Sunteți pe pagina 1din 12

Problema minte - corp

Senzația că noi suntem ceva separat de „noi” în sensul fizic, de corpul nostru, este foarte
puternică. Chiar dacă admitem, într-o situație limită, că cineva ne înlocuiește inima, ochii,
brațele, picioarele sau orice altă parte a corpului, nu ar fi nicio problemă, în ideea că noi simțim
că rămânem aceiași, tot noi suntem. Deci există ceva ce supraviețuiește înlocuirii noastre
fizicale. Știm cu siguranță, prin întrebările pe care și le-au pus, că oamenii au avut această
senzație de foarte mult timp, este posibil să o fi avut chiar dintotdeauna. Această entitate
trancendentă a fost numită în mai multe feluri, cel mai răspândit a fost conceptul de spirit, iar
creștinismul a înlocuit această noțiune cu cea de suflet, preluată și însușită de la anumite religii
anterioare.

Revenind la această idee, că exită ceva acolo în noi, un sine, care sunt eu, dincolo de
orice variații fizicale posibile, trebuie să spunem că felul în care acest eu reușește să coabiteze și
să colaboreze cu al nostru corp a generat în filosofia minții o problemă celebră pentru acest
domeniu – problema interacțiunii dintre suflet și corpul fizical. Ulterior, conceptul de suflet a fost
înlocuit cu cel de minte, astfel că astăzi vorbim despre problema centrală a filosofiei minții,
problema interacțiunii minte-corp.

De ce ar fi aceasta o problemă? Partea cea mai interesantă și care m-a atras cel mai mult
pentru alegerea acestui capitol ca temă a referatului, este că relația minte - corp pare foarte
simplă la prima vedere, nu ne-a pus niciodată probleme de ordin cognitiv în viața de zi cu zi.
Filosofia minții însă abordează acestă relație dintr-o perspectivă nouă, mult mai profundă, mai
plină de întrebări, mai dificilă și mai frumoasă, în același timp. Și ne spune de ce avem de-a face
cu o dilemă aici.

Interacțiunea minte – corp este considerată o problemă pentru că este foarte greu să
explici cum o entitate non-materilă, cum e mintea, poate influența o entitate materială, cum e
corpul, dar și invers, este la fel de complicat, cum reușește corpul fizical să influențeze mintea
care este non-fizicală? Cum dorința din mintea noastră de a face o plimbare în parc se
concretizează în pași fizicali făcuți până acolo? Și invers, cum o cantitate de alcool sau de
droguri, mai mare sau mai mică, ingerată de corp, influențează mintea, o fac să nu mai fie
limpede și pot genera diverse stări, de la euforie la depresie sau agresivitate?

Filosofia minții a fost preocupată de găsirea unor răspunsuri la aceste întrebări de foarte
mult timp. Modul în care mintea noastră relaționează cu corpul nostru generează propriu- zis
problema minte-corp și este unul dintre subiectele intens dezbătute de-a lungul timpulu, care a
genarat o serie de teorii filosofice, la unele dintre ele vom referi în cadrul acestei lucrări. Pentru
un reper teoretic, voi cita și definiția acestei probleme dată de un dicționar de specialitate:

1
“problema spirit - corp1 este – este o problemă filosofică privind relația dintre minte și corp și
modul de a deosebi între proprietățile, funcțiile și evenimentele ce trebuie socotite mentale și
cele ce trebuie socotite fizice. Acestă problemă este de importanță centrală atât pentru filosofia
spiritului cât și pentru filosofia psihologiei.”2

Așadar totul pare să se împartă în fizical și mental, după cum ne spune această definiție, și
pare de la sine înțeles că există o legătură și o comunicare între minte și corp și că ne folosim în
egală măsură și corpul, și mintea (cel puțin așa ar fi de dorit), adică aceste două entități
interacționează în permanență.

Totuși corpurile noastre au proprietăți sau stări fizicale, cum sunt masa, localizarea în
spațiu, temperatura, o anumită compoziție atomică și moleculară, în timp ce mintea se rezumă în
mod obișnuit la stări mentale non-fizicale ca opiniile, conștiința, sentimentele, percepțiile,
durerile.3 Știm cu toții că avem un creier, un sistem nervos central și o rețea diversificată de
miliarde de neuroni, care toate împreună, controlează numeroase funcții ale organismului,
precum bătătile inimii, mersul, generarea de gânduri și emoții. Chiar dacă cercetările actuale ne
spun că prin anumite mecanisme neurofiziologice “scoarța cerebrală internă poate genera
senzații, percepții, reprezentări sau concepte, în urma intrării în relație de comunicare
informațională cu stimuli și surse din afară”,4 totuși ar fi absurd să ne întrebăm care ar fi
greutatea acestor senzații în kilograme sau ce culoare ar avea percepțiile noastre. La fel, este
foarte dificil să presupunem că gândurile mele despre dualism din acest moment au o localizare
undeva anume, în punctul central al emisferei drepte, de exemplu. Din aceste exemple
concluzionăm că stările mentale nu au proprietăți fizicale ca greutatea, culoare, localizare sau
altele.

În aceste condiții, devine dificil să explicăm cum anume stările mentale, neavând
proprietăți fizicale, ne pot influența stările fizice. Cum dorința de a deveni psiholog, o dorință din
mintea mea, o stare mentală deci, m-a facut să mă ridic de pe scaun și să vin fizic să completez o
cerere de înscrire la studii universitare? Practic această dorință a cauzat mișcarea unui obiect
fizical din lumea fizicală, corpul meu. Cum frica pe care o simt la vizionarea unui film horror mă
face să închid instantaneu ochii într-un moment terifiant? Și invers, cum apăsarea prin mișcări
pricepute de masare a spatelui nostru sau a întregului corp ne creează o stare de relaxare și
fericire? Toate aceste întrebări se reduc la problema interacțiunii dintre minte și corp.

1
În contextul lucrării de față, vom considera noțiunea de spirit regăsită în acest dicționar identică cu cea de minte
și vom utiliza în continuare doar termenul minte

2
Flew, Anthony, Dicționar de Filosofie și Logică, ed. Humanitas, București, 1996, p. 280

3
Gheorgiu, Dumitru, Introducere în Filosofia minții, curs universitar, vol. 1, ed. Trei, București, 2015, p. 131

4
Dănăilă, Leon, Tratat de neuropsihologie, Editura Medicală, București, 2015, p.14

2
În filosofie se consideră că “o trăsătură esențială a relației de cauzalitate este aceea că,
date fiind două entități x și y, dacă x este cauza lui y, atunci x și y trebuie să fie entități de același
tip.”5 Ar fi foarte simplu să înțelegem cum interacționează cauzal două entități fizicale, pentru că
sunt de același tip. De exemplu, dacă arunc un pahar spre perete, acesta se va sparge în
momentul în care se va lovi de perete. Dar același pahar nu va avea deloc de suferit dacă se va
“lovi” de gândurile mele, pare să țină de simțul comun că acestea sunt non-fizicale și nu pot
influența cauzal un obiect fizical. Și, atunci revenim la întrebarea cum se face că mintea noastră
ne poate inluența corpul fizical? Una dintre direcțiile în filosofie care au încercat să răspundă la
întrebarea cum interacționează mintea și corpul, din perspectiva a două entități diferite și cu
propietăți diferite este dualismului interacționist.

Dualismul interacționist

În linii generale, dualismul este orientarea filosofică care susține existența a două entități
distincte – fizicale și non-fizicale. După cum este definit în dicționarul de specialitate, dualismul
este o “teorie privitoare la tipurile fundamentale în care trebuie împărțite substanțele. Ea susține
că substanțele sunt fie materiale, fie mentale, niciunul dintre aceste tipuri nefiind reductibil la
celălalt.”6

Dualismul interacționist pune problema relației de cauzalitate între o stare mentală și o


stare fizicală. Mai exact, această teorie dualistă privind relația dintre spirit și corp, stipulează că
evenimentele fizice pot cauza evenimente mentale și viceversa7. De exemplu, o stare de frică ne
poate face mâinile să tremure, iar gustul unei prăjituri ne poate trezi amintiri nebănuite, un
exemplu frumos este cel al madlenei din opera lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut,
care îi evocă naratorului o amintire dragă și îi dăruiește un sentiment fermecător de plăcere. 8

Prima teorie la care vom face referire, riguros construită și argumentată, este Dualismul
cartezian al subtanțelor, bazat pe lucrările filosofului Rene Descartes, care stipulează că mintea

5
Gheorgiu, Dumitru, op. cit., p. 132

6
Flew, Anthony, op. cit., p.102

7
Gheorgiu, Dumitru, op. cit., p. 183

8
Fragmentul citat: “ (...) am dus la gură o linguriță de ceai în care înmuiasem o bucată de madlenă. Dar chiar în
clipa în care înghițitura amestecată cu firimiturile prăjiturii îmi atinseră cerul gurii, am tresărit, atent la lucrul
extraordinar care se petrecea cu mine. O plăcere fermecătoare mă cuprinse, mă izolase, fara să am noțiunea a ceea ce
o pricinuise (…).Și, pe neașteptate, amintirea mi-a apărut. Gustul acesta era acela al bucății de madlena pe care
matușa Leonie mi-o oferea dupa ce o înmuiase în infuzia ei de ceai de tei, cand mă duceam la ea în odaie, duminica
dimineața, la Combray, sa-i spun buna ziua”. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, vol. 1

3
este o substanță imaterială, cu totul distinctă de corp. Descartes susținea că ființele umane sunt
alcătuite din două tipuri de subtanțe: o substanță gânditoare neextinsă spațial – sufletul (un
concept filosofic, echivalent cu conceptul de minte) - și o substanță extinsă spațial și non-
gânditoare – corpul.9 Noțiunea de substanță la Descartes este folosită cu sensul de ceva ce exista
independent de orice altceva, spre deosebire de noțiunea de atribut sau proprietare care este
atribuită unei anume substanțe și care nu poate exista independent de aceasta. Descartes are o
filosofie expusă la persoana întâi, folosește metoda îndoielii sistemtice pentru a ajunge la
adevăruri certe, iar cel mai cunoscut argument al său este cunoscut sub numele de scenariul
geniului rău, în care pornește de la scenariul că ar exista un atotputernic geniu rău care ne face să
ne înșelăm cu privire la tot ceea ce credeam că știm. 10 În acest caz singurul lucru de care nu ne
putem îndoi este acela că gândim. Dacă avem îndoieli înseamnă că gândim. Iar dacă gândim
înseamnă că existăm. Aici își are originile cunoscuta maximă a lui Decartes – Gândesc, deci
exist.(Cogito, ergo, sum).

Câteva dintre argumentele pe care se bazează Descartes în elaborarea teoriei sale despre
relația dintre minte și corp sunt argumentul îndoielii, argumentul conceperii și argumentul
divizibilității. Fiecare dintre aceste argumente, la o analiză mai detaliată, sunt oarecum
problematice și nu reușesc să valideze poziția filosofică a lui Descartes. Nu vom analiza toate
argumentele, pentru că nu este o lucrare dedicată dualismului cartezian, dar putem spune despre
argumentul îndoielii, de exemplu, că Descartes consideră că îndoiala referitoare la un obiect
anume ne poate spune ceva despre obiect în sine. Cred că este o supoziție cel puțin arbitrară,
pentru că avem tendința să răsfrângem asupra obiectului, ceea ce aflăm despre noi. Faptul că ne
îndoim, sau că gândim, spune ceva despre noi, și este posibil să nu spună absolut nimic despre
obiectul îndoielii noastre. Pot să mă îndoiesc de existența civilizațiilor pe alte planete, fără ca
acest lucru să mă apropie măcar un pic de aflarea adevărului cu privire la existența lor, pentru că
de fapt nu îmi spune nimic despre ei. Dar, pornind de la această capacitate a sa de a se îndoi,
Descartes consideră că poate afla ceva despre corp și argumentează, facând apel și la legea lui
Leibniz11, ca nu există o relație de identitate numerică între mintre și corp, întrucât mintea este
clar o entitate care există, pentru că nu ne putem îndoi de asta, în schimb, corpul este posibil să
nu exite deloc, spune Descartes, pentru că ne putem îndoi de prezența lui. În acest punct al
argumentării, pentru a fi mai convingător, cred că ar fi putut să găsească o proprietate care, prin
natura simțului comun am fi acceptat că o are una dintre entitățile corp - minte, dar îi lipsește
celeilalte. Adevărul este că a și făcut acest lucru în argumentul divizibilității, a stipulat că mintea

9
Gheorgiu, Dumitru, op. cit., p.134

10
Idem, p.135

11
Legea lui Leibniz: “Dacă Dacă X este identic cu Y, atunci X și Y au exact aceleași proprietăți”.

4
și corpul nu au în comun proprietatea de a fi divizibile, deci nu sunt numeric identice. Dar în
acest argument intervine o problemă de circularitate, pentru că una dintre premise se sprijină pe
concluzie, deci nici această inferență nu poate fi considerată convingătoare.

Ca explicație la problema interacțiunii minte-corp, Descartes vorbește de glanda pineală unde


consideră că sufletul și-ar avea sediul, dar cercetările actuale au demonstrat că această
presupunere nu este adevărată. Totuși din acest punct de vedere filosoful francez ar putea fi
considerat un precursor al pshihologiei și al fiziologiei, pentru că a intuit rolul important pe care
anumite organe îl pot avea în determinarea unor stări non-fizicale.

În filosofia contemporană, dualismul cartezian nu mai este de actualitate, în sensul că această


formă de dualism nu mai are susținători, dar este important să fie cunoscut ca punct de referință
pentru a putea studia prin raportare celelalte forme de dualism și fizicalism non-reductiv.

O altă perspectivă. Dualismul proprietăților

Interesant este că, deși problema minte-corp a fost analizată din cele mai vechi timpuri,
primele referiri la ea le-au facut încă Platon și Aristotel, iar Decartes i-a dedicat studii ample și
argumente elaborate, totuși timp de câteva sute de ani, gânditorii nu au găsit o teorie credibilă,
acceptată în mare măsură de filosofi și un răspuns convingător la întrebarea cum are loc
interacțiunea între cele două entități, cea materială, corpul și cea non-materială, mintea. Consider
că acesta este motivul pentru care se întâmplă ceva inedit în domeniu și anume, se schimbă
perspectiva. Este posibil ca oamenii să fi început să își pună întrebarea: dacă atâta timp nu s-a
găsit o soluție la această problemă, nu cumva este pusă problema într-un mod greșit? Nu cumva,
de fapt, nu există două entități? Poate există numai una? Primul pas în acest demers este tot o
formă de dualism, dualismul proprietăților, dar care reprezintă o etapă de trecere către
fizicalism, pentru că preia anumite elemente atât din dualism cât și din fizicalism.

Dualismul proprietăților sau fizicalismul non-reductiv este o altă poziție filosofică în


analiza interacțiunii dintre minte și corp, care respinge tezele teoriilor dualiste menționate mai
sus și consideră că nu există două tipuri de substanțe, ci doar una - cea fizicală, iar aceasta are
două tipuri distincte și ireductibile de proprietăți - fizicale și mentale. Pornind de la această teorie
putem spune că un obiect poate avea mai multe tipuri de proprietăți, poate, de exemplu un
magnet să aibă o sarcină electrică și să aibă și culoarea neagră în același timp. Corpul uman, și în
particular creierul uman, este singurul, care poate avea și propietăți fizicale, să spunem o
temperatură de 37° C, o greutate de 1,4 kg, dar și proprietăți mentale, cum ar fi gânduri despre
cărțile citite sau despre viitorul omenirii. Deși destul de greu de validat prin dovezi empirice,
totuși acestă teorie a dualismului proprietăților evită dificultatea altor tipuri de dualism care
presupun existență unei entități non-materiale.

Deși astăzi neuropsihologia ne spune că mințile noastre depind în mare măsură de


compoziția chimică a mecanismelor pe baza cărora funcționează și pentru a fi cât mai obiectivi,
5
trebuie să luăm în calcul aceste mecanisme ca fiind o realitate biologică, totuși dualismul (mai
puțin cel cartezian) este încă de actualitate, drept dovadă că un sportiv pentru a fi bine pregătit
înaintea unei competiții serioase, trebuie să fie pregătit atât fizic cât și mental, ceea ce este o
dovada a faptului că cele două entități nu se pot substitui una pe cealalată în totalitate.

Argumentul închiderii cauzale

Acest argument a fost pentru prima dată formulat de Jaegwon Kim și este unu dintre cele
mai puternice argumente avansate în filosofia contemporată împotriva dualismului
interacționist.12 Argumentul admite că stările mentale și stările fizicale ale corpului pot
interacționa cauzal și vine cu următoarea presupunere la problema centrală din teoriile
dualismului interacționist – Stările mentale care au efecte fizicale sunt numeric identice cu
anumite stări fizicale (ale creierului, ale sitemului nervos central).

Să analizăm premisele acestui argument și modul în care este dedusă concluzia.

Premisa 1 Principiul închiderii cauzale a domeniului fizical

(ICDF): Orice stare fizicală care are o cauză la momentul t are o cauză fizicală suficientă la
momentul t.

Prin cauză suficientă a unui efect ne referim aici la o stare care singură poate produce
efectul. Interesant este că premisa în sine, deși face trimitere la fizica teoretică, nu elimină
13

categoric stările mentale distincte din interacțiunea cauzală cu evenimentele fizice și este admisă
existența acestora, doar că rolul lor este considerat a fi neesențial în producerea unei stări
fizicale. De exemplu, conform acestei premise, eu acum manânc o ciocolată, nu pentru că vreau
sau pentru că simt nevoia, ci pentru că mușchii brațului meu s-au contractat și au luat ciocolata
de pe masă. Și ei s-au contractat pentru că au primi anumite impulsuri nervoase de la neuronii
mei care au semnalat că ar fi nevoie de o suplimentare a resurselor energetice la nivelul
creierului. În acest fel, principiul închiderii cauzale a domeniului fizical indică faptul că
evenimentele fizice au suficiente cauze fizice.

Din câte înteleg, esența acestei premise se rezumă la faptul că orice stare fizicală, este generată
exclusiv de o anume cauză fizicală și cred că este un punct de vedere care își are bazele în
succesele neuroștiințelor și ale fizicii teoretice contemporane, care par să fie capabile de a găsi
explicații fizicale tuturor stărilor și evenimentelor din interiorul sau din jurul nostru, excluzând
orice agenți cauzali non-fizicali din schemă.

12
Gheorgiu, Dumitru, Op. cit., p. 162

13
Idem, p. 163

6
Consider că una dintre teoriile care ar putea susține acest principiu complet al cauzalității fizicale
se bazează pe faptul în perioada modernă și contemporană completitudinea cauzală fizicală este
susținută de succesul neuroștiinței. Este cunoscut faptul că, în ultimii o sută de ani, neurologii au
cartografiat cu succes procesele neuronale responsabile de o gamă largă de efecte
comportamentale. Au fost descoperite regiunile creierului asociate cu stări mentale, cum ar fi
emoțiile, capacitățile cognitive și capacitățile perceptuale. În timp ce neuroștiința nu este încă
completă, aceste constatări furnizează dovezi din ce în ce mai convingătoare că orice efect
comportamental are o cauză fizică suficientă, ceea ce ne dă motive să susținem acestă premisă.

Poate părea surprinzător, dar așa cum am menționat mai sus, pentru a susține principiul
închiderii cauzale a domenului fizical, putem face apel la legile de conservare din domeniul
fizicii. Există o ascensiunea istorică a legilor de conservare în fizica modernă. Pe scurt, Descartes
a introdus legea conservării mișcării, conform căreia viteza totală de masă a oricărui set de
corpuri rămâne constantă. Descartes a susținut totuși că mintea ar putea schimba direcția
corpurilor fără a-și schimba viteza. Cu toate acestea, Gottfried Wilhelm von Leibniz, filosof și
matematician german (sec. XVII), a stabilit legea conservării momentului linear, conform căruia
viteza totală și direcția oricărui set de corpuri rămân constante, indiferent de modul în care
acestea interacționează. Leibniz a susținut că această lege de conservare a închis lumea fizică în
afara cauzelor mentale. Câteva secole mai târziu, Hermann von Helmholtz, medic și fizician
german, a adăugat legea conservării energiei: energia sau forța totală a oricărui sistem de corpuri
interacționiste este conservată sau rămâne aceeași în timp. Rezultatul acestor legi de conservare
este că fiecare eveniment fizic are o cauză fizică suficientă. Cei care aprobă închiderea cauzală
fizică utilizează de asemenea acest argument pentru a da o concluzie mai puternică că orice
eveniment fizic are doar o cauză fizică suficientă, deoarece cauzele mentale distincte nu pot
adăuga energie unui sistem fizic închis.14

De remarcat, că această premisă, așa cum este definită mai sus, prevede doar că evenimentele
fizice au suficiente cauze fizice, dar nu prevede nepărat ca evenimentele mentale să aibă
suficiente cauze fizice. În acest caz putem presupune ca evenimentele fizice să aibă suficiente
cauze fizice, în timp ce evenimentele mentale - nu. De exemplu, faptul că băiețelul meu plânge,
să spunem că are o cauză fizicală suficientă, și anume lacrimile lui sunt declanşate de semnalele
nervoase din sistemul limbic, care ajung din trunchiul cerebral în glandele lacrimale. Dar faptul
că este trist în acest moment, nu pare a avea o cauză fizicală, pentru că se datorează convingerii
sale că a facut un desen total nereușit.

Premisa 2

14
Mind and the Causal Exclusion Problem, Internet Encyclopedia of Philosophy, www.iep.utm.edu/causal-e/#SH2c

7
Principiul cauzării psihofizice (CP): Unele stări fizicale au cauze mentale.

Indiferent din ce punct de vedere privim această premisă, nu avem cum să nu fim de acord cu ea.
Dacă suntem susținători ai dualismului, o vom aproba pentru că este esența dualismului. Dacă
suntem adepți ai fizicalismului, iarăși o vom aproba, ca parte a acestui argument, pentru că ajută
demersului demonstrativ pe care il facem acum în favoarea argumentului închiderii cauzale.

Ce cred că putem pune în discuție vizavi de această premisă este modul în cauzele mentale ar
trebui interpretate: ca substanțe, ca evenimente sau ca proprietăți ale evenimentelor. Modelele
tradiționale ale dualismului substanțelor, după cum am vazut, privesc cauzele mentale ca fiind
substanțe, cum ar fi sufletul sau mintea. Cei mai mulți filosofi contemporani resping această
opinie în favoarea părerii că fenomenele mentale sunt evenimente. Cu toate acestea, există
dezacorduri profunde, dar relevante cu privire la natura evenimentelor și dacă evenimentele, în
virtutea anumitor proprietăți, sunt cauzal eficace.

Există numeroase argumente în sprijinul principiului cauzalității mentale. De exemplu, Donald


Davidson a răsturnat consensul împotriva cauzalității mentale, subliniind distincția plauzibilă
dintre a avea un motiv de a acționa și a acționa pentru un motiv (Davidson, 1963). Un student
poate avea dorința de a impresiona profesorul ca un motiv pentru a pune o întrebare, dar
studentul poate pune întrebarea pentru că dorește să știe răspunsul. Această distincție plauzibilă
presupune că motivele sunt cauze care susțin principiul cauzalității mentale. 15 Un alt exemplu în
acest context poate fi stingerea luminii într-o cameră. Acțiunea mea de a închide întrerupătorul
de curent electric, poate avea loc doar pentru că am nevoie să sting lumina, dar, în același timp,
îi pot semnala fără să vreau în acest fel cuiva care mă urmărește din afara casei mele că părăsesc
camera. Evenimentul fizical de închidere a întrerupătorului este același cu evenimentul mental de
semnalare către urmăritor.

Premisa 3

Principiul respingerii supradeterminării cauzale sistematice

(RSCS): Nici un efect nu poate avea mai mult de o cauză suficientă la un moment dat, cu
excepția cazurilor autentice de supra determinare cauzală.

Consider că este important să subliniem câteva caracteristici importante ale acestei definiții. În
primul rând, principiul excluziunii cauzale vine cu ideea că un eveniment poate avea mai mult
decât o cauză suficientă dacă evenimentul este cu adevărat supraeterminat. O supraestimare
adevărată are loc atunci când două procese cauzale independente converg în același efect – din
cauza contruției defectuoase a rețelei electrice, a avut loc un scurt circuit și un apartament a luat

15
Stanford Encyclopedia of Philosophy, Donald Davidson, First published Wed May 29, 1996; substantive revision Mon
May 5, 2014, https://plato.stanford.edu/entries/davidson/#Act

8
foc, o coincidență extraordinară a facut ca izbucnirea incendiului să fie în timpul unei furtuni și
să aibă loc exact în clipa în care un fulger a lovit casa din plin. Aceste două evenimente au avut
loc simultan și ambele au cauzat aprinderea casei, care oricum s-ar fi aprins dacă ar fi avut loc
doar unul dintre cele două argumente. Din punct de vedere al fizicalismului nereductiv vom
considera că evenimentele mentale se concentrează asupra evenimentelor fizice, deci nu există
două procese cauzale independente, astfel încât efectele comportamentale nu sunt cazuri reale de
supradeterminare.

Principiul excluziunii cauzale specifică faptul că evenimentele nu pot avea mai multe cauze
suficiente la un moment dat. Această avertizare este adăugată pentru a anula cazurile care
implică lanțuri cauzale unde A este o cauză suficientă a lui B și B este o cauză suficientă de C,
indicând astfel că A este de asemenea o cauză suficientă a C. Este acceptabil ca C să aibă atât A,
cât și B ca suficiente cauze în acest fel. Dar, din moment ce fizicalistul nereductiv argumentează
că evenimentele mentale se concentrează asupra evenimentelor fizice, aceste evenimente apar
simultan, astfel încât principiul excluziunii cauzale se aplică direct.

Concluzia Argumentului închiderii cauzale

Stările mentale care au efecte fizicale sunt numeric identice cu anumite stări fizicale (ale
creierului și, în general, ale sistemului nervos central).

Să vedem exact cum se ajunge la acestă concluzie. După cum am spus și analizând premisa 1, să
presupunem că există o stare fizicală (o vom nota cu SF) dar și o altă stare fizicală (SF-1), astfel
încât SF-1 o stare fizicală suficientă pentru SF.

Premisa doi ne spune că există la momentul T o stare mentală (SM), care este cauza stării fizicale
SF. În acest caz observăm că SF -1 și SM se află într-un raport de concurență privind capacitatea
acestora de a cauza SF. Ambele par sa determine SF până aici.

Dar intervine Premisa 3, care ne spune că Nici un efect nu poate avea mai mult de o cauză
suficientă la un moment dat, iar cazurile autentice de supradeterminare sunt excepții rarisime.
Să nu acceptăm acest lucru ar implica ca “toate cazurile de cauzare psihoficiă să fie cazuri de
supradeterminare cauzală” 16, ceea ce este puțin probabil.

Concluzia care rezultă de aici, din moment ce știm că SF-1 este o cauză suficientă pentru SF, SM
este și acesta o cauză pentru SF, și excludem supradeterminarea cauzală, este că SM nu poate fi
altfel decât identică cu SF-1, deci stările mentale sunt numeric identice cu stările fizice.

16
Gheorghiu, Dumitru, op. cit, p. 168

9
Altfel spus, stabilim conform primei premise că stările fizicale au doar cauze fizicale, admitem,
conform premisei doi, că unele stări fizicale au cauze mentale, dar conform principiului
supradeterminării RSCS, niciun efect nu poate avea mai mult de o cauză suficientă la un moment
dat, deci cauzele mentale nu sunt esențiale. Ajungem astfel la concluzia că stările fizice sunt
practic același lucru cu stările mentale, sau altfel spus stările fizice sunt numeric identice cu
stările mentale.

Cu referire la Argumentul închiderii cauzale per total, consider că trebuie spus că este destul de
logic felul în care concluzia lui este dedusă din premise. Ne propunem să vedem dacă acest
argument este convingător. Știm că “un argument deductiv este convingător, dacă este valid, are
premise adevărate (este concludent), este relevant, iar premisele sale pot fi acceptate ca adevărate
independent de concluzie.”17

Nu știm cu siguranță în ce măsură toate enunțurile care constituie premisele și concluzia acestui
argument au valoare de adevăr obiectiv, dar din punct de vedere al evaluării argumentelor
deductive, putem spune că este un argument valid, pentru că există o conexiune logică între
premisele și concluzia sa.

Deși valoarea de adevăr a enunțurilor este discutabilă și depinde foarte mult de direcția din care
privim afirmațiile, putem spune că cel puțin dintr-o anume perspectivă filosofică, cum este linia
de gândire fizicalistă, argumentul are premisele și concluzia adevărate, deci este un argument
concludent.

Argumentul este și relevant pentru că există o legătură de conținut între premise și concluzie, atât
premisele cât și concluzia se referă la stări mentale și fizice și la raportul de cauzalitate dintre
acestea.

Deși până aici îi merge destul de bine argumentului nostru, acum intervine o problemă, în ideea
în care ar putea fi acuzat de o anumită formă de circularitate. Nu putem accepta concluzia pe
baza premisei 1, pentru că prima dintre premisele prezentate pentru susținerea concluziei este
foarte similară cu însăși concluzia. Să analizăm un pic.

Premisa 1: Orice stare fizicală care are o cauză la momentul t are o cauză fizicală suficientă la
momentul t.

Concluzia: Stările mentale care au efecte fizicale sunt numeric identice cu anumite stări fizicale
(ale creierului și, în general, ale sistemului nervos central).

Argumentul poate fi acuzat de circularitate, pentru că practic ceea ce ne spune concluzia


argumentului este că, dacă stările mentale și cele fizicale interacționează cauzal, adică stările

17
Idem, p. 96

10
mentale au efecte fizicale, atunci stările mentale și cele fizicale sunt unul și același lucru, adica
stări fizicale.

Altfel spus, dacă o stare mentală SM interacționează cauzal cu starea fizică SF, atunci obligatoriu
există o stare fizică SF1 care este identic numeric cu SM, adică SF1 și SM sunt fix același lucru,
și sunt cauză pentru SF.

Deci dacă SM = SF1, atunci SF1 e singura cauză pentru SF. Dacă sunt unul și același lucru
deducem că starea fizicală SF1 este singura care este cauza stării fizicale SF. Sau, cu alte
cuvinte, că starea fizicală SF are o cauza SF1 și, fiind suficientă, aceasta este singura sa cauză.
Să notăm mai jos premisa și concluzia, înlocuind textul cu simbolurile folosite pentru a vedea și
mai ușor similaritatea dintre concluzie și premisă.

Concluzia: Deci dacă SM = SF1, atunci SF1 e singura cauză pentru SF.

Redusă la notarea prin simboluri folosite mai sus, premisa 1 ar arăta astfel.

Premisa 1: SF1 este singura cauză pentru SF.

Dacă ne uităm atent, premisa 1 spune ceva foarte asemănător cu concluzia și anume că o stare
fizicală (SF) are o cauză fizicală suficientă (SF1). Adică SF1 este singura cauză pentru SF.

Acest lucru ne vorbește despre circularitatea argumentului, atribut care nu ne poate duce
indubitabil spre aflarea unui adevăr. În acest fel, și concluzia devine contestabilă. Pentru că nu
satisface toate criteriile care definesc un raționament ca fiind convingător, Argumentul închiderii
cauzale nu poate fi considerat pe deplin convingător.

Trebuie să remarcăm că această situație nu este una excepțională și că în filosofie se întamplă


adesea să ne lovim de argumente cu un anumit grad de circularitate. Tocmai de aceea marile
dileme ale filosofiei se perpetuează și, deși suntem martorii unor teorii frumoase și judecăți de
valoare indubitabilă, niciunul dintre filosofi nu este recunoscut ca fiind deținătorul adevărului
absolut sau nu poate beneficia de meritul elucidării pe deplin a problemei interacțiunii cauzale
dintre minte și corp.

Bibliografie

11
Dănăilă, Leon, Tratat de neuropsihologie, Editura Medicală, București, 2015

Gheorgiu, Dumitru, Introducere în Filosofia minții, curs univ., vol.1, ed. Trei, București, 2015

Flew, Anthony, Dicționar de Filosofie și Logică, ed. Humanitas, București, 1996

Searle, John R., Mintea. Scurtă introducere în filosofia minții, ed. Herald, București, 2013

Internet Encyclopedia of Philosophy, Mind and the Causal Exclusion Problem,


www.iep.utm.edu

Stanford Encyclopedia of Philosophy, Donald Davidson, https://plato.stanford.edu

12