice constatate de organele competente. De
data morţii, în dreptul civil, sunt legate efecte importante, precum:
deosebirea succesiunii, stingerea drepturilor viagere. Deşi
succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în
hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune
succesorală (de 6 luni) începe să curgă doar de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii.
4.5.2.4 Anularea hotărârii de declarare a morţii

În conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. 1 din Decretul nr.


31/1954 „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere,
oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”. Anularea
poate fi solicitată de orice persoană interesată, de procuror şi în
primul rând de persoana care a fost declarată moartă şi a reapărut.
Acţiunea în anularea hotărârii declarative de moarte este
imprescriptibilă, putând fi introdusă oricând şi este de competenţa
instanţei care a pronunţat hotărârea prin care s-a stabilit moartea.
Această acţiune poate fi introdusă de cel reapărut în viaţă, soţul său,
rude, creditorii săi, de procuror. Potrivit art. 42 din Decretul nr.
32/1954 judecata se face de urgenţă cu citarea persoanelor care au
fost părţi la procedura prin care s-a pronunţat moartea şi cu
participarea obligatorie a procurorului.
„În cazul în care se dovedeşte că cel declarat mort trăieşte,
instanţa va anula hotărârea, dispunând să se comunice aceasta
serviciului de stare civilă pentru a face cuvenita rectificare în
registrul actelor de stare civilă” (art. 42 alin. 3 din Decretul nr.
32/1954).

113
Efectele anulării hotărârii declarative de moarte
Cel mai important efect al hotărârii de anulare a declarării
morţii este acela că, în mod retroactiv, se consideră că cel
declarat mort a fost totdeauna în viaţă. Fiind vorba despre
nulitate, o asemenea hotărâre produce efecte retroactive şi, prin
urmare, vor renaşte toate drepturile şi obligaţiile cărora li s-a pus
capăt prin hotărârea declarativă de moarte, adică succesiunea sa va
fi considerată că nu s-a deschis, căsătoria sa va fi considerată că nu
a încetat etc.
Cu toate acestea, de la principiul retroactivităţii hotărârii de
anulare legea face unele excepţii astfel: în sfera dreptului civil art. 20
alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte că, cel care a fost declarat
mort şi a obţinut anularea hotărârii prin care i se declarase moartea
„poate cere înapoierea bunurilor sale, cu toate acestea, dobânditorul
cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face
dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este
în viaţă”.
Textul citat reglementează două categorii de raporturi juridice:
a) raporturile dintre persoana fizică reapărută şi moştenitorii
prezumtivi, care au cules bunurile succesiunii; b) raporturile dintre
persoana fizică reapărută şi subdobânditorii bunurilor succesiunii.
Cu privire la prima categorie de raporturi, trebuie reţinut că pe
data morţii, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a
deschis succesiunea, la care au avut vocaţie moştenitorii prezumtivi
ai persoanei declarată moartă. Prin anularea hotărârii declarative de
moarte devine caduc titlul de moştenitor al persoanelor ce au primit
moştenirea, astfel încât aceştia posedând bunurile fără titlu, sunt
datori să le restituie, aşa cum prevede prima parte a art. 20 alin. 2
din Decretul nr. 31/1954. La restituirea bunurilor către adevăratul
proprietar, ca efect al anulării hotărârii declarative de moarte,
urmează să se ţină seama de drepturile şi obligaţiile pe care le are
posesorul, care diferă după cum acesta este de bună ori rea credinţă.
Moştenitorul prezumtiv de bună credinţă (care nu cunoştea că
cel declarat mort era în viaţă) are următoarele obligaţii faţă de
adevăratul proprietar:
- să restituie bunurile în natură ori de câte ori este posibil;
- dacă a înstrăinat bunurile cu titlu oneros către un terţ
subdobânditor de bună credinţă să restituie preţul primit.
Moştenitorul prezumtiv de rea credinţă (care ştia că cel
declarat mort era în viaţă) are următoarele obligaţii faţă de
adevăratul proprietar:
- să restituie bunurile în natură ori de câte ori este posibil;
- dacă a înstrăinat bunurile cu titlu oneros către un terţ,
subdobânditor de bună credinţă (când înstrăinarea rămâne validă) va
114
restitui fie preţul obţinut pentru aceste bunuri, fie valoarea bunurilor
din momentul revendicării, la opţiunea adevăratului proprietar;
- să restituie toate fructele produse de bunuri (naturale,
industriale, civile) sau echivalentul lor.
Cu privire la a doua categorie de raporturi (între reapărut şi
subdobânditorul unor bunuri din succesiune) soluţia este diferită în
funcţie de: buna ori reaua credinţă a subdobânditorului, natura
actului cu titlu oneros sau cu titlu gratuit prin care s-a dobândit
bunul.
În conformitate cu regulile de drept comun, ca o consecinţă a
desfiinţării titlului în baza căruia bunurile au fost stăpânite de
persoana care a înstrăinat, urmează să se desfiinţeze şi înstrăinările
făcute de acesta terţilor, potrivit adagiului: resoluto jure dantis
resolvitur jus accipientis (odată desfiinţat dreptul celui care
transmite, se defiinţează şi dreptul celui care primeşte) 198.
Prin urmare, cel reapărut în viaţă poate cere înapoierea
bunurilor direct de la terţi subdobânditori ca efect al anulării morţii
prezumate. Cu toate acestea art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 a
instituit o excepţie permitând subdobânditorului să păstreze în
natură bunurile dobândite dacă el a fost de bună credinţă şi dacă le-a
dobândit cu titlu oneros. Aşa dar, terţul subdobânditor nu va suporta
nici o consecinţă a anulării hotărârii declarative de moarte, dacă
îndeplineşte cumulativ cele două condiţii: 1) să fi dobândit bunurile
cu titlu oneros şi 2) să fi fost de bună credinţă. Per a contrario
excepţia nu va opera iar actele de înstrăinare se vor desfiinţa şi
textul subdobânditor va trebui să restituie bunurile în natură dacă el
a primit bunurile cu titlu gratuit, precum şi atunci când le-a dobândit
cu titlu oneros dar a fost de rea credinţă 199.

4.5.2.5 Comorienţii

Potrivit art. 21 din Decretul nr. 31/1954: „În cazul în care mai
multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată
stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit
deodată”. În doctrină aceste persoane sunt denumite comorienţi,
adică comuritori sau persoane care au murit în aceeaşi împrejurare,
fără a se putea stabili că una a supravieţuit alteia.
Problema comorienţilor se întâlneşte în practica
judecătorească în materie succesorală, în cazul persoanelor între
care există vocaţie succesorală reciprocă şi ele decedează în aceeaşi
împrejurare. O astfel de problemă se pune în lumina prevederilor art.
654 alin. 1 C.civ., potrivit cărora „Pentru a succede trebuie neapărat
198
Teofil Pop, op.cit., p.50.
199
Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.86.
115
ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii
succesiunii”. Sunt situaţii în care este dificil de determinat care dintre
persoanele între care există vocaţie succesorală reciprocă, a fost în
viaţă în momentul deschiderii succesiunii, situaţii în care nu se poate
stabili care dintre ele a predat celeilalte sau celorlalte 200.
Dovada momentului deschiderii succesiunii se poate face cu
orice mijloace de probă admise de lege. În cazul comorienţilor, o
asemenea dovadă este imposibil de făcut. Pentru această ipoteză,
legiuitorul a instituit prezumţia concomitenţei momentului morţii,
ceea ce înseamnă că nici una din persoanele care au decedat în
aceeaşi împrejurare nu o va succede pe cealaltă. Deci, în cazul
comorienţilor, deschiderea succesiunii se va produce concomitent
pentru toate persoanele care au decedat în aceeaşi împrejurare,
ceea ce înseamnă că, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art.
654 C.civ. acestea nu se vor moşteni unele pe altele 201.

200
Ernest Lupan, Dan Popescu, op.cit., p67.
201
Codul civil francez, în art. 720-721, diferenţiază în aceste împrejurări momentul
morţii în raport de vârstă şi sexul comorienţilor, legiuitorul fiind preocupat să
menţină ordinea succesorală şi păstrarea averii în cadrul familiei (Ambrorse Colin şi
H. Capitant, Cours elementaire de droit francais, Librairie Delloz, Paris, 1922, p.371.
116