eramica populară

Olăritul reprezintă o activitate meşteşugărească

specializată prin posedarea unor procedee tehnice de modelare a lutului (argilei) în scopul
obţinerii diverselor produse de ceramică, care erau utilizate în gospodărie. Olăritul pe teritoriul
Moldovei a inclus și fabricarea olanelor, a cărămizilor arse pentru construcţia locuinţelor.
Vasele de ceramică arsă sînt apreciate pînă astăzi ca documente arheologice în baza cărora
se fac concluzii despre cultura vechilor civilizaţii. Olăritul are o istorie milenară şi există diferite
opinii despre geneza acestui important meşteşug, care din cele mai vechi timpuri asigura
comunitatea şi piaţa cu obiecte de ceramică. Acest gen de activitate în Moldova a fost
îmbrăţişat mai întîi de bărbaţi, dar în comun cu femeile, care îndeplineau un şir de lucrări
auxiliare.
Despre perioada timpurie a dezvoltării olăritului ne vorbesc materialele săpăturilor arheologice
realizate în multe localităţi din republică. În epoca medievală deja se practica confecționarea
vaselor din „lut sec” pentru pregătirea bucatelor, iar pentru păstrarea lichidelor – din „lut gras”.
Tehnici de lucru
Ca materie primă pentru confecţionarea vaselor se foloseşte lutul sau argila, care se găsește în
toate localităţile, la diferite adîncimi. Prelucrarea lutului include cîteva etape importante:
a) Extragerea şi alegerea lutului de impurităţi;
b) Pregătirea lutului muiat cu apă prin frămîntare şi dospire de cîteva ori pentru a obţine o
anumită plasticitate;
c) Mărunţirea lutului prin tăierea lui în felii subţiri cu o cuţitoaie în formă de semicerc. Deseori în
argilă sînt adăugate substanţe degresante şi iarăşi se pune la dospit;
d) După o pregătire suficientă a lutului urmează faza de modelare a vaselor. Meşterul din nou
taie felii subţiri de lut şi le frămîntă pentru a forma un bulgăre omogen de mărimea vasului
planificat. Modelarea se face manual pe aşa-numita „roata olarului”, care prezintă o unealtă de
lemn formată din două discuri rotunde unite printr-un fus gros (de 10 cm) vertical de
aproximativ 50-60 cm înălţime. Roata olarului este întărită pe un scaun. Aşezînd boţul de lut pe
platoul de sus (cu diametrul 25-30 cm), meşterul mişcă cu piciorul discul de Joc (de 60 cm
diametru), astfel punînd în mişcare ambele discuri. Modelarea unui vas începe de la un bulgăre
de lut, trecînd apoi în formă conică, apoi cilindrică, formînd de jos în sus fundul, apoi mijlocul şi
partea de sus a vasului, nivelîndu-l cu o cîrpă umedă sau o bucată de piele. Cînd vasul e gata,
cu o aţă tare sau sîrmuliţă subţire se desprinde fundul de pe discul de lemn şi se pune pe poliţe
la uscat la umbră;
e) În continuare vasele uscate se „angobează”, adică se acoperă cu o pastă albă sau roșie din
humă diluată cu apă, care astupă orice porozități sau defecte datorate impurității materialului
folosit. Vasele se usucă timp de două-trei săptămîni.
f) Împodobirea vaselor se realizează prin diferite procedee tehnice şi cu ajutorul coloranţilor.
Una dintre modalitățile de ornamentare este metoda de înfrumuseţare prin adîncituri, care se
fac cu unghia sau cu o scîndurică în timpul modelării vasului umed. Astfel se obţin linii curbe
sau drepte în cîteva rînduri.
Vasele pot fi decorate fiind deja uscate. Ca coloranţi servesc lutul de diferite culori (alb, roşu,
cafeniu) şi anumite roci de piatră, care conţin oxid de fier. Ele se mărunţesc, se macină şi se
moaie în apă. Cu o pensulă specială vasele se vopsesc, fiind mişcate pe roata olarului ca
ornamentul să fie uniform. Deseori de ornamentarea vaselor se ocupau şi femeile.
g) Arderea vaselor are loc în cuptoare speciale de ars ceramică. Încă începînd cu secolele al
X-lea - al XIV-lea erau răspîndite cuptoarele orizontale şi mai puţin cele verticale. Aşezarea
vaselor în camera de ardere este diferită în dependenţă de forma lor. Arderea are loc circa 12
ore prin menţinerea focului în permanenţă, dar temperatura lui diferă la diferite etape. Arderea
are loc în 2 feluri: datorită pătrunderii oxigenului la toate etapele se obţine ceramica roşie sau
prin ardere „incompletă” (inoxidantă) se obţine ceramica neagră. Astfel pe teritoriul Moldovei au
existat un şir de centre de olărit, care se specializaseră în arderea ceramicii roşii sau negre: s.
Cinişeuţi (r-nul Rezina), s. Iurceni (r-nul Nisporeni), s. Hogineşti (r-nul Călăraşi), s.Ţîgăneşti (r-
nul Străşeni), s. Ncolaievca (r-nul Ungheni), mun. Comrat, Orheiul-Vechi etc.
Vasele erau arse o dată sau de două ori în dependenţă de modul lor de înfrumuseţare. În mare
parte se confecţionau vase glazurate sau smălţuite în verde, alb, cafeniu. Pentru a obţine acest
efect estetic vasele după prima ardere se acopereau cu smalţuri, obţinute prin arderea de
plumb, cupru (aramă) şi îmbinarea prafului lor cu nisip şi alte substanţe. Apoi avea loc a doua
ardere pentru a obţine vasele smălţuite. Astăzi acest proces de vopsire cu smalţuri se
realizează înainte de ardere, pentru a evita a doua ardere.
Formele vaselor de ceramică
Vasele de ceramică satisfăceau anumite cerinţe ale modului de trai şi corespundeau ocupaţiilor
populaţiei. Vasele erau destinate păstrării produselor, preparării bucatelor, transportării
lichidelor, serveau drept piese decorative şi jucării, etc. Aceste vase pot fi clasificate şi după
culoarea lor – ceramică roşie şi neagră; după forma lor – plată, înaltă şi complexă; după felul
de decorare – ceramică nesmălţuită şi ceramică smălţuită, vopsită şi nevopsită, ceramică
lustruită şi nelustruită; ceramică de forme mari şi plastica mică, etc.
a) în număr mare erau confecționate oalele pentru pregătirea bucatelor, îndeosebi a
sarmalelor, cartofilor copţi cu carne, verzei cu carne, etc. Foarte importantă era respectarea
formei şi a proporţiilor, deschizăturii gurii (gîtului) oalelor.
b) În fiecare familie se găseau diferite oale, gavanoase mari şi înalte pentru păstrarea
produselor alimentare (magiunuri, dulceţuri, brînză, carne topită, slănină, grăsime, borşul
împlut etc.).
c) Un alt grup mare a vaselor de ceramică îl reprezintă ulcioarele, oalele de lapte, burluiele
pentru apă, vin, ulei a căror proporţii şi forme erau diferite. În dependenţă de destinație
diametrul gurii ulcioarelor era diferit (de la 3 cm – 12 cm). Aproape toate aveau toartă şi diferite
înălţimi.
d) De mare popularitate s-au bucurat formele plate ale vaselor de ceramică: străchini,
castroane, farfurii, platouri, hîrgăie. Aceste forme sînt cunoscute pe teritoriul Moldovei încă din
cele mai vechi timpuri. Formele şi proporţiile vaselor plate erau diferite şi în funcție de
destinaţie.
e) Vase mici de ceramică (căni, candele, solniţe) şi alte piese cu funcţii decorative, jucării,
ocarine, figurine şi a.
Decorul vaselor de ceramică
Vasele de ceramică erau împodobite prin multiple procedee tehnico-decorative, formîndu-se un
stil tradiţional deosebit, artistic şi decorativ. Decorul vaselor este un rezultat al diversității
formelor artistice, obținute prin procedeele de ardere a ceramicii roşii, sure şi negre, prin
împodobirea cu adîncituri şi zgîrîeturi, prin angobare şi vopsire, smălţuire sau glazurare, prin
desenare sau pictare cu angobă, etc. Cromatica vaselor de ceramică este bazată pe un
spectru redus de culori obţinute şi preparate din hume şi luturi colorate: roşu, verde, galben,
sur, alb, iar prin arderea cuprului se căpăta culoarea verde, etc.
Cele mai răspîndite ornamente au fost bazate pe motivele în formă de linii drepte, curbe,
spiralate, unghiulare, punctate, în formă de adîncituri sau prin aplicaţie, figuri zoomorfe,
aviamorfe, geometrice, vegetale de mare varietate şi expresii artistice armonios legate de
forma şi funcţia obiectelor. Comercializarea vaselor de ceramică se realiza cu carele pe tot
teritoriul Moldovei, fiind vîndute sau schimbate pe produse cerealiere, la fel procedau și
meșterii de pînze și spate, care aveau însă și alte metode de realizare a producției pe teritoriul
țării.
În Republica Moldova arta olăritului este foarte puţin practicată comparativ cu secolele trecute.
Tradiţiile se mai păstrează datorită unor meşteri entuziaşti şi artişti plastici, susţinuţi prin diferite
forme de concursuri şi expoziţii organizate de Uniunea Meşterilor Populari, Muzeul Naţional de
Etnografie şi Istoria naturii, Ministerul Culturii.
Ceramica contemporană a suferit multiple influenţe prin elemente parvenite din cultura altor
etnii şi elemente inovaţionale, dar deseori străine tradiţiilor populare. În prezent fenomenul
tehnico-artistic al olăritului necesită o identificare şi cercetare ştiinţifică, o abordare
instituţională de valorificare, de dezvoltare şi promovare a bogatului tezaur de forme şi expresii
culturale. Toate acestea reprezintă obiective ale proiectului www.moldovenii.md.

Prelucrarea artistică a lemnului

Lemnul în natură este materia primă esenţială, care l-a ajutat pe om din vremuri imemorabile
să supravieţuiască, oferindu-i posibilitatea de a-şi construi adăposturi, confecţiona unelte şi
obiecte necesare. Din motivul că lemnul nu rezistă la umezeală şi arşiţă, obiectele făcute din
lemn au dispărut fără a lăsa urme şi mărturii evidente despre istoria valorificării lui. Unele
descoperiri arheologice atestă amprente ale obiectelor din lemn pe teritoriul din sud-estul
Europei lucrate cu circa VII milenii în urmă. Au fost găsite rămăşiţe a locuinţei din lemn, forme
de paturi, mese, mijloace de transport cu două roţi, luntre scobite în trunchi de copac, unelte
pentru prelucrarea lemnului. Xenofon, Ovidiu amintesc în scrierile lor despre diferite obiecte de
lemn la geto-daci.
Prelucrarea lemnului a continuat să rămînă o îndeletnicire de bază a bărbaţilor pe parcursul
tuturor timpurilor. Terminologia multor obiecte din lemn mărturiseşte convingător despre
vechimea meseriei prelucrării lemnului. Uneltele de fier pentru prelucrarea lemnului găsite de
arheologi, denotă faptul că din evul mediu timpuriu în branşa meşterilor lemnari au existat
diferite specializări. Aceştia erau: strungarii, dulgherii, butnarii, rotarii, tîmplarii, podarii, blidarii,
albierii, crucerii, spătarii, covătarii, fusarii, lingurarii etc.
Înaintaşii noştri erau preocupaţi şi de valorificarea artistică a lemnului, fapt demonstrat de
dezvoltarea ornamenticii populare, utilizarea continuă a motivelor geometrice (rombul, cercul,
linii văluroase, frînte sau curbe, zimţi, motivul şarpelui, rozete, stele, etc.).
Categorii de lemn şi însuşirile lor
Cele mai frecvent utilizate soiuri de lemn erau: salcîmul, frasinul, stejarul, cornul, nucul,
gorunul, cireşul, bradul, pinul, şi a.
Cunoştinţele despre calităţile lemnului se transmiteau urmaşilor. Se ştia, că gorunul – o specie
a stejarului, rezistent la umezeală, elastic ca structură a lemnului se foloseşte la confecţionarea
doagelor. Fagul, care este un lemn tare, era folosit ca material de construcţie, unelte, mobilă
etc. Carpenul, cu toate că e lemn tare şi dens, putrezeşte repede, se prelucrează greu, se
utilizează la confecționarea uneltelor de lucru. Frasinul era bun pentru butucii de la roată, loitre,
inimi de car, doage. Cornul este un lemn tare, care servea la prelucrarea obiectelor tari, dinţilor
de spată, cuielor etc. Cele mai frumoase piese de mobilier se confecţionau din lemnul de nuc,
iar din cireş – cele mai uşoare ploşti pentru băutură, linguri, lemnul de paltin servea pentru
obiecte mici, instrumente muzicale, etc.
Copacii se tăiau toamna sau iarna, după căderea frunzelor, se descojeau, lăsîndu-se vîrful cu
frunze ca să extragă seva din tulpina copacului. Tăierea copacilor cuprindea un şir de operaţii:
tăierea, curăţirea de crengi, cojirea, uscarea, prelucrarea.
După tăierea copacilor, pentru a putea lucra din ele anumite obiecte, lemnarii aveau grijă să
usuce lemnul şi să prevină apariţia cariilor. Pentru aceasta se foloseau un şir de metode:
pentru anumite scopuri lemnul se decojea, se trecea prin foc – „pîrlindu-l”, alteori îl urcau în
pod şi-l afumau de la 0,5 – 1 an de zile, sau îl uscau în aer liber ferit de soare pînă la 3 ani.
Pentru confecţionarea detaliilor mijloacelor de transport, roţi, butuci – lemnul se ţinea cîteva
luni în gropi umplute cu gunoi de la vite (Plinius cel Bătrîn scrie că aceeaşi modalitate era
utilizată în vechiul Egipt).
Reieşind din necesităţile de obiecte casnice ale populaţiei şi din bogăţia pădurilor pe teritoriul
nostru, pe parcursul timpului lemnarii s-au specializat în confecţionarea diverselor articole.
Termenul lemnar este un nume generic. Lemnarii se ocupau de construcţia caselor şi în funcţie
de obiectele confecţionate s-au desprins un şir de meşteri specializaţi în împodobirea casei,
confecţionarea mobilierului ţărănesc, ustensilelor şi uneltelor de lucru, vaselor şi accesoriilor de
bucătărie, mijloacelor de transport terestru şi acvatic, etc.
Uneltele meşterilor lemnari
Încă din vechime au fost create şi utilizate un şir de unelte, care se foloseau în funcţie de
tehnica de confecţionare a obiectului.
Pînă la apariţia în secolul al XIX-lea a fabricilor şi maşinilor cu aburi de tăiere a lemnului,
uneltele de tăiere şi prelucrare a lemnului au fost confecţionate manual şi prezentau: topoare
de diferite mărimi, de tăiat şi de despicat, securi de diferite lăţimi, ferăstrăie de mînă cu pînză
lungă și cu două mînere, suporturi pe care se aşează lemnul în timpul lucrului – „capră”,
beschie, compas, ţărcălău, sfredelul, priboiul, tesla, cioplitorul, rîndeaua, gealăul, dălţi,
ciocanul, maiul de lemn, etc.
În dependenţă de funcţiile şi operaţiile executate de uneltele menţionate, practic în fiecare
grupă existau mai multe varietăţi, de exemplu: bărdiţă de bătut draniţa, bardă cu coasă lungă,
bardă lată, bardă de feţuit, bărdoaie, bardă mică; sau – topor cu coadă lungă la tăiatul
lemnelor, la cioplit, topor de crăpat butuci, topor cu gît scurt, etc.
Cît priveşte domeniile de activitate a meşterilor lemnari este interesant faptul folosirii
măsurărilor pentru corectitudinea lucrărilor: folosirea firului cu greutate de plumb, controlul
direcţiei verticale şi orizontale se făcea cu „nivelul cu bulă de aer” (cumpănă), unghiurile se
trasau cu „colţarul”, cercurile se măsurau cu compasul (în caz de lipsă a lui se făcea cu aţă şi
un chiron). Dulgherii foloseau măsuratul cu degetele, latul palmei, palma, pasul, cotul, cu aţa.
 Obiecte de lemn produse de meşteşugarii lemnari
1) Elemente constructive de lemn ale locuinţelor umane (poduri la case, costoroabă, căpriori,
chingi, grinzi, tîrnaţ, verandă, foişor sau tindă, balcon, frontoane, dantele şi stîlpi decorativi, uşi
şi ferestre decorative, acoperişul de şindrilă, coloane, etc.);
2) Garduri şi porţi de lemn (din nuiele, din ţăruşi, din leaţuri, din beţe); porţi mari; porţi mici,
portiţă, porţi acoperite, porţi sculptate, porţi înfundate etc.;
3) Elemente de lemn la construcţia fîntînilor: frontonul fîntînii, ciuturi la fîntînă, strejele fîntînii,
zidurile (gardul de la fîntînă, acoperişul fîntînii, ulucul, scaunul de la fîntînă, obiecte de cult
etc.);
4) Mobilier ţărănesc:
a) Lada pentru păstrarea îmbrăcămintei, scrin sau sunducuri pentru pînzeturi, lăzi de zestre în
care se păstrau cele mai bune haine ale fetei şi ţesăturile de zestre. Lăzile de zestre se
înfrumuseţau prin cioplire, scobire, vopsire, avînd diferite motive ornamentale simbolice;
b) Paturi şi laviţe folosite pentru odihnă şi somn;
c) Mese joase – rotunde, mese înalte (cu tăblie dreptunghiulară, rotundă), masă cu dulăpior,
d) Scaune, bănci cu spetează, osloane, culmi de haine, taburete, cuiere de haine, grinzi, poliţe,
blidare de perete, colţar, dulăpior, etc.;
e) Leagăne pentru copii – suspendate, leagăne aşezate pe podea, albie scobită în trunchi de
copac, leagăne portative pentru a purta copilul în spate. Leagănele portative sînt uşoare şi
frumos decorate;
f) Categorii de obiecte necesare în casă, în gospodărie etc. Obiecte de păstrat produse
alimentare, de pregătire a bucatelor (funduri, piuliţe, melesteu, citoare, toporişti, păhăruţe,
căuşe etc.), furci de tors (furci de brîu, furcă cu talpă, furcă cu scăunaş, furci cu coarne etc.),
spete de ţesut, vergi de la sulul de ţesut, linguri, blide, albii, fuse de tors, străchini de lemn,
baniţe, site; piese de măsurare – dimirlie;
g) Instrumente muzicale din lemn: fluiere, tilinci, flaute, cavale, clarnete, buciume, cimpoi;
h) Unelte agricole – furci de fîn, greble, îmblăcie etc.;
i) Obiecte ale dogarilor, care se divizau în butnari sau dogari, văsari sau ciubărari, care
confecţionau un şir de instrumente de lucru pentru fabricarea butoaielor, putinelor, vaselor de
băut, doniţelor, cofelor, căuşelor, ciuturelor, găleţilor, tocitoarelor, ciuberelor, sărăriţelor;
j) Piese legate de mijloacele sau vehiculele tradiţionale de transport, executate de meşterii
rotari (roţi, leuci, obezi, butuci, spiţe, coşuri de căruţe, furgoane, leici etc.).
Din analiza mărturiilor istorice şi a datelor etnografice colectate pe teren şi a terminologiei
pieselor din lemn rezultă că străvechea îndeletnicire a prelucrării lemnului era practicată de
bărbaţi, rămînînd una dintre ocupaţiile lor de bază, care a supravieţuit în satele Moldovei
datorită materiei prime naturale utilizate, frumuseţii structurii şi gamei calde a lemnului, a
miresmelor plăcute şi sănătoase emanate de lemn.