Sunteți pe pagina 1din 8

REGIMENTUL 15 RĂZBOIENI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Eleva Marian Camelia, clasa a XI-a A, Liceul Vasile Conta Târgu Neamț
Prof. coordonator, Emanuel Bălan

În perioada neutralității, factorii de decizie politico-militară au inițiat un set de măsuri care


aveau ca scop întărirea puterii combative a armatei.1 S-a urmărit în primul rând sporirea efectivelor
militare de operații și a serviciilor ei, completarea, transformarea și repararea armamentului,
munițiilor și a materialului de război, etc. Aceste măsuri s-au repercutat și asupra Regimentului 15
Războieni care și-a continuat activitatea în garnizoana Piatra Neamț.
În lunile iulie-noiembrie 1914, regimentul ca întreaga armată, a fost mobilizat, iar la 15 ianuarie
1915, unitatea s-a organizat pe patru batalioane și o companie de mitraliere. Cel de-al patrulea
batalion, cel teritorial, devenea la 4 mai 1915 activ, prin ordinul 938 al Marelui Stat Major.2
La 1 decembrie 1914, prin demisia colonelului Emil Romanescu, comanda este luată de
către colonelul Alexandru Anastasiu, care va rămâne în funcție până la 1 aprilie 1915, când va fi
înlocuit de colonelul Nicolae Rujinsky. Efectivul mobilizabil al regimentul, așa cum rezulta dintr-o
statistică întocmită la 12 iunie 1915, era de 5587 de oameni, din care 5220 erau români, 412 evrei,
32 unguri, 20 germani și 2 ruși. În perioada 1915-1916, regimentul a continuat programul de
pregătire prin trageri, marșuri și aplicații în județele Neamț, Suceava și Bacău.
Planul de campanie în vederea intrării în război, cunoscut sub numele de „Ipoteza Z”,
prevedea acțiuni8 pe două fronturi – pe Carpații Meridionali și Orientali și în sud de-a lungul
frontierei cu Bulgaria. Pe frontul transilvan erau dispuse Armata de Nord, Armata 2 și Armata 1, iar
pe frontul de sud Armata 3. Armata de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan era dispusă
între frontiera cu Austria și trecătoarea Oituz, având în compunere diviziile 14, 7, 8 infanterie,
Brigada 4 călărași și Divizia 2 cavalerie, adică 70 de batalioane, 35 de escadroane și 61 de baterii,
efectivul fiind de 134.000 de oameni.3
La declanșarea mobilizării, 14/27 august 1916, Regimentul 15 Războieni împreună cu
Regimentul 27 infanterie, făcea parte din Brigada 13 infanterie, din compunerea Diviziei 7
infanterie. Comandantul Diviziei 7 era generalul de brigadă Ioan Istrati, iar șef de stat major era
locotenent colonelul Nicolae Samsonovici. Unitatea era compusă din patru batalioane de infanterie
și o companie de mitraliere, comandant fiind locotenent colonelul Teodor Pirici. Batalionul 1 și
compania de mitraliere erau dislocate pe frontieră, făcând parte din Grupul de acoperire UZ,
batalioanele 2 și 3 se găseau în garnizoana Piatra Neamț, iar batalionul 4 teritorial la Prisecani ( nu a
participat la lupte). Regimentul avea un efectiv de 63 de ofițeri și 3258 trupe cu 374 cai și 72
trăsuri.
În seara de 14/27 august 1916, unitatea s-a îmbarcat la Piatra Neamț și s-a deplasat la Bacău
de unde a executat marșul pe jos până la Dărmănești, unde a ajuns în ziua de 21 august/3
septembrie, constituind rezerva Diviziei 7 Infanterie. Grupul UZ înaintează pe trei coloane în
sectorul dintre valea Ciobănașului și pantele de nord-est ale munților Nemira. În cadrul coloanei de
mijloc aflate sub comanda locotenent-colonelului Cezar Mihail, se găsea și compania de mitraliere a
regimentului, comandată de locotenentul Ilie Crețulescu,l iar Batalionul 1 se găsea în rezerva
Grupului UZ. În noaptea de 15/28 august Grupul UZ a trecut granița și a înaintat pe Valea Uzului,
eliberând localitățile Armășeni, Zalomit și Iacobeni. 4 La 25 august/7 septembrie, Batalionul 1

1
A se vedea pe larg aceste măsuri în Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol.1, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p.205-212.
2
AMR, fond Microfilme, rola P.1.1568.
3
România în Războiul Mondial 1916-1919 (în continuare R.R.M.), vol. 1, Monitorul Oficial, București, 1934, p.111-12.
4
AMR, fond 513, dosar 3, f. 36.
participă la atacul asupra orașului Miercurea Ciuc, unde suferă și prima victimă, căpitanul Nicolae
Vulovici, comandantul companiei a 4-a, lovit de un glonț în frunte. Pe 26 august orașul este cucerit
cu prețul a 7 morți și 39 de răniți din partea Regimentului.5
Deși conform ordinului din 26 august 1916 de consolidare a aliniamentului atins, Batalionul
1 din cadrul regimentului a continuat atacul în flancul stâng, înlesnind înaintarea Regimentului 27
infanterie, acțiune care a avut succes. Batalioanele 2 și 3 au fost aduse în prima linie ocupând cotele
1333 și 968, din munții Harghita, făcând joncțiunea cu Batalionul 1. Pe această poziție, regimentul
a rămas până la 1/13 septembrie.
La 2/14 septembrie, prin ordinul 12 al Armatei de Nord, Divizia 7 a primit misiunea de a
înainta pe linia Miercurea Ciuc-Odorhei. Înaintarea a fost dispusă pe două coloane, cea de sud
având în compunere batalioanele 1, 2 și 3 ale Regimentului 15, un divizion din Regimentul 8
artilerie și Regimentul 27 infanterie, care au atacat și ocupat în noaptea de 2-3 septembrie,
localitatea Vlăhița. Printr-un nou ordin, în ziua de 15 septembrie trupele regimentului, batalioanele
2 și 3, au fost angajate în zona Bikafalva-Tăetura, către Cristuru Secuiesc.6
După lupte crâncene, în seara zilei de 16 septembrie, cele două batalioane au cucerit satul
Tăetura, cu pierderea a 14 soldați uciși și rănirea a unui ofițer și 7 soldați. 7 Ofensiva a fost însă
oprită la 18 septembrie, Regimentul primind ordinul de a organiza defensiva la Mugeni, pe
aliniamentul Lessu-Dejuțiul-Matișeni. Regimentul s-a retras la Miercurea Ciuc, unde a primit
ordinul să oprească ofensiva inamicului prin defileul Miercurea Ciuc. În timp ce grosul forțelor
regimentului se retrăgea spre vechea frontieră, batalionul 1, sub comanda maiorului Ștefan
Mihăileanu, ce asigurase retragerea Brigăzii 5 roșiori a pierdut legătura cu forțele proprii și a reușit
abia în ziua de 29 septembrie să facă joncțiunea cu la Vama Uz, cu forțele principale ale
regimentului, care s-au dispus la Poiana Uzului. În aceste lupte, regimentul suferă pierderi
importante: 4 ofițeri răniți și 5 dispăruți, 46 de soldați morți și 93 răniți. La 30 septembrie, Divizia 7
se afla pe pozițiile din care declanșase ofensiva pe 15 august. Divizia avea două grupuri, din cel de
al doilea UZ, făcea parte și Regimentul 15 ca rezervă, având batalionul 1 la Poiana Uzului și
batalioanele 2 și 3 la Dărmănești.8
Pozițiile grupului UZ sunt atacate de forțele austro-ungare în zilele de 1-2 octombrie, fiind
nevoie de intervenția Regimentului 15 care cu batalionul 2 a ocupat poziție pe cota 609, iar
batalioanele 1 și 3 pe Plaiul Mândroaia, reușind să mențină pozițiile până pe 8 octombrie.
La 7 octombrie comandantul Diviziei 7, generalul de brigadă Ion Istrati a decis să atace cu
cele două grupuri UZ și GHIMEȘ, pozițiile Diviziei 39 austro-ungară și să o respingă peste
frontieră. În dispozitivul de atac, Regimentul 15 infanterie se afla în linia a 3-a , sub comanda
locotenent-colonelului Teodor Pirici. Ofensiva din 8 octombrie nu a înregistrat rezultate notabile,
fiind reluată pe 10 octombrie cu rezistența inamicului. Luptele au continuat și în zilele următoare,
regimentul 15 fiind angajat cu tot efectivul pentru scoaterea inamicului din Poiana Uzului, la 13
octombrie, atacurile fiind încununate de succes, batalionul 2 din regimentul 15, ajutat și alte forțe
din Grupul UZ, reușind alungarea inamicului peste graniță.9
În aceste lupte aprige pierderile au fost grele: 66 de morți și 465 de răniți. Regimentul a
rămas pe poziții până la 17 octombrie, când a fost trimis la Sălătruc pentru reorganizare. În ziua de
25 octombrie a reintrat în luptă, batalionul 1 fiind dispus la gura defileului, batalionul 2 la Poiana
Lapoș, iar batalionul 3 pe Plaiul Chinului, acționând până în noaptea de 12-13 noiembrie, când a
fost înlocuit de un regiment rusesc și trimis la Dărmănești si apoi la Onești.
În toată această perioadă trupele regimentului 15 a reușit să opună rezistență în trecători și să
oprească înaintarea Corpului VI austro-ungar spre Onești și Bacău, așa cum își planificase inițial.

5
Otu, Petre, De o vârstă cu independența, Editura Militară, București, 2012, p. 49.
6
R.R.M., vol. 2, p. 469.
7
Ibidem, p. 485.
8
Ibidem, vol. 3, p. 279.
9
Ibidem, p. 310-312.
La data de 14 noiembrie 1916, Divizia 7 infanteria a fost pusă la dispoziția Marelui Cartier
General, fiind concentrată în zona Onești, de unde s-a deplasat cu trenul în zona București 10, unde
ajunge la 18 noiembrie. Divizia este atașată Grupului Apărării Dunării, regimentul 15 făcând parte
din detașamentul colonelului Leca Aristide.11 Începea astfel participarea la bătălia Bucureștiului.
Batalioanele 1 și 2 au primit ordin să atace și se ocupe Bolintinul Vale, ducând lupte dure cu
inamicul, pierderile luptelor din zilele de 21-22 noiembrie fiind de 25 de morți și 160 de răniți. 12 În
dimineața zilei de 23 noiembrie, întreaga Divizie 7 a început retragerea, bătălia Bucureștiului fiind
pierdută. Batalionul 1 s-a retras pe itinerarul Militari-Bucureștii Noi-Herăstrău-Tunari-Dimieni;
batalioanele 2 și 3 pe direcția București-Herăstrău-Otopeni-Dimieni, trupele Regimentului 15 fiind
ultima unitate care a trecut prin București, ocupat în aceeași zi de trupele generalului Mackensen.
Până la 13 decembrie, Regimentul s-a retras pe itinerarul Grădiștea-Adâncata-Slătioarele-
Glodeanul-Florica-Plăginești-Buda-Dumitrești-Turburea, pierderile retragerii fiind de 3 ofițeri și
269 soldați dispăruți.13
Pe 13 decembrie regimentul a avut ciocniri cu inamicul la Mohărțari și Cătăuți, cu prețul a 2
ofițeri și 43 de soldați uciși și 55 răniți. Retragerea a continuat cu noi ciocniri, astfel pe 17
decembrie la Borlești, batalionul 3 a fost atacat dar a reușit cu pierderi să respingă atacul și să
captureze și 120 de prizonieri. 14 În seara zilei de 18 decembrie a ajuns pe dealul Odobeștilor, unde a
fost reorganizat pe două batalioane, conduse de maiorul Ioan Mateescu și căpitanul Dumitru
Coroamă. Aici se încheia participarea Regimentului 15 Războieni la campania din 1916.
La începutul anului 1917, pe 5 ianuarie, regimentul 15 este nevoit să vină în sprijinul
Regimentului 4 vânători, reușind să respingă atacul inamic. Din ianuarie 1917, regimentul este
transferat pe frontul de la Oituz, Pralea, întrând în compunerea Corpului 4 armată, comandat de
generalul Eremia Grigorescu, cu misiunea de a restabili situația în zona Câmpurile-Pralea-Căiuți-
Mărăști, unde inamicul înaintase periculos. În ziua de 13 ianuarie 1917, regimentul se găsea în zona
Pralea, iar în ziua următoare a reușit să respingă atacul inamicului care a atacat cota 779. În această
bătălie regimentul a pierdut 34 de soldați iar 78 au fost răniți. În urma celui de al doilea atac,
inamicul a cucerit cota 779, în luptă căzând și căpitanul Dumitru Cosma. Cota 779 a fost recucerită
în ziua de 16 ianuarie.Ca urmare a pierderilor mari suferite, regimentul este reorganizat pe un
batalion sub comanda căpitanului Dumitru Coroamă, fiind trecut în rezerva sectorului. Refacerea a
fost scurtă, la 19 ianuarie, regimentul întărit și cu un batalion de vânători, a atacat pozițiile
inamicului.. Până la 28 februarie regimentul 15 infanterie a ocupat poziții în zona cota 779. În
cursul lunii ianuarie 1917, regimentul a primit vizita atașaților militari ai Spaniei, Greciei și SUA,
care au vizitat pozițiile de luptă și au stat de vorbă cu soldații și ofițerii. 15 A urmat procesul de
reorganizare a armatei române, fiind formate două armate și cu contribuția Misiunii Militare
Franceze care avea câte un ofițer repartizat la fiecare divizie. La comanda Diviziei 7 au fost trimiși
maiorul Salles și adjunctul său căpitanul Desjobert, iar la Regimentul 15, căpitanul Clayeux. La
începutul lunii martie, Divizia 7 este trimisă în refacere în zona Gârșteni-Răcăciuni-Adjud iar
Regimentul 15 care mai avea 300 de oameni a fost dislocată pentru refacere la Fundu-Răcăciuni.
Aici s-au completat efectivele, formându-se trei batalioane fiecare cu câte o companie de mitraliere.
Prin ordinul 1027 din 28 martie 1917, Corpul 4 armată a dispus ca Divizia 7 să ocupe
pozițiile de luptă în valea Cașinului, în locul Diviziei 8 infanterie. 16 Divizia a ocupat poziții până pe
7 mai, când a fost trecută din nou în rezerv Corpului 4 armată în zona Râpele și Motocești unde și-a
continuat instrucția. Pentru pregătirea marii ofensive din sectorul Nămoloasa, Divizia 7 infanterie a
fost pusă la dispoziția Marelui Cartier General. Planul de luptă româno-rus prevedea încercuirea și
10
AMR, fond 513, dosar 3, f. 145.
11
AMR, f.154.
12
Otu, Petre, op. cit., p. 53.
13
Ibidem, p. 54.
14
Ibidem.
15
Otu, Petre, Pace și război în spațiul românesc. Secolul al XX-lea, Editura Militară, București, 2010, p. 73-78.
16
Otu, Petre, De o vârstă cu independența, p. 59.
nimicirea Armatei a 9-a germană printr-o lovitură principală în sectorul Nămoloasa, pe direcția
Râmnicu-Sărat. Pentru a spori efectul manevrei Armata a 2-a română trebuia să înainteze pe valea
Putnei.
Concomitent cu bătălia de la Mărășești, Armata a 2-a română a fost angajată în bătălia de la
Oituz. Corpul 4 armată sub comanda generalului Gheorghe Văleanu, ocupa fâșia dintre valea
Doftanei și cota Sboina Neagră și satul Valea Sării, divizia 7 infanterie sub comanda generalului de
brigadă Nicolae Rujinski, era dispusă între Valea Doftanei și Valea Oituzului.
Inamicul, Grupul Gerock, avea dispus în sectorul loviturii principale, pe un front de 7 km, în
zona de joncțiune a diviziilor 7 și 6 infanterie române, 34 de batalioane și 136 guri de artilerie.17

Sursa https://www.google.ro/search?q=regimentul+15+

La 26 iulie/8 august 1917, Grupul Gerok, după o puternică pregătire de artilerie a declanșat
ofensiva. În sectorul Brigăzii 13 infanterie (regimentele 27 și 15 infanterie), atacurile Diviziei 70
honvezi au fost respinse, Regimentul 15 infanterie fiind însă nevoit să se retragă în defensivă pe
linia Pârâul Sărat-dealul Cireșoaia. Au urmat atacurile inamice din 10-11 august asupra sectorului
Regimentului 15.18 Atacurile inamice au reușit în ziua de 12 august, când au fost cucerite pozițiile
de pe dealurile Cireșoaia, Măgura și Coșna. Generalul Rujinski, a decis contraatacul din ziua de 13
august executat de Brigada 13 infanterie sprijinită de regimentul 46/61 infanterie, batalionul de
vânători de munte și Divizia 2 infanterie rusă, pentru a recuceri poziția Cireșoaia, poziție recucerită
împreună cu capturarea a 136 prizonieri, 16 cai, 36 samare, 5 mitraliere și o mare cantitate de
muniție.19 Contraofensiva a continuat și în ziua următoare, regimentul 15 reușind după o luptă la
baionetă să ocupe poziții pe dealul Măgura. În perioada 14-18 august, Regimentul 15 a ocupat
poziții în defileul Slănic și valea Măgura. Inamicul a declanșat ofensiva pe 19 august iar Regimentul
15 s-a aflat în zona pârâului Slănic până la 8 septembrie 1917. Pentru înlăturarea inamicului din
zona Cireșoaia și Coșna, Averescu a ordonat un atac general declanșat pe 9 septembrie, unde
Regimentul 15 infanterie avea dispuse batalioanele 2, și 3 în prima linie, iar atacul desfășurat între 8
și 11 septembrie a fost un eșec, inamicul rezistând. Pierderile au fost însemnate 341 morți printre
care și un ofițer și 171 de răniți din care 2 ofițeri. Cu toate acestea ofensiva inamică a fost oprită,
Regimentul 15 reușind acte de eroism la Cireșoaia, Coșna, Slănic, Măgura dar și în alte locuri.
Pacea de la Buftea din 24 aprilie 1918 cuprindea și demobilizarea armatei și trecerea ei la
statutul de pace. Până la 7/14 noiembrie 1917, Regimentul 15, a făcut parte din Brigada 13/Divizia
7 dispus pe pozițiile deținute după încheierea bătăliei de la Oituz, fără a desfășura acțiuni
importante. La începutul lunii octombrie 1917 efectivele regimentului erau de 45 de ofițeri și 2205

17
Istoria militară a poporului român, vol. V, p. 614.
18
Cupșa, Ion, Armata română în campaniile din anii 1916-1917, Editura Militară, București, 1967, p. 231.
19
Otu, Petre, op. cit., p. 62.
trupă cu 493 de cai și 106 trăsuri20, organizat pe 3 batalioane fiecare cu 4 companii de infanterie și
una de mitraliere. La 14 martie 1918, comandantul regimentului era colonelul Teodor Pirici ajutat
de maiorii Stavei Vasile, Aurel Son și căpitanul Rădulescu Ștefan. La mijlocul lunii noiembrie 1917,
regimentul este trimis în refacere la Bârsănești și de acolo la Valea Seacă (Bacău). În decembrie
1917, primește ordin să dezarmeze trupele ruse în retragere astfel că, batalionul 1 va fi dislocat la
Ruginoasa, batalionul 2 la Piatra Neamț iar batalionul 3 la Bozieni, dezarmând trupele ruse care se
retrăgeau pe direcția Piatra Neamț-Roman.

Sursa https://www.google.ro/search?q=regimentul+15

În acest dispozitiv a stat până la sfârșitul lunii ianuarie 1918, când a fost dislocat pe frontiera
cu Bucovina, aici aflându-se și în momentul semnării păcii de la București din 24 aprilie. Astfel,
regimentul 15 s-a îmbarcat în gara Dorohoi cu destinația Piatra Neamț, unde a sosit la 22 mai/4
iunie 1918. Prin ordinul din 26 mai 1918, comandant al regimentului era numit colonelul Alexandru
Calmuschi. Se încheia astfel o etapă din istoria regimentului, dar nu și istoria regimentului la Primul
Război Mondial.
Această situație a durat până în toamna lui 1918 când în urma evenimentelor de pe front
România a reintrat în luptă iar prin decretul regal 3179 armata română a fost mobilizată. Astfel,
regimentul 15 aflat în componența Diviziei 7 a primit ordinul să se deplaseze pe direcția Bicaz-
Bistricoara-Tulgheș-Toplița, pentru a pune stăpânire pe calea ferată din valea Mureșului și a Oltului.
În ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Regimentul a ocupat Reghinul iar pe 2 decembrie intra
în Tîrgu Mureș. Regimentul a contribuit la ocuparea localităților Luduș, Uioara și Războieni.
Prezența trupelor maghiare la nord de Dej a dus la concentrarea Regimentului 15 pe două
aliniamenteː batalionul 1 la Năsăud, batalionul 3 la Bistrița iar batalionul 2 la Dej după care a
înaintat și a ocupat Baia Mare la 24 decembrie 1918/6 ianuarie 1919. La sfârșitul lunii ianuarie
1919, Regimentul a ocupat poziții pe linia de demarcație dintre trupele române și cele maghiare la
Zalău, batalionul 3 fiind rezerva regimentului. Trupele maghiare însă au declanșat puternice atacuri,
așa cum a fost cel din noapte de 21/22 februarie asupra batalionului 1 la Zalău care a fost nevoit să
se retragă cu grele pierderi. În sprijin a venit batalionul 2 sprijinit de un puternic baraj de artilerie,
reușind recucerirea Zalăului, în 24 februarie. În urma acestor evenimente este înlocuit de la
comanda Diviziei 7 generalul Neculcea, cu generalul Dumitrescu. Pentru a pune capăt atacurilor
maghiare, Marele Cartier General a decis înaintarea armatei române dincolo de Munții Apuseni.
20
Ibidem, p. 65.
Preluarea puterii la Budapesta de către comuniști prin Bela Kun și intensificarea acțiunilor militare
împotriva armatei române, i-a determinat pe regele Ferdinand și premierul Ion I.C. Brătianu să
treacă la ofensivă pentru ocuparea liniei situată la limita de est a zonei neutre stabilită de Consiliul
Suprem Aliat de la Paris. 21
Pentru a pune în aplicare acest plan, la 11 aprilie 1919 este numit comandant al trupelor din
Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu care a format două grupuri de armată, cel de nord
care cuprindea și divizia 7 infanterie și cel de sud. Regimentul 15 trebuia să înainteze pe direcția
Carei-Debrețin pe trei coloane. Pe 16 aprilie armata a trecut la ofensivă pe două coloaneː coloana
maiorului Coroamă a întâmpinat o rezistență acerbă în zona Aranok, reușind să o cucerească în
cursul nopții. La 17 aprilie cele două coloane au continuat înaintarea intrând spre seară în orașul
Șimleul Silvaniei.22 Regimentul a continuat înaintarea astfel că pe 19 aprilie era ocupat Careiul iar
pe 23 aprilie, Debreținul.
În zona Szolnok trupele maghiare au concentrat efective puternice iar luptele duse cu putere
au condus la ocuparea unui cap de pod și ocuparea orașului Karcsag în ziua de 29 aprilie. Pe 1 mai
regimentul 15 a contribuit la cucerirea orașului Tisa-Fured și respingerea trupelor maghiare la vest
de râul Tisa. În această localitate regimentul a fost cantonat până la 14 mai când a fost schimbat cu
regimentul 84 infanterie. Prin ordinul 1272 al Marelui Cartier General, Divizia 7 infanterie era
concentrată în zona Botoșani-Rădăuți-Suceava, unde a ajuns la 31 mai 1919. Regimentul 15 era
dislocat la Rădăuți, unde a rămas până la 23 iulie 1919.23
La 31 mai 1919, regimentul avea 65 de ofițeri și 1918 soldați cu 291 de cai, 20 de boi și 79
de trăsuri.
Reluarea ofensivei de către forțele maghiare a determinat retrimiterea Diviziei 7 infanterie în
dispozitivul de luptă, ajungând la 30 iulie pe Tisa în ziua în care armata română obținuse victoria.
Regimentul 15 a trecut Tisa pe la Atany și a continuat înaintarea spre vest spre Budapesta, unde a
schimbat Divizia 1 vânători, Regimentul fiind dispus la Racosfalva, batalionul 2 la Ujpest 24, iar
batalionul 3 la Racospalota. Regimentul a contribuit la normalizarea vieții în Budapesta și la
aprovizionarea populației cu cele necesare. La 9 octombrie 1919 Divizia 7 este deplasată în
Muntenia contribuind la buna desfășurare a primelor alegeri generale după Marea Unire.
Batalioanele 1 și 2 au fost dispuse la Ploiești iar batalionul 3 la Buzău. Prin ordinul 5036 al Marelui
Cartier General, regimentul 15 s-a deplasat spre garnizoana de reședință, Piatra Neamț unde a ajuns
la 1 decembrie 1919.
Lua astfel sfârșit participarea Regimentului 15 Războieni la campania Primului Război
Mondial, campanie încununată de victorii dar presărată cu numeroase jertfe.

21
Otu, Petre, Mareșalul Constantin Prezan. Vocația datoriei, p. 286-289.
22
Otu, Petre, De o vârstă cu independența, p. 72.
23
Ibidem, p. 73.
24
Ibidem, p. 74.
Sursa http://www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_6.html

Sursa http://www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_6.html

Sursa http://cristiannegrea.blogspot.ro/2011/03/razboiul-romano-ungar-de-la-1919-ii-de.html
Bibliografie

1. Cupșa, Ion, Armata română în campaniile din anii 1916-1917, Editura Militară, București, 1967.
2. Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1988.
3. Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, vol.1, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989.
4. România în Războiul Mondial 1916-1919, vol. 1, Monitorul Oficial, București, 1934.
5.Otu, Petre, De o vârstă cu independența, Editura Militară, București, 2012.
6.Otu, Petre, Mareșalul Constantin Prezan. Vocația datoriei, Editura Militară, București, 2008.
7.Otu, Petre, Pace și război în spațiul românesc. Secolul al XX-lea, Editura Militară, București,
2010,