Andrei Nicolescu-Păcureți, un cărturar al satului de odinioară

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 08 Februarie 2019

Satul românesc a fost de-a lungul veacurilor matca din care și-a tras seva neamul
românesc, iar acest univers rural și-a avut existența jalonată de credința ortodoxă, de
limba română, cei doi termeni fiind adesea amintiți în cronicile medievale drept „legea
românească” ori „datina străbună”. Fără continuitatea de credință și limbă este greu
de crezut că un popor așa de încercat cum a fost al nostru ar fi putut să
supraviețuiască vicisitudinilor istoriei. În plină epocă a curentului și ideilor
haretismului, intelectualii satelor, învățătorii și preoții, erau chemați să-și unească
eforturile pentru luminarea și ridicarea satelor, printre aceștia regăsindu-se și Andrei
Nicolescu-Păcureți.

În veacurile marilor prefaceri, și aici vorbim de secolele al XIX-lea și prima jumătate a

secolului XX, în viața satului, un rol excepțional l-au avut preoții și învățătorii. Primii
ca păstrători ai credinței și tradiției, iar ceilalți ca îndrumători prin lumea cărții și
științei. Pilduitoare rămâne, fără îndoială, conlucrarea între acești fruntași ai satului,
care prin faptele și vorbele lor animă sufletele oamenilor locului și îi educă în spiritul
idealurilor naționale ale epocii. Atmosfera aceasta caldă între biserică și școală i-a
determinat, uneori, pe ctitorii bisericilor din secolul al XIX-lea să-și pună pe tabloul
votiv butada: „Biserica și Școala ne dau adevărata lumină!” Și câte adevăruri stau în
vorbele acestea, astăzi mai actuale ca niciodată.

Scrisoare-eveniment

În aprilie 1912, președintele Academiei Române, Anghel Saligny, trimitea o scrisoare

unui învățător din Păcureți, un sat aflat la 30 km de Ploiești: „Domnului Andrei
Nicolescu, Avem onoare a vă aduce la cunoștință că Academia Română v-a acordat
suma de lei 200, din premiul I Calenderu, pentru manuscriptul dumneavoastră,
monografia comunei Păcureți”. Scrisoarea în sine, dincolo de conținut, era un
eveniment. În epocă era o onoare deosebită ca președintele Academiei Române, o
mare personalitate a țării, să se ostenească să-i scrie câteva rânduri cuiva, cu atât
mai mult unui învățător de la țară. Dar cine era oare cel căruia i se făcuse această
onoare?

Portret de dascăl
Suntem încă în plină epocă a curentului și ideilor haretismului prin care intelectualii
satelor, învățătorii și preoții, erau chemați să-și unească eforturile pentru luminarea și
ridicarea satelor. Iar mai toți învățătorii și preoții erau animați de acest deziderat.
Printre ei s-a aflat și Andrei Nicolescu-Păcureți (1866-1925). În 1912, el era încă
tânăr, avea 46 de ani și o frumoasă carieră didactică începută în 1885 după
absolvirea Școlii Normale din Ploiești. Din acel moment, și-a dedicat viața și energia
crezului haretist care tocmai prindea contur în primii săi ani de învățământ. În toată
perioada cât a fost învățător, s-a remarcat ca un om activ, ca un model pentru elevii
săi, dar și pentru locuitori. Din acest motiv, în 1919, a devenit primar al Păcurețiului,
iar mai apoi membru al primului Parlament al României Întregite.

Învățătorul trăiește și cunoaște nemurirea, în general, prin elevii săi, dar, uneori, sunt
și oameni excepționali care, în paralel cu munca didactică, lasă posterității și opere
scrise. Andrei Nicolescu- Păcureți s-a numărat printre cei care au și scris. Preocupat
de soarta satului românesc, de găsirea unor soluții la marile greutăți pe care le aveau
țăranii, el a analizat aceste aspecte și a propus soluții materializate în cele trei studii
publicate între 1889 şi 1914: „Administrația comunală - Studiu asupra organisărei
administrative în România, însoțit de un Proiect de Lege pentru descentralizarea
administrativă comunală, Tipografia Democratul, Ploiești, 1889”, „Rolul
administrațiunei în îmbunătățirea soartei țăranului”, Institutul de Arte Grafice
Progresul, Ploiești, 1906, „Zece ani de muncă în binele aproapelui”, Tipografia Con-
curența, Ploiești, 1914. Sigur că timpul a perimat aceste scrieri, însă opera de
căpetenie a învățătorului este aceea a monografiei Păcurețiului, lucrare tipărită în
1912, premiată de Academia Română. Cartea rezistă și astăzi, fiind un izvor
documentat de prim rang și o sursă de imagini și informații despre istoria satului
Păcureți. Dar și despre începuturile industriei petroliere din țara noastră, întrucât,
după cum spune chiar numele satului, Păcureți, de aici s-au extras zăcăminte
petroliere încă din secolul al XIX-lea.

O monografie valoroasă

Intitulată „Monografia istorică, economică, statistică, culturală și socială a comunei

Păcureți din județul Prahova, cu o descriere amănunțită asupra Păcurei privind
industria generală a țării”, cartea lui Andrei Nicolescu-Păcureți este o bogăție
inepuizabilă și o mărturie despre viața satului românesc de la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului XX. Asta în ciuda titlului lung și „prețios”, dar acestea
sunt epoca și spiritul său.

În Cuvântul înainte autorul ne relevă uriașul său efort – a scotocit casă cu casă în sat și a găsit
peste 400 de hrisoave vechi la săteni, acestea fiind izvoare istorice de prim rang, mai ales că,
transcriindu-le și utilizându-le, le-a salvat de la o distrugere sigură. În același timp își exprimă
și un crez: „Noi am dori din parte-ne ca nici o comună din țară să nu rămâie fără monografia
sa, până ce mai este timp de a nu se perde bătrânii și odată cu ei și documentele”.

Cartea sa surprinde instantaneu cum industria petrolieră sosită aici schimbă fibra seculară a
așezării, căci ne spune următoarele despre portul sătenilor: „Catrința, sumanul, cămașa de tort,
ilicul, fusta creață la bărbați aproape au dispărut. Mai toți locuitorii și-au schimbat portul în
haine negre, fabricație străină. Țăranul propriu-zis, adică muncitorul de pământ, plugarul și
din aceștia numai din cei săraci, păstrează încă strămoșescul port țărănesc: cioareci, ițari de
aba albă, cojocul înflorat, brâu roșu, cipici, opinci și căciulă dreaptă. Femeile, în genere, nici
una nu mai poartă costumul național. Toate au rochii cu bufanți făcute din stămbi cumpărate
de la brașoveni din sat sau de la Ploiești” .

Ocupațiile sătenilor sunt agricultura, dar și lucrul în cele cinci fabrici de petrol din zonă. Alții
fac comerț ambulant cu produse petroliere, pe care le vând în Prahova și în județele vecine.
Despre viața religioasă, informațiile sunt la fel de abundente: „În privința hranei, țăranii se țin
de prescripțiile religioase, ei țin și posturi cam 100 de zile. Apoi miercurile și vinerile vre-o
200 de zile postite în total din 365 de zile”.

Țăranii se duc des la slujbe, dar și o ușoară remarcă nostalgică din epoca fanariotă: „Spun
bătrânii că, pe vremea veche, la biserică se afla un jug legat de un butuc în care mai marii
satului puneau cu gâtul în el, trântit la pământ pe săteanul care nu venea la biserică”.

Interesant este că, într-adevăr, a existat o încercare a statului de a face educație prin Biserică,
autoritățile locale și județene pedepsindu-i pe cei care nu participau la ceremonialurile
religioase ale comunității. Inițiativa aceasta a statului a fost însă de scurtă durată. Amintirea ei
a rămas. La fel de interesantă este și remarca autorului, aceea că preotul este tămăduitor al
sufletului, dar și al trupului și se bucură de un mare respect, întrucât uneori suplinește și rolul
medicului care nu se mai deranjează la a veni în sat.

Tot în acest registru al „nostalgiilor dureroase”, învățătorul descrie și parcă avem o

similitudine cu poveștile lui Creangă, cum se derula procesul de învățământ de odinioară și
corecțiile aplicate elevilor năzdrăvani: „Un instrument era pilul, o bucată de piele de talpă
groasă și lată cu coada ca la biciu. Of doamne cum mă mai ustura palmele. Acest pil s-a
păstrat până la 1888 când învățătorul școalei îl introduse și eu i l-am furat păstrându-l cu
gândul de a-l trimite Muzeului din București. Îl țin și astăzi drept suvenir al usturimii
palmelor mele și înaltelor mele studii universitare”.

Ieșind din acest registru ludic, putem spune că învățătorul Andrei Nicolescu-Păcureți
reprezintă tipul cărturarului care și-a iubit satul natal și a făcut tot ce a putut pentru progresul
acestuia, dar și pentru a-i conserva trecutul. Și ca el au fost mulți alți oameni care, alături de
preoți, au făcut „apostolat” pentru țăranul și satul românesc.

Galerie foto: