Violența în familie cunoscută și sub numele de violența domestică (abreviat VD) , abuz

domestic, abuz familial, abuz marital/conjugalsau violență intimă (abreviat VI), poate fi definită
pe larg ca fiind un model comportamental abuziv al unuia sau al ambilor parteneri dintr-o relație
intimă precum mariajul, concubinajul, familia, prietenia sau conviețuirea.[1] Violența domestică are
mai multe forme precum agresiunea fizică (efectivă sau sub formă de amenințare), abuzurile
sexuale, abuzurile emoționale, controlul excesiv, dominarea, intimidarea, urmărirea, abuzurile
pasive/ascunse (de exemplu, neglijența) și privarea economică.[1]
Conștientizarea, percepția, definirea și documentarea violenței domestice diferă substanțial, în
funcție de țară și epocă. În anul 2009 în România, numărul victimelor violenței domestice era de
12.161 de persoane.[2] Conform Organizației Mondiale a Sănătății aproximativ 38% dintre femeile
ucise la nivel mondial sunt ucise de către partenerii lor.[3]

Legislația română[modificare | modificare sursă]

În România există o lege - Legea 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie,
republicata 2014[4] - care se adresează acestei probleme. Definiția legală a violenței in familie din
articolul 3 al acestei legi este:
"(1) In sensul prezentei legi, violenta in familie reprezinta orice actiune sau inactiune
intentionata, cu exceptia actiunilor de autoaparare ori de aparare, manifestata fizic sau
verbal, savarsita de catre un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii,
care provoaca ori poate cauza un prejudiciu sau suferinte fizice, psihice, sexuale, emotionale
ori psihologice, inclusiv amenintarea cu asemenea acte, constrangerea sau privarea
arbitrara de libertate.(2) Constituie, de asemenea, violenta in familie impiedicarea femeii de
a-si exercita drepturile si libertatile fundamentale."
Legea recunoaște urmștoarele tipuri de violență în familie: violența verbală, violența psihologică,
violența fizică, violența sexuală, violența economică, violența socială, violența spirituală.[4]

Convenția de la Istanbul[modificare | modificare sursă]

Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a
violenței domestice (denumită și Convenția de la Istanbul) are următoarea definiție:[5]
“violența domestică” va însemna toate acțiunile de violentă fizică, sexuală, psihologică sau
economică, care survin în familie sau în unitatea domestică sau între foștii sau actualii soți
sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărțit același domiciliu cu victima.

Perspectivă feministă[modificare | modificare sursă]

Violența domestică include toate actele de violență apărute într-o relație de tip familial între
rude de sânge, rude prin alianță, soți sau concubini. Indiferent de factori ca etnia, mediul
cultural de proveniență, educația, culoarea pielii, starea economică, femeile sunt victime
predilecte ale violenței domestice, sintagma folosindu-se în vorbirea curentă pentru a
desemna, de obicei, violența bărbatului împotriva partenerei sale.
Violența domestică se poate manifesta prin:

 abuz fizic, de orice formă, de la bătaie la omucidere, de la mutilarea genitală feminină la

uciderea soției după moartea soțului sau infanticidul feminin;
 abuz sexual – viol marital, obligarea partenerei să se prostitueze;
 abuz psihic și emoțional – intimidări, amenințări (inclusiv la adresa copiilor sau altor
rude apropiate), agresiune verbală, umilire constantă, folosirea poreclelor, distrugerea
demonstrativă a unor obiecte, lovirea animalelor domestice, confiscarea obiectelor
personale, afișarea ostentativă a armelor, șantajul, izolarea de familie, prieteni;
 abuz economic – lipsirea de mijloace de subzistență (hrană, medicamente), refuzul de a
contribui la susținerea familiei, împiedicarea femeii să meargă la slujbă sau să lucreze,
luarea cu forța de către partener a banilor câștigați de femeie, lipsirea femeii de orice
control asupra bugetului comun.

Istoric[modificare | modificare sursă]

 Panou in Ghana cu textul "Violența domestică este o violare a drepturilor omului"

Deși violența domestică are o istorie veche, fenomenul a fost prezentat public în Statele
Unite și în Europa Occidentală drept o problemă generală gravă a societății abia în ultimele
trei decenii ale secolului al XX-lea. Anii ’90 au adus recunoașterea violenței domestice drept
o încălcare a drepturilor omului. (Sewall et alii, 1996).
În domeniul sociologiei, cercetătorii lipsiți de perspectiva de gen și-au limitat studiile la
identificarea și explicarea cauzelor individuale ale fenomenului violenței domestice (consum
de alcool sau droguri, probleme de sănătate mintală) și a cauzelor generale de natură
socială și economică (sărăcie, lipsa educației, șomaj, apartenență la grupuri sociale
defavorizate etc.) Unele studii de specialitate leagă violența domestică de zona pauperă a
societății, ignorând cu desăvârșire faptul că ea se produce și în familiile cu un nivel de trai
decent sau în cele foarte bogate. Numeroase studii nu au făcut altceva decât să
investigheze relațiile de familie, considerând violența domestică o problemă a cuplului
(Jones, 1994: 5).
Teoriile feministe văd însă acest tip de violență ca fiind reflectarea unei structuri patriarhale,
care are drept scop subordonarea femeilor. Violența domestică este o formă de control
social care are la bază mituri și prejudecăți legate de modul în care trebuie să se poarte o
femeie cu rudele sale de sex masculin. Feministele consideră, de asemenea, că instituțiile
importante ale societății (justiția, poliția, Biserica, sistemul sanitar etc.) încurajează și mențin
violența domestică, trivializând sau ignorând actele de violență suferite de femei. (Marin;
Russo, 1999: 20). Răspunsul societății se manifestă deseori prin blamarea victimei, care
este considerată a fi vinovată pentru că a încălcat diferite norme de comportament.
Violența domestică este perpetuată de o serie de factori, evidențiați de numeroase studii
feministe:

 culturali – socializarea de gen (care presupune atribuirea de roluri precise femeilor și

bărbaților), considerarea bărbaților ca superiori a priori femeilor, considerarea familiei ca
sferă privată, controlată de bărbat, “capul familiei”
 economici – dependența economică a femeilor de partenerii lor; accesul limitat al
femeilor la resurse finaciare; accesul limitat la slujbe și la educație;
 legali – lipsa unor reglementări legislative adecvate, care să sancționeze violența în
interiorul cuplului și discriminarea femeii în societate; proceduri legale greoaie și
defavorizante în cazul divorțului și solicitării custodiei copiilor; neimplicarea poliției în
cazurile de violență domestică;
 politici – subreprezentarea femeilor în parlamente, instituții publice; considerarea
violenței domestice, în particular, și a problemelor femeilor, în general, ca fiind subiecte
de minim interes politic; valorizarea excesivă a familiei, prin limitarea intervenției statului
în viața acesteia; neimplicarea femeilor în viața politică.
Pedepsirea actelor de violență domestică a însemnat însă depășirea dihotomiei
public/privat, care justifica în mod tradițional neintervenția autorităților statului în conflictele
din familie. Discutând celebra sintagmă “ceea ce este personal, e politic”, Susan Moller Okin
(1989: 125-129) a constatat faptul că la fel ca sfera publică, cea privată (domestică) este
controlată tot de relații de putere; în ambele cazuri, dominația masculină este considerată a
fi naturală. De aceea, oamenii tind să fie mai toleranți atunci când bărbatul își bate
partenera, pentru că violența este considerată o modalitate de manifestare a dominației
masculine în cadrul familiei patriarhale. În aceste condiții, dreptul la viață privată a fost mult
timp înțeles ca fiind libertatea taților și soților de a-și disciplina copiii și soțiile.
Violența domestică are efecte devastatoare asupra femeii. Îi afectează sănătatea fizică, îi
pericliteaza sănătatea mentală, îi scade încrederea în sine și în ceilalți. Efectele pe termen
lung se circumscriu tulburărilor post-traumatice de stres, întâlnite, de obicei, la victimele
războaielor sau ale dezastrelor naturale. Extrem de afectați sunt și copiii cuplului care asistă
la actele de violență sau devin la rândul lor victime (Marin, Russo, 1999: 24). Ca orice
fenomen social de mare amploare, violența domestică implică niște costuri importante
pentru societate:

 costuri directe – valoarea serviciilor destinate tratării victimelor violenței (spitalizare,

consiliere, procese juridice)
 costuri sociale – creșterea mortalității, scăderea nivelului de sănătate, scăderea calității
vieții
 costuri economice – scăderea productivității muncii, scăderea numărului adulților activi
pe piața muncii, creșterea numărului concediilor medicale etc.

În România[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Violența domestică în România.
În România de dinainte de 1989 nu a existat nicio statistică oficială sau cercetare științifică
privind violența domestică. Deși cazurile de violență domestică erau destul de răspândite,
fenomenul a fost ignorat din motive pur ideologice. După 1990, au fost realizate studii de
mică întindere, care nu oferă însă o viziune de ansamblu asupra acestui tip de violență. În
raportul organizației americane Minnesotta Advocates for Human Rights, “Lifting the Last
Curtain” (1995), se constată faptul că violența domestică este o problemă frecventă în
România; statul român apare ca neîndeplinindu-și obligațiile privind protejarea femeilor de
violențele comise în familie sau sancționarea adecvată a soților violenți și dezvoltarea unor
programe juridice, politice, administrative și culturale, cu scopul de a preveni violența
împotriva femeilor. Violența în familie a fost adresată explicit de lege prima dată în anul
2000 (înainte de această dată ea putea fii sancționată prin dispozițiile generale care
incriminează actele de violență, dar nu se făcea nicio referire specifică la membrii familiei).
În anul 2000, legea 197/2000 a modificat codul penal, prevăzând agravante pentru anumite
infracțiuni atunci când acestea sunt săvârșite împotriva membrilor familiei;[6] marcând astfel
începutul schimbărilor legislative din acest domeniu. De asemenea în anul 2003 a fost
adoptată prima lege extrapenală împotriva violenței în familie, care a fost ulterior modificată
în 2012 (când s-au introdus ordinele de protecție), și în 2014.[4]
În anul 2012, statisticile arătau că 75%-80% dintre femei sunt abuzate în spațiul domestic
(verbal, psihologic, fizic, sexual).[7] Cu toate acestea, în general, Poliția intervine doar pentru
a aplana conflictul și pentru a aplica amenzi contravenționale agresorului. În aceste condiții,
în România, femeile preferă să continue să locuiască împreună cu soțul violent, decât să
ceară ajutor instituțiilor statului. La nivelul societății românești, se observă faptul că actele
de violență domestică sunt considerate “probleme ale cuplului” și privite drept
comportamente tolerabile. Un exemplu concludent este dat de compararea rezultatelor a
două sondaje de opinie: unul realizat în România – Barometrul de Gen (2000) – și unul în
țările Uniunii Europene – Eurobarometrul 51.0 (1999). La întrebarea cu răspuns multiplu “Ce
instituții/organizații ar trebui să ajute femeile care devin victime ale violenței domestice?”,
românii au răspuns astfel: cuplul trebuie lăsat să-și rezolve singur problemele (35%), ar
trebui să intervină rudele (28%), Poliția (28%), vecinii (13%), etc.; la aceeași întrebare,
europenii au dat următoarele variante de răspuns: familia și prietenii (96%), serviciile sociale
(93%), serviciile medicale (93%), Poliția (90%).
Cadrul legislativ[modificare | modificare sursă]
Codul penal[modificare | modificare sursă]
Noul cod penal, care a intrat în vigoare în 2014, prevede la Art. 199 că "Daca faptele
prevazute in art. 188, art. 189 si art. 193-195 sunt savarsite asupra unui membru de familie,
maximul special al pedepsei prevazute de lege se majoreaza cu o patrime." (aceste
infracțiuni se refera la Art. 188 Omorul, Art. 189 Omorul calificat, Art. 193 Lovirea sau alte
violente, Art. 194 Vatamarea corporala și Art. 195 Lovirile sau vatamarile cauzatoare de
moarte). Un alt articol de lege important este Art. 197 Relele tratamente aplicate minorului.[8]
Legislație extrapenală[modificare | modificare sursă]
Legea 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie, republicata 2014 oferă
o definiție și abordare extrapenală a violenței în familie; victima poate de asemenea să
ceară un ordin de protecție.[4]
In ceea ce privește abuzul asupra copilului, este relevantă Legea 272/2004 privind protectia
si promovarea drepturilor copilului, republicata 2014.[9]

În Republica Moldova[modificare | modificare sursă]

In Republica Moldova Legea Nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea și combaterea
violenței în familie definește violența în familie ca "orice acțiune sau inacțiune intenționată,
cu excepția acțiunilor de autoapărare sau de apărare a unor alte persoane, manifestată fizic
sau verbal, prin abuz fizic, sexual, psihologic, spiritual sau economic ori prin cauzare de
prejudiciu material sau moral, comisă de un membru de familie contra unor alți membri de
familie, inclusiv contra copiilor, precum și contra proprietății comune sau personale". Legea
definește mai multe tipuri de violența: violență fizică, violență sexuală, violență psihologică,
violență spirituală și violență economică.[10] In Codul Penal, violența domestică este o
infracțiune distinctă: Articolul 2011. Violența în familie.[11] In sondajul DHS - 2005
(Demographic and Health Survey) 20,8% dintre femei și 21,7% dintre bărbați au afirmat că
există unele situații în care este acceptabil ca bărbatul să își lovească sau bată soția (pg.
43-45).[12]