Sunteți pe pagina 1din 2

Cea mai mare surpriză a anului 1989 a fost rapiditatea cu care regimurile comuniste din Europa

s-au prăbușit. Nimeni nu se aștepta la acest colaps în grup al regimurilor comuniste;eșecul lor devenise
de multă vreme evident, dar nimeni – nici specialiștii occidentali, nici populația din țările comuniste și
nici măcar disidenții – nu credea că ultimul deceniu al secolului XX va cunoaște o Europă liberă de
comunism.

Pentru mulți, e suficient să explicăm prăbușirea regimuilor comuniste prin lipsa lor de legitimitate.
„Aceste regimuri au fost ilegitime de la bun început și era normal ca ele să dispară”-acest argument, deși
conține o doză de adevăr, e însă insuficient. Într-adevăr, regimurile comuniste din Europa au fost ilegitime,
dar cu toate acestea ele au rezistat mai bine de patruzeci de ani. Și atunci, de ce tocmai în anii ’80, aceste
regimuri dispar unul după altul? Principalul motiv, potrivit specialiștilor, a fost eșecul economic, devenit
evident nu doar în ochii populației, ci și al liderilor comuniști. Se adaugă la acesta cauze de natura politică,
geopolitică, socială și ideologică.

În privința ilegitimității regimurilor, acest argument e valabil, să spunem, doar la nivel teoretic – cu
excepția Cehoslovaciei, comuniștii au ajuns la putere prin alegeri falsificate și prin amenințările Uniunii
Sovietice. Dar de fapt, toate regimurile comuniste din Europa au fost, într-o formă sau alta, acceptate la un
moment de populație și și-au câștigat, prin aceasta, legitimitatea. De cele mai multe ori, este vorba de o
legitimare economică, obținută prin satisfacerea nevoilor materiale ale populației. Cel mai bun exemplu în
acest sens este Ungaria lui Janos Kadar. După valul de represiune ce urmează Revoluției Maghiare din 1956,
Kadar inițiază un plan de reforme economice care au revitalizat economia ungară și au făcut ca, în cele din
urmă, el să fie privit de maghiari nu ca „omul sovieticilor care ne-a trădat Revoluția”, ci ca un comunist
reformator care se îngrijea de bunăstarea și prosperitatea populației.

Cauzele prăbușirii regimurilor comuniste-câteva teorii

Istoricul J. F. Brown a identificat șase cauze principale ale eșecului regimurilor comuniste europene.
Prima, „cea mai evidentă și atotcuprinzătoare”, ar fi eșecul general al acestor regimuri, un eșec de continuu
de patruzeci de ani, care a subliniat din ce în ce mai mult incompatibilitatea dintre interesele Uniunii
Sovietice și aspirațiile națoionale ale țărilor pe care aceasta și le subordonase după Al Doilea Război
Mondial.

A doua cauză este o consecință directă a primei:eșecul, mai ales cel economic, a subliniat lipsa de
legitimitate a comunismului, care nu-și mai poate ține promisiunile de bunăstare economică și armonie
socială. De asemenea, eșecul economic a stimulat și consolidat opoziția și a unit populația împotriva
regimului:intelectuali, studenți, muncitori, toți încep să conteste regimul.

O a patra cauză ar fi faptul că elita comunistă, provocată de opoziție și intimidată de propriul său
eșec, și-a pierdut încrederea în propria abilitate de a conduce și, încă și mai important, voința de a folosi
forța pentru a-și păstra puterea (ca în 1956 sau 1968). Ultimele două cauze țin de factori externi:mai întâi,
dezghețarea și dezvoltarea relațiilor cu Occidentul și impactul valului reformator din URSS din timpul lui
Mihail Gorbaciov. Acest nou lider de la Kremlin, prin viziunea sa reformatoare, i-a demoralizat și paralizat
(prin denunțarea doctrinei Brejnev) pe conservatorii comuniști:aceștia nu au știut cum să facă față unui lider
sovietic liberal, care urmărea schimbarea sistemului pe care ei îl apărau („so the East European
conservatives bargained for everything except a liberal Soviet leader”).

Dacă Brown vine cu o explicație ce ia în considerare mai mulți factori, alți istorici au preferat să se
concentreze doar pe anumite cauze. Robin Okey, spre exemplu, pune accentul pe importanța pierderii
legitimității. Potrivit acestuia, legitimitatea regimurilor s-a pierdut în stadii de-a lungul celor patruzeci de ani
de comunism. Mai întâi, regimurile comuniste au pierdut legitimitatea morală, prin excesele staliniste care
demonstrează că ideologia comunistă nu înseamnă moralitate superioară, așa cum pretindea. Urmează
legitimitatea politică, prin intervențiile sovietice din 1956 și 1968, care arată că independența și
suveranitatea statelor comuniste e o iluzie, și că ele sunt victimele imperialismului sovietic. În cele din urmă,
se pierde legitimitatea economică, aceasta fiind picătura care a umplut paharul:regimurile comuniste ar fi
putut supraviețui dacă s-ar fi susținut economic. Dar din momentul în care eșecul economic al regimurilor
socialiste devine evident, la fel și ideea că ele nu pot fi îmbunătățite, soarta comunismului a fost pecetluită.

Okey analizează căderea regimurilor comuniste pornind de la o teorie privind colapsul unui sistem.
Acest proces presupune la rândul său două procese concomitente, care pot fi identificate și în cazul
prăbușirii regimurilor comuniste din Europa:mai întâi, creșterea voinței și/sau a puterii celor conduși de a
contesta legitimitatea statu-quo-ului (ceea ce se traduce prin apariția și consolidarea mișcărilor de opoziție)
și, în paralel, descreșterea puterii și/sau a voinței conducătorilor de a păstra statu-quo-ul, adică ezitările elitei
comuniste de a mai recurge la forță pentru a reprima opoziția. Asta s-a întâmplat, în țările comuniste din
Europa, pe parcursul anilor '80 (cu excepția, nefericită, a României):opoziția și societatea civilă se dezvoltă
treptat și capătă din ce în ce mai multă putere, iar liderii comuniști nu mai știu cum să-i facă față și, în cele
din urmă, cedează.

Vladimir Tismăneanu explică această capitulare a elitelor comuniste prin faptul că până și ele și-au
pierdut încrederea și speranța că sistemul poate fi salvat. Confruntați cu gravele probleme economice (la
acest capitol, doar Cehoslovacia stătea ceva mai bine) și cu schimbările radicale de la Moscova, liderii
comuniști au încetat să mai vadă în ideologia comunistă o sursă de inspirație și motivație. Odată ce și-au
pierdut angajamentul ideologic, comuniștii nu mai aveau niciun motiv să sprijine, cu prețul reprimării
violente a opoziției populare, sistemul comunist.