Reforma lui Jean Calvin

1. Personalitatea lui Jean Calvin

Jean Calvin (1509-1564) a fost considerat cel mai reprezentativ teolog al celei de-a doua
generații de reformatori. Prin spiritul său creator și sintetic, el a dat teologiei reformate un
fundament doctrinar echilibrat. Numele său este indisolubil legat de cel al Genevei, orașul pe
care, într-un anumit fel i l-a impus pastorul reformat Guillaume Farel (+ 1565) (cu care s-a
întâlnit aici în 1536) care i-a oferit un post de lector public la Noul Testament. Geneva a devenit
a doua patrie pentru Calvin, și a sfârșit prin a-l adopta, considerându-l mai mult părinte decât fiu.
Calvin s-a născut la 10 iulie 1509, la Noyon, provincia Picardia din nordul Franței.
Calvin era fiul unui secretar episcopal rămas văduv de tânăr. Austeritatea din casa părintească,
alături de educația și rafinamentul dintr-un mediu nobiliar (casa unui aristocrat binefăcător) și-au
pus amprenta asupra personalității viitorului reformator. La 18 ani a fost hirotonit preot. Din
veniturile parohiei se putea întreține confortabil ca student la Universitatea din Paris. Calvin a
făcut studii umaniste la Universitatea din Paris, avându-l ca profesor pe Guillaume Cop. La doar
23 de ani, Calvin a publicat un reușit comentariu la cartea De clementia a lui Seneca (1532).
Calvin a continuat studiile de drept și filosofie la Orleans și Bourges. În 1532 a obținut licența în
drept, însă nu și-a luat niciodată licența în teologie, ceea ce este un paradox singular.
Nu se știe, cum și când a aderat la Reformă. Se poate presupune că la aceasta au
contribuit, în timpul studiilor de la Orleans, vărul Louis Olivier, zis Pierre-Robert Olivetan
(aprox. 1509-1536), care avea deja idei reformate, și la puțin timp, la Bourges, juristul luteran
Melchior Wolmar, în casa căruia se poate ca Jean Calvin să fi găsit și citit scrierile lui Luther. În
orice caz, în toamna anului 1533 sau în 1534 a intervenit convertirea la ideile Reformei a lui
Calvin, renunțând la bursa din partea Bisericii de care beneficiase la începutul studiilor
universitare. Astfel, Calvin a rupt legătura cu sistemul roman. În prefața la Comentariul la
Psalmi, din 1557, Calvin vorbește – la aproximativ 25 de ani după întâmplare – despre o
convertire neașteptată (subita conversio) prin care „Dumnezeu mi-a îmblânzit și mi-a făcut
inima ascultătoare”.
2. Inițierea reformei în Geneva
În martie 1536, Calvin a publicat la Basel cea mai importantă lucrare dogmatică intitulată
Institutio religionis christianae (Instituirea religiei creștine, Învățătura de credință creștină), o
prezentare în stil clasic a conceptelor reformatoare. Lucrarea era dedicată regelui Francisc I al
Franței (1515-1547) pentru a-și justifica aderarea la credința reformată, îndemnându-l chiar pe
monarh să-l urmeze. Această lucrare era inspirată din Catehismul lui Luther și explica
Decalogul, Crezul, Rugăciunea Tatăl Nostru, Cele două Sfinte Taine (Botezul și Euharistia). În

1
final, Calvin vorbește despre libertatea de credință a creștinului care este în strânsă legătură cu
libertatea politică. Lucrarea a primit forma finală în 1559, fiind revizuită și reeditată de mai
multe ori până atunci. Ea constituie un amplu tratat de teologie structurată în 4 cărți și 80 de
capitole.
Concomitent cu elaborarea acestui tratat, Calvin a colaborat cu Robert Olivetan, vărul
său, la traducerea Bibliei în limba franceză. În august 1536, începe aventura din Geneva a lui
Calvin care se va întinde de-a lungul întregii sale vieți, cu unica paranteză marcată de exilul de la
Strasbourg (1538-1541), datorat unui conflict cu Consiliul orășenesc asupra unei chestiuni de
disciplină ecleziastică. În 1536, Clavin s-a întâlnit la Geneva cu pastorul reformat Guillaume
Farel care i-a oferit un post de lector public la Noul Testament.
Spiritul reformator a prins teren la Geneva pe fondul luptelor politice pentru câștigarea
independenței față de ducatul de Savoya. Predicile lui Farel au avut ca efect renunțarea masivă la
catolicism. Aplicarea efectivă a Reformei depășea capacitățile lui Farel, de aceea a intrat în
acțiune Calvin, impunându-se foarte repede. Totuși regulile aspre ale celor doi reformatori
privind viața religioasă au revoltat populația, încât ei au fost nevoiți să părăsească orașul în 1538,
chiar de sărbătoarea Paștilor. Farel s-a refugiat la Neuchâtel, unde a predicat până la moarte, în
timp ce Calvin, la rugămintea lui Bucer care predica la Strasbourg, a mers în acest din urmă oraș
unde a intrat în legătură cu reformatorii germani, în special cu Philipp Melanchton. Tot atunci
Calvin s-a căsătorit cu Idellete de Bure, văduva unui pastor anabaptist, pe care însă a pierdut-o în
1549, după moartea unicului lor fiu, Jacques. Calvin a stat la Strasbourg până în 1541, după care
s-a întors la Geneva.
Începând din 1541, Calvin a pus în aplicare planul său reformator la Geneva. În
noiembrie 1541, a obținut aprobarea din partea Consiliului orășenesc pentru aplicarea
Ordonanțelor bisericești care prevedeau în conducerea Bisericii patru categorii: pastori,
învățători, bătrâni și diaconi. Astfel, tradiționala și străvechea orânduire episcopală este
abandonată și înlocuită cu o structură ministerială colegială formată din pastori care au
misiunea a predica Evanghelia și a administra Sfintele Taine, învățători care se îngrijeau de
păstrarea nealterată a credinței reformate, având sarcina de a învăța în școli și mai târziu de a
forma pastori, bătrâni care formau împreună cu pastorii consistoriul bisericesc care supraveghea
viața morală și bisericească a credincioșilor și aplica pedepsele și diaconi care aveau misiuni
administrative și se îngrijeau de cei săraci și nevoiași. Calvin s-a folosit de stat pentru aplicarea
unor pedepse severe privind respectarea disciplinei bisericești. Astfel medicul Hieronymus
Bolsec, fost călugăr carmelit, a fost condamnat în 1551 pentru că nega predestinația, iar la 27
octombrie 1553 era ars pe rug antitrinitarianul spaniol Michael Servet deoarece promova
unitarianismul. Unitarienii învățau că există un singur Dumnezeu, într-o singură persoană, adică

2
Tatăl. Duhul Sfânt este doar puterea Tatălui, iar Fiul este un simplu om, care a primit o putere de
sus și prin exemplul vieții îi luminează pe toți. Ordonanțele bisericești dau un nou chip Bisericii
o re-formează în mod vizibil. Astfel, se naște un nou model de comunitate creștină care, foarte
curând, va fi adoptat, cu puține variante, de către toate Bisericile reformate din Europa.
Un al doilea aspect marcant al reformei din Geneva este rigoarea vieții morale impuse
orașului Geneva, care, în general, a fost îndurată cu neplăcere de către locuitorii săi. Criteriul
care l-a inspirat pe Calvin pentru impunerea unei discipline severe era acela că Evanghelia
redescoperită nu reformează numai doctrina și credința ci și viața creștină. Până în 1555, când
luteranismul a fost legiferat prin Interimul de la Augsburg, Calvin a eliminat din consiliul
orășenesc și, în general, din Geneva, toate elementele care se opuneau învățăturii și disciplinei
impuse de către el prin condamnări și pedepse foarte aspre. Între 1542-1546 s-au înregistrat la
Geneva 58 de execuții prin spânzurare și 78 de arderi pe rug. Se impusese o disciplină foarte
severă. Doi tineri au fost decapitați pentru că își maltrataseră părinții; cine nu cântărea corect în
piață era închis sau exilat; jocul de cărți, beția sau chiar dansul erau sancționate cu descalificarea
în public sau cu exilul; absența de la Biserică era amendată. Austeritatea și simplitatea îmbinate
cu prosperitatea și corectitudinea caracterizau viața oamenilor din Geneva. În egală măsură, s-a
pus accentul pe promovarea comerțului, agriculturii, industriei ceasornicăriei și s-au deschis
fabrici de postav și mătase. Chiar practicarea dobânzii era îngăduită de Calvin, astfel încât s-a
afirmat s-a afirmat pe drept cuvânt că disciplina economiei reformate a creat capitalismul.
Geneva și apoi întreaga Elveție s-au bucurat de mare prosperitate, căci, în concepția lui, întreaga
comunitate trebuiasă participe la opera de preamărire a lui Dumnezeu. Bătrânii care
supravegheau respectarea muncii și a moralității aveau acces nelimitat oriunde și oricând,
folosindu-se de informatori sau chiar agenți și spioni plătiți.
Revenind în actualitate disputa despre Sfânta Euharistie, Calvin s-a îndepărtat de
luteranismul german și s-a apropiat de reformismul zwinglian reprezentat de Bullinger, urmașul
lui Zwingli. Prin Consensus Tigurinus alcătuit de Calvin în 1549, s-a ajuns la înțelegerea
teologică dintre reformatorii din Zűrich și cei din Geneva și, astfel, la reunificarea Bisericilor
reformate din Elveția. Această alianță teologică a redeschis apriga dispută dintre Calvin și
reformatorii germani Joachim Westphal din Hamburg și Philipp Melanchthon din Wittenberg pe
tema Euharistiei, în anul 1552. Distanțarea definitivă dintre luterani și reformați (calvini) s-a
pecetluit în 1566, când Bisericile reformate au adoptat Confessio Helvetica posterior alcătuită tot
de Bullinger.
3. Doctrina calvină
Doctrina reformată sau calvină se diferențiază radical față de catolicism. Calvin a preluat
în mare parte ideile reformatoare ale lui Luther, pe care le-a dezvoltat, însă, după bunul său plac,

3
într-o perioadă în care catolicismul încerca printr-o nouă ofensivă distrugerea totală a
protestantismului.
Teologia lui Calvin, expusă într-o sinteză doctrinară ermetică, așa cum se poate constata
din lucrarea sa fundamentală Institutio religionis christianae, cuprinde două mari concepte prin
care se abordează apoi învățătura despre predestinație și Sfânta Euharistie: libertatea
nemărginită a lui Dumnezeu și preamărirea nemăsurată a majestății Lui.
În concepția lui calvin, atât fericirea drepților, cât și chinurile veșnice din iad sunt moduri
de manifestare a măreției nemărginite a lui Dumnezeu. Prin urmare, se poate vorbi despre o
dublă predestinație (doctrina alegerii duble), potrivit căreia Dumnezeu i-a ales, înainte de
creație, pe unii pentru fericirea veșnică spre a preamări dumnezeirea Sa și pentru mântuire, iar pe
alții pentru osânda veșnică spre a lăuda dreptatea Lui. Chiar căderea în păcat a lui Adamar fi fost
voită de Dumnezeu din veșnicie. Prin urmare, toți oamenii sunt condamnați pe drept în virtutea
lepădării lor de Dumnezeu. Doar El rămâne liber și atotdrept în deciziile Sale, fără a da socoteală
cuiva. Omul este atât de slab și stricat până în măduva oaselor de păcatul originar, încât nici
credința cea mai puternică nu-i poate asigura mântuirea. Astfel, creștinului trebuie să i se impună
măsuri severe de viețuire ca să nu se abată de la voia lui Dumnezeu. El trebuie să dea dovadă de
ascultare și disciplină, de teamă și respect față de creatorul său, opunându-se libertății prea mari
și moralității indulgente promovate de luteranism.
De asemenea, pentru Calvin predestinația este absolută și individuală; absolută pentru că
se bazează pe voința neschimbătoare și nu pe preștiința lui Dumnezeu și individuală sau
particulară pentru că privește pe fiecare individ în parte și nu grupuri de oameni. Această
învățătură, raportată la opera de răscumpărare a Mântuitorului Iisus Hristos, duce la concluzia că
El nu a murit pentru toți în mod nediscriminatoriu, ci numai pentru cei aleși.
În ceea ce privește Sfintele taine, Calvin accepă doar două: Botezul și Euharistia,
deoarece numai acestea se bazează direct pe învățătura lui Iisus Hristos. În privința Euharistiei,
Calvin se opune concepției lui Zwingli și se apropie mai mult de luteranism. Hristos ar fi prezent
în cele două elemente, dar numai virtual, căci după înălțarea sa la cer nu poate fi omniprezent
(ubique). La împărtășire, celor predestinați la fericire li se revarsă în suflet din Trupul lui Hristos
o putere lucrătoare, în timp ce ceilalți consumă doar pâine și vin. Hristos este doar prezent la
împărtășire. Când Iisus mă îndeamnă să iau să mănânc și să beau trupul și sângele Lui sub
formă de pâine și vin, eu cred că El însuși mi le dăruiește iar eu le primesc.
În ceea ce privește dogma Sfintei Treimi, Calvin, asemenea lui Luther și Zwingli, a
acceptat formulările ortodoxe ale primelor două sinoade ecumenice (Niceea -325 și
Constantinopol - 381) despre Dumnezeu Unul în Trei Persoane. Deși a fost acuzat de arianism,
pentru că în prima ediție a lucrării sale Institutio religionis christianae a folosit doar de două ori

4
expresia sacra trinitas, el a fost un apărător fidel al dogmei trinitare, combătându-i cu vehemență
pe antitrinitarii Servetus, Gentile și Gribaldi: Când mărturisim credința în Dumnezeu Unul, prin
Dumnezeu înțelegem o singură substanță simplă în care există trei persoane sau ipostasuri.
Chiar dacă nu este adeptul termenilor ousia, hypostatis, persona, întrucât nu sunt amintiți în
Scriptură, operează cu ei pentru a condamna pe unii eretici precum Arie, care, folosind expresii
biblice reliefa concepte nebiblice despre Dumnezeu. Calvin considera că teologia trinitară este
crucială, deoarece era o mărturie a divinității lui Iisus Hristos și, astfel, a mântuirii realizate de
El. Scopul trinitarismului calvin este unul soteriologic.
Cultul divin a fost redus extrem. Componentele lui principale erau predica, rugăciunea și
cântarea de psalmi. Au fost eliminate veșmintele și obiectele liturgice (cu excepția potirului și
crucifixului), icoanele, lumânările, altarele și chiar orga. Ceea ce Luther mai păstrase din tradiția
liturgică romană a eliminat aproape în totalitate Calvin. El promova un creștinism practic, simplu
și disciplinat.
Una dintre realizările principale ale reformei din Geneva a fost crearea Academiei în
1559. Proiectul prevedea crearea a trei facultăți: Teologie, Jurisprudență și Medicină. A fost
înființată prima dată Facultatea de Teologie, iar celelalte două facultăți au fost înființate la scură
vreme după moartea lui Calvin. Rod al Reformei, Academia a devenit pentru aceasta
instrumentul de neînlocuit pentru formarea cadrelor protestantismului reformat european. Primul
rector a fost Theodore de Beza (1519-1605), cărturar de talie europeană, colaborator și apoi
succesor al lui Calvin la conducerea Bisericii din Geneva. După moartea lui Calvin la 15 mai
1564, conducerea Bisericii reformate din Geneva i-a revenit lui Theodore de Beza care a avut un
rol determinant în răspândirea calvinismului în întreaga Europă.
Eforturile lui Calvin au avut două rezultate însemnate și benefice: opera Instituirea
religiei creștine, principala expunere sistematică a credinței reformate (ultima ediție în limba
latină apărută în 1559, iar în 1561 apare ediția în limba franceză) și noul model de Biserică
proiectat, clădit și însuflețit vocațional de Calvin care a răspuns în diferite feluri la apelul și la
exigența reformării.
Programul reformator al lui Calvin nu a avut ca epicentru doar orașul Geneva, ci s-a
răspândit în toată Europa. Calvin a fost cel mai european dintre toți reformatorii, raza lui de
acțiune extinzându-se la toate țările europene. El a fost pastorul vastei și persecutatei diaspore
europene și a făcut din Geneva (asemenea lui Bullinger la Zurich) un oraș-refugiu pentru exilații
evanghelici din toată Europa. Și din acest motiv, Geneva a devenit a doua patrie nu numai pentru
Calvin, dar și pentru toți reformatorii din Europa.