Sunteți pe pagina 1din 313

Procesul de luare a deciziilor,în context

Colecţia

SINTEZE

  1
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

2  
Procesul de luare a deciziilor,în context

DAN STONE

ISTORII
ALE
HOLOCAUSTULUI
Traducere din limba engleză
Florin Lobonţ şi Nada Uroş

INSTITUTUL EUROPEAN
2016

  3
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

4  
Procesul de luare a deciziilor,în context

Cuprins

Abrevieri

Introducere. Către o istoriografie integrată a Holocaustului /

Capitolil 1 „Soluţia finală”- proiect german sau european? /

Capitolul 2 Procesul decizional în context /

Capitolul 3 Holocaustul – produsul modernităţii? /

Capitolul 4 Ştiinţa rasei – temeiul concepţiei naziste despre lume? /

Capitolul 5 Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului /

Capitolul 6 Holocaustul ca expresie a culturii naziste /

Concluzie Coborând în abis /

Lecturi suplimentare

Index

  5
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

6  
Procesul de luare a deciziilor,în context

Abrevieri

CEH Central European History


GH German History
HG The Historiography of Genocide (coord. Dan Stone,
Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2008)
HGS Holocaust and Genocide Studies
HH The Historioraphy of the Holocaust (coord. Dan Stone,
Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004)
JCH Journal of Contemporary History
JGR Journal of Genocide Research
JMH Journal of Modern History
VfZ Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte
YVS Yad Vashem Studies

  7
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

8  
Introducere

Introducere

Către o istoriografie integrată a Holocaustului

Auschwitzul nu era o instituţie de instruire...


nu învăţai nimic acolo, cu atât mai puţin omenie şi toleranţă.
Ruth Klüger1

În 1987, Michael Marrus a publicat The Holocaust in History.2 Lucrarea,


un model de erudiţie, a oferit unei întregi generaţii de studenţi şi cărturari cel mai
clar ghid privitor la cercetarea istorică, deja foarte voluminoasă, pe tema
genocidului evreilor din Europa ocupată de nazişti. După mai bine de douăzeci
de ani, lucrarea lui Marrus este încă foarte utilă, iar cartea de faţă este concepută
ca o completare adusă acesteia. De la încheierea Războiului Rece istoriografia
privind Holocaustul a crescut exponenţial, dat fiind că numeroase arhive din
fostele ţări comuniste au devenit accesibile, având drept rezultat dezvoltarea
direcţii de cercetare care au permis modalităţi noi de înţelegere a desfăşurării şi
caracterul genocidului evreilor. Această lucrare se doreşte a fi în principal un
ghid prin istoriografia din ultimii douăzeci de ani, însă sper că cititorii vor
constata că abordează critic literatura din domeniu şi că nu mă limitez la
semnalarea de şcoli de gândire ori de arii de dezbatere.
În conformitate cu obiectivele cărţii de faţă, prin Holocaust voi înţelge
genocidul evreilor, aşa cum erau aceştia definiţi de către regimul nazist în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, şi, important, ca pe o componentă
extrem de importantă a efortului de război al Germaniei. Populaţia de rromi
(ţigani) din Europa a fost de asemenea victima genocidului desfăşurat sub
dominaţia nazistă. Numeroase persoane aparţinând altor populaţii, în special
polonezi, ucraineni şi prizonieri sovietici de război au fost ucise în masă, iar
grupuri mai mici precum Martorii lui Iehova, germanii de culoare şi homo-
sexualii au suferit de asemenea teribil sub dominaţia nazistă. Doveziile
sugerează faptul că naţiunile slave din Europa urmau, în caz că Germania
câştiga războiul, să devină şi ele victime ale crimei în masă sistematice; chiar şi
brutalitatea teribilă a ocupaţiei din Europa de Est, în special cea din Polonia,

1
Ruth Klüger, Landscapes of Memory: A Holocaust Girlhood Remembered (Londra:
Bloomsbury, 2003), p. 70.
2
Michael R. Marrus, The Holocaust in History (Londra: Penguin, 1989 [1987]).

  9
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

poate fi înţeleasă ca genocid, potrivit definiţiei prezentate de Raphael Lemkin în


studiul său extrem de important, Axis Rule in Occupied Europe (1944), cartea
care a introdus termenul de „genocid” în vocabularul nostru. În parte, accentul
pus pe evrei în accepţiunea din zilele noastre, se datorează în fond înţelegerii
corecte a faptului că evreii erau priviţi de către nazişti din punct de vedere
„metafizic”; ei nu erau consideraţi numai inferiori din punct de vedere rasial
(precum rromii), devianţi (precum homosexualii), ori naţiuni inamice care stăteau
în calea expansiunii coloniale germane (precum slavii). În Weltanschauung-ul
(viziunea asupra lumii) nazist(ă), istoria era percepută drept lupta dintre bine şi
rău, reprezentate de rasele „ariană” şi „non-ariană”, în special de germani şi
evrei. Germania nazistă era un stat rasial, cu alte cuvinte, cel de-Al Treilea
Reich era clădit în întregime pe o viziune rasializată asupra lumii; în cuvintele
lui Rudolf Hess, secundul lui Hitler, nazismul nu era nimic mai mult decât
„biologie aplicată”. Însă, într-o oarecare măsură, evreii se situau în afara
schemei rasiale aşa cum era ea definită de către filosofii şi antropologii rasiali.
Ei nu erau simplii Untermenschen (sub-umani) care stăteau în calea visului
nazist al Übermensch-ului („supra-umanului” sau supraomului), ci erau con-
sideraţi o Gegenrasse, o „contra-rasă” – cu alte cuvinte, nu oameni în adevăratul
sens al cuvântului. Nazismul a încurajat cercetările în domeniul ştiinţei rasiale şi
se sprijinea într-o oarecare măsură pe aceasta, o ştiinţă care nu era nicidecum o
caracteristică unică a Germaniei din prima jumătate a secolului douăzeci. Cu
toate acestea, persecuţia evreilor nu avea prea mult sens din perspectiva ştiinţei
rasiale, deoarece evreii erau percepuţi ca puternici din punct de vedere rasial, ca
un popor unic care, în ciuda lipsei unui teritoriu propriu, ar fi reuşit să-şi
menţină puritatea rasială timp de două milenii. Prin urmare, aşa cum voi arăta în
această lucrare, persecuţia evreilor s-a datorat mai mult antisemitismului mistic
şi teoriilor conspiraţiei politice decât eugeniei şi trimfului ştiinţei moderne şi
tehnologiei. Prin urmare, „Holocaustul” se referă la genocidul evreilor, lucru ce
nu exclude acceptarea faptului că alte grupuri – îndeosebi rromii şi slavii – au
fost şi ele victime ale genocidului. Dimpotrivă, aşa cum vom vedea ulterior,
uciderea evreilor, deşi a reprezentat un proiect de sine stătător, nu poate fi
adecvat situată din punct de vedere istoric fără înţelegerea „imperiului nazist” şi
a planurilor sale demongrafice grandioase.
Recent au avut loc schimbări considerabile la nivelul înţelegerii noastre
privind evoluţia istoriografiei despre Holocaust. Istorici anteriori (precum Abel
Herzberg, Jacques Presser, Philip Friedman, Josef Wulf sau Leon Poliakov) au
depus eforturi pentru a aduce în atenţia publicului uciderea evreilor. Nu mai este
posibil a pretinde că a existat tăcere în perioada postbelică – de fapt, aceasta nu
a existat nici în anii de dinainte de război şi nici în timpul lui; există numai
varietăţi de discurs selectiv.3 Însă, de la încheierea Războiului Rece, literatura

3
David Bankier şi Dan Michman, eds., Holocaust Historiography in Context:
Emergence, Challanges, Polemics and Achivements (Ierusalim: Yad Vashem, 2008);

10  
Introducere

istorică privind Holocaustul s-a înmulţit enorm, în paralel cu „studiile despre


Holocaust” ca disciplină şi, mai recent, cu „studiile despre genocid”, un dome-
niu ce tratează deseori Holocaustul ca pe o paradigmă sau cel puţin ca pe un
studiu de caz cu care alte cazuri de genocid să poată fi comparate. Scopul cărţii
de faţă nu este acela de a minimiza realizările cercetătorilor anteriori, ci dimpo-
trivă, le ia ca atare (rămâne ca cineva să scrie o monografie despre istoriografia
timpurie a Holocaustului care să completeze cercetările recente). Ea se con-
centrază pe perioada de după 1989, dat fiind că un ghid privitor la literatura
extrem de voluminoasă apărută de atunci încoace a devenit o necesitate dureroasă.
Asemenea cărţilor pe care le analizează, acest volum este şi el un
produs aparţinând timpului său. Concentrarea pe rasă – fie ea „ştiinţifică”, fie
„mistică” – reflectă principala tendinţă istoriografică din ultimii douăzeci de
ani: îndepărtarea de istoria socială şi concentrarea pe „ideologie” în sens larg şi
accentul pus, mai presus de orice, pe „rasă”. Există indicii că această tendinţă
începe deja să se apropie, în mod natural, de sfârşit. Un istoric observa că, în
mod paradoxal, s-ar putea ca noi să-i fi „nazificat pe nazişti”; cu alte cuvinte,
istoricii riscă să creadă prea mult în sensul literal al cuvintele naziştilor,
conform căreia rasa constituia nucleul celui de-Al Treilea Reich, făcând astfel
regimul să pară cu mult mai coerent decât este cazul.4 Se poate observa deja
faptul că o concentrare reînnoită asupra detaliilor complexe ale dominaţiei
naziste şi asupra experienţelor vieţii de zi cu zi, în special din timpul războiului,
pune sub semnul întrebării unele dintre concluziile înţelegerii „rasializate” ale
celui de-Al Treilea Reich. Richard Bessel, de exemplu, observă că, până la
încheierea războiului, violenţa era tot ceea ce regimul mai avea de oferit,
precum şi faptul că era aplicată fără prea multă discriminare asupra categoriilor
de „Volksgenossen” („camarazii rasiali”) şi Volksfremden” („străinii din punct
de vedere rasial”), iar Nikolaus Wachsmann, printre alţii, a arătat modul în care

Dalia Ofer, „The Strength of Remembrance: Commemorating the Holocaust During


the First Decade of Israel”, Jewish Social Studies, 6, 2 (2000), pp. 24-55; Robert G.
Moeller, War Stories: The Search for a Usable Past in the Federal Republic of
Germany (Berkeley: University of California Press, 2001); Alexander Victor Prusin,
„Fascist Criminals to the Gallows!” The Holocaust and Soviet War Crimes Trials,
December 1945-February 1946”, în HGS, 17, 1 (2003), pp. 1-30; Hasia Diner, „Post-
World War II American Jewry and the Confrontation with Catastrophe”, American
Jewish History, 91, 3-4 (2003), pp. 439-467; Lawrence Baron, „The Holocaust and
American Public Memory, 1945-1960”, în HGS, 17, 1 (2003), pp. 62-88; Gabriel N.
Finder, „Yizkor! Commemoration of the Dead by Jewish Displaced Persons in
Postwar Germany”, în Between Mass Death and Individual Loss: The Place of the
Dead in Twentieth-Century Germany, eds., Alon Confino, Paul Betts, şi Dirk
Schumann (New York: Berghahn, 2008); pp. 232-257. 
4
Alon Confino, „A World Without Jews: Interpreting the Holocaust”, în GH, 27, 4
(2009), pp. 540-541. 

  11
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

„universul concentraţionar” a avut într-o oarecare măsură la origine tratamentul


prizonierilor „obişnuiţi” din sistemul penal german.5 Însă semnificaţia înţe-
lesurilor dobândite prin concentrarea pe rasă nu ar trebui subestimată. Potrivit
lui Moishe Postone, „concentrarea pe antisemitism ca ideologie este esenţială
pentru orice încercare de a înţelege din punct de vedere istoric programul nazist
de exterminare totală”.6 Iar cartea recentă a lui Peter Fritzsche, Life and Death
in the Third Reich, constituie o declaraţie exemplară a aşa-numitei „cotituri
voluntariste”, mai precis ideea că regimul nazist era guvernat mai puţin prin
teroare şi mai mult prin consens.7 Iar atunci când este vorba în mod specific
despre Holocaust privit diferenţiat în raport cu cel de-Al Treilea Reich în
general – au luat naştere două corpuri de literatură relativ distincte – paradigma
rasială pare „setată” să supravieţuiască încă o bucată de vreme, chiar dacă cu
aportul adaosurilor complementare venite mod natural din partea altor abordări.
Cealaltă caracteristică distinctă a lucrării de faţă este accentul pus pe
făptaşi. În timp ce Marrus a dedicat un spaţiu relativ egal diviziunii tripartite
clasice între făptaşi, victime, şi spectatori, eu acord cea mai multă atenţie celor
dintâi şi relativ puţină celorlalte două categorii. Această concentrare este în primul
rând o reflecţie a situaţiei literaturii. Dezvoltarea literaturii Täterforschung
(cercetările privind făptaşii), privită în sens larg ca incluzând nu doar biografiile
personajelor extrem de importante, ci şi analizele privind organizaţiile şi reţelele
de persecuţie, este una dintre cele mai remarcabile evoluţii din ultimele două
decenii. Însă, alegerea îmi reflectă totodată şi opinia că dacă dorim să înţelegem
desfăşurarea Holocaustului şi convingerile naziştilor care au stat la baza
deciziilor lor, este nevoie să examinăm făptaşii.
Acestea fiind spuse, sper că cititorii nu vor înţelege că am neglijat
victimele. Argumentul potrivit căruia istoriografia privind Holocaustul omite
adesea victimele şi sfârşeşte prin a vorbi despre evrei ca despre nişte obiecte
cărora li s-au întâmpat lucruri – reproducând astfel în mod periculos metodele
de gândire nazistă – a avut un impact puternic asupra istoricilor, care au început
să studieze viaţa şi cultura evreiască de dinaintea, din timpul şi de după
încheierea Holocaustului pentru a putea înţelege mai bine reacţiile evreilor la

5
Richard Bessel,„The War to End All Wars: The Shock of Violence in 1945 and Its
Aftermath in Germany” în No Man’s Land of Violence: Extreme Wars in the Twentieth
Century, eds., Alf Lüdtke şi Bernd Weisbrod (Göttingen: Wallstein, 2006), pp. 69-99;
Nikolaus Wachsmann, Hitler’s Prisoners: Legal Terror in Nazi Germany (New
Haven: Yale University Press, 2004).
6
Moishe Postone, „The Holocaust and the Trajectory of the Twentieth Century”, în
Catastrophe and Meaning: The Holocaust and the Twentieth Century, eds., Postone şi
Eric Santer (Chicago: University of Chicago Press, 2003), p. 87.
7
Peter Friztsche, Life and Death in the Third Reich (Cambridge, MA: The Belknap
Press of Harvard University Press, 2008).

12  
Introducere

persecuţie. Aceste studii, dintre care multe îsi obţin ideile în mod inovativ din
teoria culturală şi antropologie, oferă un corectiv important anilor anteriori de
neglijare. Dacă ne gândim abudenţa surselor evreieşti, aceasta este într-adevăr o
evoluţie binevenită. „Studierea resurselor şi oportunităţilor posedate de evrei”,
scrie David Engel, „este una dintre cele mai importante sarcini ale istoricului
care se ocupă de studiul lor”.8 Însă chiar şi asa, nu putem omite faptul că vasta
majoritate a evreilor prinşi în imperiul nazist a avut puţin spaţiu de manevră şi
că destinele acestora erau în mare parte în afara controlului lor. Nu toţi dintre
aceştia au suferit aceeaşi soartă, aşa cum discut pe parcursul acestei lucrări,
deoarece concurenţa dintre nazişti – cu privire la utilizarea muncii forţate şi a
sclavilor, de exemplu – şi aliaţii acestora – cu privire la limitele suveranităţii
naţionale, de exemplu – a influenţat rezultatul in mod semnificativ. Iar în ceea
ce priveşte contextul ghetourilor, lagărelor, şi al lagărelor DP, sunt multe de spus
despre răspunsurile evreieşti la persecuţie, aşa cum dovedesc unele dintre cele
mai inovatoare lucrări recente privind „rezistenţa culturală”, evreii ortodocşi, ori
iniţiativele de salvare. Însă în cartea de faţă nu există un capitol privind
„victimele” precum în cea a lui Marrus. Eu am dorit ca cercetarea mea
istoriografică să concorde mai curând cu ambiţia lui Saul Friedländer de a crea
o istorie „integrată” a Holocaustului, în care făptaşii şi victimele sunt discutaţi
împreună. Cu toate acestea, lucrarea mea începe şi se încheie cu făptaşii, nu
numai datorită faptului că aceştia sunt subiectul celei mai cuprinzătoare părţi a
literaturii din domeniu, ci şi întrucât în înţelegerea oricărui caz de genocid cea
mai urgentă sarcină a noastră ca istorici este aceea de a încerca să înţelegem
indivizii care l-au înfăptuit.
O lucrare ca aceasta nu poate oferi o istorie completă a Holocaustului,
şi nici nu poate oferi un ghid complet în literatura din domeniu ajunsă la un
volum uriaş, imposibil de precizat (scrisă de istorici, teologi, sociologi, filosofi,
teoreticieni literari, politologi, psihologi sociali, educatori şi alţii) ori la vasta
mulţime de reprezentări privind Holocaustul produsă de regizori de film, artişti,
fotografi, romancieri, poeţi, ori la numeroasele şi variatele încercări de a
comemora Holocaustul în muzee şi monumente. Literatura privitoare la
Naţional-Socialism este suficient de voluminoasă – în anul 2000, bibliografia
standard număra 37.000 de tituri9 – iar cea despre Holocaust este acum cel puţin
la fel de mare. Biblioteca Yad Vashem din Ierusalim primeşte aproximativ 4.000
de cărţi anual în fiecare limbă europeană, precum şi în altele. Nu pot spera să
examineză toată această literatură. Scopul meu este acela de a oferi o
perspectivă asupra diferitelor moduri de abordare a Holocaustului cu ajutorul

8
David Engel, „Holocaust Research and Jewish Historiography: Mutual Influences”, în
Holocaust Historiography, eds., Bankier şi Michman, p. 79.
9
Michael Ruck, Bibliografie zum Nationalozialismus (Darmstadt: Wissenschaftliche
Buchgesellschaft, 2000).

  13
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

istoriei. Această perspectivă cere ca istoria să fie trasată cu linii îngroşate, însă
sper să demonstrez că Holocaustul a evoluat diferit în locuri diferite;
răspândirea geografică extraordinară a persecuţiei nu poate fi înţeleasă dacă este
gândită în termenii unui plan simplu privind genocidul. De asemenea, voi arăta
că, deşi până în 1941-1942 nu exista un plan privind genocidul, logica
Weltanschauung-ului nazist încă de la întemeierea partidului şi acţiunile
ulterioare ale regimului nazist din 1933 erau inerent genocidale. În plan teoretic
am adoptat conceptul lui Franco Moretti de „lectură distantă”, evitând lectura de
detaliu a textelor în încercarea de a descoperi un sens al imaginii de ansamblu şi
de a discerne tendinţele şi provocările majore la adresa înţelegerii.10
În capitolul 1, demonstrez faptul că deşi era un program dirijat de către
nazişti, „Holocaustul” este o noţiune umbrelă care include numeroase exemple
de persecuţie indigenă care a izbucnit sub protecţia nazistă, în special în
România, Slovacia, Croaţia, Ţarile Baltice şi Franţa. Nazismul a trecut peste
hotarele ultranaţionalismului german şi a urmărit, în special în viziunea SS-ului,
să creeze o comunitate rasială paneuropeană, în cadrul căreia germanii şi aliaţii
acestora valoroşi din punct de vedere rasial ar fi fost în vârf, iar slavii la bază,
reduşi la starea de sclavi. Din această viziune a unui imperiu nazist evreii
lipseau cu desăvârşire. Prin urmare, Holocaustul a fost un proiect european, iar
accepţiunea tardivă a acestei realităţi explică de ce abia la începutul secolului
douăzeci şi unu statele europene au început în sfârşit să-şi admită legătura cu el.
Mai departe, în capitolul 2, le prezint cititorilor unele dintre dezbaterile
interpretative cheie din istoriografie, în special acelea dintre „intenţionalişti” şi
„structuralişti”, şi dintre aceia care pun accentul mai mult pe „modernitate” şi
cei care privilegează „ideologia”. Chiar dacă argumentul structuralist conform
căruia nu exista un plan privind genocidul, iar drumul spre Auschwitz a fost
„alambicat” ar fi corect, este totuşi necesar să acordăm atenţie fanteziei
genocidale care a stat la temelia nazismului încă de la întemeierea sa. Astfel, cu
toate că o poziţie intenţionalistă şi simplistă potrivit careia realizarea
Holocaustului s-a datorat unui plan al elaborat de Hitler încă din 1919, 1925,
sau din 1933 nu este adevărată, cu cât aflăm mai multe despre înfiltrarea
îndoctrinării antisemite naziste în fiecare sferă a vieţii din cel de-Al Treilea
Reich, cu atât devine mai clar că, deşi elaborarea politicilor şi deciziilor
individuale a fost făcută la modul ad-hoc, la baza acesteia se afla o ură viscerală
şi paranoică faţă de evrei. În capitolul 3 demonstrez faptul că Holocaustul a fost
„modern” doar în măsura în care s-a desfăşurat într-o societate „modernă”, a
fost organizat birocratic şi s-a bazat în parte pe metode tehnologice de ucidere.
Acest lucru este puţin surprinzător, întrucât teatrul evenimentelor a fost un stat
european modern; însă nu toate statele europene moderne comit genocid. Astfel,
10
Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, 1 (2000), pp.
56-58. Îi mulţumesc lui Joel Isaac pentru această referinţă.

14  
Introducere

„esenţa profundă” a Holocaustului era o izbucnire de violenţă transgresivă care


s-a datorat mai mult gândirii fanteziste decât raţiunii logice, „bioputerii”, ori
„dialecticii Luminismului”. Însă, aşa cum voi arăta, o astfel de abordare a
Holocaustului nu disculpă întrutotul societatea modernă, întrucât structurile
raţionalizate ale modernităţii nu numai că au canalizat, ci au şi creat fanteziile
nazismului.
Urmărind firul logic al acestor dezbateri, trec apoi, în capitolul 4, la o
analiză a ştiinţei rasei şi a contribuţiei ei la Holocaust. Acesta este un subiect
deosebit de complex, deoarece nazismul este considerat de foarte mulţi o teorie
a glorificării „leonine” a rasei „ariene”, iar evreii au fost persecutaţi ca „non-
arieni”. Totuşi, deşi ştiinţa rasială academică a avut un rol important, iar
complicitatea multor medici, geneticieni şi antropologi la crimele naziste nu
trebuie trecută cu vederea, susţin faptul că genocidul rromilor (Porrajmos) s-a
datorat mai mult ştiinţei rasei decât Holocaustul. De asemenea, legile de steri-
lizare şi programul Eutanasia, în ciuda multor legături strânse de personal şi
tehnologie cu lagărele morţii ale Operaţiunii Reinhard, au mult mai mult sens în
termenii eugeniei negative decât eliminarea evreilor. Ştiinţa rasială a conferit
respectabilitate teoriilor mistice despre evrei la care nu au contribuit oamenii de
ştiinţă. Mai mult, regimul s-a distanţat tot mai mult de ştiinţa academică a rasei,
care, prin distincţiile acribioase pe care le făcea între „rasă”, „Volk”, şi „naţiune”,
precum şi prin respingerea viziunii dure a rasei nordice superioare, avea
potenţialul de a submina propaganda rasială nazistă. Hitler şi Himmler apelau la
ştiinţă când doreau – Hitler a descris „descoperirea virusului evreiesc” ca
înrudită cu eradicarea bolilor datorată lui Pasteur şi Koch şi s-a referit la nazism
ca la „pasul final în direcţia depăşirii istoricismului şi a recunoaşterii valorilor
pur biologice” – însă la o analiză finală nazismul apare ca o filosofie a „gândirii
cu sângele” care se datora foarte puţin logicii şi ştiinţei, pe care de fapt şi în
esenţă le respingea. Suprimarea evreilor era întemeiată pe o fantezie; Hitler era,
în cuvintele lui Norbert Elias, „rainmaker-ul” sau „şamanul” care practica magia
necesară realizării fanteziei. În acelaşi discurs în care a avut cuvinte de laudă
pentru Pasteur şi Koch, Hitler a exclamat: „Atât de multe boli îsi au originea în
virusul evreiesc!” – afirmaţie care nu se datora câtuşi de puţin ştiinţei.
Una dintre cele mai recente încercări de a înţelege Holocaustul este cea
întreprinsă cu ajutorul studiilor de genocid comparat; în capitolul 5, acord
atenţie ideii de colonialism nazist şi examinez Holocaustul în comparaţie cu
genocidele coloniale anterioare, folosindu-le ca exemplu pe cele care au avut
loc în coloniile europene din America de Nord şi Australia. Pretenţia că
Holocaustul este „unic” reprezintă o idee ce s-a dovedit, de ceva vreme, impo-
sibil de apărat în cercurile academice, din motive pe care le demonstrez în
cartea de faţă. Cu toate acestea, studierea Holocaustului în raport cu alte cazuri
de genocid nu înseamnă diminuarea în importanţă a Holocaustului sau a altor
genocide (care sunt deseori percepute ca importante doar în măsura în care
„sunt de acelaşi calibru” ca şi Holocaustul). De fapt, în general vorbind,

  15
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Holocaustul nu este cel mai indicat exemplu de genocid, având in vedere faptul
că cele mai multe cazuri de genocid de deosebesc sub aspecte foarte importante.
Cu toate acestea, Holocaustul a constituit un genocid, iar în privinţa multor
caracteristici se aseamănă cu genocide care s-au desfăşurat în alte părţi ale
lumii, lucru scos în evidenţă de către Lemkin. În acest capitol, demonstrez
motivul pentru care gândirea comparativă desfăşurată în termenii unei teorii a
genocidului este utilă în înţelegerea Holocaustului. Însă, în acelaşi timp, indic şi
limitele comparaţiei: cu toate că este util a privi ocuparea Europei de Est ca pe
un fel de colonizare, ideea „genocidului colonial” este mai puţin relevantă în
înţelegerea Holocaustului ca proiect paneuropean. Atunci când luăm în con-
siderare vânătoarea, deportarea, şi uciderea evreilor din vestul şi sudul Europei,
conceptul de genocid colonial devine mai puţin relevant decât alte modalităţi de
abordare a Holocaustului. Ceea ce rămâne limpede, totuşi, este faptul că uci-
derea evreilor nu a reprezentat o schimbare totală în raport cu ceea ce se petre-
cuse anterior, ci era o versiune radicală a experienţelor care au avut loc de-a
lungul istoriei moderne, în special în coloniile europene de peste mări.
În final, în capitolul 6, tratez istoria culturală ca pe o modalitate de
înţelegere a victimelor şi, cel mai important, a făptaşilor. Prin analiza creării
Volksgemeinschaft-ului (comunitatea poporului) nazist – în prezent un domeniu
de cercetare foarte productiv – precum şi a unor instituţii foarte importante
precum bisericile, demonstrez că interpretarea recentă a celui de-Al Treilea
Reich ca „dictatură a consensului” este utilă, reprezentând o concluzie ce
permite istoricilor să pună Holocaustul în relaţie cu dezbaterile privind stadiul
anterior al persecuţiei evreilor (1933-1938), de pildă prin demonstrarea
modalităţilor în care Kristallnacht şi alte forme de violenţă nazistă au alimentat
fanteziile naziste tot mai periculoase privind pretinsa ameninţare existenţială
reprezentată de evrei la adresa siguranţei „rasei ariene”. Reflecţia asupra
„fanteziilor” a devenit ceva obişnuit printre istoricii culturii din zilele noastre,
însă rămâne relativ rară în rândul istoricilor Holocaustului, cărora aceste tipuri
de abordare le apar ca periculos de similare cu alunecarea către pierderea
raţionalităţii metodei istorice şi reproducerea „iraţionalităţii” naziste. Însă, dacă
încetăm a ne concentra asupra conceptelor de „modernitate”, „raţionalitate”, şi
„ştiinţă rasială” , putem observa că forţa fundamentală din spatele Holocaustului
a fost accentul principal pus de nazişti asupra „gândirii cu sângele”. Rasa a
contat pentru nazişti nu pentru că era verificabilă din punct de vedere ştiinţific
(nu era), ci pentru că aceştia îşi doreau ca teoriile lor privitoare la rasă să fie
adevărate. Prin urmare, este de datoria istoricilor să încerce să înţeleagă
naraţiunile şi modurile de gândire şi acţiune promovate de nazişti cu scopul de a
conferi sens lumii pe care o cuceriseră.
Nu numai că o carte ca aceasta nu poate discuta în detaliu iecare lucrare
istorice privind Holocaustul, dar există şi domenii vaste de studiu legate de
Holocaust pe care nu le abordez deloc. În afara fenomenului josnic de negare a

16  
Introducere

Holocaustului, care nu este discutat în această lucrare – dat fiind că afirmaţiile


sale de bază privind trecutul sunt false, acesta nu poate fi considerat naraţiune
istorică, fiind, mai curând un instrument al neo-nazismului – Holocaustul a dat
naştere la unele dintre cele mai profunde lucrări filosofice şi literare de la
sfârşitul secolului douăzeci, precum şi la unele dintre cele mai emoţionante
opere de artă, în sensul cel mai larg al cuvântului. Holocaustul este adesea
considerat vestitorul postmodernismului, datorită neîncrederii sale în „naraţiuni
grandioase” despre progresul ori raţiunea uman(ă); alături de lupta pentru
decolonizare, el s-a situat în central mişcării pentru drepturile civile şi al naşterii
liberalismului după 1968 şi a contribuit în mod suprinzător la dominaţia con-
temporană a minimalismului ca principiu estetic călăuzitor al arhitecturii
muzeelor şi memorialelor. Scrierile lui Tadeusz Borowski, Jean Améry, Primo
Levi şi ale altor supravieţuitori se numără printre cele mai remarcabile texte ale
secolului douăzeci, la fel cum sunt şi textele scrise în ghetouri sau în lagăre de
cei care n-au supravieţuit, cele mai remarcabile dintre acestea fiind voluminoasa
arhivă Oneg Shabbat din Ghetoul din Varşovia şi aşa-numitele Scrolls of
Auschwitz, scrise de către unii dintre bărbaţii forţaţi să muncească în complexul
camerelor de gazare şi crematoriilor. Filosofiile lui Jacques Derrida, Emil
Fackenheim, Theodor W. Adorno şi Emmanuel Levinas sunt de neînţeles în
absenţa Holocaustului. Acelaşi lucru este adevărat şi în ceea ce priveşte
romanele şi povestirile lui Imre Kertész, Piotr Rawicz, Raymond Federman,
Jorge Semprun, Sara Nomberg-Przytyk, Ida Fink şi Henryk Grynberg, ori
poeziile lui Paul Celan, Edmond Jabès, ori Jerzy Ficowski. Acest gen de
mărturie îşi datorează în mare măsură existenţa şi popularitatea din zilele
noastre Holocaustului. În cele din urmă, obsesia occidentală privind „cultura
memoriei”, moştenierea şi puterea răscumpărătoare a amintirii şi comemorării
trecutului sunt de asemenea legate de centralitatea crescândă a conştiinţei
Holocaustului. Cu toate că nu pot discuta aceste tendinţe în lucrarea de faţă,
sper că cititorii vor înţelege că ceea ce am scris se bazează pe informaţii
provenite de la acestea şi se află în ton cu realizările gândirii post-Holocaust.
Chiar dacă acesta este un studiu al istoriografiei, credinţa mea este că cei mai
buni istorici apelează la multe alte disipline şi moduri de gândire pentru a găsi
un sens lumii, căci tot ceea ce fiinţele umane întreprind în aceasta face parte din
istorie şi poate fi (şi ar trebui) istoricizat. Lucrările mele însele au fost influ-
enţate (şi, sper, alimentate) de filosofie, teorie literară, şi antropologie, iar
credinţa mea este că istoria ca disciplină operează cel mai eficient atunci când
este deschisă către metodă, surse şi stil.11 Acesta este motivul pentru care cartea

11
Vezi, de exemplu, History, Memory and Mass Atrocity: Essays on the Holocaust and
Genocide (Londra: Vallentine Mitchell, 2006); The Holocaust and Historical
Methodology (ed., New York: Berghahn Books, 2012); „Beyond the Mnemosyne
Institute: The Future of Memory after the Age of Commemoration”, în The Future of

  17
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

este intitulată Histories of the Holocaust: nu numai că există numeroase nara-


ţiuni concurente (şi complementare) privind Holocaustul, ale căror principale
argumente încerc să le lămuresc aici, dar nu va exista vreodată o naraţiune
completă, satisfăcătoare prin ea însăşi – şi nici n-ar trebui să existe. Vasta
multitudine de studii ce proliferează astăzi mai mult ca oricând sunt ele însele
cea mai eficientă opoziţie pe care istoricii o pot face tendinţei culturii moderne
(şi „postmoderne”) către „soluţii finale” simpliste. Neîncheierea socotelilor cu
trecutul, faptul schimbării permanente, reprezintă contribuţiile istoricului la
varietatea modurilor de a fi umani şi, prin aceasta, la promovarea libertăţii.
Aşa cum sugerează motto-ul pe care l-am ales din memoriile lui Ruth
Klüger, în studierea Holocaustului ne lasă optimişti în privinţa condiţiei umane.
A adus Holocaustul o „ruptură de istorie”? Semnalează el sfârşitul încrederii
noastre în progres? Sau a devenit doar un adaos la abatorul istoriei? De ce şi-a
asumat Holocaustul poziţia centrală pe care o ocupă în societatea occidentală
din zilele noastre? Nu pun la îndoială bunele intenţii ale politicienilor şi
educatorilor care care vor să ne înveţe despre Holocaust. Însă este necesar să
reflectăm asupra a ceea ce învăţăm. Departe de a deveni, aşa cum susţin unii,
baza unei „memorii cosmopolite” care se află în linia întâi a promovării
drepturilor omului, cu cât descoperim mai multe despre Holocaust, cu atât scade
sentimentul nostru de confort vis-a-vis de viitorul speciei umane. Predilecţia
pentru demagogia ideologică şi frenezia violentă organizată nu a dispărut din
lumea secolului douăzeci şi unu. Pe măsură ce ne lansăm în distrugerea planetei,
creşte probabilitatea ca o combinaţie dintre degradarea a mediului şi ideologii
violente să conducă la un genocid de o amploare fără precedent. Lecturile
despre Anna Frank sau transportarea elevilor la Auschwitz, oricât de bine
intenţionate, sunt insuficiente pentru a contracara acest scenariu teribil.

*
**

Când am început să scriu primul capitol al acestie cărţi, m-am simţit


copleşit de enormitatea acestei sarcini. Literatura academică din domeniu
privitoare la orice subiect imaginabil legat de Holocaust, de la uciderea evreilor
din Riga până la evreii care se ascundeau în sudul Franţei, este atât de
voluminoasă şi scrisă în atât de multe limbi încât nimeni nu o poate stăpâni în
întregime. Dimensiunea paneuropeană a Holocaustului, discutată în capitolul 1,

Memory, eds., Rick Crownshaw, Jane Kilby, şi Anthony Rowland (New York:
Berghahn, 2010), pp. 17-36; şi, ca exemplu privind relevanţa literaturii în înţelegerea
trecutului şi metodei istorice, „Surviving in the Corridors of History, or History as
Double or Nothing”, în Federman’s Fictions, ed. Jeffrey R. Di Leo (Albany: State
University of New York Press, 2011), pp. 203-213. 

18  
Introducere

este mai evidentă şi mai uşor de înţeles decât a fost vreodată. Sursele pe care le-
am consultat pentru această carte sunt în mare parte în limbile engleză şi
germană, uneori în franceză, cu referinţe ocazionale la cărţi scrise în alte limbi
(pe care pot face efortul să le citesc). Din fericire, se pare că majoritatea
lucrărilor importante sunt fie publicate în limbile din prima categorie, fie
traduse în acestea, fie nu, cele mai importante excepţii fiind probabil ebraica şi
polona. Astfel, sper că nu le fac un deserviciu foarte mare colegilor care scriu în
ungureşte sau rusă, de exemplu, dacă menţionez faptul că multe dintre lucrările
scrise în limbi din Europa de Est tind să fie studii locale detaliate, ori, ca şi in
cazul acelora care au o semnificaţie mai cuprinzătoare, sunt de regulă traduse în
limbile engleză sau germană. Totuşi, sunt conştient că, în ciuda numeroaselor
note de subsol, referinţele mele abia zgârie la suprafaţa literaturii academice din
domeniu şi că textul meu rămâne în mod necesar destul de superficial în cele
mai multe cazuri. Le cer scuze colegilor ale căror lucrări nu le menţionez;
vorbim aici de omisiune sau de lipsă de competenţe lingvstice. Chiar şi aşa, sper
ca această lucrare să reprezinte un ghid folositor privitor la principalele tendinţe
din istoriografia recentă şi am credinţa că cei interesaţi în cercetarea de
profunzime a unei anumite teme vor descoperi cu rapiditate faptul că există mult
mai multe lucruri în lumea exterioară nouă decât am reuşit eu să fundamentez
cu ajutorul documentelor.

  19
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

20  
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

Capitolul I

„Soluţia Finală”
Proiect german sau european?

Nu are prea mult sens încercarea de oferi


un sumar istoriografic al Holocaustului din Europa.
Marc Olivier Baruch1

Introducere

Între 8 şi 19 august 1941, o unitate Sonderkommando care lucra cu mili-


ţienii ucraineni a ucis populaţia evreiască consistând din femei şi bărbaţi din
Bila Ţerkva, un oraş aflat la 70 de kilometrii de Kiev. Copiii acestora rămaşi în
urmă au fost închişi într-o clădire situată la marginea oraşului. Dintre aceştia
majoritatea au fost ucişi în 19 august, însă aproxomativ 90 dintre ei au fost
omişi. La solicitarea capelanilor militari Ernst Tewes şi Gerhard Wilczek către
locotenentul-colonel Helmuth Groscurth de a se ocupa de situaţia teribilă a
copiilor, aceştia din urmă au fost executaţi pe 22 august. Datorită faptului că
germanii nu s-au putut decide care dintre unităţile lor urma să-i execute, aceştia
au ordonat ucrainenilor să îndeplinească sarcina. În raportul său către von
Reichenau, Groscurth a observat că „Pentru ca o astfel de agonie barbară să fi
fost evitată, ar fi trebuit ca atât sugarii cât şi copii să fie eliminaţi imediat”.2
Pe 11 iunie 1942, Adolf Eichmann a informat oficialii SS responsabili
pentru Jewish Affairs in Bruxells, Paris, şi Haga că deportarea evreilor avea să
înceapă. Evreii deja adunaţi în lagărele de tranzit din Westerbork (Olanda),
Drancy (Franţa), şi Malines (Belgia) urmau să fie deportaţi începând cu 15 iulie,
17 iulie, respectiv 4 august. Rezultatul a fost deportarea şi uciderea a aproxi-

1
Marc Olivier Baruch, „Perpetrator Networks and the Holocaust: The Spoliation of
Jewish Property in France, 1940-1944”, în Networks of Nazi Persecution:
Bureaucracy, Business and the Organization of the Holocaust, eds., Gerald D.
Feldman şi Wolfgang Seibel (New York: Berghahn, 2005), p. 190. 
2
Ernst Klee, Willi Dressen, şi Volker Riess, eds., „Those Were the Days”: The
Holocaust as Seen by the Pepetrators and Bystanders (Londra: Hamish Hamilton,
1991), pp. 138-54 (Groscurth, p. 151). 

21
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

mativ 75% dintre evreii olandezi la Auschwitz şi Sobibor, a 25% dintre evreii
francezi şi a aproximativ 50% dintre evreii belgieni.3
În districtul Moghilev, evreii se aflau sub ocupaţia românească brutală
însă dezorganizată şi, asemenea celorlalţi evrei din Transnistria (partea din
Ucraina ocupată de români, situată între râurile Bug şi Nistru), au suferit teribil.
Urmează un fragment extras dintr-un raport scris de M. Katz, fost preşedinte al
Comitetului Evreiesc din Moghilev:

În ghetoul din Halcineţ oamenii au mâncat carcasa unui cal care fusese
îngropat… Chiar şi după ce autorităţile au turnat acid carbonic peste el, au
continuat să-l mănânce. Le-am dat ceva bani, mâncare şi îmbrăcăminte şi i-am
făcut să-mi promită că nu se mai ating de carcasă. I-am dus într-un sat din
apropriere unde le-am plătit chiria în avans pe trei luni.
Evreii din Grabvitz trăiau într-o peşteră. A trebuit să-i duc în sat împotriva
voinţei lor. Nu vroiau să se despartă de cele 700 de morminte ale celor dragi…
Am întâlnit situaţii asemănătoare la Vinoi, Nemerci, Pasinca, Lucineţ,
Lucincic, Ozarineţ, Vindiceni: peste tot oameni epuizaţi, uzaţi; unii dintre ei
lucrau la ferme, alţii la fabrica de tutun, însă majoritatea trăiau din cerşit.4

Aceştia erau norocoşii, evreii care nu fuseseră încă deportaţi peste Bug
spre a fi împuşcaţi de către germani.
La ora 4 dimineaţa, în data de 26 noiembrie 1942, poliţişti norvegieni în
civil au ridicat 532 de evrei din casele lor şi i-au dus, în taxiuri negre, în portul
din Oslo. Acolo aceştia din urmă au aşteptat la rând până ce li s-a ordonat să se
îmbarce pe nava germană Donau, care i-a dus în Germania, de unde au fost
deportaţi la Auschwitz în trenuri de marfă. Dintre aceştia doar nouă au
supravieţuit şi s-au întors în Norvegia la sfârşitul războiului. Majoritatea celor-
lalţi au fost gazaţi în lagărul de exterminare imediat după sosire, la începutul lui
decembrie 1942.5
Ce anume conectează aceste evenimente? Ele s-au petrecut în perioade
diferite, în părţi foarte diferite ale Europei. Fenomenul pe care îl numim
Holocaust a fost în realitate o multitudine de evenimente separate, unite în

3
Maxime Steinberg, „The Judenpolitik in Belgium Within the West European Context:
Comparative Observations”, în Belgium and the Holocaust: Jews, Belgians, Germans,
ed. Dan Michman, ediţia a doua (Ierusalim: Yad Vashem, 2000), pp. 202-203. Refe-
ritor la Belgia vezi, de asemenea, Jean-Philippe Schreiber, „Belgium and the Jews
Under Nazi Rule: Beyond the Myths”, în Nazi Europe and the Final Solution, eds.
David Bankier şi Israel Gutman (Ierusalim: Yad Vashem, 2003), pp. 469-488.
4
Radu Ioanid, „The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under
the Antonescu Regime, 1940-1944 (Chicago: Ivan R. Dee, 2000), p. 204. 
5
Arne Johan Vetlesen, Evil and Human Agency: Understanding Collective Evildoing
(Cambridge: Cambridge University Press, 2005), p. xii. 

22
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

virtutea faptului că s-au petrecut datorită maniei naziste de ucidere a tuturor


evreilor din Europa. După cum observa Saul Freidländer, „evenimentele pe care
le numim Holocaust reprezintă o totalitate definită de însăşi această convergenţă
de elemente distincte”.6 Însă această realitate ridică multe întrebări: Cum a fost
posibilă din punct de vedere logistic o asemenea operaţiune la nivel continental?
Cine a ajutat la realizarea ei? De ce? Acesta sunt întrebările tratate în acest
capitol ce examinează măsura în care colaborarea de-a lungul şi de-a latul
Europei a contribuit la desfăşurarea Holocaustului pe o scară care n-ar fi fost
posibilă dacă germanii ar fi fost singurii implicaţi.
Ceea ce frapează imediat în descrierile de mai sus este faptul că în
fiecare caz colaboratorii locali au jucat un rol important. Referitor la Belgia, de
exemplu, Maxime Steinberg scrie următoarele: „Variabila germană nu poate
determina singură parametrul care a cauzat acel aspect al ocupaţiei [adică
politica faţă de evrei]: evreii înşişi şi societatea belgiană în cadrul căreia
„Soluţia Finală” a fost aplicată trebuie de asemenea incluse printre numeroasele
variabile ale acelui eveniment”.7 În acest capitol voi demonstra că Holocaustul a
reprezentat în realitate o serie de „Holocausturi”, înfăptuite uneori fără presiuni
sau supervizare semnificative din partea germanilor; de asemenea, voi examina
motivele pentru care atât de mulţi europeni au sprijinit obiectivele nazismului şi,
în multe cazuri, au participat direct la Holocaust. Chiar dacă acceptăm adagiul
„fără Hitler, n-ar fi existat Holocaust” şi, drept urmare, că „fără germani, n-ar fi
existat Holocaustul”, nu este adevărat că germanii au fost o naţiune de un
antisemitism şi „exterminaţionism” unice.8 Multe izbucniri de violenţă
împotriva evreilor s-au desfăşurat sub protecţia nazistă, însă odată ce
„Holocaustul” este privit ca un termen umbrelă şi nu ca un proiect monolitic
micro-gestionat, putem observa gradul şocant de colaborare şi iniţiativă
antisemită din Europa ocupată.
La mjilocul aniilor ‘90, Wehrmachtsausstellung (Expoziţia „Crimele
Wehrmacht-ului) a călătorit prin Germania şi Austria, dezvăluind participarea
totală a numeroşi soldaţi de rând la crimele comise de regimul nazist. Cu toate
că istoricii erau conştienţi de foarte mult timp că trupele SS nu erau singurele

6
Saul Friedländer, The Years of Extermination: Nazi Germany and the Jews 1939-1945
(Londra: Harper Collins, 2007), p. xv. 
7
Steinberg, „The Judenpolitik in Belgium”, p. 200. 
8
Daniel Jonah Goldhagen a argumentat în Hitler’s Willing Executioners: Ordinary
Germans and the Holocaust (Londra: Little, Brown and Company, 1996). Pentru
analize, vezi Ruth Bettina Birn, „Revisiting the Holocaust”, în The Historical Journal,
40, 1 (1997), pp. 195-215; Christopher R. Browning, „Daniel Goldhagen’s Willing
Executioners”, în History&Memory, 8, 1 (1996), pp. 88-109; A. Dirk Moses,
„Structures and Agency in the Holocaust: Daniel J. Goldhagen and His Critics”, în
History and Theory, 37, 2 (1998), pp. 194-219.

23
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

responsabile de masacrul civililor, mitul „Wehrmachtului curat” a continuat să


predomineîn Germania, şi nu doar în cercurile de extremă dreapta. Muzeografii
au făcut mari eforturi de căutare a fotografiilor, pe care adesea le-au găsit în
buzunarele unor uniforme ce atârnau în poduri şi pivniţe de zeci de ani.9 Având
în vedere că reala amploare a participării germane la uciderea în masă este acum
clară,10 a venit vremea să dezvăluim adevarata natură a colaborării europene.
Acest lucru este posibil datorită numeroaselor studii regionale privind
Holocaustul care au fost publicate începând cu sfârşitul Razboiului Rece, odată
cu deschiderea arhivelor din fosta Europă de Est comunistă.
Deschiderea acestor arhive a însemnat că istoricii şi-au concentrat
atenţia în principal asupra colaborării şi administraţiei locale din Europa de Est.
Este de notorietate afirmaţia multora dintre supravieţuitorii Holocaustului din
această regiune, că vecinii (fie ei ucrainenii, polonezii, lituanienii, sau alţii) erau
„mai răi decât germanii”.11 Acestă aserţiune, deşi uşor de înţeles din punct de
vedere emoţional – faptul că atacatorii sunt oamenii pe care îi cunoşti trebuie să
fie mai şocantă decât experienţa brutalităţii unei forţe invadatoare, o situaţie

9
Hannes Heer, Walter Manoschek, Alexander Pollak, şi Ruth Wodak, eds., The
Discursive Construction of History: Remembering the Wehrmacht’s War of Annihilation
(Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2008); Klaus-Michael Mallmann, Volker Rieß, şi
Wolfram Pyta, eds., Deutscher Osten 1939-1945: Der Weltanschauungskrieg in Photos
und Texten (Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2003); Daniel Uziel ,
„Wehrmacht Propaganda Troops and the Jews”, YVS,29 (2001), pp. 27-63; Hannes Heer
şi Klaus Naumann, eds., War of Extermination: The German Military in World War II,
1941-1944 (New York: Berghahn, 2000); Hannes Heer, Tote Zonen: Die deutsche
Wehrmacht an der Ostfront (Hamburg: Hamburger Edition, 1999); Hamburg Institute
for Social Research, eds., The German Army and Genocide: Crimes Against
Prisoners, Jews, and Other Civilians, 1939-1944 (New York: New Press, 1999);
Walter Manoschek, ed., Die Wehrmacht im Rassenkrieg: Der Vernichtungskrieg hinter
der Front (Vienna: Picus, 1996).
10
Mark Mazower, Hitler’s Empire: Nazi Rule in Ocuppied Europe (Londra: Allen Lane,
2998), p. 10; Peter Fritzsche, Life and Death in the Third Reich (Cambridge MA: The
Belknap Press of Harvard University Press, 2008), p. 159, 184 şi 199-200; Edward B.
Westermann, Hitler’s Police Battalions: Enforcing Racial War in the East (Lawrence:
University Press of Kansas, 2005); Jürgen Matthäus, „What about the „Ordinary
Men”? The German Order Police and the Holocaust in the Ocuppied Soviet Union”,
HGS, 10, 2 (1996), pp. 134-150; Hannes Heer „Killing Fields: The Wehrmacht and the
Holocaust in Belorrusia, 1941-1942”, în HGS, 11, 1 (1997), pp. 79-101; Norman
Naimark, „War and Genocide on the Eastern Front”, în Contemporary European
History, 16, 4 (2007), pp. 259-274; Dieter Pohl, Die Herrschaft der Wehrmacht:
Deutsche Militärbesatzung und einheimische Bevölkerung in der Sowjetunion, 1941-
1944 (München: R. Oldenbourg, 2008). 
11
Vezi, de exemplu, Daniel Mendelsohn, The Lost: A Search for Six Mllion (Londra:
Harper Perennial, 2008). 

24
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

care poate fi mai degrabă înţeleasă ca „ceea ce se întâmăplă în timpul


războiului” – nu este confirmată prin date. Cu toate acestea, a devenit clar că
uciderea evreilor din Europa de Est ar fi fost cu mult mai anevoioasă dacă
germanii nu ar fi primit ajutorul localnicilor. Însă acelaşi lucru este adevărat şi
în cazul Europei de Vest, şi este important să se renunţe la stereotipuri despre
„primivitatea „ sau „superstiţia” est-europeană, având în vedere că o colaborare
mai sistematică, desfăşurată la nivel de stat, s-a petrecut în Franţa, Norvegia,
sau în Ţările de Jos.
În anii ‘30 ai secolului trecut, ascensiunea nazistă nu era un fenomen
aberant. Aproape fiecare stat european renunţa la democraţie – care era oricum
impusă după Primul Război Mondial în multe ţări – în favoarea autoritarismului
de un soi sau altul. Excepţiile, precum Marea Britanie, Ţările Scandinave,
Franţa, Elveţia şi Cehoslovacia, aveau mişcări fasciste autohtone, unele mai
ameninţătoare pentru ordinea existentă decât altele.12 Toate acestea erau
încriminate de către puterile fasciste ca ineficiente, acestea din urmă dorind
înlocuirea lor grabnică. Iar în timpul războiului nazismul se prezenta drept mai
mult decât o putere de ocupaţie mânată de vise naţionaliste de expansiune
teritorială; mai curând, pretindeau ideologii nazismului, acesta va depăşi
limitele statului-naţiune şi va apăra civilizaţia europeană în faţa ameninţării
bolşevice, unificând astfel Europa pe temeiul unei viziuni de unitate rasială şi de
integrare economică. Nazismul, cu alte cuvinte, a fost un fenomen transnaţional,
deoarece în toate ţările europene, atât în cele ocupate cât şi în cele neocupate, au
existat segmente de populaţie (adesea destul de mici, însă influente) care au
simpatizat cu obiectivele naziste. Atunci când a venit vorba de înlăturarea
„decadenţei” liberalismului secolului al XIX-lea şi al începutului secolului XX,
a culturii politice decadente cu elitismul său Herrenklub şi a sferei culturale
emasculate, cu sărbătorirea licenţei sale artistice şi sexuale, anumite grupări din
Europa erau pregătite să se alăture naziştilor. Acest lucru a fost demonstrat ca
adevărat chiar şi pentru zone considerate multă vreme excepţii, precum
Slovenia.13 De la naţionaliştii conservatori până la fasciştii radicali, nazismul

12
Pentru exemple mai puţin cunoscute, vezi: P. F. Sugar, ed., Native Fascism in the
Successor States, 1918-1945 (Santa Barbara: ABC Clio, 1971); Herman Kopecek,
„Zusammenarbeit and spoluprace: Sudeten-German-Czech Cooperation in Interwar
Czechoslovakia”, în Nationalities Papers, 24, 1 (1996), pp. 63-78; David Kelly, „The
Would-Be Führer: General Radola Gajda of Czechoslovakia”, în Journal of Slavic
Military Studies, 12, 3 (1999), pp. 163-177; Beat Glaus, Die Nationale Front: Eine
Schweitzer faschistische Bewegung, 1930-1940 (Zürich: Benziger, 1969).
13
Gregor Joseph Kranjc, „Obligatory Hatred? Antisemitic Propaganda and the Slovene
Anti-Communist Camp”, în East European Jewish Affairs, 37, 2 (2007), pp. 189-216.
Privind popularitatea naziştilor, vezi Peter Fritzsche, Germans into Nazis (Cambridge,
MA: Harvard University Press, 1998).

25
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

părea să ofere o participare la „redresarea” Europei şi o fortăreaţă împotriva


„comunismului ateu”. După cum observă Tim Kirk, „posibilitatea unei noi
ordini fasciste sau fascizante în Europa reprezentase un viitor ce atrăsese o masă
electorală mult mai vastă decât Partidul Nazist şi susţinătorii săi”.14 Mai mult ca
perfectul din citatul lui Kirk sugerează că majoritatea acestor colaboratori avea
să realizeze, în urma unor experienţe neplăcute, că pretenţiile naziste de a crea o
unitate europenă erau simple şarade, în spatele cărora se ascundeau exploatarea
şi spolierile care serveau imperiului continental german, nu „Europei”. După
cum notează Martin Dean, „drasticele măsuri germane nu au reuşit în cele din
urmă decât să înrăutăţescă tocmai problema pe care încercau să o rezolve”.15
Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru Holocaust. Nu există un simbol
mai proeminent al modernităţii degenerate pe care nazismul l-a respins decât
„evreul”, îndeosebi „evreul internaţional”, presupusul trăgător al sforilor din
spatele democraţiilor britanică şi americană precum şi din cel al URSS-ului
comunist.16 În perioada ultranaţionalismului care a urmat destrămării vechilor
imperii europene şi odată cu ascensiunea ideologiilor exclusiviste care solicitau
preferinţialism etnic şi omogenitate naţională, evreii – „cosmopoliţi fără rădă-
cini”, în limbajul comunist – deveneau uşor de luat în colimator – în jumătatea
de est a Europei, datorită presupuselor afilieri comuniste, iar în vest datorită
„modernismului” lor cosmopolit şi lipsei de rădăcini. Aceste stereotipuri
privitoare la evrei au funcţionat în mod diferit în regiuni diferite, demonstrând
însă o consistenţă remarcabilă sub aspectul puterii lor de a mobiliza oamenii.
Holocaustul, prin urmare, a fost un fenomen transnaţional, nu numai datorită
faptului că evreii locuiau pretutindeni în Europa, ci şi pentru că numeroase state
europene, în condiţiile extreme ale celui de-al Doilea Război Mondial, şi-au
asumat sarcina de a rezolva „problema evreiască” în stil propriu. Am putea
vorbi despre un „Holocaust transnaţional”, însă un termen mai adecvat ar fi
„Holocausturi”, deoarece gradul acţiunilor independente la care s-au angajat
aliaţii celui de-al Treilea Reich este impresionant. Marrus a remarcat, cu privire
la Europa de Vest, că „naziştii s-au bizuit pe organizaţiile locale care să
pregătească evreii pentru propria lor distrugere. Numai un număr foarte mic de

14
Tim Kirk, „Working Towards the Reich: The Reception of German Cultural Politics in
South-Eastern Europe”, în Working Towards the Führer: Essays in Honour of Sir Ian
Kershaw, eds., Anthony McElligott şi Tim Kirk (Manchester: Manchester University
Press, 2003), p. 220.
15
Martin Dean, Collaboration in the Holocaust: Crimes of the Local Police in
Belorussia and Ukraine, 1941-1944 (Basingstoke: Macmillan, 2000), p. 26.
16
Vezi David Bankier, „Signaling the Final Solution to the German People” în Nazi
Europe, eds. Bankier şi Gutman, pp. 15-39; Jeffrey Herf, The Jewish Enemy: Nazi
Propaganda during World War II (Cambridge, MA: The Belknap Press of Harvard
University Press, 2006).

26
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

germani era disponibil pentru o astfel de muncă”.17 Iar în Europa de Est munca
naziştilor ar fi fost mult mai grea în absenţa asistenţei locale. În cele ce
urmează, nu voi prezenta un studiu exhaustiv al Holocaustul din fiecare ţară din
Europa ocupată, ci îi voi analiza istoriografia pentru a vedea cât de departe
poate ajunge acestă idee de „Holocausturi” şi cât de mult sens, în afara celui
geografic, are ideea de genocid ca „proiect european”.

„Holocausturi”: Europa de Est

Un exemplu binecunoscut al fenomenului de implicare non-germană în


etapa iniţială a Holocaustului, respectiv înainte ca „Soluţia Finală” ca proiect
coerent la nivel european să fie pusă în mişcare, poate fi găsit în statele baltice,
unde 80% din populaţia evreiască a fost ucisă până la sfârşitul anului 1941. În
Estonia, Einsatzgruppen au nimicit mica populaţie evreiască de aproximativ
4400 de oameni cu mare rapiditate (deşi trebuie notat că mai mult de trei sferturi
dintre aceştia s-au refugiat în Uniunea Sovietică, astfel că, la începutul ocupaţiei
germane, în Estonia se vor mai afla sub o mie de evrei).18 Într-adevăr, ofiţerii SS
aflaţi la comandă, precum Martin Sandberger, comandantul Sonderkommado 1a
şi superiorul acestuia, Walter Stahlecker, comandantul Einsatzgruppe A, au
transformat cu mare satisfacţie Estonia în judenrein înaintea oricărei alte zone
ocupate de germani; este binecunoscut faptul că Rudolf Lange, comandantul
Einsatzkommando 2 şi al poliţiei de securitate din Riga, s-a lăudat cu realizările

17
Michael R. Marrus, The Holocaust in History (Londra: Penguin, 1989), p. 70. Vezi de
asemenea Marrus, „The History of the Holocaust: A Survey of Recent Literature”, în
JHM, 59, 1 (1987), pp. 114-160.
18
Meelis Maripuu, „Kollaboration und Widerstand in Estland 1940-1944” în
Collaboration and Resistence During the Holocaust: Belarus, Estonia, Latvia,
Lithuania, eds. David Gaunt, Paul A. Levine, şi Laura Palosuo (Bern: Peter Lang,
2004), pp. 403-419. Vezi de asemenea Ruth Bettina Birn, Die Sicherheitspolizei in
Estland 1941-1944: Eine Studie zur Kollaboration in Osten (Paderboen: Schöningh,
2006); Wolfgang Benz, „Die Ermordung der baltischen Juden und die einheimische
Bevölkerung”, în Deutsche, Juden, Völkermord: Der Holocaust als Geschichte und
Gegenwart, eds. Jürgen Matthäus şi Klaus-Michael Mallmann (Darmstadt:
Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2006), p. 141; Anton Weiss-Wendt, „The Soviet
Ocuppation of Estonia in 1940-1941 and the Jews”, în HGS, 12, 2 (1998), pp. 308-
325; Anton Weiss-Wendt, Murder Without Hatred: Estonians and the Holocaust
(Syracuse: Syracuse University Press, 2009). 

27
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

sale la conferinţa de la Wannsee de la începutul anului 1942.19 Însă trupele SS şi


Wehrmacht-ul nu au realizat aceste acţiuni singure.
În instrucţiunile sale către comandanţii unităţilor Einsatzugruppen
transmise imediat după demararea operaţiunii Barbarossa, Heydrich a ordonat
„să nu fie luate măsuri care să interfereze cu orice epurări ce ar putea fi iniţiate
de către elementele anticomuniste sau antievreieşti din teritoriile recent ocupate.
Dimpotrivă, acestea ar trebui încurajate în secret”.20 În Lituania, segmente ale
populaţiei locale au iniţiat atacuri la adresa evreilor la provocări minime din
partea germanilor. Împreună cu alţi localnici, infamul „negustor al morţii din
Kaunas” a fost fotografiat în timp ce bătea evreii cu o bară de fier până la
moarte, în vreme ce soldaţii germani priveau râzând.21 Un grup de 300 de
oameni condus de jurnalistul Klimatis a executat cel puţin o operaţiune
criminală independentă de germani, ucigând aproape 4.000 de evrei.22
Lituanienii au înfăptuit în jur de 500 de pogromuri înainte ca germanii să preia
ştafeta şi să transforme procesul de ucidere într-unul mai sistematic.23 Chiar şi
aşa, în general numărul celor implicaţi în astfel de parade de brutalitate era
relativ mic, iar germanii nu puteau convinge întotdeauna cu uşurinţă localnicii

19
Andrej Angrick şi Peter Klein, Die „Endlösung” in Riga: Ausbeutung und
Vernichtung 1941-1944 (Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2006), pp.
271-275. 
20
Reinhard Heydrich, instrucţiuni către comandanţii Einsatzgruppen-urilor, 2 iulie
1942, în J. Noakes şi G. Pridham, eds., Nazism 1919-1945: A Documentary Reader.
Vol. 3: Foreign Policy, War and Racial Extermination (Exeter: Exeter University
Press, 1988), p. 1092.
21
Klee et al., „Those Were the Days”, pp. 23-37.
22
Peter Lawrence, „Why Lithuania? A Study of Active and Passive Collaboration in
Mass Murder in a Lithuanian Village, 1941”, în Why Germany? National Socialist
Anti-Semitism and the European Context, ed. John Milfull (Oxford: Berg, 1993), p.
214. Vezi de asemenea Arūnas Bubnys, „The Holocaust in the Lithuanian Province in
1941: The Kaunas District”, în Collaboration and Resistance, eds. Gaunt et al., pp.
283-312 pentru o perspectivă mai cuprinzătoare.
23
Joshua Rubenstein, „The War and the Final Solution on the Russian Front” în The
Unknown Black Book: The Holocaust in the German-Ocuppied Soviet Union, eds.
Joshua Rubenstein şi Ilya Altman (Bloomington: Indiana University Press, 2008), p.
12. Vezi de asemenea Karen Ehrlich Friedman, German/Lithuanian Collaboration in
the Final Solution, 1941-1944 (PhD thesis, University of Illinois at Chicago, 1944);
Knut Stang, „Kollaboration und Völkermord: Das Rollkommando Hamann und die
Vernichtung der litauischen Juden”, în Die Gestapo im Zweiten Weltkrieg:
„Heimatfront” und besetzes Europa, eds. Gerhard Paul şi Klaus-Michael Mallmann
(Darmstadt:Primus, 2000), pp. 464-80; Stang, Kollaboration und Massenmord: Die
litauische Hilfspolizei, das Rollkommando Hamann und die Ermordung der
litauischen Juden (Frankfurt/M: Peter Lang, 1996) pentru detalii privind numele şi
activităţile oameniilor implicaţi în batalioanele auxiliare.

28
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

să participe. Vygantas Vareikis susţine că explicarea nimicirii comunităţilor


evreieşti lituaniene ca pe un rezultat al stereotipurilor anti-iudaice tradiţionale şi
al propagandei interbelice este „grosolan simplificată”. Numai condiţiile brutale
din perioada intebelică şi din cea a războiului au mobilizat aceste stereotipuri
într-o asemenea măsură şi le-au conferit credibilitate.24 Totuşi, rolul
colaboratorilor locali nu a fost lipsit de semnificaţie şi, după cum observă
Jürgen Matthäus, Holocaustul „nu ar fi putut evolua pe teritoriul lituanian dacă
violenţa germană importată nu s-ar fi armonizat cu sentimentul antievreiesc
rezidual din rândul populatiei locale”.25
Şi în Letonia, localnicii aveau opţiunea de a se înrola – aşa cum unii
dintre ei au facut-o – în instituţii civile şi militare germane, însă numai în
condiţiile impuse de germani.26 Cu toate că incitarea localnicilor la pogromuri
„spontane” s-a dovedit dificilă şi deşi „colaborarea” letonă se limita în general
la administraţia de zi cu zi, formarea comandourilor Arājs şi Vagulāns a
reprezentat naşterea unei forţe colaboraţioniste substanţială. Forţele militare
Arājs, care în 1941 numărau 300 de oameni, iar în 1943 au crescut la 1.200, au
fost responsabile de uciderea a cel puţin 26.000 de civili şi au fost probabil
implicate în uciderea a aproximativ 60.000 de oameni (din totalul de 85.000
ucişi în Letonia), dintre care majoritatea eraul evrei. În special comandoul Arājs
a avut un rol important în infamul masacru de la Rumbula din 30 noiembrie şi 8
decembrie 1941, în care majoritatea evreilor din Riga au fost ucişi, precum şi în
uciderea evreilor din Reich care fuseseră deportaţi în Letonia la începutul anului
1942. Unităţile de poliţie auxiliară letonă au fost şi ele implicate în atrociţăţi,
deşi nu în aceeaşi măsură ca şi comandourile.27 Prin urmare, uciderea evreilor

24
Vygantas Vareikis, „In the Shadow of the Holocaust: Lithuanian Jewish
Relations in the Crucial Years 1940-1944”, în Nazi Europe, eds. Bankier şi
Gutman, p. 251, 262.
25
Jürgen Matthäus, „Controlled Escalation: Himmler’s Men in the Summer of
1941 and the Holocaust in the Ocuppied Soviet Territories”, în HGS, 21, 2
(2007), p. 230.
26
Andrew Ezergailis, „ „Neighbors” Did Not Kill Jews!”, în Collaboration and
Resistance, eds. Gaunt et al., p. 212, şi, în acelaşi volum, Antonijs Zunda,
„Collaboration in German-Ocuppied Latvia: Assessments of the Historical Literature”,
pp. 111-126.
27
Andrew Ezergailis, The Holocaust in Latvia: The Missing Center (Riga: Historical
Institute of Latvia/ Washington: United States Holocaust Memorial Museum, 1996),
cap 6 (comandouri) şi cap. 10 (poliţie auxiliară). Vezi, de asemenea, Martin Evans,
„Memories, Monuments, Histories: The Re-Thinking of the Second World War since
1989”, în National Identities, 8, 4 (2006), pp. 317-348; Bella Zisere, „The Memory of
the Shoah in Post-Soviet Latvia”, în East European Jewish Affairs, 35, 2 (2005), pp.
155-565.

29
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

din Letonia a fost indiscutabil un proiect german, însă a fost dusă la îndeplinire
şi de către letoni: „Afirmaţia conform căreia în implementarea Holocaustului în
Letonia nu a existat nicio sferă în care letonii să nu fi fost implicaţi, este
corectă.”28
Imaginiile din Kaunas şi Rumbula ne amintesc că etapele iniţiale a ceea
ce numim Holocaust au avut loc în zonele Europei de Est care fuseseră anexate
de către Uniunea Sovietică în conformitate cu termenii pactului Ribbentrop-
Molotov. În această zonă, pe care (împreună cu o parte din estul Poloniei)
naziştii au denumit-o Reichkommissariat Ostland, cele mai recente studii,
bazate pe examinări detaliate ale arhivelor şi pe studii de istorie orală, indică
„vasta complicitate a mii de europeni care au participat de bunăvoie la umilirea,
jaful şi uciderea vecinilor lor evrei”.29 Cu toate acestea, Holocaustul de pe
teritoriul sovietic din afara teritorilor anexate rămâne una dintre cele mai puţin
cunoscute părţi ale acestei istorii.30 Noţiunea de „genocid industrializat”, dacă
acesta este câtuşi de puţin un termen adecvat, este aplicabilă numai ultimelor
etape ale Holocaustului, după ce „Soluţia Finală” fusese aprobată. Înainte de
1942, aproximativ un milion de evrei fuseseră ucişi în URSS, mai ales prin
împuşcare în gropi mari de la periferia oraşelor şi satelor. Recuperarea acestor
informaţii este esenţială nu numai pentru a cunoaşte cele întâmplate – arătând că
Holocaustul în Uniunea Sovietică a fost dezordonat şi uneori inconsistent, ca de
exemplu în Pinsk, unde 18.000 de evrei erau încă în viaţă după primul Aktion,
care ucisese 7.000-8.000 dintre ei31 –, ci şi pentru ca înţelegerea noastră
privitoare la Holocaust să nu fie limitată de idei-clişeu asociate „crimei
industriale în masă.” Astăzi această istorie devine într-o oarecare măsură mai
clară dat fiind că prima monografie importantă privind acest subiect a fost
publicată recent.32 Deşi mai puţin cunoscută, colaborarea care a avut loc după

28
Katrin Reichelt, „Kollaboration und Holocaust in Lettland 1941-1945” în Täter im
Vernichtungskrieg: Der Überfall auf die Sowjetunion und der Völkermord an den
Juden, ed. Wolf Kaiser (Berlin: Propyläen, 2002), pp. 115-116. Reichelt (p. 116)
consideră că numărul celor ucişi de către comandoul Arājs a fost semnificativ mai mic
decât estimase Ezergailis.
29
David Gaunt şi Paul A. Levine, „Introduction” în Collaboration and Resistence, eds.
Gaunt et al., p. 32.
30
Wendy Morgan Lower, „From Berlin to Babi Yar: The Nazi War Against the Jews,
1941-1944”, în Journal of Religion and Society, 9, (2007), pp. 1-14.
31
Tikva Fatal-Knaani, „The Jews of Pinsk Through the Prism of New Documentation”,
YVS, 29 (2001), pp. 149-182, în special p. 164.
32
Yitzhak Arad, The Holocaust in the Soviet Union (Lincoln: University of Nebraska
Press, 2009). Printre lucrările anterioare se numără: Yitzhak Arad, „The Holocaust of
Soviet Jewry in the Ocuppied Territories of the Soviet Union”, în YVS, 21 (1991), pp.
1-47; Lucjan Dobroszycki şi Jeffrey S. Gurock, eds., The Holocaust in the Soviet
Union: Studies and Sources on the Destruction of the Jews in the Nazi-Occupied

30
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

„prima măturare” efectuată de Einsatzgruppen a fost de un mare ajutor


germanilor, atât în privinţa localizării evreilor, cât şi în cea a menţinerii
ocupaţiei.
O recentă lucrare importantă, apărută în limba engleză, este Unkown
Black Book, o culegere de relatări privind primul val de crime. Acestă carte,
publicată pentru prima dată in 1993 în limba rusă, confirmă afirmaţia lui
Yitzhak Arad că „fără suportul activ al localnicilor, dintre care zeci de mii au
lucrat în unităţile de poliţie, germanii nu ar fi putut identifica şi extermina atât
de mulţi evrei din teritorile ocupate ale Uniunii Sovietice”.33 Pentru cei mai
mulţi dintre localnici, participarea nu a însemnat şi comiterea crimelor; însă
relatările descriu vecini care aşteptau să-şi înşusească bunurile evreilor, de la
îmbrăcăminte până la apartamente: „Când au prins de veste despre jafuri, tot
felul de ticăloşi au venit fugind din toate direcţiile”. Rubestein observă că, mai
ales în statele baltice şi în vestul Ucrainei, „se pare că populaţia înţelegea, fără
prea multă insistenţă din partea germanilor, că îşi putea trata vecinii evrei cum
dorea”.34
Multe dintre „studiile regionale” realizate după încheierea Razboiului
Rece sugereză că politica nazistă privind evreii s-a dezvoltat în tandem cu
planurile de „reaşezare” a etnicilor germani şi argumentează că procesul de
luare a deciziilor era de obicei ad hoc şi că acesta se datora mai mult
iniţiativelor locale decât directivelor venite de la Berlin. Voi analiza aceste
afirmaţii în capitolul ce urmează. Un alt exemplu îl reprezintă The Holocaust of
Volhynian Jews (1990) scris de Shmuel Spector, un studiu regional neobişnuit

Territories of the URSS, 1941-1945 (Armonk, NY: M. E. Sharpe, 1993); Zvi Gitelman,
ed., Bitter Legacy: Confronting the Holocaust in the URSS (Bloomington: Indiana
University Press, 1997). Pentru studii recente, vezi Dieter Pohl, „Die Wehrmacht und
der Mord an den Juden in den besetzten sowjetischen Gebieten”, în Täter im
Vernichtungskrieg, ed. Kaiser, pp. 39-53; Harvey Asher, „The Holocaust and the
URSS” în Lessons and Legacies, Vol. 7, ed. Herzog, pp. 253-268; Vadim Altskan,
„Soviet Archival Sources for Studying the Jewish Experience During the Holocaust”
în Ghettos 1939-1945: New Research and Perspectives on Definition, Daily Life, and
Survival (Washington, DC: Center for Advanced Holocaust Studies, USHMM, 2005),
pp. 147-157.
33
Yitzhak Arad, „The Destruction of the Jews in German-Occupied Territories of the
Soviet Union”, în The Unknown Black Book, p. xvi. Vezi de asemenea Arad, „The
Local Population in the German-Occupied Territories of the Soviet Union and its
Attitude toward the Murder of the Jews” în Nazi Europe, eds. Bankier şi Gutman, pp.
233-48; Ilya Ehrenburg şi Vasily Grossman, eds., The Complete Black Book of
Russian Jewry (New Brunswick: Transaction, 2001); Matin Dean, „Local
Collaboration in the Holocaust in Eastern Europe”, în HH, p. 128.
34
Lev Rozhetsky, „My Life in a Fascist Prison”; Rubenstein, „The War and the Final
Solution”, ambele în Unknown Black Book, pp. 128 şi 13.

31
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

nu numai datorită faptului că autorul este israelian (cei mai mulţi sunt germani),
dar şi pentru că acesta se concentreză mai degrabă asupra victimelor decât
asupra făptaşilor şi abordează istoria anterioară a evreilor sub regimurile
polonez şi sovietic. Spector scrie că la începutul ocupaţiei naziste, „un val de
pogromuri s-a abătut asupra evreilor”, care „au fost înfăptuite de către populaţia
ucraineană în regiuni în care a existat o perioadă interimară între eliminarea
treptată a stăpânirii sovietice şi sosirea oficialilor germani”. Majoritatea acestor
pogromuri a avut loc, susţine autorul, datorită dorinţei localnicilor de a-şi însuşi
proprietăţile evreieşti. Spre exemplu, în 7 iulie 1941, prima zi a ocupaţiei
localităţii Horyngrad-Krypa, ucraineni echipaţi cu „topoare, cuţite şi stinghii de
lemn în care erau bătute cuie, au atacat localnicii evrei, ucigând trezeci dintre
aceştia”. Raportul unităţilor Einsatzgruppen întocmit în 16 iulie vorbea despre
„acţiuni binevenite împotriva evreilor” întreprinse „de către populaţia
ucraineană în primele ore de după retragerea bolşevică”.35 Toate aceste studii se
referă la asemenea acţiuni întreprinse de către populaţiile băştinaşe.
Numeroase cercetări recente s-au concentrat asupra Holocaustului de pe
meleagurile care astăzi constituie Ucraina, ţară despre care Ray Brandon şi
Wendy Lower ne reamintesc că, pentru o scurtă perioadă de timp din anul 1941
număra aproximativ 2,45 milioane de evrei, cea mai mare populaţie evreiască
din Europa.36 Lower notează că, la începutul ocupaţiei, ucrainenii socoteau că
„aveau motive să creadă că dominaţia germană le-ar fi putut aduce mai multă
libertate şi prosperitate”. Germanii lăsaseră impresia că mişcările naţionaliste
ucrainene erau tolerate şi, prin urmare, au putut recruta relativ uşor oameni
pentru un „Serviciu de ordine” sau miliţie ucrainene, în special în estul
Galiţiei.37 Potrivit explicaţiei lui Lower, „Germanii aveau nevoie de ajutor
autohton pentru a administra şi exploata teritoriul recent cucerit”, iar aceste

35
Shmuel Spector, The Holocaust of Volhynian Jews 1941-1944 (Ierusalim: Yad
Vashem, 1990), pp. 64, 65, 67, 69.
36
Ray Brandon şi Wendy Lower, eds., The Shoah in Ukraine: History, Testimony,
Memorialization (Bloomington: Indiana University Press, 2008).
37
Wendy Lower, Nazi Empire-Building and the Holocaust in Ukraine (Chapel Hill:
University of North Carolina Press, 2005), pp. 37, 38, 49. Vezi de asemenea Lower,
„A New Ordering of Space and Race: Nazi Colonial Dreams in Zhytomyr, Ukraine,
1941-1944”, German Studies Review, 26, 2 (2002), pp. 228-254; „Hitler’s „Garden of
Eden” in Ukraine: Nazi Colonialism, Volksdeutsche, and the Holocaust, 1941-1944”,
în Gray Zones, eds. Petropoulos şi Roth, pp. 185-204; „The „reibungslose”
Holocaust? The German Military and Civilian Implementation of the „Final Solution”
in Ukraine, 1941-1944”, în Networks, eds. Feldman şi Seibel, pp. 236-256;
„Facilitating Genocide: Nazi Ghettoization Policies in Ukraine, 1941-1944”, în Life in
the Ghettos During the Holocaust, ed. Eric J. Sterling (Syracuse: Syracuse University
Press, 2005), pp. 120-144.

32
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

ajutoare – deşi o minoritate – au participat în mod activ la uciderea evreilor.38


Lower îl citează aprobator pe John Paul Himka, care scrie că „în timpul
ocupaţiei naziste a Ucrainei, criminalitatea migrase de la marginile societăţii
spre centrul ei, iar indivizii predispuşi la jaf, extorcare şi crimă nu se pierdeau în
mulţime, ci dimpotrivă, păşeau în prim-plan”.39 Referindu-se la pogromurile din
zona Jitomir din 1941, acesta scrie: „În general, oficialii germani au instigat la
pogromuri, însă au preferat să nu îşi mânjească mâinile cu sânge, dat fiind
faptul că miliţienii locali (ucraineni şi etnici germani), antisemiţii şi jefuitorii
erau atât de serviabili”.40
În Statele Baltice precum şi în Ucraina aceşti colaboratori formau o
minoritate. Localnicii rămaşi nu aveau încredere în asemenea huligani, iar
aceştia din urmă se puteau implica în ceea ce din perspectiva germană erau acte
de violenţă nedorite şi nejustificabile. Însă germanii s-au bazat pe aceste
ajutoare în identificarea evreilor şi, în general, „în aproape fiecare etapă a
‘Soluţiei Finale’ ce a condus la momentul execuţiei”,41 colaboratorii au fost
implicaţi. Aharon Weiss demonstreză că grupurile OUN (Organizaţia
Naţionaliştilor Ucraineni) „au sprijinit necondiţionat politica nazistă de
exterminare a evreilor şi au participat în mod activ la implementarea acesteia”.42
Arhivele s-au dovedit foarte utile în demonstrarea colaborării „oficiale”,
care a constat în înfiinţarea forţelor de poliţie auxiliară şi a altor asemenea
organizaţii. În lucrarea sa Collaboration in the Holocaust (2000) precum şi în
alte numeroase articole, Martin Dean a scos la iveală această istorie sordidă.
Concentrându-se în special pe Belarus şi Ucraina, Dean investighează motivele
din spatele înfiinţării acestor organizaţii şi a dorinţei de a se alătura

38
Lower, Nazi Empire-Building, p. 51.
39
Lower, Nazi Empire-Building, pag 90, citându-l pe John Paul Himka, „Ukrainian
Collaboration in the Extermination of the Jews During the Second World War: Sorting
Out the Long-Term and Conjunctural Factors”, în The Fate of the European Jews,
1939-1945: Continuity or Contingency?, ed. Jonathan Frankel (New York: Oxford
University Press, 1997), p. 172.
40
Lower, Nazi Empire-Building, p. 91.
41
Lower, Nazi Empire-Building, p. 92. Pentru o abordare mai centralizată pe populaţia
ucraineană decât cea a lui Lower, vezi Karel C. Berkhoff, Harvest of Despair: Life
and Death in Ukraine under Nazi Rule (Cambridge, MA: Harvard University Press,
2004), cap. 3. Vezi, de asemenea, Timothy Snyder, The Reconstruction of Nations:
Poland, Ukraine, Lithuania, Belarus, 1569-1999 (New Haven: Yale University Press,
2003), cap. 8.
42
Aharon Weiss, „The Attitude of the Ukrainian Nationalist Groups Towards Jews
During the Second World War”, în Nazi Europe, eds. Bankier şi Gutman, p. 269. Vezi
de asemenea Dieter Pohl, „Ukrainische Hilfskräfter beim Mord an den Juden”, în Die
Täter der Shoah: Fanatische Nationalsozialisten oder ganz normale Deutschen? ed.
Gerhard Paul (Göttingen: Wallstein, 2002), pp. 205-234. 

33
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Schutzmannschaften-urilor, forţele de poliţie auxiliară, pe care germanii le


instituiseră în Europa de Est ocupată. Atrăgând atenţia că poziţia populaţiei
poate fi înţeleasă numai prin prisma ocupaţiei sovietice de dinainte de 1941,
Dean explică „compromisul incomod dintre planurile îndepărtate de colonizare
şi necesitatea practică de exploatare a populaţiei băştinaşe în favoarea efortului
de război german”. Rezultatul acestei ambivalenţe a fost că „germanii făceau
aliaţi doar din acei colaboratori loiali care intrau în serviciul lor”.43 Colaborarea
dintre germani şi aceşti localnici s-a datorat în primul rând unui deficit al forţei
de muncă şi, în al doilea rând, devotamentului cu care aceştia din urmă îşi
îndeplineau sarciniile. Pentru cei mai mulţi dintre bărbaţii apţi fizic, singurele
alte opţiuni erau deportarea în Germania sau alăturarea la detaşamentele de
partizani din păduri, iar decizia multora de a se alătura unităţilor
Schutzmannschaften a fost „o combinaţie între anticomunism şi ambiţie
personală”. Aproximativ 25.000 de bărbaţi din regiunile aflate sub administraţie
civilă germană s-au oferit voluntari în primele luni ale ocupaţiei şi, cu toate că
„participarea locală nu diminuează în niciun fel responsabilitatea nazistă pentru
aceste crime teribile... ea a devenit totuşi o caracteristică importantă a
implementării Holocaustului în aceste regiuni”.44
Cu toate acestea, unii istorici au dorit să depşească în profunzime
această abordare, argumentând că, printre altele, colaborarea oficială este „doar
vârful aisbergului”. Vladimir Melamed argumenteză, pe baza mărturiilor
verbale şi a unei vast inventar de surse, că „atunci când vine vorba de tipologia
crimelor şi a colaborării, aspectele teritoriale, naţionale şi politice au jucat într-
adevăr un rol... este improbabil că germanii ar fi plănuit şi iniţiat toate aceste
atrocităţi”.45 Gabriel Finder şi Alexander Prusin au demonstrat „rolul semni-
ficativ al forţelor de poliţie ucrainene în implementarea Soluţiei Finale” în estul

43
Dean, Collaboration, p. 57.
44
Dean, Collaboration, p. 60, 71, 162, 167. Vezi de asemenea Dean, „The German
Gendarmerie, the Ukrainian Schutzmannschaft and the „Second Wave” of Jewish
Killings in Occupied Ukraine: German Policing at the Local Level in the Zhitomir
Region, 1941-1944”, în HG, 14, 2 (1996), pp. 168-192; „Microcosm: Collaboration
and Resistance During the Holocaust in the Mir Rayon of Belarus, 1941-1944” în
Collaboration and Resisitance, eds. Gaunt et al., pp. 223-259; „Where Did All the
Collaborators Go?”, în Slavic Review, 64, 4 (2005), pp. 791-798;
„Schutzmannschaften in Ukraine and Belarus: Profiles of Local Police Collaborators”
în Lessons and Legacies, Vol. 7. Ed. Herzog, p. 219-32; „Soviet Ethnic Germans and
the Holocaust in Reich Commisariat Ukraine, 1941-1944” în The Shoah in Ukraine,
eds. Brandon şi Lower, pp. 248-271, pentru concluzii similare.
45
Vladimir Melamed, „Organized and Unsolicited Collaboration in the Holocaust”, în
East European Jewish Affairs, 37, 2 (2007), p. 219.

34
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

Galiţiei.46 Leonid Rein încearcă de asemenea să dezvăluie atitudinea majorităţii


populaţiei. Fireşte, o asemenea tentativă este dificil de concretizat, însă Rein
încearcă să scoată la iveală cele întâmplate în Belarusul aflat sub ocupaţie
germană.47 În Belarus, aproximativ 80% din populaţia evreiască din perioada
antebelică a fost ucisă. Însă dovezile referitoare la colaborare sunt greu de
desluşit, deoarece colaborarea belarusă a fost foarte eterogenă.48 Cu toate că
grupurile naţionaliste se formaseră şi erau susţinute de către germani, majo-
ritatea populaţiei, susţine şi Dean, părea reticientă în privinţa săvârşirii de acte
de violenţă antisemită. „Pentru fiecare zonă din Belarus unde au avut loc ucideri
în masă ale populaţiei evreieşti”, scrie Rein, „găsim dovezi care atestă
participarea activă a forţelor de poliţie locală”. Însă totalitatea celor care au
beneficiat în urma eliminării evreilor cuprinde un segment al societăţii mult mai
larg decât poliţia. Participarea s-a datorat la fel de mult lăcomiei cât şi
antisemitismului, deşi cele două sunt dificil de separat: concepţia că evreii
(chiar şi cei din mediul rural) erau înstăriţi reprezenta un stereotip durabil, pe
care germanii căutau să-l încurajeze. Dovezile găsite de Rein nu îi permit
acestuia să progreseze mai mult decât a făcut-o Dean, însă concluzia sa – despre
care am putea spune că merge dincolo de cele sugerate de dovezile pe care le
aduce – este aceea că toate segmentele populaţiei fuseseră implicate într-un fel
sau altul, fie că acestă implicare s-a datorat în primul rând naţionalismului, ca în
vestul Belarusului, fie purulului oportunism ca în cazul membrilor Partidului
Comunist şi Komsomolului din estul Belarusului.49
Referirea pe care Rein o face la colaborarea dintre membrii Partidului
Comunist şi nazism ar putea să pară paradoxală la prima vedere, însă lucrările
lui Jan Gross despre Polonia o fac într-o mai mare măsură explicabilă. Cartea
lui Gross, Neighbors (2001) în care acesta a detaliat uciderea jumătăţii evreieşti
a populaţiei din Jedwabne din 1941, a fost subiectul unor dezbateri aprinse în
Polonia. Spiritele s-au aprins datorită faptului că în acest caz ucigaşii nu au fost
germani, ci polonezi catolici. Jedwabne este situat în regiunea Białystok din
estul Poloniei şi fusese ocupat de sovietici între septembrie 1939 şi iunie 1941.
Lucrarea lui Gross a fost atât de provocatoare în anumite cercuri deoarece a
contestat fără ocoliş naraţiunea victimizării poloneze. Sau, mai degrabă, dacă nu
a negat suferinţa poloneză din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a scos

46
Gabriel N. Finder şi Alexander V. Prusin, „Collaboration in Eastern Galicia: The
Ukrainian Police and the Holocaust”, în East European Jewish Affairs, 34, 2 (2004), p. 96.
47
Leonid Rein, „Local Collaboration in the Execution of the „Final Solution” in Nazi-
Occupied Belorussia”, în HGS, 20, 3 (2006), p. 383.
48
Olga Baranova, „Nationalism, Anti-Bolshevism or the Will to Survive? Collaboration
in Belarus under the Nazi Occupation of 1941-1944”, în European Review of History,
15, 2 (2008), pp. 113-128; de asemenea Pohl, „Ukrainische Hilfkräfte”.
49
Rein, „Local Collaboration”, p. 393, 396, 399.

35
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

în evidenţă faptul că polonezii puteau de fi totodată şi persecutori. Gross a


susţinut că populaţia locală a întâmpinat Wehrmacht-ul cu entuziasm în 1941,
iar apoi i-a acuzat pe evrei pentru o atitudine similară faţă de Armata Roşie în
1939; cu alte cuvinte, „se pare că populaţia locală neevreiască şi-a proiectat
propria atitudine faţă de germani în 1941 (acest subiect rămâne tabu şi nu a fost
niciodată studiat în istoriografia poloneză) asupra unei naraţiuni adânc
înrădăcinate despre modul în care s-ar fi comportat evreii vis-à-vis de sovietici
în 1939”.50 Mai mult, acesta a argumentat că înşişi acei oameni – „drojdia
societăţii” – care colaboraseră cu germanii au devenit „coloana vertebrală a
aparatului stalinist de puture cinci ani mai târziu”; aceştia erau oameni lipsiţi de
fibră morală şi de un sens al solidarităţii sociale care ar fi ajutat rezistenţa
antinazistă şi anticomunistă.51 Lucrarea lui Gross a stârnit numeroase
comentarii, nu toate laudative. În afară de cei care au recurs la negarea tranşantă
a afirmaţiilor lui Gross, unii istorici au căutat să conteste fundamentele
constatărilor acestuia prin acordarea unei atenţii masive unor detalii minuscule,
îngropând astfel imaginea de ansamblu sub un morman de presupuse ine-
xacităţi. Dariusz Stola numeşte această procedură „cvasi-negaţionism”, adică, în
cuvintele lui, „o analiză foarte detaliată a surselor, pentru a concluziona că nu se
poate spune nimic cu precizie şi fără îndoială cu privire la un eveniment”.52 Însă
Institutul Polonez al Memoriei Naţionale, înfiinţat ca urmare a dezbaterii, a
confirmat în mare parte constatările lui Gross.53 Gross şi-a apărat concepţiile –
şi le-a extins – în cea mai recentă carte a sa, Fear (2006), în care examinează
antisemitismul din Polonia postbelică, susţinând din nou că a existat o
continuitate importantă între tratamentul nazist şi cel comunist aplicat evreilor şi
că atitudinea comuniştilor faţă de evrei s-a datorat în mare parte nevoii primilor
de a intra în graţiile populaţiei locale, căpătând astfel o sursă de legimitate care

50
Jan T. Gross, Neighbors: The Destruction of the Jewish Community in Jedwabne,
Poland (Princeton: Princeton University Press, 2001), p. 155.
51
Gross, Neighbors, p. 165.
52
Citat în Michael Shafir, Between Denial and „Comparative Trivilization”: Holocaust
Negationism in Post-Communist East Central Europe (Ierusalim: Vidal Sassoon
International Center for the Study of Antisemitism, 2002), p. 26. 
53
Despre Neighbors, vezi Transdora, 23 (2001): Die „Jedwabne-Debatte” in Polen:
Dokumentation, ed. Ruth Henning; Anthony Polonsky şi Joanna B. Michlic, eds., The
Neighbors Respond: The Controversy over the Jedwabne Massacre in Poland
(Princeton: Princeton University Press, 2004), şi discuţiile din Slavic Review, 61, 3
(2002), East European Politics and Societies, 16, 1 (2002), YVS, 30 (2002), şi HGS,
17, 1 (2003). Vezi, de asemenea, Jerzy Jedlicki, „Historical Memory as a Source of
Conflicts in Eastern Europe”, în Communist and Post-Communist Studies, 32 (1999),
pp. 225-232; Ewa Wolentarska-Ochman, „Collective Remembrance in Jedwabne:
Unsettled Memory of World War II in Postcommunist Poland”, în History&Memory,
18, 1 (2006), pp. 152-178, şi răspunsul lui Slawomir Kapralski în acelaşi număr. 

36
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

în alte condiţii le-ar fi lipsit. În exprimarea lui Gross, „trebuie să recunoaştem că


în scurtul interval de cinci ani de la sfârşitul războiului – timp în care regimul
comunist din Polonia a fost consolidat şi, dacă argumentul meu se dovedeşte
adevărat, ca o parte integrată a procesului – Polonia a devenit Judenrein. Acest
proces a culminat cu epurările antisemite din 1968, atunci când „calea naţională
spre socialism” a sfârşit în „naţional socialism pur şi simplu”.54 Gross de-
monstreză ca au existat mai mulţi colaboratori decât istoricii crezuseră iniţial,
chiar şi într-o ţară ca Polonia, care suferise imens sub ocupaţia germană,
pierzând, proporţional, o mai mare parte din populaţia sa decât oricare altă ţară
europeană. Lucrările lui Gross sunt acceptate şi de către alţi autori, care au
început să cerceteze mai atent participarea poloneză la Holocaust. 55
În general, în Polonia a existat o creştere a interesului pentru Holocaust,
ilustrat şi de un val de publicaţii în limba poloneză care sunt traduse treptat în
limba engleză.56 . Jurnalul Zagłada źydów: Studia i Materiały (Holocaust: Studii
şi Materiale) marchează trecerea la un nivel superior de seriozitate ştiinţifică în
istoriografia poloneză, beneficiând de contribuţii semnificative venite din partea
lui Dariusz Libionka, Sławomir Buryła, Sarei Bender şi a altora.57 În afara

54
Jan T. Gross, Fear: Anti-Semitism in Poland After Auschwitz. An Essay in Historical
Interpretation (New York: Random House, 2007), p. 243; Gross, „ After Auschwitz:
The Reality and Meaning of Postwar Anti-Semitism in Poland”, în Lessons and
Legacies, Vol. 7, ed. Herzog, p. 95. Însă observă critica privindu-l pe David Engel,
„On Continuity and Discontinuity in Polish-Jewish Relations: Observations on Fear”,
în East European Politics and Societies, 21, 3 (2007), pp. 534-548, şi comentarile lui
Omer Bartov, „Much Forgotten, Little Learned”, YVS, 35, 2 (2008), pp. 267-287. 
55
Mikołaj Kunicki, „Unwanted Collaborators: Leon Kosłowski, Władisław Studnicki,
and the Problem of Collaboration among Polish Conservative Politicians in World War
II”, în European Review of History, 8, 2 (2001), pp. 203-220; Klaus-Peter Friedrich,
„Collaboration in a „Land without a Quisling”: Patterns of Collaboration with the
Nazi German Occupation Regime in Poland During World War II”, în Slavic Review,
64, 4 (2005), pp. 712-746 (însă observă răspunsul lui John Connelly din acelaşi
număr); Akina Skibinska şi Jakub Petelewicz, „The Participation of Poles in Crimes
Against Jews in the Swietokrzyskie Region”, în YVS, 35, 1 (2007), pp. 5-48; Carla
Tonini, „The Polish Underground Press and the Issue of Collaboration with the Nazi
Occupiers, 1939-1944”, în European Review of History, 15, 2 (2008), pp. 193-205.
Vezi, de asemenea, observaţiile interesante ale lui Padraic Kenney, „Martyrs and
Neighbors: Sources of Reconciliation in Central Europe”, în Common Knowledge, 13,
1 (2007), pp. 149-169. Colaborarea polonezilor şi evreilor este tema volumului doi al
Zagłada Zydów. 
56
Studii importante precum volumul editat a lui Andrzej Zbikowski despre polonezi şi
evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (2006) şi lucrarea Barbarei
Engelking despre denunţătorii polonezi de evrei merită să fie traduse în limba engleză. 
57
Vezi recenzia jurnalului în Natalia Aleksiun, „Winds of Change in Poland”, în YVS,
37, 1 (2009), pp. 193-199. O selecţie de articole din primele trei volume (2005-07)

37
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

editărilor de surse primare, istoricii polonezi s-au concentrat asupra ghetourilor


şi lagărelor din Polonia, a evreilor care se ascundeau,58 a rezistenţei poloneze,
pe studierea comunităţilor evreieşti provinciale, precum şi asupra numeroaselor
jurnale neglijate până atunci şi mărturiilor postbelice timpurii aparţinând
Institutului Istoric Evreiesc din Varşovia. Istoricii par de asemenea să fi înţeles
rolul războiului din Polonia dintre 1939 şi 1941 în radicalizarea politicii privind
evreii în contextul invaziei Uniunii Sovietice. Ca şi în cazul altor studii
regionale, studiile privind Polonia dezvăluie importanţa înţelegerii eveni-
mentelor din teren, petrecute departe de Berlin. Cercetătorii au oferit o relatare
mai diferenţiată despre ghetouri, precum şi o evaluare mai matură a subiectului
tensionat al relaţiilor polono-evreieşti.59 Aceasta este o realizare semnificativă,
având în vedere circumstanţele politice uneori dificile din Polonia postco-
munistă.
Istoricii care au contribuit la acestă maturizare a istoriografiei au
realizat acest lucru în parte prin cercetarea participării localnicilor, dar şi prin
demonstrarea limitelor acestei participări precum şi prin explicarea presiunilor
la care erau supuşi oamenii şi care în numeroase rânduri s-au dovedit a fi mai
convingtoare decât afinitatea ideologică pentru nazism. Mai mult, aşa cum
demonstrează lucrările lui Gross, experienţele victimelor din Europa de Est sunt
în prezent investigate destul de detaliat, iar diversele microistorii care încearcă
să ofere o „descriere bogată” asupra lumii acesteia distruse sunt în curs de
elaborare.60 Însă o lucrare sintetică despre Holocaustul din Polonia – similară cu
lucrarea lui Arad despre Uniunea Sovietică – nu a fost încă scrisă.

este disponibilă în limba engleză ca Holocaust: Studies and Materials: Journal of the
Polish Center for Holocaut Research (2008). 
58
Gunnar S. Paulsson, Secret City: The Hidden Jews of Warsaw 1940-1945 (New
Haven: Yale University Press, 2002). 
59
De exemplu: Peter F. Dembowski, Christians in the Warsaw Ghetto: An Epitaph for
the Unremembered (Notre Dame: University of Notre Dame Press, 2005); Joshua D.
Zimmerman, ed., Contested Memories: Poles and Jews During the Holocaust and its
Aftermath (New Brunswick: Rutgers Univerity Press, 2003). Pentru recenzii privind
literatura din domeniu poloneză, vezi Dieter Pohl, „War, Occupation and the
Holocaust in Poland”, în HH, pp. 88-119; Dariusz Stola, „New Research on the
Holocaust in Poland” în Lessons and Legacies, Vol. 6, ed. Diefendorf, pp. 259-84;
Natalia Aleksiun, „Polish Historiography of the Holocaust-Between Silence and
Public Debate”, în GH, 22, 3 (2004), pp. 406-432. 
60
Omer Bartov, Erased: Vanishing Traces of Jewish Galacia in Present-Day Ukraine
(Princeton: Princeton University Press, 2007). Vezi de asemenea Bartov, „Eastern
Europe as the Site of Genocide”, în JMH, 80, 3 (2008), pp. 557-593; Yehuda Bauer,
„Jewish Baranowicze in the Holocaust”, în YVS, 31, (2003), pp. 35-70; Bauer,
„Nowogródek: The Story of a Shtetl”, în YVS, 35, 2 (2008), pp. 35-70; Bauer, The
Death of the Shtetl (New Haven: Yale University Press, 2010); Christopher R.

38
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

Ungaria a avut şi ea o traiectorie istoriografică similară în unele


privinţe, însă foarte diferită în altele. Istoricii au identificat de multă vreme
caracteristicile deosebite ale Holocaustului din Ungaria: asasinarea în 1944 a
celei mai mari comunităţi de supravieţuitori din Europa, înfăptuind astfel în
câteva săptămâni ceea ce în alte regiuni s-a întâmplat în decursul mai multor
ani. De asemenea, istoricii au ştiut de la bun început că Sonderkommando-ul
german a lui Eichmann nu ar fi putut deporta 440.000 de evrei maghiari la
Auschwitz (dintre care aproximativ 60.000 au supravieţuit) fără sprijinul
jandameriei maghiare sau fără aprobarea admiralului Horthy.61 Cercetările
recente confirmă cu material faptic aceste idei. Acest lucru înseamnă mai puţin
o descoperire a colaborării locale şi mai mult o investigare detaliată a
motivaţiei, naturii şi amplorii, precum şi studii detaliate ale operaţiunilor de
salvare şi studii locale de caz (cum ar fi lucrarea lui Judit Molnár despre Pécs şi
Szeged).62 În prezent există o literatură voluminoasă privitoare la Holocaustul
din Ungaria. Măsura condisderabilă a implicării maghiare în uciderea evreilor
este incontestabilă. Ernst Kaltenbrunner, şeful RSHA-ului (Reichssicherheits-
hauptamt/Biroul Central al Securităţii Reich-ului) a declarat că nu ar fi putut
„face faţă fără aportul adus de către poliţia şi jandameria maghiare”.63 Însă la fel
de incontestabil este şi faptul că în lipsa imboldului venit din partea ocupaţiei

Browning, „The Holocaust in Marcinkance in the Light of Two Unusual Documents”


în The Holocaust: The Unique and the Universal: Essays Presented in Honor of
Yehuda Bauer, eds. Shmuel Almog et al. (Ierusalim: Yad Vashem, 2001), pp. 66-83;
Browning, Collected Memories: Holocaust History and Postwar Testomony (Madison:
University of Wisconsin Press, 2003), cap. 2 şi 3. 
61
Randolph L. Braham, The Politics of Genocide: The Holocaust in Hungary (Boulder:
Social Science Monographs, 1994); David Cesarani, ed., Genocide and Rescue: The
Holocaust in Hungary 1944 (Oxford: Berg, 1997); Randolph L. Braham şi Scott
Miller, The Nazis’ Last Victims: The Holocaust in Hungary (Detroit: Wayne State
University Press, 1998); Randolph L. Braham şi Attila Pók, eds., The Holocaust in
Hungary: Fifty Years Later (New York: Columbia University Press, 1997); Randolph
L. Braham, „Hungary” în The World Reacts to the Holocaust, ed. David S. Wyman
(Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1996), p. 200-24; Randolph L. Braham,
„Hungarian Jews” în Anatomy of the Auschwitz Death Camp, eds. Yisrael Gutman şi
Michael Berenbaum (Bloomington: Indiana University Press, 1994), pp. 456-468;
Yehuda Bauer, Jews for Sale? Nazi-Jewish Negotiations 1933-1945 (New Haven: Yale
University Press, 1994), cap. 8-12; Shlomo Aronson, „Israel Kasztner: Rescuer in
Nazi-Occupied Europe; Prosecutor at Nuremberg, and Accused at Home”, în The
Holocaust: The Unique and the Universal, eds. Almog et al., pp. 1-47. 
62
Vezi, de exemplu, Randolph L. Braham, „Rescue Operations in Hungary: Myths and
Realities”, Judit Molnár, „Two Cities, Two Policies, One Outcome: The De-
Judaization of Pécs and Szeged in 1944”, ambele în YVS, 32 (2004), pp. 21-57 şi 97-
129. 
63
Citat în Molnár, „Two Cities”, p. 100. 

39
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

germane în martie 1944, evreii maghiari nu ar fi fost deportaţi la Auschwitz.


Dezbaterile continuă cu privire la măsura în care implicarea maghiară a fost un
rezultat al iniţiativei locale sau al ordinelor germane, iar greutatea dovezilor
pare să sugereze că cea din urmă este teoria corectă, fără însă a o exclude pe cea
dintâi.64 Trebui explicat, prin urmare, zelul cu care maghiarii au îndeplinit
solicitările germanilor, istorie ce necesită o atentă analiză locală – abordarea
fiecărui district de jandarmerie în parte – care să ia de asemenea în considerare
şi masiva jefuire a proprietăţilor evreieşti petrecută ca parte a acestui proces.
Contribuţia istoriografiei centrată pe victime este la fel de importantă în
cazul Ungariei ca şi şi în cele ale Ucrainei şi Uniunii Sovietice. Anna Szalai a
examinat reacţiile evreilor maghiari la legislaţia antievreiască dintre 1938 şi
1942, iar Guy Miron a analizat memoria istorică din rândul comunităţii evreieşti
în perioada 1938-1939, ambii demonstrând că patriotismul lesne de înţeles al
evreilor maghiari era greşit orientat.65 Inovaţia metodologică este de asemenea
mai evidentă în ceea ce priveşte Ungaria, datorită istoriografiei referitoare la
aceasta, a cărei tradiţie era mai îndelungată decât cea din alte ţări. Tim Cole
aplică metode derivate din geografia culturală în analiza sa a ghetoizării
Budapestei, iar Laura Palosuo, pe lângă contribuţia pe care o aduce printr-un
studiu istoric detaliat privind evreii şi Holocaustul din Ungaria, apelează la
analiza de gen şi la istoria orală, plasând experinţele victimelor în centrul
studiului său original.66 Ea argumentează că vârsta, sexul, clasa socială, precum
şi alţi factori au diferenţiat experienţele la care au fost supuşi evreii maghiari
din timpul Holocaustului, fie că este vorba despre cei care se ascundeau, fie
despre cei supuşi procesului de deportare, fie despre cei aflaţi în ghetoul din
Budapesta ori în timpul perioadei haotice de la sfârşitul războiului, care a
precedat ocupaţia sovietică. „Inspecţia pantalonilor”, metoda prin care erau
identificaţi bărbaţii evrei, este deosebit de proeminentă în amintirile infor-
matorilor lui Palosuo, dezvăluind astfel că, deşi germanii îi vizau pe toţi evreii
doar ca evrei, persecuţia a fost resimţită diferit de către bărbaţi şi femei. Iar în
ceea ce priveşte clasa lor socială, deşi cei înstăriţi aveau, datorită relaţiilor lor, o
64
Cf. Christian Gerlach şi Götz Aly, Das letzte Kapitel: Der Mord an den ungarischen
Juden (Stuttgart: Deutsche Verlags-Anstalt, 2002) – care pune accentul pe iniţiativa
maghiară-iar lucrările acestora sunt criticate de László Karsai, „The Last Chapter of
the Holocaust”, în YVS, 34 (2006), pp. 293-329. 
65
Guy Miron, „History, Remembrance, and a „Useful Past” in the Public Thought of
Hungarian Jewry, 1938-1939”; Anna Szalai, „Will the Past Protect Hungarian Jewry?
The Response of Jewish Intellectuals to Anti-Jewish Legislation”, ambele în YVS, 32
(2004), pp. 131-170 şi 171-208. 
66
Tim Cole, Holocaust City: The Making of a Jewish Ghetto (New York: Routledge,
2003); Laura Palosuo, Yellow Stars and Trouser Inspections: Jewish Testimonies from
Hungary, 1920-1945 (Uppsala: Uppsale Programme for Holocaust and Genocide
Studies, 2008). 

40
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

capacitate mai mare de supravieţuire, le-a fost mai greu să se adapteze la noile
circumstanţe. După cum afirma o femeie, „cred că celor bogaţi le-a fost mai
greu decât nouă. Fiindcă de la noi nu era nimic de luat”.67
Toate aceste cercetări sugerează că germanii au fost instigatorii Soluţiei
Finale, dar că fără ajutor local, „succesul” lor ar fi fost anevoios iar „progresul”
considerabil mai lent. Procesul se conformează modelului de proiect inspirat de
germani la scară continentală. Există, totuşi, anumite ţări la care modelul nu este
aplicabil în întregime. În aceste cazuri, participarea locală a însemnat mai mult
decât angajarea într-un proiect condus de germani, aceasta profitând de
oportunitatea oferită de război şi de atacul Germaniei asupra evreilor pentru a
iniţia „Holocausturi autohtone”. Diferenţa este aici cea dintre ţările ocupate,
unde huliganii, oportuniştii, şi antisemiţii locali erau implicaţi în mod activ şi
regimurile colaboraţioniste, unde atacul asupra evreilor a emanat în parte din
statul însuşi. Putem observa aceste stări de lucruri în Slovacia, Croaţia şi, cel
mai clar, în România.
În comparaţie cu alte ţări europene, uciderea evreilor din Slovacia
rămâne suprinzător de puţin cercetată, un număr mai mare de monografii
privind Holocaustul din Slovacia fiind printre cele mai mari deziderate ale
istoriografia Holocaustului, mai ales dată fiind preponderenţa istoriografiei
apologetice.68 Cu toate că se ştiu destule despre Holocaustul din Slovacia,
literatura din domeniu pare în general să se limiteze la prezentarea generală a
procesului de ucidere şi la negocierile dintre nazişti şi evrei petrecute în etapele
finale ale războiului, chiar dacă un număr de binecunoscute memorii, scrise în
special de către evadaţi, îmbogăţesc tabloul. În afară de cartea lui Ivan
Kamenec, On the Trail of Tragedy, articolele Liviei Rothkirchen referitoare la
acest subiect, precum şi cartea acesteia despre evreii din Boemia şi Moravia,
rămân lucrările standard.69

67
Palosuo, Yellow Stars, p. 181 (verificarea pantalonilor) şi 150. 
68
Un punct de început este Ivan Kamenec, On the Trail of Tragedy: The Holocaust in
Slovakia (Bratislava: H&H, 2007). Vezi, de asemenea, Tatjana Tönsmeyer, Das
Deutsche Reich und die Slowakei 1939-1945: Politischer Alltag zwischen Kooperation
und Eigensinn (Paderborn: Schöningh, 2003). 
69
Livia Rothkirchen, „The Situation of Jews in Slovakia Between 1939 and 1945”,
Jahrbuch für Antisemitismusforschung, 7, (1998), pp. 46-70; Rothkirchen,
„Czechoslovakia”, în The World Reacts to the Holocaust, ed. Wyman, p. 156-99;
Rothkirchen, „The Protectorate Question and the „Jewish Question”, 1939-1941”, în
YVS, 27 (1999), pp. 331-362; Rothkirchen, The Jews of Bohemia and Moravia:
Facing the Holocaust (Lincoln: University of Nebraska Press, 2006). Vezi de
asemenea publicaţia sponsorizată de guvernul slovac care a urmat unei conferinţe din
martie 1992: Dezider Tóth, ed., The Tragedy of Slovak Jews, 1938-1945 (Branská
Bytrica: Ministry of Culture of the Slovak Republic and the Museum of Slovak
National Uprising, 1992). 

41
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Regimul slovac din timpul războiului, unul dintre cele mai loiale
regimuri colaboraţioniste, a fost condus de către Andrej Hlinka şi Josef Tiso,
ambii preoţi. El a fost produsul unui mediu catolic ultranaţionalist, antisemit şi
antimaghiar fiind inspirat denumit „clero-fascist”.70 Unităţiile sale de partid
înarmate, „Garda Hlinka” au fost înfiinţate după modelul trupelor SA. Viziunea
lui Tiso asupra lumii rezona cu cea a lui Hitler: „Evreii vor fi expulzaţi din viaţa
noastră naţională pentru totdeauna, căci în Slovacia aceştia au reprezentat mereu
un element de subversiune şi au acţionat ca principal purtător al ideilor marxiste
şi liberale. Aceşti oameni reprezintă o uriaşă ameninţare morală datorită
cametei, escrocheriei şi lascivităţii lor”.71 Începând din 1940, guvernul slovac a
introdus o mulţime de legi antisemite şi a „arianizat” cu forţa proprietăţile
evreieşti. Începând din 1942, evreii din Slovacia au fost deportaţi în ghetourile
şi lagărele din Polonia ocupată; 58.000 au fost deportaţi în primul val. Numerosi
evrei au fost ucişi chiar în Slovacia, în principal de către unităţile germane.
Cu toate acestea, trebuie remarcat că în 1938, adică înaintea războiului
şi a înfiinţării statului marionetă slovac, regimul slovac „autonom” (aflat în
cadrul Cehoslovaciei de după Acordul de la München) a deportat – fără ca
Eichmann să fi ordonat acest lucru – aproximativ 7.500 de evrei într-o zonă
nelocuită dintre Slovacia şi Ungaria, ca semn de protest la cedarea forţată a unei
părţi din teritoriu Ungariei în urma primului Dictat de la Viena (2 noiembrie
1938). Faptul că unii dintre evreii din Slovacia erau vorbitori de maghiară
contribuie la explicarea acestei acţiuni, pe care Eduard Nižňanský o consideră
un precursor important al Soluţiei Finale din Slovacia, precum şi un indicator al
voinţei regimului de a acţiona din proprie iniţiativă în ceea ce-i privea pe evrei.
În 9 februarie 1939, Tiso declara: „În Slovacia problema evreilor va fi rezolvată
în mod just, caritabil şi uman”.72
În zilele de 23 şi 24 octombrie 1941, Tiso şi secundul său Vojtech Tuka,
au vizitat cartierul general a lui Hitler şi au solicitat ajutorul lui Himmler în
deportarea evreilor din Slovacia.73 Acestă iniţiativă venită de jos a avut drept
rezultat faptul că, până în toamna anului 1942, aproximativ 60.000 de evrei
fuseseră deportaţi. Au urmat doi ani relativ liniştiţi, mulţumită în parte
intervenţiei Vaticanului şi în parte negocierilor cu organizaţia ilegală „Grupul
Muncitoresc” (condusă de Gisi Fleischmann şi de rabinul Michael Dov

70
Rothkirchen, The Jews of Bohemia and Moravia, p. 139. 
71
Citat în Eduard Nižňanský, „Die Deportation der Juden in der Zeit der autonomen
Slowakei im November 1938”, în Jahrbuch für Antisemitismusforschung, 7 (1998), p.
38. 
72
Nižňanský, „Die Deportation der Juden”, p. 38. Vezi, de asemenea, Kamenec, On the
Trail of Tragedy, pp. 122-123 pentru citate similare. 
73
Rothkirchen,„The Situation”, p. 52. 

42
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

Weismandel),74 însă Răscoala slovacă din vara şi toamna lui 1942, la care au
participat numeroşi evrei, a avut drept rezultate uciderea a 2.257 evrei şi
deportarea a încă 2.396. Iar odată cu numirea lui Alois Brunner, secundul lui
Eichmann, în funcţia de comandant al lagărului de concentrare din Sered în
septembrie 1944, alţi 13.500 de evrei au fost deportaţi de la Sered între
octombrie 1944 şi martie 1945.75 Având in vedere că Tiso a continuat să
justifice acţiunile întreprinse de regimul său în faţa Sfântului Scaun până la
sfârşitul războiului – „Sfinte Părinte, vom rămâne credincioşi programului
nostru”76-- este clar că Holocaustul din Slovacia a fost mai mult decât un proiect
german, chiar dacă a fost înfăptuit în contextul unui stat „marionetă”.
O concluzie asemănătoare poate fi trasă şi în privinţa Croaţiei. Regimul
ustaş al poglavnik-ului (liderului) fascist clerical Ante Paveli
, se asemăna foarte mult cu Slovacia lui Tiso, chiar dacă violenţa pe
care a dezlănţuit-o, în principal împotriva populaţiei de două milioane de sârbi a
Croaţiei, a depăşit-o în extremism pe cea a regimului de la Bratislava. Istorici
precum Jonathan Steinberg au subliniat iniţiativele independente şi brutalitatea
acţiunilor croate împotriva sârbilor, evreilor şi rromilor. Însă literatura istorică
rămâne destul de săracă, iar lucrările recente privind numărul de morţi din
Iugoslavia din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost inspirate de şi
concepute ca răspuns la propaganda care a alimentat războaiele din fosta
Iugoslavie în anii ‘90. De aici provine accentul pus în special pe Bosnia-
Herţegovina. Rezultatele muncii Centrului de Cercetare şi Documentare din
Sarajevo de determinare a numărului victimelor din anii ‘90 din Bosnia trebuie
corelată cu cifre exacte referitoare la anii ‘40, dacă se doreşte reducerea
debitului combustibilului ce alimentează conflictul etnic contemporan din
Bosnia.77

74
Bauer, Jews for Sale?, pp. 74-75, 79-101, care demontrează că oprirea deportărilor nu
s-a datorat eforturilor Grupului Muncitors, aşa cum aceştia credeau. 
75
Rothkirchen, „The Situation”, p. 62; Ivan Kamenec, „Die erfolglosen Versuche zur
Wiederaufnahme der Deportationen slowakischer Juden”, Theresienstädter Studien
und Dokumente, 9 (2002), pp. 318-337. 
76
Rothkirchen, „The Situation”, p. 63. 
77
Research and Documentation Center Sarajevo (CD-Rom, 2007); Ewa Tabeau şi Jakub
Bijak, „War-Related Deaths in the 1992-1995 Armed Conflicts in Bosnia and
Herzegovina: A Critique of Previous Estimates and Recent Results”, în European
Journal of Population, 21, 2-3 (2005), pp. 187-215; Tomislav Dulic, Utopias of
Nation: Local Mass Killings in Bosnia and Herzegovina, 1941-42 (Uppsala: Uppsala
University Press, 2005); Robert M. Hayden, „Recounting the Dead: The Rediscovery
and Redefinition of Wartime Massacres in Late-and Post-Communist Yugoslavia”, în
Memory, Opposition, and History under State Socialism, ed. Ruby S. Watson (Santa
Fe:School of American Research Press, 1994), pp. 167-184; Hayden, „Mass Killings
and Images of Genocide in Bosnia, 1941-1945 and 1992-1995”, în HG, pp. 487-516. 

43
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Atunci când Pavelić a revenit din exilul italian pentru a-şi instaura noul
regim, ustaşii „şi-au ieşit din minţi”, potrivit lui Edmund von Glaise Horstenau,
delegatul german la Zagreb. Descrierile torturilor îndurate de victime sunt
destul de diferite faţă de ceea ce este invocat prin termenul de „genocid
industrial”. Steinberg relatează despre mutilările corporale precum şi despre
ţăranii plătiţi pentru a scoate cadravele din râuri, pentru le împiedica să fie duse
de ape în zona italiană. Lagărul de concentrare Jasenovac, înfiinţat şi condus de
regimul croat, a reprezentat nucleul acestui genocid indigen, în timpul căruia au
fost ucişi între 300.000 şi 400.000 de sârbi şi 45.000 de evrei. Doar ocuparea de
către italieni a teritoriului croat a pus capăt acestui măcel, spre nemulţumirea
aliaţilor Italiei, germanii.78 Drept urmare, germanii au fost cei în seama cărora a
rămas implementarea Soluţiei Finale în Serbia potrivit propriilor metode, iar
Serbia a devenit a doua ţară sub ocupaţie germană după Estonia, declarată
„judenfrei”.79
Saul Freidländer face următoarea observaţie: ”În amestecul lor de
credinţe creştine, politici fasciste şi criminalitate sălbatică, Ustaşa croată, Garda
de Fier română şi chiar şi regimul lui Antonescu, aveau multe în comun;
aceleaşi ingrediente extremiste i-au caracterizat şi pe naţionaliştii ucraineni, în
special facţiunea lui Bandera din Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni şi
diversele grupuri de „partizani” lituanieni şi letoni”. Pentru toate aceste grupuri
radicale de ucigaşi, evreii localnici reprezentau ţinta principală.80 Ideologic
vorbind, această observaţie este corectă, însă în multe alte privinţe România este
un caz sui generis. Deşi gradul de colaborare din ţările discutate mai sus a fost
semnificativ, chiar şi în Slovacia şi Croaţia existau regimuri care practic

78
Jonathan Steinberg, All or Nothing: The Axis and the Holocaust 1941-43 (Londra:
Routledge, 1990), p. 30; Friedländer, The Years of Extermination, pp. 228-230. Vezi,
de asemenea, Stevan K. Pavlowitch, Hitler’s New Disorder: The Second World War in
Yugoslavia (New York: Columbia University Press, 2008); Jonathan E. Gumz,
„Wehrmacht Perceptions of Mass Violence in Croatia, 1941-1942”, The Historical
Journal, 44, 4 (2001), pp. 1015-1038; Michael Phayer, The Catholic Church and the
Holocaust, 1930-1965 (Bloomington: Indiana University Press, 2000), cap. 3; Mark
Biondich, „Radical Catholicism and Fascism in Croatia, 1918-1945”, în Totalitarian
Movements and Political Religions, 7, 2 (2007), pp. 383-399. 
79
Walter Manoschek, „The Extermination of the Jews in Serbia”, în National Socialist
Extermination Policies, ed. Herbert, pp. 163-185; Christopher R. Browning, Fateful
Months: Essays on the Emergence of the Final Solution, rev. ed (New York: Holmes&
Meier, 1991); Browning, „The Wehrmacht in Serbia Revisited”, în Crimes of War:
Guilt and Denial in the Twentieth Century, eds. Omer Bartov, Atina Grossmann şi
Mary Nolan (New York: New Press, 2002), pp. 31-40; Barry M. Lituchy, ed.,
Jasenovac and the Holocaust in Yugoslavia: Analyses and Survivor Testimonies (New
York: Jasenovac Research Institute, 2006). 
80
Friedländer, The Years of Extermination, p. 230. 

44
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

acţionau sub egida unui proiect german pentru a stârni ura localnicilor cu
ajutorul naţionaliştilor autohtoni, simpatizanţilor nazişti şi a antisemiţilor. În
România lucrurile stăteau destul de diferit. După Wehrmacht, armata română a
fost cea mai mare forţă militară care a invadat Uniunea Sovietică, iar în
Transnistria românii au ocupat o mare parte din Ucraina care includea oraşul
Odessa. Din nefericire, până relativ recent, Holocaustul din România a fost
trecut cu vederea de istoriografie. Este limpede faptul că aici „problema
evreiască” avea să fie rezolvată „în mod românesc”, dup cum observă Jean
Ancel.81 Cu alte cuvinte, deşi uciderea evreilor s-a întâmplat sub umbrela
programului condus de germani, uciderea acestora din România (excluzând
nordul Transilvaniei, cedat Ungariei în 1940) şi Transnistria a fost în esenţă o
iniţiativă independentă. La fel ca şi în cazul croaţilor, caracterul „nesistematic”
şi brutal al tratamentului evreilor în România a provocat plângeri venite din
partea Wehrmacht-ului şi SS-ului şi l-a încântat pe Hitler.
Uciderea evreilor din România şi Ucraina ocupată de români trebuie
privită în contextul istoriei româneşti din perioada interbelică. Probabil mai
mult decât în oricare altă ţară din Europa, inclusiv Ungaria, politica românescă
din perioada interbelică a fost dominată de antisemitism. Ultranaţionalismul
reprezenta regula, încurajat de masiva extindere teritorială de la sfârşitul
Primului Război Mondial, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit
încorporarea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei în România şi când a
început un program masiv de construicţie a naţiunii ce combina elementele
tipice ale tehnocraţiei moderne cu selecţia etnică prin care se căuta eliminarea
evreilor, fanarioţilor (grecilor), maghiarilor şi germanilor din poziţiile de putere
şi propulsarea etnicilor români către „înălţare etnică”.82 După abdicarea Regelui
Carol în 1940, în urma unei serii de guvernări haotice, drumul către putere al
Mareşalul Antonescu a fost liber, care iniţial a guvernat împreună cu ultra-
radicala Gardă de Fier, apoi pe cont propriu, după ce a epurat-o şi exclus-o pe
aceasta. Cu toate că nu era un „nazist”, în sensul definit de legionari, Antonescu
a fost un aliat mai stabil al germanilor – „noi mergem 100% până la moarte
alături de Axă” –, iar ura sa faţă de evrei era profundă.83 Odată cu izbucnirea
războiului, Antonescu a arătat clar că România avea să dezlănţuiască propria
soluţie la problema evreiască. El a explicat că semnificaţia războiului este cea a
unui joc cu sumă nulă care arunca în arenă supravieţuirea română împotriva
celei evreieşti, în acelaşi mod ca şi Hitler: „Dacă acum vom rata această

81
Jean Ancel, „The Romanian Way of Solving the „Jewish Problem” in Bessarabia and
Bukovina, June-July 1941”, în YVS, 19 (1988), pp. 187-232. 
82
Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building
and Ethnic Struggle, 1918-1930 (Ithaca: Cornell University Press, 1995). 
83
Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania
1940-1944 (Basingstoke: Palgrave Macmillian, 2006), p. 54. 

45
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

oportunitate istorică, vom înceta să mai existăm. Vom fi complet condamnaţi la


pieire. Este datoria mea să apăr această naţiune până la ultimul strop de
energie”.84
În Transnistria brutalitatea extremă era la ordinea zilei. Istoricii au oferit
relatări privind ghetourile de acolo şi experienţele îngrozitoare ale evreilor care
fuseseră duşi cu forţa în ele. Ioanid estimează că dintre cei 217.000 de evrei
români şi autohtoni care au murit în Transnistria, cel mult 50.000 fuseseră ucişi
de către germani.85 Dennis Deletant descrie cele 30 de luni de existenţă a
ghetourilor şi lagărelor din Transnistria ca „dezastruoase”, iar Dalia Ofer
vorbeşte despre o „catastrofă”.86 Deletant estimează că între 220.000 şi 260.000
de evrei şi aproximativ 20.000 de rromi au fost ucişi acolo.87 De asemenea,
tratamentul la care armata română îi supunea pe ucraineni era îngrozitor, iar
mulţi dintre aceştia au fugit, alăturându-se Organizaţiei Naţionaliştilor
Ucraineni (OUN) sau forţelor auxiliare germane din estul Galiţiei.88
România reprezintă prin urmare principalul exemplu de Holocaust
executat independent, cu toate că procesul fusese demarat numai după ce Hitler
i-a dezvăluit lui Antonescu planurile sale faţă de evrei, dându-i astfel acestuia
din urmă „undă verde”. Cu toate că regimul Conducătorului fusese surprinzător
de brutal în 1941, traiectoria decizională proprie a României este de asemenea
pusă în evidenţă de încetarea bruscă a crimelor de la sfârşitul anului 1942. După
izbucnirile extreme de violenţă din perioada 1941-1942, românii, cu toate că se
pregătiseră la mijlocul anului 1942 pentru deportarea evreilor din Regat
(„Vechiul Regatul” al Moldovei şi Valahiei) şi sudul Transilvaniei în lagărele de
concentrare naziste din Polonia, şi-au schimbat poziţia, la început în mod gradat
şi apoi cu rapiditate. Regimul lui Antonescu nu numai că s-a opus deportării

84
Antonescu, 5 septembrie 1941, citat în Lya Benjamin, „The Jew’s Image in
Antonescu’s Political Texts”, în The Holocaust and Romania, eds. Ionescu şi Rotman,
p. 124. Despre Garda de Fier, vezi Leon Volovici, Nationalist Ideology and
Antisemitism: The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s (Oxford: Pergamon
Press, 1991); Z. Ornea, The Romanian Extreme Right: The Nineteen Thirties
(Boulder: East European Monographs, 1999); Rebecca Haynes, „Work Camps,
Commerce, and the Education of the „New Man” in the Romanian Legionary
Movement”, în The Historical Journal, 51, 4 (2008), pp. 943-967. 
85
Ioanid, The Holocaust in Romania, p. 193. 
86
Deletant, Hitler’s Forgotten Ally, p. 186; Dalia Ofer, „The Holocaust in Transnistria:
A Special Case of Genocide”, în The Holocaust in the Soviet Union, eds. Dobroszycki
şi Gurock, p. 135. 
87
Deletant, Hitler’s Forgotten Ally, p 171. 
88
Andrej Angrick, „The Escalation of German-Rumanian Anti-Jewish Policy after the
Attack on the Soviet Union”, YVS, 26 (1998), p. 213. Vezi de asemenea Angrick, „Die
Einsatzgruppe D und die Kollaboration”, în Täter im Vernichtungskrieg, ed. Kaiser,
pp. 71-84. 

46
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

evreilor după octombrie 1942 (cu excepţia „evreilor comunişti”, care au fost
deportaţi în Transnistria între 1943 şi 1944) şi a căutat să le ofere în mod activ
protecţie, încercând să prevină deportarea evreilor români din teritoriile deţinute
de germani în lagărele de concentrare şi ajutând evreii să plece în Palestina.
Evreii din România, observă Vladimir Solonari, „erau încă puternic
discriminaţi, supuşi la diferite şicane şi impozite spoliatoare, însă majoritatea au
supravieţuit războiului”.89 Pe baza acestor noi evoluţii, apologeţii au căutat să-l
apere pe Antonescu, omiţându-i acţiunile de dinaintea jumătătii anului 1942.
Adevăratul scenariu al celor întâmplate este bine rezumat de Solonari:

Evreii [din Basarabia şi Bucovina] au devenit cele dintâi ţinte ale planului lui
Antonescu deoarece acesta cunoştea planurile naziste privind supunerea
evreilor din est la „tratamentul special” şi era absolut convins – în vara şi
toamna anului 1941 – că victoria germană în războiul mondial va fi rapidă şi
uşoară, şi că armata română era pregătită şi dornică să participe la uciderea în
masă a evreilor. Faptul că unele părţi ale planului iniţial nu au mai fost
niciodată îndeplinte s-a datorat îndeosebi schimbării sorţilor războiului şi
îndoielii crescânde a lui Antonescu că Germania ar mai fi putut ieşi
învingătoare din război”.90

Cu alte cuvinte, abandonarea planului de deportare a evreilor din Regat


a reprezentat pur oportunism, bazat pe o apreciere corectă a rezultatului
războiului. Planul nu fusese, notează Ancel, “abandonat din motive umanitare
sau datorită vreunor mustrări subite de conştiinţă”. Într-adevăr, percepţia
conducătorilor români potrivit căreia evreii ar fi mijloace utile de negociere cu
Aliaţii a fost în sine o dovadă a “percepţiei antisemite potrivit căreia evreii
conduceau lumea”.91
Astăizi bilanţul acţiunilor întreprinse de armata română în Basarabia,
Bucovina şi Transnistria este clar. După cum observă Ancel, “aproape toţi cei
înarmaţi au luat parte la masacrul a zeci de mii de evrei în Basarabia şi
Bucovina: armata română, armata germană, Einsatzgruppe D, jandameria şi

89
Vladimir Solorani, „Model Province”: Explaining the Holocaust of Bessarabian and
Bukovinian Jewry”, în Nationalities Papers, 34, 4 (2006), p. 471. Cea mai optimă
modalitate de a înţelege poziţia evreilor în Bucureşti o reprezintă jurnalui lui Mihail
Sebastian, unul dintre cele mai extraordinare documente privind Holocaustul:
Sebastian, Journal 1935-1944: The Fascist Years (Chicago: Ivan R. Dee, 2000). 
90
Solonari, „Model Province”, p. 492. Vezi, de asemenea, Solonari, Purifying the
Nation: Population Exchange and Ethnic Cleansing in Nazi-Allied Romania
(Baltimore: Johns Hopkings University Press, 2009). 
91
Jean Ancel, „The German-Romanian Relationship and the Final Solution”, în HGS,
19, 2 (2005), p. 264. 

47
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

poliţia română, şi chiar şi localnicii români şi civilii ucraineni.”92 Comisia


Internaţionlă pentru Studierea Holocaustului în România a confirmat desco-
peririle unor istorici precum Jean Ancel, Lya Benjamin, Radu Ioanid şi Vladimir
Solonari, potrivit cărora România sub conducerea lui Antonescu a fost
responsabilă pentru uciderea a peste 400.000 de evrei.93 La polul opus, în
Moldova, ţară post-sovietică ce include cea mai mare parte a fostei Basarabii,
istoriografia naţionalistă apologetică nu a fost supusă încă aceleiaşi critici
susţinute ca şi în România – fără îndoială un rezultat al asediului cu care se
confruntă această mică ţară (ameninţarea separatismului din partea minusculei
republici transnistreene, cu minoritatea ei rusofonă) precum şi al aspiraţilor de
construire a naţiunii ale elitei vorbitoare de limba română.94 În România, ţară în
care nu se cunoştea aproape nimic despre Holocaust înaintea sfârşitului
regimului ceauşist – sau doar dintr-un punct de vedere în care “fascismul” a fost
un termen direcţionat către maghiari – există centre de cercetare care efectuează
studii detaliate ale tuturor aspectelor Holocaustului din România, de la
observaţiile diplomaţilor francezi, până la emigrarea de la Constanţa a
evreilor.95 Au fost publicate importante colecţii de documente, iar USHMM
(Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite ale Americii) dispune de o
secţiune de cercetare privind România aflată în plină dezvoltare în urma
obţinerii a peste un milion de documente relevante. Continuă dezbaterile asupra
92
Ancel, „The German-Romanian Relationship”, p. 257. 
93
Disponibil online pe pagina de web a USHMM. Vezi de asemenea eseurile în
Randolph L. Braham, ed., The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During
the Antonescu Era (New York: Columbia University Press, 1997); Ruxandra
Cesereanu, „The Final Report on the Holocaust and the Final Report on the
Communist Dictatorship in Romania”, în East European Politics and Societies, 22, 2
(2008), pp. 270-281; Vladimir Tismăneanu, „Democracy and Memory: Romania
Confronts its Communist Past”, în Annals of the American Academy of Political and
Social Science, 617, (2008), pp. 166-180. 
94
Florin Lobonţ, „Antisemitism and Holocaust Denial in Post-Communist Eastern
Europe” în HH, pp. 440-68; Vladimir Solonari, „From Silence to Justification?
Moldovan Historians on the Holocaust of Bessarabian and Transnistrian Jews”,
Nationalities Papers, 30, 3 (2002), pp. 435-57; Diana Dumitru, „The Use and Abuse
of the Holocaust: Historiography and Politics in Moldova”, HGS, 22, 1 (2008), p. 49-
73; Dmitry Tartakovsky, „Conflicting Holocaust Narratives in Moldovan Nationalist
Historical Discourse”, East European Jewish Affairs, 38, 2 (2008), pp. 211-229;
Dumitru, „The Attitude of the Non-Jewish Population of Bessarabia and Transnistria
to the Jews During the Holocaust: A Survivor’s Perspective”, YVS, 37, 1 (2009), pp.
53-83. 
95
Vezi, de exemplu, eseurile din Mihail E. Ionescu şi Liviu Rotman, eds., The
Holocaust and Romania: History and Contemporary Significance (Bucharest:
Institute for Studies of Defense and Military History, 2003); Randolph L. Braham,
ed., The Tragedy of Romanian Jewry (New York: Columbia University Press, 1994). 

48
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

întrebării dacă tratamentul românesc aplicat evreilor indică existenţa unui plan
sistematic privind Soluţia Finală la mijlocul anului 194296, precum şi asupra
multor altor probleme; însă cea mai remarcabilă evoluţie este rapiditatea cu care
s-a dezvoltat istoriografia privind Holocaustul din România.
Spre deosebire de Holocaustul din Europa de Est, sub unele aspecte
Holocaustul din Europa de Vest rămâne surprinzător de neintegrat în lucrările
generale de sinteză. Imaginiile deportării din Europa de Vest ne sunt întipărite în
minte, însă deschiderea arhivelor începând cu 1989 a devenit motorul
istoriografiei “Soluţiei Finale” cu precădere prin analiza “estului sălbatic”.97
Dincolo de detaliile suplimentare adăugate tabloului evenimentelor cunoscute,
cercetările istorice recente ne ajută să înţelegem modul în care Holocaustul din
Europa de Vest aparţine tabloului de ansamblu. Dacă execuţia evreilor din
Uniunea Sovietică a fost înfăptuită faţă în faţă, ducându-ne cu gândul la
masacrele coloniale (vezi capitolul 5), cei mai mulţi evrei din vest au fost vizaţi
doar o dată cu conceperea planului privind uciderea tuturor evreilor din Europa.
Aceasta nu înseamnă că procesul de radicalizare fusese lipsit de importanţă;
dimpotrivă. În primul rând, ca urmare a cuceririi Franţei, soluţiile la nivel
continental la “problema evreiască” deveneau mai probabile. În al doilea rând,
odată ce luăm în considerare problema colaborării, în special în Franţa, devine
evident că deportările în “est” au fost facilitate de faptul că legislaţia şi
propaganda antisemite erau deja pe deplin în vigoare. Crimele din URSS au
pavat drumul către transformarea Holocaustului într-un program continental; în
vest se poate observa că programul a fost pus în aplicare o dată ce fusese
formulat, fapt determinat nu în ultimul rând de cucerirea Europei occidentale.

„Holocausturi”: Europa de Vest

Cu toate că a fost nevoie de istoricii nord-americani pentru a deschide


discuţia, în anii ‘90 majoritatea populaţiei Franţei era conştientă de faptul că
Regimul de la Vichy a venit în întâmpinarea ordinelor germane, acţionând din
proprie iniţiativă în introducerea legislaţiei antisemite în 1940.98 Când a sosit

96
Cf. Angrick, „The Escalation” cu Ancel, „The German-Romanian Relationship”. 
97
Ben Shepherd, War in the Wild East: The German Army and Soviet Partisans
(Cambridge, MA: Harvard University Press, 2004). 
98
Michael R. Marrus şi Robert O. Paxton, Vichy France and the Jews (New York: Basic
Books, 1982). Vezi Bertram M. Gordon, „The „Vichy Syndrome” Problem in
History”, în French Historical Studies, 19, 2 (1995), pp. 495-518; Gordon, „World
War II France Half a Century After” în Fascism’s Return: Scandal, Revision, and
Ideology since 1980, ed. Richard J. Golsan (Lincoln: University of Nebraska Press,
1998), pp. 152-81; Michael R. Marrus, „Coming to Terms with Vichy”, în HGS, 9, 1

49
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

momentul deportărilor evreilor din Franţa, la doi ani după adoptarea acestei
legislaţii, autorităţile franceze n-au mai considerat-o o măsură atât de extremă,
având în vedere că venea în urma excluderii treptate a evreilor din viaţa
franceză. Este posibil că Henry Rousso exagerează atunci când susţine că
obsesia privind trecutul nu corespunde semnificaţiei sale istorice99, însă
dezbaterile aprinse din perimetrul culturii franceze a memoriei tind mai curând
să abordeze Războiul Algerian (1954-1962) şi continuităţile dintre Vichy şi
Algeria decât „doar” Holocaustul din Franţa.100 Cu toate că istoricii obişnuiau să
evite subiectul, în prezent este acceptat pe larg faptul că deportarea evreilor – în
special a celor refugiaţi, care veniseră în Franţa în anii ‘30 şi care nu aveau
cetăţenia franceză – s-a datorat în egală măsură iniţiativei autorităţilor franceze
şi dispoziţiilor date de ocupanţii nazişti.101 Lucrările istoricilor precum şi
procesele, chiar dacă tardive şi obstrucţionate, ale oficialilor de la Vichy precum
René Bousquet, Paul Touvier şi mai ales Maurice Papon, au dezvăluit rolul
poliţiei franceze în arestarea şi plasarea evreilor în lagărele de internare precum
Drancy, de unde urmau să fie deportaţi “în est”.102 Birocraţia crimei, de la
verificarea dosarelor locale de recensământ şi a altor documente în vederea
localizării evreilor până la procesul de transport propriu-zis, a necesitat puţină
contribuţie germană.

(1995), pp. 23-41; Jacques Adler, „The Jews and Vichy: Reflections on French
Historiography”, The Historical Journal, 44, 4 (2001), pp. 1065-1082; Henry Rousso,
The Haunting Past: History, Memory, and Justice in Contemporary France
(Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 2002); şi Georges Bensoussan,
Auschwitz en héritage? D’un bon usage de la mémoire (Paris: Editions Mille et Une
Nuits, 1998) pentru discuţii privind presupusa „obsesie” Vichy. 
99
Eric Conan şi Henry Rousso, Vichy: An Ever-Present Past (Hanover:University Press
of New England, 1998). 
100
De exemplu: Benjamin Stora, La gangréne et l’oubli: la mémoire de la guerre
d’Algérie (Paris: La Découverte, 1992); Jim House şi Neil Macmaster, Paris 1961:
Algerians, State Terror, and Memory (Oxford: Oxford University Press, 2006).
Pentru un studiu util, vezi William B. Cohen, „The Algerian War and French
Memory”, în Contemporary European History, 9, 3 (2000), pp. 489-500. 
101
Vezi Vicki Caron, Uneasy Asylum: France and the Jewish Refugee Crisis, 1933-1942
(Stanford: Stanford University Press, 1999). Vezi de asemenea Adam Rayski, The
Choice of the Jews under Vichy: Between Submision and Resistance (Bloomington:
Indiana University Press, 2005). 
102
Donald Bloxham, „From Streicher to Sawoniuk: the Holocaust in the Courtroom”, în
HH, pp. 407-411; Richard Golsan, ed., Memory, the Holocaust, and French Justice:
The Bousquet and Touvier Affairs (Hanover: University Press of New England,
1996); Golsan, ed., The Papon Affair: Memory and Justice on Trial (New York:
Routledge, 2000). 

50
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

Pe tot întinsul Europei de Vest, statele au urmat în linii mari exemplul


regimului antisemit dar nu şi activ ucigaş, deşi numai în Norvegia şi în Franţa
existau regimuri colaboraţioniste dornice să ocupe ele însele de evrei. Cu toate
că diversele regimuri colaboraţioniste din Europa apuseană ocupată de nazişti
identificau şi arestau evrei, acestea nu participau la uciderea lor. Ele n-ar fi făcut
acest lucru nici în absenţa ocupaţiei. Însă faptul că fasciştii francezi şi olandezi
au susţiut epurarea ţărilor lor de evrei arată că genocidul a beneficiat de o
colaborare pe scară largă. În Olanda, în ciuda antipatiei considerabile faţă de
ocupanţii germani, poliţia olandeză a jucat un rol important în deportarea
evreilor, dintre care 75% (dintr-un total de 140.000) au fost ucişi. Chiar dacă
acest fapt s-a datorat mai curând unei “poziţii sociale autoritare conformiste” a
poliţiei decât unei susţineri ideologice reale a nazismului, rezultatul rămâne
acelaşi.103
Cu toate că statisticile diferă, atât în ceea ce priveşte cifrele absolute cât
şi procentajele, în Belgia şi Norvegia observăm un model similar: în ciuda urii
faţă de ocupanţi nutrită de o mare parte a populaţiei (în special în Norvegia,
unde, paradoxal, pentru nazişti, populaţia reprezenta prototipul “Arianului”),
birocraţii care identificau, arestau şi trimiteau evrei peste hotare pentru a fi ucişi
erau în mare parte localnici, asociaţi unui număr foarte mic de germani care
supervizau procesul104. În plus, statisticile reflectă doar măsura în care naziştii
şi-au atins obiectivele, în circumstanţele predominante din fiecare ţară la finele
războiului, nu limitele abilităţilor acestora.105 Astfel, în Franţa, ţara cu cea mai
mare rată de supravieţuire (aproximativ 20% dintre evreii francezi au fost ucişi,
respectiv aproximativ 76.000) probabilitatea de supravieţuire era sporită de
dimensiunea şi caracteristicile naturale ale ţării precum şi, foarte important, de
densitatea redusă a ocupaţiei germane din afara Parisului. În ciuda ajutorului
zelos al regimului de la Vichy, cel puţin în anumite momente, ratele de
supravieţuire erau cu mult mai mari decât în Olanda, unde relieful şi densitatea
populaţiei ofereau puţine ascunzători, evreii erau concentraţi în Amsterdam şi,
103
Gerhard Hirschfeld, Nazi Rule and Dutch Collaboration: The Netherlands under
German Occupation, 1940-1945 (Oxford: Berg, 1988), p. 318. Vezi de aemenea J. C.
H. Blom, „The Persecution of the Jews in the Netherlands: A Comparative Western
European Perspective”, European History Quarterly, 19, 3 (1989), pp. 333-351; Bob
Moore, Victims and Survivors: The Nazi Persecution of the Jews in the Netherlands,
1940-1945 (Londra: Arnold, 1997); Ido de Haan, „Routines and Traditions: The
Reactions of the Non-Jews in the Netherlands to War and Persecution”, în Nazi
Europe, eds. Bankier şi Gutman, pp. 437-454. 
104
David Fraser , The Fragility of Law: Consitutional Patriotism and the Jews of
Belgium, 1940-1945 (Londra: Routledge, 2009), analizează rolul jucat de guvernul
belgian in exproprierea proprietăţilor evreieşti şi deportarea evreilor. 
105
Vezi Michael R. Marrus şi Robert O. Paxton, „The Nazis and the Jews in Occupied
Western Europe, 1940-1944”, în JMH, 54, 4 (1982), p. 712. 

51
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

foarte important, unde la putere erau ocupanţii germani, nu un regim


colaboraţionist. În Norvegia, vasta majoritate a populaţiei de 1.800 de evrei se
afla în Olso, unde au fost identificaţi cu usurinţă şi ridicaţi. Excepţiile sunt
reprezentate de Italia şi Danemarca, unde evreii au fost salvaţi în număr mare,
iar acei evrei care au fost deportaţi fuseseră prinşi de către germani sau, în cazul
Italiei, fuseseră victimele circumstanţelor extreme din nordul acestei ţări de
după 1943. Prin urmare, cu toate că Marrus şi Paxton au dreptate atunci când
afirmă că “puterea germană, precum şi abilitatea naziştilor de a-şi exercita
puterea, au fost decisive în a determina cât de departe a mers procesul de
decimare până la momentul eliberării”106, este la fel de clar că acele deportări
care au avut loc în Europa de Vest au necesitat asistenţa – acordată cu mai multă
sau mai puţină bunăvoie – autorităţilor locale: „În lipsa unei cooperări pe scară
largă din partea forţelor de poliţie indigene şi a altor oficialităţi, germanii nu şi-
ar fi putut realiza planurile de ucidere a evreilor vest-europeni”.107
O mare parte a acestei istorii a Holocaustului din Europa de Vest este
bine cunoscută de câteva decenii. Cercetările recente aduc nuanţe noi prin
intermediul studiilor inovative comparative (spre deosebire de listarea ratelor
deceselor din fiecare ţară), precum şi prin explicarea legăturii dintre
Holocaustul din Europa de Vest şi din cea de Est. Wolfgang Seibel a investigat
„policraţia” din Europa occidentală, demonstrând că administraţii aparent
fragmentate puteau totuşi deporta un număr mare de evrei dacă „grupul central
de autori ai crimelor”, SS-ul, precum şi poliţia, erau centralizate. Însă în acelaşi
timp acesta observă că existenţa „actorilor intermediari” între grupul central şi
victimele sale introduce o doză de variabilitate şi complexitate. Paradoxul
aparent al administraţilor policratice şi ratele relativ eficiente ale deportării
evreilor se datorează, potrivit lui Seibel, relativei forţe a SS-ului în luptele
pentru putere din cadrul fiecărei jurisdicţii.108 Această explicaţie ar putea servi
aflării unui răspuns la întrebarea pusă de Ahlrich Meyer cu privire la motivul
pentru care deportările din Franţa începuseră mai devreme decât oriunde
altundeva în Europa de Vest (în martie 1942) şi explicării motivului pentru care
ceea ce începuse ca Sühnemaßnahmen (măsuri retributive) militare a fost
incorporat în Soluţia Finală în urma vizitei lui Himmler la Paris la începutul

106
Marrus şi Paxton, „The Nazis and the Jews”, p. 714. 
107
Marrus şi Paxton, „The Nazis and the Jews”, p. 706. 
108
Wolfgang Seibel, „The Strenght of Perpetrators-The Holocaust in Western Europe,
1940-1944”, în Governance: An International Journal of Policy, Administration, and
Institutions, 15, 2 (2002), pp. 211-240. Vezi de asemenea Seibel, „Managing
Polycracy: Nazi Bureaucrats as Institutional Entrepreneurs and the German
Ocupation of Belgium 1940-1944” (urmează să apară). 

52
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

lunii mai a anului 1942.109 Pim Griffioen şi Ron Zeller nuanţează mai departe
această analiză, demonstrând că, cel puţin în cazul Franţei şi Olandei, “libertatea
relativă de acţiune a Judenreferat-ului [biroul evreiesc] din cadrul Poliţiei de
Securitate Germane s-a dovedit mai importantă” decât alţi factori, precum
disponibilităţile de transport ori dimensiunea lagărelor de tranzit. În vreme ce în
Franţa SS-ul a tolerat, în mod surprinzător, decizia Regimului de la Vichy de a
întrerupe deportările în octombrie 1942 şi între lunile martie şi iunie 1943, în
Olanda deportarea evreilor a devenit treptat o acţiune întreprinsă exclusiv de
către germani, care au ajuns să ignore în bună măsură atitudinea administra-
torilor locali.110 În Belgia, după cum arată cercetările inovatoare întreprinse de
Maxime Steinberg, rolul SS-ului a fost într-adevăr crucial în primul val de
deportări desfăşurate pe parcursul aşa-numitelor „100 de zile”, între lunile
august şi octombrie 1942; însă, după cum a demonstrat Insa Meinen, „mai mult
de jumătate dintre evreii deportaţi din Belgia fuseseră arestaţi fie individual, fie
în grupuri mici, nu în cadrul unor operaţiuni pe scară largă”. Autorităţile

109
Ahlrich Meyer, „Der Beginn der „Endlösung” in Frankreich: offene Fragen”, în
Sozial. Geschichte, 18, 3 (2003), pp. 35-82. Vezi de asemenea Meyer, Täter im
Verhör: die „Endlösung der Judenfrage” in Frankreich 1940-1944 (Darmstadt:
Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2005); Wolfgang Seibel, „A Market for Mass
Crime? Inter-Institutional Competition and the Initiation of the Holocaust in France,
1940-1942”, International Journal of Organization Theory and Behavior, 5, 3&4
(2002), pp. 219-257; Barbara Lambauer, „Opportunisticher Antisemitismus: Der
deutsche Botschafter Otto Abetz und die Judenvernichtung in Frankreich (1940-
1942), VfS, 53, 2 (2005), pp. 241-273; Laurent Joly, Vichy dans la „solution finale”:
Historie du commissariat général aux Questions juives (1941-1944) (Paris: Bernard
Grasset, 2006), pp. 329-334; Martin Jungius şi Wolfgang Steibel, „The Citizen as
Perpetrator: Kurt Blanke and Aryanization in France, 1940-1944”, în HGS, 22, 3
(2008), pp. 441-74; Florent Brayard, „To What Extent Was the „Final Solution”
Planned?”, în YVS, 36, 1 (2008), pp. 73-109, în special 99, 103. 
110
Pim Griffioen şi Ron Zeller, „Anti-Jewish Policy and Organization of the
Deportations in France and the Netherlands, 1940-1944: A Comparative Study”, în
HGS, 20, 3 (2006), p. 460. Vezi de asemenea Pim Griffioen şi Ron Zeller, „A
Comparative Analysis of the Persecution of the Jews in the Netherlands and Belgium
During the Second World War”, în Netherlands’ Journal of Social Sciences, 34, 2
(1998), pp. 126-164; Simon Kitson, „From Enthusiams to Disenchantment: The
French Police and the Vichy Regime, 1940-1944”, Contemporary European History,
11, 3 (2002), pp. 371-390; Guus Meershoek, „The Amsterdam Police and the
Persecution of the Jews”, în The Holocaust and History: The Known, the Unknown
and the Reexamined, eds. Michael Berenbaum şi Abraham J. Peck (Bloomington:
Indiana University Press, 1998), pp. 284-300; Henry L. Mason, „Accomodations and
Other Flawed Reactions: Issues for Verwerking in the Netherlands”, în Lessons and
Legacies, Vol. 3: Memory, Memorialization, and Denial, ed. Peter Hayes (Evanston:
Northwestern University Press, 1999), pp. 93-108. 

53
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

germane, nu cele belgiene, au fost responsabile pentru arestările şi deportările


ulterioare.111
Marnix Croes a investigat această chestiune în cazul Olandei, arătând că
ratele de supravieţuire din diferitele regiuni ale ţării indică variaţii considerabile
de la o regiune la alta mai degrabă în funcţie de asiduitatea cu care evreii au fost
vânaţi, decât, aşa cum s-ar putea presupune, de îndeplinirea consecventă de
către serviciul public olandez a sarcinilor sale dubioase, sau de procentajul
ridicat de membri al NSB-ului (Nationaal-socialistische Beweging/Mişcarea
Naţional Socialistă). Detaliile privind procentele de supravieţuire pentru
diferitele provincii olandeze – aproximativ 20% în Groningen, Drenthe şi
Noord-Holland spre deosebire de aproximativ 50% în Limburg, Zeeland şi
Utrecht – îi permit să lui Croes să concluzioneze că: „Variaţiile locale ale ratelor
de supravieţuire sugerează că am putea schimba întrebarea din ‚De ce atât de
puţini evrei au supravieţuit în Olanda?’ cu ‚Ce factori au influenţat şansele de
supravieţuire la nivel individual, municipal şi regional?’” Persecuţia în
Amsterdam, unde concentrarea evreilor era extrem de mare, a fost deosebit de
feroce. Lucrurile s-au petrecut la fel, sugerează autorul, şi în Belgia, unde există
o diferenţă evidentă între rata de supravieţuire de 65% din Luik, cea de 63% din
Brussels şi cea de 35% din Antwerp.112 Toate acestea complică tabloul şi fac
foarte dificilă examinarea distincţiilor urban-rural, afilierea de clasă sau reli-
gioasă ca factori explicativi ai ratelor de distrugere. În timp ce acest lucru
invalidează evaluările în alb şi negru, o astfel de complexitate ţine de viaţa
reală, iar astfel de cercetări istorice recente confirmă faptul că motivaţiile sunt
arareori predictibile, comportamentul este inconsistent şi că viaţa socială nu se
conformează unor tipare precise.
Această complexitate este ilustrată şi de cercetările privitoare la Franţa.
După cum am văzut, în timp ce acceptarea colaborării reprezintă un punct al
consensului dintre istorici, ese evident că diferitele agenţii, inclusiv poliţia, au
sprijinit în măsuri diferite deportările. După 1943, guvernul condus de Pierre
Laval a devenit din ce în ce în ce mai lent în realizarea acestora. Ulrich Helbert
argumentează că radicalizarea politicii antievreieşti în Franţa era deja în curs de
desfăşurare în 1940 şi că deciziile privind „Soluţia Finală” s-au datorat
iniţiativelor locale ale eşaloanelor superioare ale Wehrmacht-ului şi SD-ului
(Sicherheitsdienst/ Serviciul de Securitate) la fel de mult ca şi directivelor

111
Maxine Steinberg, La Persécution des Juifs en Belgique (1940-1945) (Brussels:
Editions complexe , 2004); Insa Meinen, „Facing Deportation: How Jews Were
Arrested in Belgium”, în YVS, 36, 1 (2008), pp. 39-42. 
112
Marnix Croes, „The Holocaust in the Netherlands and the Rate of Jewish Survival”,
în HGS, 20, 3 (2006), p. 486. 

54
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

centrale venite de la Berlin.113 Fritzsche şi Longerich susţin că “înfrângerea


Franţei a deschis calea unor noi posibilităţi, dând naştere la aşteptările unei
“soluţii finale” cuprinzătoare”.114 Eşecul Planului Madagascar a contribuit de
asemenea la radicalizarea politicii. Chiar dacă nu a fost un plan propriu-zis de
ucidere în masă, ceea ce Friedlander numeşte “ficţiunea Madagascar” avea un
caracter genocidal, în sensul că naziştii au ales în mod deliberat o insulă
neospitalieră şi, în termenii ideologiei lor, un loc în care evreii n-ar fi putut
supravieţui ca paraziţi pe o cultură superioară.115 Datorită faptului că Marea
Britanie domina încă largul mărilor, planul a fost abandonat după câteva luni,
însă a contribuit semnificativ la dinamica încurajării propunerilor radicale de
rezolvare a “problemei evreieşti”, prin invocarea necesităţii unor soluţii la nivel
continental. Voi reveni asupra acestei chestiuni în capitolul următor.
Experienţele victimelor au fost de asemenea investigate mai detaliat.
Jean-Marc Dreyfus a cercetat ceea ce el numeşte “aproape-lagărele” din Paris.
Acestea erau amenajări ce nu pot fi etichetate drept lagăre de concentrare (nu
erau controlate de trupele SS) ori ca lagăre de tranzit, însă, cu toate acestea, erau
locuri unde evreii francezi erau ţinuţi şi forţaţi să muncească. “Aproape
lagărele” din Austerlitz, Lévitan, şi Bassano – care anterior fuseseră primul un
depozit, al doilea un magazin de mobilă, iar cel de-al treile o casă orăşenească
de la sfârşitul secolului anterior – au fost create în scopul asistării Möbelaktion-
ului, operaţiunea ce a coordonat jefuirea tuturor reşedinţelor deţinute de evreii
din Franţa, Belgia şi Olanda. Deficitul de forţă de muncă din Franţa a însemnat
că evreii legaţi din punct de vedere administrativ de Drancy erau aduşi pentru a
fi supuşi muncii forţate. Aceşti muncitori trăiau în condiţii superioare celor de la
Drancy şi, cu toate că aproximativ 21% dintre ei au fost deportaţi la Auschwitz
sau Bergen-Belsen în iunie şi iulie 1944, cei rămaşi încă în „aproape-lagăre” în
luna august când acestea au fost eliberte, au putut pleca acasă. În contextul
dezvăluirilor făcute de presă privind cele întâmplate în lagărele de concentrare,

113
Ulrich Herbert, „The German Military Command in Paris and the Deportation of the
French Jews”, în National Socialist Extermination Policies, ed. Herbert, pp. 128-162. 
114
Fritzsche, Life and Death, p. 188; Peter Longerich, Politik der Vernichtung: Eine
Gesamtdarstellung der nationalsozialistichen Judenverfolgung (München: Piper,
1998), p. 274. 
115
Friedländer, The Years of Extermination, p. 82. Despre Madagascar, vezi Magnus
Brechtken, Madagaskar für die Juden: Antisemitische Idee und politische Praxis
1885-1954 (München: R. Oldenbourg, 1997); Longerich, Politik, pp. 274-292;
Longerich, The Unwritten Order: Hitler’s Role in the Final Solution (Stroud:
Tempus, 2001), pp. 55-56; Eric T. Jennings, „Writing Madagascar Back into the
Madagascar Plan”, în HGS, 21, 2 (2007), pp. 187-217. 

55
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

supravieţuitorii din Paris au păstrat tăcerea, iar existenţa şi istoria acestor


“aproape-lagăre” au fost descrise abia recent.116
În general, experienţele trăite de evrei au fost investigate extraordinar
de detaliat, cercetătorii folosind o gamă vastă de surse în numeroase limbi. În
ultimul deceniu sursele în limba idiş şi cele est-europene şi-au făcut intrarea în
istoriografia de limbă engleză într-o abundenţă fără precedent. Fie ca e vorba
despre discuţiile referitoare la muzica din ghetouri şi lagărele de concentrare,
despre rolul Judenräte-urilor (consiliile evreieşti) în ghetouri, sau despre
marşurile morţii, accentul pus pe recuperarea vocilor şi experienţelor victimelor
– astfel încât istoricii să nu reproducă descrierea nazistă a evreilor ca simple
Stücke (bucăţi) – a făcut un mare pas înainte. Marea realizare a sintezei în două
volume a lui Saul Friedländer constă în oferirea unei naraţiuni pe mai multe
voci, în care ordinele şi acţiunile făptaşilor se îmbină cu reacţiile evreilor
mergând de la supunere la rezistenţă şi cu acţiunile sau pasivitatea observa-
torilor, fie că aceştia erau ţări sau instituţii, precum Vaticanul sau Crucea Roşie.
Pentru a putea înţelege natura procesului de ucidere este necesar să ne
concentrăm asupra făptaşilor precum şi a complicilor acestora. Însă nu mai este
acceptabil ca istoriile generale privind Holocaustul să omită în continuare faptul
că victimele erau oameni reali, cu emoţii şi cu reacţii diferite la persecuţie.
Unul dintre paradoxurile Holocaustului este acela că evreii aflaţi în
ţările membre ale Axei se aflau în relativ mai mare siguranţă decât cei aflaţi în
ţările ocupate de nazişti. Evreii din Finlanda nu au fost deportaţi; însă cer-
cetările amanunţite din ultimii ani ale relaţiilor dintre Finlanda şi Germania
nazistă dovedesc că, la fel ca în cazul ţărilor „neutre”, tabloul nu este nici pe
departe unul alb-negru.117 Dacă Ungaria n-ar fi încercat să treacă în cealaltă
tabără la începutul anului 1944, este foarte probabil că ocupaţia din martie 1944
n-ar fi avut loc şi că, prin urmare, evreii – nu numai cei din Budapesta, unde
majoritatea supravieţuiseră, chiar dacă în condiţii precare – ar fi fost cruţaţi.
După cum am văzut, în România, cu toate că Antonescu fusese probabil
responsabil pentru moartea a aproximativ 400.000 de evrei, odată ce războiul a
luat o turnură defavorabilă Puterilor Axei, evreii din „Vechiul Regat” au fost de
asemenea salvaţi, chiar dacă în circumstanţe dramatice. Regimul bulgar a

116
Jean-Marc Dreyfus, „Almost-Camps in Paris: The Difficult Description of Three
Annexes of Dracy-Austerlitz, Lévitan, and Bassano, July 1943 to August 1944”, în
Gray Zones: Ambiguity and Compromise in the Holocaust and its Aftermath, eds.
Jonathan Petropoulos şi John K. Roth (New York: Berghahn, 2005), pp. 222-239.
Pentru o descriere mai curprinzătoare vezi Jean-Marc Dreyfus şi Sarah Gensburger,
Des camps dans Paris: Austerlitz, Lévitan, Bassano, juillet 1943-aout 1944 (Paris:
Fayard, 2003). 
117
Antero Holmila, „Finland and the Holocaust: A Reassessment”, în HGS, 23, 3
(2009), pp. 413-440. 

56
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

deportat evreii din teritoriile pe care le ocupase, adică în Macedonia şi Tracia,


însă evreii din Bulgaria propriu-zisă, care aveau cetăţenie bulgară, nu au fost
deportaţi, chiar dacă mitologia naţională a „bunătăţii” Bulgariei a fost contestată
recent.118
Însă cazul care a făcut obiectul celor mai multe cercetări, precum şi al
celor mai multe speculaţi, este cel al Italiei. Evreii aflaţi sub protecţie italiană au
suferit mult mai puţin decât cei de sub regimurile francez ori croat, iar un număr
mai mic dintre evreii din Roma şi nordul Italiei au fost deportaţi numai după ce
iltalienii l-au răsturnat pe Mussolini şi au părăsit Axa în 1943, ţara intrase sub
ocupaţie germană, iar nordul fusese cuprins de frenezia violenţei Republicii
Sociale Italiene (RSI), cu capitala în Saló, pe malul Lacului Garda. Se cunoaşte
de multă vreme că peste 6.000 au pierit în timpul Holocaustului, însă 85%
dintre evreii din Italia au supravieţuit.119 Cercetările recente persistă în
încercarea de a explica opoziţia italiană la persecuţia evreilor, însă în acelasi
timp vin cu detalii privind alte evenimente petrecute în Italia, de la legile rasiale
din 1938 până la deportările din perioada 1943-1945. În urma acestor cercetări
s-a constatat că numărul evreilor ucişi este mai mare decât s-a crezut iniţial, iar
numărul supravieţuitorilor mai mic. Analiza lui Richard Breiman privind
decodificările britanice ale mesajelor radio transmise de SS şi SD între Roma şi
Berlin confirmă faptul că, în lipsa ajutorului local, germanilor le-ar fi fost mult
mai greu să vâneze şi să deporteze evreii. De asemenea, este demonstrată şi
participarea celor mai înalte oficialităţi la procesul de luare a deciziilor,
îndeosebi atunci când lucrurile deveneau dificile pentru germani.120 Maura
Hametz arată că justeţea celebrării brava gente-ilor Italiei nu ne împiedică să
înţelegem că fascismul italian putea distruge vieţi evreieşti. În studiul său
privitor la Triest, sediul lagărului de tranzit şi centrului de tortură de primă
importanţă Risiera di San Sabba, autoarea dezvăluie că mai puţin de 10% din
totalul de aproximativ 5.000 de membri ai comunităţii eveieşti din lagăr a
supravieţuit războiului. Ea demonstrează de asemenea că, spre deosebire de
cazurile germanilor investigaţi de către Breitman, centrul, adică Roma, a avut în
acest caz mai puţină relevanţă decât dezvoltarea politicilor fasciste locale. Însă
aceste evoluţii trebuie privite în contextul celor întâmplate în anul 1943, atunci
când Triestul, situat în afara RSI, devenea capitala Zonei Coastei Adriatice a
Celui de-Al Treilea Reich (Adriatisches Küsterland). Este adevărat că opozanţii
politici au fost exterminaţi la San Sabba, însă evreii au fost deportaţi din Italia.

118
Ethan J. Hollander, „The Final Solution in Bulgaria and Romania: A Comparative
Perspective”, în East European Politics and Societies, 22, 2 (2008), pp. 203-248. 
119
Susan Zuccotti, The Italians and the Holocaust: Destruction, Rescue, and Survival
(Lincoln: University of Nebraska Press, 1996). 
120
Richard Breitman, „New Sources on the Holocaust in Italy”, în HGS, 16, 3 (2002),
pp. 402-414. 

57
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Spre deosebire de Jasenovac sau de Transnistria, la Triest, fasciştii locali nu au


fost implicaţi direct în genocidul evreilor.121
Importantele cercetări întreprinse de Liliana Picciotto, care stau la baza
cărţii italiene de comemorare a evreilor din această ţară,122 scot în evidenţă
faptul că Holocaustul „era un concept străin mentalităţii italiane şi a devenit
posibil numai atunci când situaţia internaţională a transformat alianţa italo-
germană în ocupaţie germană a Italiei, pe 8 septembrie 1943”.123 În lucrarea sa
detaliată, autoarea explică decizia RSI din 30 noiembrie 1943 de a-şi demara
propria politică antievreiască ca pe o încercare de a-şi afirma o formă de
independenţă faţă de germani. Sub acest regim, italienii au fost aceia care i-au
vânat pe evrei, după care germanii au preluat responsabilitatea deportărilor,
iniţial din închisorile din Milano, Florenţa şi Bologna, iar ulterior (începând cu
30 ianuarie 1944) din lagărul de la Fossoli di Carpi, la Auschwitz, sau din
închisoarea din Triest până la sfârşitul lui martie 1944, când fosta moară de orez
de la San Sabba a fost gata pentru noua sa întrebuinţare. Un număr mai mic de
evrei au fost deportaţi şi din alte centre.124 Potrivit lui Picciotto, ale cărei calcule
statistice reprezintă cele mai detaliate şi exacte calcule disponibile, aproximativ
7.000 dintre evreii italieni au fost deportaţi şi aproximativ 25% din populaţia de
evrei italieni a fost ucisă între 1943 şi 1945, cam la fel ca în Franţa. Uciderea
evreilor italieni s-a petrecut după ce ţara fusese ocupată de către germani, însă,
în ciuda mitului de brava gente, implicarea italienilor a fost la fel de importantă

121
Maura E. Hametz, „The Ambivalence of Italian Antisemitism: Fascism, Nationalism,
and Racism in Trieste”, în HGS, 16, 3 (2002), pp. 376-401. Vezi de asemenea
Michael Wedekind, Nationalsozialistische Besatzungs-und Annexionspolitik in
Norditalien 1943 bis 1945: Die Operationszonen „Alpenvorland” und „Adriatisches
Küsterland” (Munich: R. Oldenbourg, 2003). 
122
Liliana Picciotto, Il libro della memoria. Gli ebrei deportati dall’Italia 1943-1945
(Milano: Mursia, 1992 şi 2002). 
123
Liliana Picciotto, „Statistical Tables on the Holocaust in Italy with an Insight on the
Mechanism of the Deportations”, în YVS, 33 (2005), p. 314. Vezi de asemenea
Picciotto, „The Shoah in Italy: Its History and Characteristics”, în Jews in Italy under
Fascist and Nazi Rule 1922-1945, ed. Joshua D. Zimmermann (Cambridge:
Cambridge University Press, 2005), pp. 209-223, şi Michele Sarfatti, The Jews in
Mussolini’s Italy: From Equality to Persecution (Madison:University of Wisconsin
Press, 2006). 
124
Picciotto, „Statistical Tables”, p. 320, 324. Vezi, de asemenea, Picciotto, „The
Italians and the Jews During the Fascist and German Persecutions”, în Nazi Europe,
eds. Bankier şi Gutman, pp. 491-518; Davide Rodogno, „Italiani brava gente? Fascist
Italy’s Policy Toward the Jews in the Balkans, April 1941-July 1943”, în European
History Quartely, 35, 2 (2005), pp. 213-240; Guri Schwarz, „On Myth Making and
Nation Building: The Genesis of the „Myth of the Good Italian”, 1943-1947”, în
YVS, 36, 1 (2008), pp. 111-143. 

58
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

pentru săvârşirea eficientă a genocidului de către germani ca şi cea a francezilor


sau a maghiarilor. În plus, subliniază MacGregor Knox, acţiunile (sau non-
acţiunile) italienilor de dinaintea ocupării germane s-au datorat mai mult
dorinţei acestora de a-şi institui drepturile de suveranitate, decât sentimentelor
de blândeţe faţă de evrei.125
Fireşte, se poate presupune cu uşurinţă că, în cazul victoriei, Cel de-Al
Treilea Reich ar fi făcut cu succes presiuni pentru deportarea evreilor din toate
aceste zone, aşa cum a procedat de altfel în cazul evreilor din Rodos şi Salonic,
şi cum a încercat să facă (dar a eşuat) şi în Albania126. Limitele regimului nazist
sunt evidente în acest context: evreii puteau fi folosiţi ca pioni în rivalităţile
dintre marile puteri şi ca monedă de schimb în cadrul negocierilor de după
război. „Soluţia Finală” a fost un „proiect” mult mai puţin presant pentru aliaţii
Germaniei decât pentru germani. Aşa se explică legenda potrivit căreia
Antonescu fusese un „salvator” al evreilor: afirmaţie parţial adevărată, însă care
ignoră întrutotul rolul său anterior ce justifică pe deplin pedeapsa cu moartea la
care a fost condamnat, în calitate de criminal de război.127

De ce colaborare?

Nazismul a însemnat mai mult decât naţionalism extrem. El a pledat


pentru un imperiu bazat pe afinitate rasială şi pentru o „uniune europeană”
bazată pe exploatare economică în beneficiul rasei dominante. Astfel, în afara
forţelor armate oferite de către aliaţii Germaniei, mai cu seamă Ungaria,
România şi Italia, al căror rol a fost mult subestimat (împreună acestea au
contribuit cu mai mult de 1.5 milioane de oameni la efortul de război german),

125
MacGregor Knox, „Die faschistische Italien und die „Endlösung””, în VfZ, 55, 1
(2007), pp. 53-92. 
126
Despre Grecia, vezi Mark Mazower, Inside Hitler’s Greece: The Experience of
Occupation, 1941-1944 (New Haven: Yale University Press, 1993), cap. 19; despre Albania,
Bernd J. Fischer, Albania at War, 1939-1945 (Londra: C. Hurst, 1999); Miranda
Vickers, The Albanians: A Modern History (Londra: I. B. Tauris, 1995), cap. 7. 
127
Mark Temple, „The Politicization of History: Marshal Antonescu and Romania”, în
East European Politics and Societies, 10, 3 (1996), pp. 457-503; Michael Shafir,
„Marshal Antonescu’s Postcommunist Rehabilitation: Cui buno?”, în The
Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era, ed.
Randolph L. Braham (Boulder: Social Science Monographs, 1997), pp. 349-410;
Henry F. Carey, „Genocide Denial and Antonescu as Democratic Role Model: 1984
in the Twenty-First Century”, în Romanian Journal of Society and Politics, 1, 1
(2001), pp. 33-69; Mihai Chioveanu, „A Deadlock of Memory: The Myth and Cult of
Ion Antonescu in Post-Communist Romania”, Studia Hebraica, 3 (2003), pp. 102-
123. 

59
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

pe cuprinsul imperiului nazist existau unităţi SS, chiar dacă de dimensiuni mici,
provenite din toată Europa, numeroase forţe de poliţie auxiliară şi mulţi cetăţeni
europeni care considerau că cea mai bună garanţie pentru prosperitatea propriei
naţiuni era cooperarea cu Germania nazistă.128 Această cooperare a fost ajutată
de diferitele variante locale de mesaj antibolşevic, care în Franţa au mers mână
în mână cu răsturnarea tradiţiei seculare a celei de-a Treia Republici Franceze –
regimul de la Vichy a reprezentat în esenţă victoria anti-dreyfusarzilor –, iar în
Ucraina, Statele baltice ori Caucaz cu promisiunea de independenţă faţă de
URSS. Aproximativ 800.000 de ruşi i-au servit pe germanii, fie pe plan militar
sau administrativ, inclusiv prin unităţile militare însemnate aflate sub comanda
generalului Andrei Vlasov.129
Însă au existat şi motive mai lumeşti. Cercetările privind acţiunile celor
care s-au alăturat organizaţiilor Schutzmannschaften dezvăluie că „lăcomia,
carierismul, anticomunismul, presiunea de grup şi chiar şi alcoolismul” au fost
factori care au contribuit la aceste opţiuni.130 În „mediul corupt generat de
ocupaţia germană” în Ucraina, „aspiraţiile naţionaliste”, precum şi „întărirea
autorităţii individuale, sociale şi economice” s-au dovedit deseori o combinaţie
fatală.131 Dreyfus observă că, deşi 75% dintre evreii francezi au supravieţuit
războiului, „toţi evreii au fost deposedaţi de bunurile lor materiale: mobilierul şi
obiectele care tranzitau lagărele din Paris nu aparţineau neapărat evreilor
ucişi”.132 În Europa de Est în special, evreii au jucat deseori un rol central în
economia locală, îndeplinind vreme îndelungată diferite funcţii, cum ar fi acelea
de perceptori, hangii sau comercianţi. Poziţiile acestea de intermediari i-au
transformat în ţinte uşoare pentru localnicii care râvneau la proprietăţile lor sau
care aveau pur şi simplu ranchiuni personale cu aceştia.133 Chiar dacă majo-
ritatea populaţiei evreieşti nu era înstărită, în această regiune săracă a Europei

128
Fireşte, astfel de colaborări erau ordonate de către germani; vezi Jan Gross, „Themes
for a Social History of War Experience and Collaboration”, în The Politics of
Retribution in Europe: World War II and its Aftermath, eds. István Deák şi Tony Judt
(Princeton: Princeton University Press, 2000), p. 25. 
129
Rolf-Dieter Müeller, An der Seite der Wehrmacht: Hitlers auslänische Helfer beim
„Kreuzzug gegen den Bolschewismus”, 1941-1945 (Berlin: Christoph Links, 2007).
Vezi de asemenea Per Anders Rudling, „Historical Representation of the Wartime
Accounts of the Activities of the OUN-UPA (Organization of Ukrainian Nationalists-
Ukrainian Insurgent Army)”, în East European Jewish Affairs, 36, 2 (2006), pp. 163-
189. Pentru o perspectivă militară, vezi Richard L. DiNardo, Germany and the Axis
Powers: From Coalition to Collapse (Lawrence: University Press of Kansas, 2005). 
130
Dean, „Local Collaboration”, p. 128. 
131
Finder şi Prusin, „Collaboration in Eastern Galacia”, p. 96. 
132
Dreyfus, „Almost-Camps”, p. 232. 
133
Vezi Yuri Slezkine, The Jewish Century (Princeton: Princeton University Press,
2004), despre poziţia istorică a evreilor ca facând parte din clasa de mijloc. 

60
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

promisiunea „redistribuirii” de îmbrăcăminte, bunuri şi proprietăţi – făcută într-


un mod care a asigurat complicitatea unei largi secţiuni transversale a societăţii
– a reprezentat un real stimulent pentru participare.134
Nicăieri nu exista o distincţie mai pronunţată între „mase” şi evrei decât
în România. Aici, în epoca etno-naţionalismului post-imperial, evreii nu erau
trataţi ca o parte a populaţiei ce contribuia la creşterea economică şi dezvoltarea
socio-culturală a ţării, ci erau vizaţi ca străini care-i impiedicau pe români să-şi
realizeze potenţialul. Antisemitismul din România a mers mână în mână cu
modernizarea. Cu toate că Antonescu era perfect conştient de importanţa pe care
o aveau evreii în economia românească – „Dacă eliminăm evreii, creăm un gol
imens în economia românească, ce va produce o catastrofă ireparabilă pentru
statul nostru, iar refacerea sa va fi imposibilă” – faptul nu a fost suficient pentru
a împiedica persecuţia evreilor.135 Astfel că, în condiţiile războiului, imaginea de
paraziţi a evreilor a fost lesne de radicalizat; Antonescu a descris „evreul
parazit” ca pe un exploator care „a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit dez-
voltarea poporului timp de câteva secole”.136 Elementul Rausch („iureş” sau
extaz) care caracterizează în special Holocaustul din România se explică în
parte prin acest „desfrâu al competiţiei” şi, în parte, aşa cum am amintit deja,
prin legenda iudeo-bloşevismului.
În fine, mai există şi simplul fapt că în 1942 viitorul părea să aparţină
nazismului. Fritzsche ne aminteşte că „până în 1943 noua ordine dominată de
germani părea să fie permanentă, iar puterea germană invincibilă; anti-
semitismul şi simpatiile fasciste erau factori ajutători, însă secundari”.137
Fireşte, acestă afirmaţie necesită nuanţări: în Slovacia şi Croaţia, autorităţile
locale au asistat cu prisosinţă hegemonul german în eliminarea evreilor, în
principal datorită urii faţă de aceştia. Însă, aşa cum literatura recentă din
domeniu o demonstrează, în alte ţări – chiar şi în Franţa, ţară etichetată drept
colaboraţionistă – autorităţile locale şi naţionale au acordat germanilor asistenţă
în măsuri diferite în perioade diferite la nivel naţional şi local, în funcţie de
circumstanţele locale şi internaţionale create de război. Istoricii n-au luat încă în

134
Martin Dean, „Jewish Property Seized in the Occupied Soviet Union in 1941 and
1942: The Records of the Reichshauptkasse Beutestelle”, în HGS, 14, 1 (2000), pp.
83-101; Yitzhak Arad, „Plunder of Jewish Property in the Nazi-Occupied Areas of
the Soviet Union”, în YVS, 29, (2001), pp. 109-148; Alex J. Kay, Exploitation,
Resettlement, Mass Murder: Political and Economic Planning for German
Occupation Policy in the Soviet Union, 1940-1941 (New York: Berghahn, 2006);
Confiscation of Jewish Property in Europe, 1933-1945: New Sources and
Perspectives (Washington, DC: Center for Advanced Holocaust Studies, United
States Holocaust Memorial Museum, 2003). 
135
Deletant, Hitler’s Forgotten Ally, p. 107. 
136
Antonescu citat în Benjamin, „The Jew’s Image”, p. 124. 
137
Fritzsche, Life and Death, p. 222. 

61
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

considerare provocarea lui Kitson: „Numeroşi ofiţeri de poliţie ai regimului de


la Vichy au facut în utimă instanţă uz de acele zone de autonomie la care aveau
acces, în ciuda guvernului lor. Rezistenţa a recunoscut acest lucru; de ce nu ar
face-o şi istoricii?”138 Însă chiar dacă recunoaştem acest fapt, este evident că
destui cetăţeni – de la oficiali de stat până la ţărani – din întreaga Europă au
crezut că puteau beneficia de pe urma uciderii evreilor îndeajuns de mult încât,
în cel mai bun caz, să rămână indiferenţi, iar în cel mai rău, să asiste sau să ia
parte la omoruri.
Pentru a putea înţelege aceste fenomene este necesar să nu separăm
Holocaustul de cel de-Al Doilea Război Mondial. Genocidul evreilor făcea
parte dintr-un proiect demografic de remodelare a Europei de-a lungul
coordonatelor rasiale. El a reprezentat partea cea mai urgentă, însă doar o parte,
dintr-un plan pe termen lung ce prevedea masacrarea naţiunilor slave la o scară
uriaşă şi reducerea lor la o populaţie de sclavi, precum şi extinderea imperiului
nazist la est de Altreich prin coloniştii germani. Prin urmare, conceptul de
Lebensraum este inseparabil de genocid, iar ideea „iudeo-bolşevisului” explică
nu doar de ce invazia URSS-ului nu a însemnat un simplu război, ci o cruciadă
rasială, precum şi de ce aceasta a fost o noţiune care a exercitat o atracţie atât de
largă, în special în rândul naţiunilor care cunoscuseră ocupaţia sovietică sau a
celor care se temeau de expansionismul sovietic.

„Arianizarea”

Printre cele mai interesante perspective recente asupra persecutării


evreilor se numără ideea că achiziţionarea bunurilor evreieşti a jucat rolul unui
stimulent major. Istoricii au investigat timp îndelungat aspectele economice ale
persecuţiei germane antisemite anterioară anului 1939, printre cele mai im-
portante studii numărându-se cele ale lui Helmut Genschel şi Avraham
Barkai.139 Totuşi, până foarte recent, consensul fusese că, deşi anumiţi indivizi
şi firme beneficiaseră de pe urma exproprierii evreilor – proces denumit de
nazişti „Arianizarea” – aceasta nu a reprezentat cauza principală a
Holocaustului. Beneficile economice erau considerate un produs secundar
binevenit (pentru făptaşi) al persecuţiei, nu forţa motrice principală. Cu toate că
acest punct de vedere nu a fost abandonat, o cantitate însemnată de noi
informaţii a fost scoasă la lumină, permiţându-ne să rafinăm argumentul.

138
Kitson, „From Enthusiasm to Disenchantment”, p. 390. 
139
Helmut Genschel, Die Verdrängung der Juden aus der Wirtschaft im Dritten Reich
(Göttingen: Musterschmidt, 1966); Avraham Barkai, From Boycott to Annihilation:
The Economic Struggle of German Jews 1933-1945 (Hanover: University Press of
New England, 1989). 

62
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

Încheierea Războiului Rece a fost semnificativă şi datorită faptului că noi surse


arhivistice deveneau accesibile, însă probabil mai importantă a fost acceptarea
tot mai largă a anvergurii la scară europeană a Holocaustului de către istorici,
firme şi intreprinderi, precum şi în anchetele guvernamentale oficiale din Franţa
şi Letonia, care coroborează descoperirile discutate mai sus privitoare la
colaborarea extensivă.140 Îndeosebi două concluzii importante merită să fie
menţionate. În primul rând, colaborarea a fost cu mult mai răspândită, iar
vânătorii de recompense mult mai numeroşi decât presupuneau anterior istoricii.
Iar în al doilea rând, cu toate că sunt puţini acei istorici care ar merge la fel de
departe ca Götz Aly când acesta argumentează că persecuţia evreilor a avut ca
resort principal considerentele economice, mulţi dintre ei acceptă ideea că,
pentru mulţi dintre germani şi colaboratorii lor, câştigul financiar şi material a
fost mai mult decât un efect secundar al Holocaustului, stând la baza
complicităţii populaţiei, în special a celei din Europa de Est.141 Este suficient să
luăm în considerare cantitatea bunurilor care fuseseră prădate la Auschwitz

140
Pentru un ghid pentru aceste comisii, vezi anexa în Avi Beker, „Introduction:
Unmasking National Myths –Europeans Challange Their History” în The Plunder of
Jewish Property during the Holocaust, ed. Beker (New York: New York University
Press, 2001), pp. 22-29. 
141
Götz Aly, Hitlers Volksstaat; cf. Aly, ed., Volkes Stimme: Skepsis und
Führervertrauen im Nationalsozialismus (Frankfurt/M: Suhrkamp Taschenbuch
Verlag, 2006), care oferă o relatare mai detaliată, care pe alocuri contrazice analiza
lui Aly în Hitlers Volksstaat. Despre Hitlers Volksstaat, vezi Adam Tooze,
„Economics, Ideology and Cohesion in the Third Reich: A Critique of Goetz Aly’s
Hitlers Volksstaat”, Dampin, 20 (2006) şi Frank Bajohr, „Robbery, Ideology, and
Realpolitik: Some Critical Remarks”, în YVS, 35, 1 (2007), pp. 179-191. Totuşi, vezi
propriul răspuns a lui Aly la criticii săi în ediţia în limba engleză, Hitler’s
Beneficiaries: Plunder, Racial War, and the Nazi Welfare State (New York:
Metropolitan Books, 2006), pp. 327-332, precum şi declaraţia acestuia foarte clară
făcută de la bun început potrivit căreia „ar fi greşit să concluzionăm faptul că
responsabilitatea principală pentru Holocaust şi alte crime naziste aparţin elitei
burgheziei germane” (p. 1). Cu alte cuvinte, Aly nu neagă importanţa ideologiei
antisemite pentru conducătorii celui de-Al Treilea Reich (cu toate că implicaţia
argumentului său pare să meargă în acea direcţie), ci susţine că avantajele economice
ale războiului şi genocidului au fost motivul pentru care populaţia germană a sprijinit
regimul până la sfărşit. Pentru o analiză critică privind „cotitura voluntaristă” vezi
Geoff Eley, „Hitler’s Silent Majority? Conformity and Reistance under the Third
Reich”, în Michigan Quartely Review, 42, 2 (2003), pp. 550-583 (partea 1) şi 42, 3
(2003), pp. 389-425 (partea 2); Neil Gregor, „Nazism – A Political Religion?
Rethinking the Voluntarist Turn” în Nazism, War and Genocide: Essays in Honour of
Jeremy Noakes (Exeter: Exeter University Press, 2005), pp. 1-21; Richard Evans,
„Coercion and Consent in Nazi Germany”, Proceedings of the British Academy, 151
(2007), pp. 53-81. 

63
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

pentru a ne face o idee despre anvergura dimensiunii operaţiunii de jaf executată


de către nazişti.142
Este limpede faptul că această „redistribuire” – prin intermediul
Winterhilfswerk-ului, spre exemplu, ori în „pieţele evreieşti” din Hamburg – a
asigurat complicitatea.143 Însă aspectele economice ale Holocaustului ne spun
multe şi despre natura celui de-Al Treilea Reich şi a imperiului european al
acestuia. Cercetătorii au renunţat la a mai trata cel de-Al Treilea Reich fie în
termenii dictaturii omnipotente şi teroriste, fie ca pe un haos policratic.
Competiţia dintre diferite instituţii, ca, spre exemplu, cea dintre birocraţiile de
stat şi agenţiile de partid, ţintea, de regulă, aceleaşi obiective. Ian Kershaw
reuşeşte să rezume cu cea mai mare claritate această stare de lucruri prin
expresia lui „a lucra în direcţia Führerului”, care sugerează că radicalizarea
integrată în sistem a fost un rezultat al competiţiei sociale darwiniste, însă într-
un cadru limitat de obedienţa faţă de Hitler.144 Cel de-Al Treilea Reich a fost o
„mlaştină policratică”, însă încadrată de parametri.145 În ceea ce priveşte
„Arianizarea”, remarcăm dovezi ale modelului lui Kershaw. Cercetări recente
ne readuc în atenţie ideea postbelică de Al Treilea Reich ca regim gangster,
precum şi afirmaţia Hannei Arendt conform căreia nazismul provenea din
„drojdia societăţii”, însă bazate de data aceasta pe cercetări empirice solide.
După cum demonstrase de Fritzsche, atracţia nazismului se datora în bună
măsură promisiunii că va permite accesul în politică celor care altfel ar fi fost
excluşi de către clubul confortabil al parlamentarilor, astfel că aceşti arivişti
lipsiţi de noţiunea de angajament faţă de procesul politic ori de tradiţile

142
Pentru statistici vezi Andrzej Strzelecki, „The Plunder of Victims and Their Corpses”
în Anatomy of the Auschwitz Death Camp, eds, Gutman şi Berenbaum, p. 246-66. 
143
Thomas E. De Witt, „„The Struggle Against Hunger and Cold”: Winter Relief in
Germany, 1933-1939”, în Canadian Journal of History, 12, 3 (1978), pp. 361-381;
Jean-MarcDreyfus, „The Looting of Jewish Property in Occupied Western Europe: A
Compartive Study of Belgium, France, and the Netherlands” şi Tatjana Tönsmeyer,
„The Robbery of Jewish Property in Eastern European States Allied with Nazi
Germany”, ambele în Robbery and Restitution: The Conflict over Jewish Property in
Europe, eds. Martin Dean, Constantin Goschler, şi Philipp Ther (New York:
Berghahn, 2007), pp. 53-80 şi 81-96; Irmtrud Wojak şi Peter Hayes, eds.,
„Arisierung” im Nationalsozialismus: Volksgemeinschaft, Raub und Gedächtnis
(Frankfurt/M: Campus, 2000); Frank Bajohr, „Aryanization” in Hamburg: The
Economic Exclusion of Jews and the Confiscation of Their Property in Nazi Germany
(New York, Berghahn, 2002). 
144
Ian Kershaw, „„Working Towards the Führer”: Reflections on the Nature of the
Hitler Dictatorship”, în Hitler, the Germans and the Final Solution (New Haven: Yale
University Press, 2008), cap. 1. 
145
Michael Thad Allen, „Introduction: A Bureaucratic Holocaust-Toward a New
Consensus” în Networks, eds. Feldman şi Seibel, p. 263. 

64
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

serviciului public neutru, au jefuit şi furat cât le-a stat în putinţă.146 Printre alţii,
Frank Bajohr, Gerald Aalders, şi Jonathan Petropoulos, au susţinut că Al Treilea
Reich a reprezentat o „cleptocraţie” condusă de tâlhari. Aalders documenteză
măsura extraordinară în care economia olandeză a fost spoliată de către nazişti –
echivalentul a 14 miliarde de guldeni din zilele noastre, acestă statistică făcând
referinţă numai la bunurile deţinute de evrei – iar Petropoulos susţine că
„naziştii nu au fost doar cei mai notorii criminali din istorie, ci şi cei mai mari
hoţi”.147 Constatăm încă o dată haosul şi competiţia, însă ambele circumscrise
parametrilor stabiliţi de către noul regim. În Germania şi în Europa ocupată,
jafurile comise individual, deşi în mod oficial interzise, erau tolerate atunci când
erau executate fără a atrage atenţia, iar jafurile aprobate de stat erau binevenite
mai ales atunci când erau asociate scopului vânării evreilor. Acţiunile a
numeroşi indivizi, de la Goering până la Landser-ii de rând şi cele ale unităţilor
naziste ca de pildă Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg (ERR, care fura opere de
artă precum şi îmbrăcăminte) dovedesc că jaful, corupţia şi persecuţia
sistematică erau perfect compatibile, în ciuda bravadei afişate de către Himmler
în binecunoscutul său discurs de la Poznan, când a condamnat furturile comise
de către trupele SS. Bajohr susţine în mod convingător că amploarea corupţiei
aduce cu sine înţelegerea că, spre deosebire de aceia care pun accentul pe
„modernitatea” sau birocraţia operaţiunii de crimă, Holocaustul „nu poate fi
redus la imainea unei crime de stat, care a fost organizată cu sânge rece şi
obiectiv şi implementată cu precizie burecratică”, ci mai degrabă, îmbogăţirea
personală a „reprezentat motivul implicării multora, fapt ce nu trebuie sub-
estimat. ‘Motivele de josnice’ ca de pildă lăcomia au contribuit de asemenea la
Holocaust.”148 Aceste afirmaţii sunt confirmate de cea mai aprofundată analiză

146
Hannah Arendt, „Fernsehgespräch mit Thilo Koch” în Ich will verstehen:
Selbstauskünfte zu Leben und Werk, ed. Ursula Lutz (München: Piper, 2006), p. 36;
Fritzsche, Germans into Nazis. Pentru o discuţie, vezi Peter Hayes, „Polycracy and
Policy in the Third Reich: The Case of the Economy” în Reevaluating the Third
Reich, eds. Thomas Childers şi Jane Caplan (New York: Holmes and Meier, 1993),
pp. 190-210. 
147
Jonathan Petropoulos, „The Nazi Kleptocracy: Reflections on Avarice and the
Holocaust”; Frank Bajohr, „Cliques, Corruption, and Organized Self-Pity: The Nazi
Movement and the Property of the Jews”; Gerard Aalders, „„Lawful” Abuse of the
Dutch Economy, 1940-1945”, toate în Lessons and Legacies, Vol. 7: The Holocaust
in International Perspective, ed. Dagmar Herzog (Evanston: Northwestern
University Press, 2006), pp. 29-38, 39-49, şi 50-65 (citat Petropoulos p. 34). Vezi de
asemenea Frank Bajohr, „Expropriation and Expulsion”, în HH, pp. 52-64; Bajohr,
Parvenüs und Profiteure: Korruption in der NS-Zeit (Frankfurt/M: Fischer, 2001);
Aalders, Nazi Looting: The Plunder of Dutch Jewry during the Second World War
(Oxford: Berg, 2004). 
148
Bajohr, „Cliques, Corruption, and Organized Self-Pity”, p. 47; Bajohr, „The
Holocaust and Corruption” în Networks, eds. Feldman şi Seibel, p. 133, şi capitolele

65
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

privind jefuirea proprietăţilor evreieşti publicată până în momentul prezent, şi


anume lucrarea lui Martin Dean Robbing the Jews.149
Acest accent reînnoit pus pe proprietăţi şi restituire este un indicator al
locului pe care Holocaustul a ajuns să-l ocupe în Europa de după Războiul
Rece, începând cu Forumul de la Stockholm din 2000, care când Holocaustului i
se consacra un loc în memoria europeană care-l făcea la fel de central pentru
identitatea europeană ca şi în Israel sau Statele Unite. În special în Europa de
Est, unde discuţiile privind proprietăţiile evreieşti fuseseră aproape imposibile
în timpul regimurilor comuniste, începând cu 1989 au fost întreprinse
numeroase cercetări de arhive şi auto-analize. Potrivit lui Dan Diner, acesta este
un proces firesc: există o „legătură evidentă, organică chiar, între drepturile la
proprietate privată restituite şi evocarea amintirilor, sau vice-versa: restituirea
proprietăţilor ca pe un rezultat al memoriei recuperate”.150 Lothar Probst
priveşte lucrurile diferit, considerând că aceste proces se datorează în egală
măsură încurajării venită din partea elitelor politice cât şi din cea a oamenilor de
rând, amintirile „organice” revenind la suptafaţă din îngheţul comunist şi
punând sub semnul întrebării vaoarea ideii de Holocaustul ca „mit fondator” al
Europei.151 Însă, cu toate acestea, ambii remarcă legătura dintre memoria
Holocaustului şi accentul reînnoit pus pe problema proprietăţilor evreieşti.
Istoriografiile deja voluminoase privind afacerile şi industriile din Germania
nazistă, precum şi cele privind furtul şi restituirea proprietăţilor evreieşti, vor
continua să facă obiectul unor cercetări asidue în viitorul previzibil.152
Ca atare, interesul pentru istoria afacerilor reprezintă în sine un progres
remarcabil în cadrul istoriografiei. Începând cu anii ‘30, şi mai ales între 1960 şi
1970, în rândurile stângii se considera de regulă că marile afaceri îl finanţaseră

din acel volum ale lui Dean şi Petropoulos; Bajohr, „The „Folk Community” and the
Persecution of the Jews: German Society under National Socialist Dictatorship,
1933-1945”, în HGS, 20, 2 (2006), p. 193. 
149
Martin Dean, Robbing the Jews: The Confiscation of Jewish Property in the
Holocaust, 1933-1945 (Cambridge: Cambridge University Press, 2008). Vezi cap. 3. 
150
Dan Diner, „Restitution and Memory: The Holocaust in European Political
Cultures”, New German Critique, 90 (2003), p. 39. Vezi de aemenea Diner, „Memory
and Restitution: World War II as a Foundational Event in a Uniting Europe” în
Restitution and Memory: Material Restoration in Europe, eds. Diner şi Gotthert
Wunberg (New York: Berghahn, 2007), p. 13. 
151
Lothar Probst, „Founding Myths in Europe and the Role of the Holocaust”, New
German Critique, 90 (2003), p. 45-58. 
152
Pe lângă lucrările deja menţionate, vezi Jürgen Lillteicher, Raub, Recht und
Restitution: Die Rückerstattung jüdischen Eigentums in der frühen Bundesrepublik
(Göttingen: Wallstein, 2007); Mihael R. Marrus, Some Measure of Justice: The
Holocaust Era Restitution Campaign of the 1990s (Madison: University of
Wisconsin Press, 2009). 

66
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

pe Hitler , precum şi că nazismul a reprezentat o creaţie a capitalismului aflat în


stare de criză. Acestă corelaţie a fost împinsă la extrem de către regimul est-
german, de istorigrafia comunistă, precum şi în filme, ca de pildă Der Rat der
Götter (Consiliul zeilor, 1953) care lega explicit marile afaceri de camerele de
gazare. Cu toate acestea, în acelaşi mod în care istoricii au recunoscut într-o tot
mai mare măsură faptul că membrii clasei muncitoare – în special elementele
neorganizate ale acesteia – nu rămăseseră indiferenţi promisiunior făcute de
către nazişti,153 aceştia au recunoscut şi ponderea importantă a dovezilor că
majoritatea industriaşilor nu a oferit sprijin financiar naziştilor şi că NSDAP-ul
(Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei/ Partidul Naţional-Socialist al
Muncitorilor Germani) nu a fost creaţiunea „capitalului”. Studiile privind marile
afaceri au avut parte de interpretări marxiste rudimentare, iar timp de câteva
decenii doar un numr mic de istorici au fost interesaţi de problema relaţiei dintre
nazism şi marile afaceri, cu toate că istoria economică a celui de-Al Treilea
Reich era în plină dezvoltare.154
Voi reveni la problema privind relaţia dintre economie şi Holocaust în
capitolul 3; deocamdată, în contextul acestui capitol, trebuie remarcat că, deşi
nu mai este limitată de concepţiile Războiului Rece, este surprinzător că
revenirea în actualitate a istoriei afacerilor, tinde să confirme multe dintre
afirmaţiile vechi de câteva decenii potrivit cărora marile afaceri avuseseră o
relaţie confortabilă cu cel de-Al Treilea Reich, chiar dacă acesta din urmă nu
mai era privit ca servitorul celor dintâi. Odată cu încheierea Războiului Rece,
revenirea la problema privind colaborarea s-a extins, făcând referinţă şi la
marile afaceri, sistemele bancare şi de plăţi, asigurări precum şi comerţul
internaţional. Revelaţiile din anii ‘90 privind conturile bancare elveţiene
inactive, aurul şi operele de artă jefuite, dezbaterile publice privitoare la com-
pensarea muncii forţate, înfiinţarea comisilor naţionale de anchetă din întreaga
lume, acordarea accesului istoricilor la arhivele marilor companii, precum şi
cercetările istorice privind “pieţele evreieşti” sau elita ERR, au dus la o mărire a
interesului în ceea ce priveşte subiectul delicat al implicaţiilor financiare ale
persecuţiei evreilor.155
153
Tim Mason, Sozialplitik im Ditten Reich: Arbeiterklasse und Volksgemeinschaft
(Opladen: Westdeutscher Verlag, 1977); Mason, Nazism , Fascism and the Working
Class, ed. Jane Caplan (Cambridge: Cambridge University Press, 1995); Henry
Ashby Turner, Jr., German Big Business and the Rise of Hitler (Oxford: Oxford
University Press, 1985). 
154
În special R. J. Overy, War and Economy in the Third Reich, a doua ediţie (Oxford:
Clarendon Press, 1995). 
155
Beker, ed., The Plunder of Jewish Property; Confiscation of Jewish Property in
Europe, 1933-1945: New Sources and Perspectives. Symposium Proceedings
(Washintgon DC: United States Holocaust Memorial Museum, 2003); Helen Junz,
„Holocaust-Era Assets: Globalization of the Issue” în Lessons and Legacies, Vol. 6,
ed. Diefendorf, p. 431-46; Michael J. Bazyler, „The Gray Zones of Holocaust

67
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Începând cu anii ‘70, majoritatea istoricilor occidentali au respins teoria


potrivit căreia Hitler fusese marioneta capitaliştilor. Însă de la încheierea
Războiului Rece, istoricii au reconsiderat legătura dintre afaceri şi nazism. Sunt
puţini aceia care ar aproba definiţia fascismului aşa cum suna ea în anii ‘60,
“capitalism în criză cu o măciucă”,156 însă mulţi, ca urmare a lucrărilor empirice
detaliate privind arhivele companiilor, sunt de părere că multe firme germane (şi
internaţionale), printre care Gleichschaltung-ul (“coordonare” cu cerinţele
regimului) industriei, acţiunile sistemelor de asigurare şi plăţi, precum şi
practicarea muncii forţate, au fost implicate în Holocaust într-o măsură mai
mare decât memoria postbelică a vestului Germaniei, care a ales să celebreze
mai degrabă Wirtschafswunder-ul (miracolul economic), a recunoscut.157
Studiile privind marile firme germane sunt detaliate şi temeinice, aducând un
aport important unei noi subdiscipline a istoriografiei Holocaustului, descu-
rajantă pentru nonspecialişti, însă foarte importantă pentru descrierea
amănunţită a relaţiei multilaterale şi uneori dificilă dintre industrie şi nazism.158

Restitution: American Justice and Holocaust Morality” în Gray Zones, eds.


Petropoulos şi Roth, pp. 339-359. 
156
Charles Maier, „The Economics of Fascism and Nazism”, în In Search of Stability:
Explorations in Historical Political Economy (Cambridge: Cambridge University
Press, 1987), p. 71. 
157
S. Jonathan Wiesen, „Public Relationsas a Site of Memory: The Case of West
German Industry and National Socialism”, în The Work of Memory: New Directions
in the Study of German Society and Culture, eds. Alon Confino şi Peter Fritzsche
(Urbana: University of Illinois Press, 2002), pp. 196-213; Volker R. Berghahn,
„Writing the History of Business in the Third Reich: Past Achievements and Future
Directions”, în Business and Industry in Nazi Germany, eds. Francis R. Nicosia şi
Jonathan Huener (New York: Berghahn, 2004), pp. 129-148. 
158
Unele dintre cele mai importante publicaţii sunt: Peter Hayes, Industry and Ideology:
IG Farben in the Nazi Era (Cambridge: Cambridge University Press, 1987); Hayes,
From Cooperation to Complicity: Degussa in the Third Reich (Cambridge:
Cambridge University Press, 2004); Harold James şi Jakob Tanner, eds., Enterprise
in the Period of Fascism in Europe (Aldershot: Ashgate, 2002); Harold James, The
Deutsche Bank (Londra: Weidenfeld& Nicolson, 1995); James, The Deutsche Bank
and the Nazi Economic War Against the Jews (Cambridge: Cambridge University
Press, 2001); James, The Nazi Dictatorship and the Deutsche Bank (Cambridge:
Cambridge University Press, 2004); Lothar Gall şi Manfred Pohl, eds., Unternehmen
im Nationalsozialismus (München: Beck, 1998); Lothar Gall et al., Die Deutsche
Bank, 1870-1995 (München: Beck, 1995); Jonathan Steinberg , Die Deutsche Bank
und ihre Goldtransaktionen während des Zweiten Weltkriegs (München: Beck, 1999);
Neil Gregor, Daimler Benz in the Third Reich (New Haven: Yale University Press,
1998); Hans Mommsen cu Manfred Grieger, Das Volkswagenwerk und seine Arbeiter
im Ditten Reich (Düsseldorf, ECON, 1996); Johannes Bähr, Der Goldhandel der
Dresdner Bank im Zweiten Weltkrieg (Leipzig: Kiepenheuer, 1999); Christopher

68
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

Chiar dacă marile afaceri nu reprezentau păpuşarul din mitologia comunistă, ele
au fost complici majori la crimele naziste, şi până spre mijlocul războiului cel
puţin, au îndeplinit în mare parte cererile venite din partea regimului nazist,
motivul acestei supuneri fiind beneficiile financiare. Christopher Obrak şi
Andrea H. Schneider rezumă caracterul complex al acestei istoriografii după
cum urmează:

pentru unele dintre companii profitul de pe urma suferinţei fiinţelor umane, cel
puţin în unele momente din timpul regimului nazist, era o simplă chestiune de
afaceri; alte firme au preferat să nu se implice într-o activitate care ar fi trebuit
percepută ca imorală şi ar fi dăunat reputaţiei internaţionale a firmei. După
cum sugerează studiile, chiar şi în cadrul uneia şi aceleiaşi companii,
comportamentul nu era uniform. Blocarea progresului din acest domeniu nu se
datorează lipsei de dovezi, ci complexităţii evaluării economice şi întrebărilor
care puneau în balanţă rolul intenţiei şi rezultatele, sau durerea şi suferinţa pe
de o parte, şi profitul pe de alta.

Totuşi, autorii încheie cu o afirmaţie clară: „Cu toate că putem da câteva


exemple izolate de manageri de companii care au s-au ferit cu succes de aceste
capcane ale puterii prin care regimul şi-a stabilit poziţia, marea majoritate a
deţinătorilor de afaceri s-au dovedit dornici de a profita de pe urma salvării
economice naziste”.159 Cu alte cuvinte, observă Gerald Feldman, obiectivele
regimului „nu erau determinate de către instituţiile financiare sau marile afa-
ceri”. Cu toate acestea, prioritatea fundamentală pe care politica a avut-o asupra
economiei a însemnat că „ceea ce a început ca o îmbunare venită din partea
instituţiilor financiare, a devenit în mod inevitabil o colaborare de pe urma

Kobrak, National Cultures and International Competition: The Experience of


Schering AG, 1851-1950 (Cambridge: Cambridge University Press, 2002); Gerald D.
Feldman, Allianz and the German Insurance Business, 1933-1945 (Cambridge:
Cambridge University Press, 2001); Wilfried Feldenkirchen, Siemens: Von der
Werkstatt zum Weltunternehmen, a doua ediţie (München: Piper 2003); Lothar Gall,
ed., Krupp in 20. Jahrhundert (Berlin: Siedler, 2002); Saul Friedländer et al.,
Bertelsmann im Dritten Reich, 2 vol. (München: C. Bertelsmann, 2002); Stephan H.
Lindner, Inside IG Farben: Hoechst During the Third Reich (Cambridge: Cambridge
University Press, 2008); Simon Reich, „Corporate Social Responsability and the
Issue of Compensation: The Case of Ford and Nazi Germany” în Business and
Industry, eds. Nicosia şi Huener, p. 104-28; Reinhold Billstein et al., Working for the
Enemy: Ford, General Motors, and Forced Labor in Germany During the Second
World War (New York: Berghahn, 2000); Christoph Buchheim, ed., German Industry
in the Nazi Period (Stuttgart: Franz Steiner, 2008); Christopher Kobrak şi Andrea H.
Schneider, „Big Business and the Third Reich: An Appraisal of the Historical
Arguments”, în HH, pp. 141-172 oferă un studiu detaliat. 
159
Kobrak şi Schneider, „Big Busines”, p. 161, 164. 

69
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

căreia se obţineau profituri în forma în care erau la îndemână, pe întreaga durată


şi din toate direcţiile posibile”.160
Trebuie reţinut că întrebările privind colaborarea au sens numai în
contextul în care sunt puse şi întrebări legate de asistenţă şi eliberare. Istoria din
teren a Holocaustului reprezintă o oglindă a complexităţilor realităţii sociale şi
nu există nicio naţiune care să fie compusă numai din indivizi răi sau buni.
Martin Dean observă că „ar însemna o denaturare să te concentrezi doar asupra
colaborării din timpul Holocaustului, fără a-i menţiona şi pe aceia care şi-au
riscat vieţiile pentru a ajuta evreii”.161 Cu toate că cercetările acestuia au avut ca
subiect principal colaboratorii, punctul său de vedere este corect. În Franţa, spre
exempu, cu toate că 76.000 de evrei şi-au pierdut vieţiile – în principal cei fără
cetăţenie franceză – mai mult de 250.000 au supravieţuit, aceasta reprezentând
cea mai mare rată de supravieţuire dintr-o ţară ocupată de nazişti.162 În Slovacia,
după Răscoala Naţională slovacă, aproximativ 10.000 de evrei au fost salvaţi de
la deportare, de multe ori cu ajutorul oamenilor de rând.163 În Ucraina şi
Belarus, înafara colaboratorilor binevoitori, au fost şi aceia care şi-au riscat
vieţiile pentru a salva evrei.164 În unele cazuri, evreii au putut plăti pentru a fi
salvaţi.165 În ciuda şubrezirii, datorate criticismului susţinut, a mitologiilor
naţionale din Danemarca, Italia şi Bulgaria, regimurile din perioada războiului
din aceste ţări nu au sprijinit nici pe departe planurile privind uciderea evreilor
în măsura în care Eichmann şi personalul său au dorit.166 Acelaşi lucru este
valabil şi pentru ţările „neutre”. Reputaţiile Suediei şi Elveţiei în special, au
avut de suferit în urma dezvăluirii amplorii comerţului lor cu cel de-Al Treilea

160
Gerald D. Feldman, „Financial Institutions in Nazi Germany: Reluctant or Willing
Collaborators?”, în Business and Industry, eds. Nicosia şi Huener, p. 39. 
161
Dean, „Local Collaboration”, p. 130; cf. Melamed, „Organized and Unsolicited
Collaboration”, p. 219. 
162
Jeannine (Levana) Frank, Righteous Among the Nations in France and Blegiun: A
Silent Resistance (Ierusalim: Yad Vashem, 2008). 
163
Ivan Kamenec, „Changes in the Attitude of the Slovak Population to the So-Called
„Solution to the Jewish Question” During the Period 1938-1945”, în Nazi Europe,
eds. Bankier şi Gutman, p. 336. 
164
Weiss, „The Attitude of the Ukrainian Nationalist Groups”, p. 269; Daniel
Romanovsky, „The Soviet Person as a Bystander of the Holocaust: The Case of
Eastern Belorussia”, în Nazi Europe, eds. Bankier şi Gutman, pp. 305-306. Pentru un
exemplu neobişnuit şi emoţionant, vezi Norman Gershman, Besa: A Code of Honor.
Muslim Albanians Who Rescued Jews During the Holocaust (Ierusalim: Yad Vashem,
n.d.). 
165
Jan Grabowski, Rescue for Money: Paid Helpers in Poland, 1939-1945 (Ierusalim:
Yad Vashem, 2008). 
166
Despre Danemarca, vezi Mette Bastholm Jensen şi Steven L. B. Jensen eds.,
Denmark and the Holocaust (Copenhaga: Institute for International Studies, 2003). 

70
„Soluţia Finală”. Proiect german sau european?

Reich, sau, în cazul Elveţiei, a refuzului acesteia de a ajuta evreii refugiaţi.167


Cu toate acestea, scopul unui asemenea gen de cercetări nu este acela de a
demola legendele naţionale, ci, dacă sunt întreprinse corect, de a ridica
probleme importante privind relaţiile internaţionale, responsabilităţile naţionale
şi etica.168 Este bine să reţinem antitatea enormă a publicaţiilor privind “drepţii
între naţiuni” care au ajutat la salvarea de evrei – în ciuda acceptării
imposibilităţii de a defini vreodată satisfăcător termenul de “personalitate
altruistă” – şi să nu uităm că până şi vasta majoritate, care au rămas spectatori
pasivi, au ales această atitudine în condiţii extrem de dure, în care însăşi
supravieţuirea proprilor familii era în joc.169 Îndeosebi cu privire la Europa de
Est, unde adăpostirea evreilor se plătea cu propria viaţă şi cu cele ale membrilor
familiei, ar fi greşit să se presupună că necordarea autorului reprezenta o
reflecţie a simpatiei pentru obiectivele naziştilor. Cele întâmplate la Lidice,
Oradur-sur-Glane precum şi la Sant’Anna di Stazzema reprezintă dovezi
grăitoare asupra modului în care naziştii îi tratau pe cei pe care îi suspectau (sau
alegeau să creadă) că le erau oponenţi.170

167
Neville Wylie, ed., European Neutrals and Non-Belligerents During the Second
World War (Cambridge: Cambridge University Press, 2001); David Cesarani şi Paul
A, Levine, eds., Bystanders to the Holocaust: A Re-Evaluation (Londra:Frank Cass,
2002); Christian Leitz, Nazi Germany and Neutral Europe During the Second World
War (Manchester: Manchester University Press, 2001). 
168
Arne Ruth, „Postwar Europe: The Capriciousness of Universal Values”, în A New
Europe for the Old?, ed. Stephen R. Graubard (New Brunswick: Transaction, 1999),
pp. 241-276; Avi Beker, „Introduction: Unmasking National Myths-Europeans
Challenge Their History”, în The Plunder of Jewish Property, ed. Beker, pp. 1-32;
Junz, „Holocaust-Era Assets”. 
169
Vezi Encylopedias of the Righteous publicată de Yad Vashem; vezi de asemenea
volumele din Wolfgang Benz şi Juliane Wetzel, eds., Solidarität und Hilfe für Juden
während der NS-Zeit (Berlin: Metropol, 1996). 
170
Despre Lidice, Friedlände, The Years of Extermination, p. 349-50; Heiner
Lichtenstein, Himmlers Grüne Helfer: Die Schutz- und Ordnungspolizei im „Dritten
Reich” (Köln: Bund Verlag, 1990), pp. 193-205; despre Oradour, Sarah Farmer,
Martyred Village: Commemorating the 1944 Massacre at Oradour-sur-Glane
(Berkeley: University of California Press, 1999); despre Sant’Anna, vezi broşura
Sant’Anna di Stazzema: Parco Nazionale della Pace (Stazzema: Centro regionale
toscano della resistenza, 2001) şi Francesca Cappelletto, „Public Memories and
Personal Stories: Recalling the Nazi-Fascist Massacres”, în Memory and World War
II: An Ethnographic Approach, ed. Cappelletto (Oxford: Berg, 2005), p. 101-30. Vezi
de asemenea Peter Steinkamp, „Lidice 1942”, Ahlrich Meyer, „Oradour 1944”, şi
Carlo Gentile, „Sant’Anna di Stazzema 1944”, în Orte des Grauens: Verbrechen im
Zweiten Weltkrieg, ed. Gerd R. Ueberschär (Darmstadt: Primus, 2003), pp. 126-135,
176-186, şi 231-236. 

71
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Concluzie

Acest capitol a debutat prin întrebarea dacă nu cumva termenul de


„Holocausturi” este mai adecvat decât cel de „Holocaust”. Însă dacă prin aceasta
se înţelege o serie de planuri idependente interconectate privind uciderea evreilor,
care urmăreau direcţia stabilită de germani doar într-o vagă măsură, atunci
răspunsul este nu. Singurul caz de aliat al Germaniei care a acţionat independent
în uciderea evreilor despre care se poate vorbi, este cel al României. Slovacia şi
Franţa vichistă au fost regimuri care au susţinut legislaţia şi actiunile antisemite,
însă nu au înfăptuit de sine-stătător crime în masă. Nici cazul extrem al Croaţiei
nu poate fi explicat în lipsa controlului german, deoarece Croaţia independentă,
cu toate că avut un mare spaţiu de manevră (după cum o demonstrează masacrul
de natură genocidală al sârbilor, care nu fusese autorizat de către germani) a fost
totuşi un stat marionetă. Acestă concluzie nu este menită să-i disculpe pe cei care,
mai ales persoanele din cadrul agenţiilor de stat, au participat la politicile
devastatoare ale celui de-Al Treilea Reich; ea confirmă doar afirmaţia mereu
repetată a istoricilor că Holocaustul nu s-ar fi putut întâmpla, chiar şi ca proiect
la nivel continental, în lipsa conducerii germane.
Cu toate acestea, conceptul de „Holocausturi” are valoare. Cercetările
istorice din ultimele două decenii – care se află în continuă desfăşurare – ne
permit să înţelegem în detaliu uciderea evreilor. Fireşte însă, procedând astfel,
tabloul se complică. Nu mai putem vorbi despre o operaţiune criminală lină şi
sistematică; dimpotrivă, studiile locale detaliate mentionează contradicţii,
decizii ad-hoc şi conflicte între făptaşi. Însă ele indică totodată următorul lucru:
urmărirea de către aceşti actori diverşi a unui scop comun, şi anume uciderea
evreilor, într-o asemenea măsură încât acest obiectiv a reuşit să le depăşească pe
toate celelalte, printre care şi neînţelegerile privind folosirea forţei de muncă
evreieşti. Mai mult, aceasta clarifică măsura în care jefuirea şi uciderea evreilor
au reprezentat o întreprindere europeană, fapt ce face mai uşoară de înţeles
instituţionalizarea sa din ultimii ani în memoria europeană. În capitolul ce
urmează, voi aborda acest subiect şi voi atât pune atât întrebarea dacă
Holocaustul a fost rezultatul unui plan pe termen lung, sau rezultatul
iniţiativelor imprevizibile la nivelul local al ocupaţiei din Europa. Voi
demonstra că, la fel cum istoriografia recentă ne-a ajutat să ne aprofundăm
cunoştiinţele privind dimensiunea europeană a Holocaustului, tot aşa ideea unui
„plan al genocidului” nu are mult sens înainte de sfârşitul anului 1941. Însă
chiar dacă au respins imaginea naziştilor despre acesta ca operaţiune industrială
controlată, istoricii au căutat să arate cum toate aceste acţiuni aparent distincte
pot fi unite de ideologia nazistă.

72
Procesul de luare a deciziilor, în context

Capitolul 2

Procesul de luare a deciziilor,


în context

Nu consider munca noastră un proiect separat, care include


numai evreii, care vorbeşte numai despre evrei, şi care îi va
interesa doar pe evrei.

Hersh Wasser, parafrazându-l pe Emmanuel Ringelblum1

Introducere

Problema procesului de luare a deciziilor privind Soluţia Finală repre-


zintă una dintre cele mai longevive dezbateri din istoriografia Holocaustului.
Istoricii şi educatorii i-au acceptat centralitatea ca de la sine înţeleasă – sigur că
avem nevoie să ştim cum şi când conducerea nazistă, şi mai ales Hitler, s-au
angajat la comiterea acestei crime de proporţii – însă complexitatea problemei
ne face să înţelegem că sunt puţini acei istorici în măsură să stăpânească sursele
arhivistice necesare unei analize credible cu privire la aceasta. Dezbaterile au
fost cel mai util recapitulate de către Ian Kershaw şi Christopher Browning, iar
aceşti doi istorici, alături de Raul Hilberg, Saul Friedländer, Peter Longerich,
Phillipe Burrin, Christian Gerlach, Dieter Pohl şi încă câţiva, au dominat
dezbaterile.2
În ultimii ani, istoriografia a luat o nouă întorsătură. Ipotezele iniţiale
din spatele cercetărilor privind procesul de luare a deciziilor sugerau că Hitler şi
conducerea nazistă iniţiaseră procesul de crimă, precum şi faptul că, print-o
analiză atentă a intrigilor şi ale acţiunilor principalilor protagonişti – Hitler,
Himmler şi Heydrich ca şefi ai SS, Eichmann şi subalternii săi (Wisliceny,

1
Hersh Wasser, „A vort vegn Ringelblum Arkhiv”, citat în Samuel D. Kassow, Who Will
Write Our History? Rediscovering a Hidden Archive from the Warsaw Ghetto (Londra:
Penguin, 2009), p. 387. 
2
Ian Kershaw, The Nazi Dictatorship: Problems and Perspectives of Interpretation, a
patra ediţie (Londra: Hodder Education, 2005), cap 5; Christopher R. Browning, „The
Decision-Making Process”, în HH, pp. 173-66. 

73
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Dannecker, şi aşa mai departe), Globocnik şi imperiul lagărelor, şefii


Einsatzgruppen-urilor, Hans Frank ca şef al Generalgouvernement-ului, Alfred
Rosenberg ca şef al Ministerului Teritorilor Ocupate din Est, şi Goering ca
responsabil nominal cu Problema Evreiască din cel de-Al Treilea Reich – se
poate evidenţia, mergând chiar până la nivelul acţiunilor zilnice, modul în care
naziştii au decis uciderea evreilor din Europa. Aceste ipoteze se bazau pe teoria
conform căreia Soluţia Finală fusese un program german sistematic care, odată
aprobat, putea fi executat folosind ceea ce Hilberg a numit „maşinăria de
distrugere”, adică toate resursele statului german. Însă, după cum am arătat în
capitolul anterior, Holocaustul a fost în realitate un proces mult mai complex.
Pe măsură ce se desfăşura în teren, procesul de ucidere a necesitat contribuţia
semnificativă a statelor colaboratoare, a instituţilor locale şi a persoanelor fizice.
Desfăşurarea temporală crimelor, mai ales în 1941, sugerează un proces ad-hoc,
în care politicile erau construite în pripă. N-am depinde atunci de propria
autoestimare a naziştilor ca ordonaţi şi acţiunilor lor ca reibungslos (line, fără
piedici), dacă ne gândim la Holocaust ca la un proiect emanând de la o line de
comandă clară? Devine centralitatea problemei privind procesul decizional mai
puţin evidentă odată ce examinăm Holocaustul ca derivând dintr-o dinamică
radicalizată într-un context paneuropean? Însă a proceda astfel nu înseamnă
cumva a retrograda actorii principali din Berlin pe o poziţie marginală?
În prezentul capitol voi realiza o scurtă trecere în revistă a istoriografiei
referitoare la această dezbatere extrem de importantă. Voi demonstra apoi modul
în care lucrările recente privind ceea ce Hans Mommsen a numit ”radicalizare
cumulativă” ne ajută să reconceptualizăm apariţia unui impuls genocidal în
Europa nazistă.3 Termenul de „radicalizare” reprezintă conceptul de bază în
acest context, deoarece istoriografia ilustrează în mod clar un astfel de proces,
iar sarcina noastră este aceea de a desluşi ce a implicat de fapt acest proces de
radicalizare. Accentul pus pe „radicalizare” nu susţine readucerea în prim-plan a
concluziilor ultra-funcţionaliste a lui Mommsen; studiile „neo-funcţionaliste”
din anii ‘90 privind evenimentele locale de pe teritoriile ocupate din est au
adugat doze noi de realism la complexitatea celor întâmplate, însă au avut
tendinţa de a omite, de multe ori în totalitate, conducătorii celui de-Al Treilea
Reich-ului, după cum vom vedea. În schimb, voi arăta modul în care reţelele de
persecuţie concurente „lucrau în întâmpinarea Führer-ul” , astfel încât procesul
de luare a deciziilor din Berlin a putut interacţiona cu evenimentele din teren
din periferiile ocupate din Europa, dând împreună naştere unei politici de
genocid. Voi demonstra modul în care se poate ajunge la această concluzie prin

3
Hans Mommesen, „The Realization of the Unthinkable: the „Final Solution of the
Jewish Question” in the Third Reich”, în The Policies of Genocide: Jews and Soviet
Prisoners of War in Nazy Germany, ed. Gerhard Hirschfeld (Londra: Allen& Unwin,
1986), pp. 97-144. 

74
Procesul de luare a deciziilor, în context

plasarea istoriografiei privind procesul de luare a deciziilor într-un context mai


larg, demonstrând faptul că radicalizarea politicii naziste începând cu
Kristallnacht ne ajută să înţelegem de unde provine impulsul pentru Holocaust.
Studii precum lucrarea magistrală a lui Browning, The Origins of the Final
Solution, o succesoare demnă a cărţii lui Hilberg The Destruction of the
European Jews, tind să abordeze o perioadă de timp mai restrânsă; numeroase
cercetări privind procesul de luare a deciziilor s-au concentrat asupra celei de-a
doua jumătăţi a anului 1941, considerând că aceasta merită cea mai intensă
examinare.
Cu toate acestea, merită să ţinem minte afirmaţia lui Hermann Graml:

Diferitele etape ale persecuţiei Naţional Socialiste a evreilor nu reprezintă prin


urmare un proces de radicalizare; mai degrabă, ele constituie doar procesul de
maturizare şi revelaţie a unei convingeri în esenţă radicală... Concret, acest
lucru înseamnă că, deşi nici Hitler, nici oricare alt Naţionalist Socialist nu ar fi
fost capabil în 1933 să emită comanda privind uciderea în masă a evreilor, un
astfel de ordin, care presupunea puterea necesară pentru emiterea sa, devenea
ineluctabil la un moment ulterior.4

Cu toate că puţini istorici ar alege să folosească termenul de „ine-


luctabilitate”, perspectiva lui Graml sugerează că vorbim despre o radicalizare a
încrederii, certitudinii şi determinării în contextul circumstanţelor schimbătoare,
şi nu despre o radicalizare în sensul funcţionalist potrivit căruia apăruseră
opţiuni din ce în ce mai radicale, care anterior fuseseră de neconceput. Aceasta
ne reaminteşte, de asemenea, aşa cum o face şi Alonso Confino, că poziţia
dominantă a paradigmei ”radicalizării” are capacitaea de a masca faptul că o
prezentare istorică ce pare să se concentreze doar asupra contingenţelor şi
posibilităţilor deschise riscă să devină o naraţiune privind inevitabilul.5 Ideea că
fanteziile genocidale existau de la bun început poate fi acum acceptată chiar şi
de către cei mai empirici dintre istorici. Cu toate acestea, nici acest lucru nu
reprezintă o învigorare a intenţionalismului clasic, deoarece argumentul nu se
face asupra faptului că Hitler avusese un plan privind uciderea evreilor, pe care
l-a implementat cu prima ocazie ivită, şi nici asupra faptului că planurile naziste
deveneau inevitabil radicalizate odată cu trecerea timpului. Peter Fritzsche
observă că, „rolul instrumental” jucat de către Hitler şi Himmler, aşa cum s-a
demonstrat în istoriografia recentă, merge mână în mână cu perspectiva
funcţionalistă privind ”rolul dinamic al circumstanţelor în formularea politicilor

4
Hermann Graml, „The Genesis of the Final Solution”, în November 1938: From
„Reichskristallnacht” to Genocide”, ed. Walter H. Pehle (New York: Berg, 1991), p.
175. 
5
Alon Confino, „A World Without Jews: Interpreting the Holocaust”, în GH, 27, 4
(2009), p. 546. 

75
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

naziste antievreieşti”.6 Însă aceste circumstanţe au adus cu ele raţionamentul că


ceea ce exista ca simplă viziune incipientă putea fi de fapt concretizată. În 1919,
1925, 1933, 1938, şi chiar şi în 1940, nu exista un plan privind uciderea
evreilor; însă în miezul nazismului exista fantezia unei lumi fără evrei, iar
această fantezie mereu prezentă şi înţelegerea că putea fi realizată au fost cele
radicalizate de către schimbarea circumstanţelor.
Esenţa lucrărilor recente sugerează că este imposibil să precizăm
momentul exact al luării deciziei privind uciderea evreilor, în cazul în care
acestă decizie a existat într-adevăr. Toţi istoricii din domeniu acceptă faptul că,
proabil, nu a existat un singur Führerbefehl, iar căutarea acestuia a fost pentru
ceva vreme o sperietoare a cercetării istorice. Însă lipsa unui astfel de ordin
venit din partea lui Hitler (sau mai degrabă lipsa unei dovezi scrise privind un
astfel de ordin) nu înseamnă că Hitler nu a fost implicat,7 ori că nu făcea altceva
decât să dea instrucţiuni vagi pe care subordonaţii săi le interpretau. S-ar putea,
spre exemplu, să fie rezonabil să concluzionăm, asemenea lui Bogdan Musial,
că au existat trei sau patru decizii majore în urma cărora regimul a parcurs o
serie trepte din ce în ce mai criminale, de la eliminarea bărbaţilor evrei din
Uniunea Sovietică, urmată de cea a femeilor şi copiilor şi de uciderea evreilor
din Polonia, până la implementarea „Soluţiei Finale” în toată Europa. Musial
este de acord cu Christian Gerlach atunci când acesta din urmă susţine că Hitler
a dat unul dintre ordinele sale cheie după ce Statele Unite au intrat în război, în
decembrie 1941, însă este de părere că acest ordin îi viza numai pe evreii din
Generalgouvernement; abia mai apoi, în primăvara anului 1942, susţine Musial,
a fost această decizie extinsă astfel încât să-i includă pe toţi evreii din Europa.8
De fapt, scria Longerich, „uciderea evreilor din Europa nu a fost rezultatul unui
singur ordin, ci urmarea unei politici practicate de către regim pe parcursul unei
perioade de timp relativ lungi, periodic şi în mod decisiv impulsionată de către
însuşi Hitler.”9
Atunci când privim dinamica radicalizantă dintr-o perspectivă pe
termen mai lung, una care include „Kristallnacht-ul”, avântul înfiinţării
Volksgemeinschaft-ului, aşa-numita „soluţie teritorială”, înfiinţarea ghetourilor,

6
Peter Fritzsche, „The Holocaust and the Knowledge of Murder”, în JMH, 80, 3 (2008),
p. 594. 
7
Vezi Gerald Fleming, Hitler and the Final Solution (Oxford: Oxford University Press,
1986) şi, cel mai important, Peter Longerich, The Unwritten Order: Hitler’s Role in
the Final Solution (Stroud: Tempus, 2001). Privind această problemă, toţi istoricii de
la Friedländer la Mommsen sunt de acord. 
8
Bodgan Musial, „The Origins of „Operation Reinhard”: The Decision-Making Process
for the Mass Murder of the Jews in the Generalgouvernement”, în YVS, 28 (2000), pp.
113-153. 
9
Longerich, The Unwritten Order, p. 120. 

76
Procesul de luare a deciziilor, în context

uciderea deţinuţilor din aziluri din Polonia, precum şi a evreilor în stadiile


incipiente ale războiului împotriva Uniunii Sovietice, obsesia istoricilor cu
privire la fixarea în timp a Soluţiei Finale devine mai puţin importantă decât
explicarea alunecării constante şi aparent de neoprit spre crima în masă pe scară
largă. Hitler şi, mai ales SS-ul, îşi pstrează importanţa, însă în ceea ce priveşte
înţelegerea modului în care Holocaustul a fost posibil, paradigma se
îndepărtează într-o oarecare măsură de cea legalistă, a căutării de documente
incriminatoare, şi se apropie de una antropologică, care subliniează cultura
fanteziilor rasiale care a dinamizat regimului nazist. În contextul războiului,
aceste fantezii au devenit tot mai pronunţate, iar radicalizarea lor poate fi
urmărită într-atât încât acţiunile făptaşilor să devină „comprehensibile” în sensul
că devine clar modul în care viziunea nazistă asupra lumii a condus în mod
logic, mai ales în contextul desfăşurării războiului, la genocid.

Intenţionalism şi Funcţionalism

O discuţie detaliată a istoriei acestori „şcoli” istoriografice nu este


necesar aici, dat fiind că acest subiect a fost deja abordat în detaliu în altă parte.
Până în anii ‘80, cei mai mulţi dintre istorici, cu excepţia lui Hilberg, susţineau
că principala cauză din spatele Holocaustului fusese antisemitismul nazist.
Aceasă afirmaţie este lesne de înţeles – uciderea evreilor se datora cu siguranţă
măcar în parte urii faţă de evrei. Numai odată cu apariţia unei şcoli de gândire
care a pus la îndoiala corectitudinea acestui mod de gândire – numit „funcţio-
nalism” sau „structuralism” – putea aceasta primi numele de „intenţionalism”.10
Intenţionaliştii, precum Lucy Dawidowicz, Eberhard Jäckel, Andreas
Hillgruber, Gerald Reitlinger, ori Yehuda Bauer erau de părere că Hitler avusese
un plan privind uciderea evreilor, pe care l-a implementat cu prima ocazie ivită;
aceasta a fost reprezenttă de război, atunci când distrugerea pe scară largă şi
confuzia facilitau mascarea unui proiect cu caracter de genocid. În anii ’70 şi
’80, acestă intepretare a devenit tot mai contestată, întrucât istoricii desco-
periseră faptul că desfăşurarea procesului genocidal nu urmărise o traiectorie
liniară; dimpotrivă, calea spre Auschwitz a fost, în cuvintele unui istoric,
„întortocheată”.11 Dacă este adevărat că planul lui Hitler privise de la bun
început uciderea evreilor, au argumentat aceştia, atunci care a fost motivul din

10
„Şcolile” sunt numite în Tim Mason, „Intention and Explanation”, în Der Führerstaat:
Mythos und Realität, eds. Gerhard Hirschfeld şi Lothar Kettenacker (Stuttgart: Ernst
Klett, 1981), pp. 23-42. 
11
Karl A. Schleunes, The Twisted Road to Auschwitz: Nazi Policy Toward German Jews
1933-1939 (Urbana: Univerisity of Illinois Press, 1970). Vezi de asemenea Uwe
Dietrich Adam, Judenpolitik im Dritten Reich (Düsseldorf: Droste, 1972). 

77
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

spatele procesului de excluziune socială dintre 1933 şi 1938? De asemenea, cum


se poate explica „soluţia teritorială” privind deportarea evreilor la Nisko în estul
Poloniei sau în Madagascar? Mai mult decât atât, istoricii începeau să susţină
teoria conform căreia rolul iniţial al ghetourilor nu fusese acela de „ţarcuri” în
care evreii erau deţinuţi înainte de deportarea în centrele de ucidere, şi să pună
sub semnul întrebării ideea (mai degrabă paradoxală, dacă a existat întotdeauna
un plan) că infama conferinţă de la Wansee din 20 ianuarie 1942 a jucat un rol
esenţial în procesul de luare a deciziilor.12
Dezbaterea a fost destul de polarizată, unii dintre istoricii funcţionalişti
(Martin Broszat şi Hans Mommsen) susţinând că nu a existat o singură „decizie
privind soluţia finală” luată de către Hitler, precum şi inexistenţa unui plan de
orice fel. Din punctul de vedere a lui Mommsen, antisemitismul era un simplu
procedeu retoric agitator iar Holocaustul „o cale de ieşire din fundătura” în care
naziştii s-au vârât singuri pe parcursul războiului. Funcţionaliştii au ţinut să
menţioneze faptul că afimaţiile lor au distras atenţia numai de la Hitler,
Himmler, şi Heydrich, şi că au stabilit vinovăţia unor vaste segmente ale
populaţiei germane precum şi pe cea a multor sectoare ale statului german, de la
Reichsbahn (căile ferate germane) până la sistemul judiciar. Intenţionaliştii,
însă, au privit acestă afirmaţie ca pe o disipare atât de largă a vinovăţiei încât
„radicalizarea cumulativă” care a condus la genocid (diateza pasivă precum şi
lipsa acţiunii sunt importante) apărea mai mult sau mai puţin drept accident.
Acesta a reprezentat un conflict istoriografic clasic între cei care percep lumea
ca mişcată de acţiuni bazate pe decizii, şi care, prin urmare, subliniează rolul
indivizilor, şi aceia care consideră că forţele şi structurile sociale au mai multă
însemnătate, din moment ce acestea direcţionează şi limitează alegerile
individuale.13
La începutul anilor ’90, dezbaterea părea să că s-a stins. Christopher
Browning se autodeclara un „funcţionalist moderat”, iar Phillipe Burrin un „in-
tenţionalist condiţionat” şi astfel părea că se ajunsese la un consens. Prima
dintre perspective a acceptat premisa potrivit căreia nu existase un plan pre-
12
Mark Roseman, The Villa, the Lake, the Meeting: Wannsee and the Final Solution
(Londra: Penguin, 2002). 
13
Pentru o discuţie excelentă vezi A. Dirk Moses, „Structure and Agency in the
Holocaust: Daniel J. Goldhagen and His Critics”, în History and Theory, 37, 2 (1998),
pp. 194-219. Vezi de asemenea Nicola Berg, The Invention of „Functionalism”: Josef
Wulf, Martin Broszat, and the Institute for Contemporary History (Munich) in the
1960s (Ierusalim: Yad Vashem, 2003) pentru afirmaţia conform căreia
funcţionalismul, prin reducerea voinţei libere, a recapitulat afirmaţiile criminalilor
nazişti de la Nürnberg. Acest argument, cu toate că are merit, este unilateral şi omite
sursele alternative ale poziţiei funcţionaliste, în special scrierile istoricilor émigré
precum Franz Neumann (conducătorul de doctorat al lui Hilberg) şi Ernst Fraenkel,
care nu a avut nicio miză în repetarea justificărilor naziste. 

78
Procesul de luare a deciziilor, în context

meditat privind genocidul, însă îl privea pe Hitler ca pe forţa dinamizatoare din


spatele procesului de luare, din mers, a deciziilor în lunile cruciale dintre
septembrie 1939 şi octombrie 1941.14 Cea de-a doua persectivă nu era diferită
de aceasta, însă punea mai mult accent pe rolul lui Hitler: „cu toate că
executarea directă şi indirectă a Soluţiei Finale era o întreprindere cu caracter
anonim, rece şi compartimentată, a existat un singur individ, care, animat de
convingeri intense, a jucat un rol esenţial în concretizarea ei precum şi în
impulsionarea ei susţinută. În ceea ce priveşte exterminarea, Hitler avea ultimul
cuvânt; era cauza ei primă”.15
Dezbaterile au fost reaprinse datorită lucrărilor istoricilor germani care
cercetaseră arhivele recent deschise din fostele ţări comuniste din Europa. În
studiile lor „regionale” ale politicilor ocupaţiei naziste din Europa de Est, aceşti
istorici că atacul împotriva evreilor se petrecuse într-adevăr într-o atmosferă
alimentată de antisemitism violent, însă cauzele imediate erau altele, ca spre
exemplu, penuria alimentelor din acele regiuni, ori planurile privind „germa-
nizarea” zonelor urbane şi rurale elaborate de către agronomii, statisticienii, ori
nutriţioniştii care avansau rapid în carieră datorită ocupaţiei din Europa de Est.
Acest „neo-funcţionalism” convinge în măsura în care se bazează pe munca de
arhivă, însă tinde să exagereze importanţa documentelor care ii fundamentează
concluziile: ceea ce afirmă documentele nu se conformează neapărat cu ceea ce
s-a întâmplat. Simplul fapt că nişte tehnocraţi de nivel mediu tineri şi carierişti
au produs documente care afirmau nevoia de eliminarea a evreilor nu oferă
certitudinea că acela era într-adevăr motivul exterminării. Mai mult decât atât,
cu toate că recunosc importanţa antisemitismului drept cadru general în care au
fost luate deciziile de adoptare a acestor politici, istoricii amintiţi au surprin-
zător de puţin de spus despre SS ori despre deciziile luate la Berlin. De
asemenea, lucrările lor nu reuşesc să explice în mod satisfăcător dimensiunea
Holocaustului din Europa de Vest. Voi reveni asupra acestui aspect mai târziu.
Datorită întrebărilor importante adresate de către „neo-funcţionalişti” şi
răspunsurilor oferite de către criticii acestora, istoriografia a început să fie
dominată de o „reîntoarcere a ideologiei”. Dacă consensul academic din anii ‘80
era de natură funcţionalistă, şi punea accentul pe „crima industrială” – în zilele
noastre fascinaţia faţă de „modernitate”, „tehnologie”, sau „radicalizare cumu-
lativă” a fost în mare măsură înlocuită de accentul pus pe violenţă, antisemitism
radical şi fantezie.16 Acest lucru nu se datorează lucrării lui Goldhagen, Hitler’s

14
Christopher R. Browning, The Path to Genocide: Essays on Launching the Final Solution
(Cambridge: Cambridge University Press, 1992), în special cap. 5. 
15
Philippe Burrin, Hitler and the Jews: The Genesis of the Holocaust (Londra: Edward
Arnold, 1994), p. 149. 
16
Saul Friedländer, Nazi Germany and the Jews: The Years of Persecution 1933-1939
(Londra: Weidenfeld& Nicolson, 1997) subliniează „antisemitismul răscumpărător”;

79
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Willing Executioners (1996), care, dacă a avut vreun efect pozitiv, a jucat rolul
unui catalizator pentru acumularea de cunoştinţe care începea deja să prindă
contur, spre exemplu, despre îndoctrinarea ideologică a SS-ului, antisemitismul
radical din Republica de la Weimar, precum şi despre măsura în care „rasa” a
stat în spatele structurării şi dirijării atât de multor aspecte ale celui de-Al
Treilea Reich. Cu toate acestea, este remarcabil că puţini istorici s-ar mai
declara fie intenţionalişti extremi fie funcţionalişti extremi, având în vedere că
cei mai mulţi dintre aceştia admit că înainte de 1941 sau 1942 nu existase un
plan clar formulat privind genocidul şi că o viziune asupra lumii construită pe
gândirea rasială mistică, mai cu seamă pe antisemitism, reprezenta nucleul
regimului. Dezbaterea dintre Christopher Browning şi Peter Longerich asupra
temporizării deciziei privind Soluţia Finală ilustrează următoarele: ambii sunt
de acord în privinţa multor ipoteze, însă primul pune mai mult accent pe euforia
victoriilor de la începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice din toamna
anului 1941 şi diminuează importanţa faptului că lagărele de concentrare intrau
în funcţiune abia în 1942, în timp ce cel din urmă subliniază o continuitate a
Judenpolitik, al cărei scop fusese mereu eliminarea „evreului”, care însă
devenea genocidală numai în 1942.17 Nu este clar cum pot fi împăcate aceste
două puncte de vedere. Acesta nu este neapărat cea mai importantă problemă cu
care se confruntă istoricii, care cu toţii sunt de acord în privinţa determinării
conducătorilor nazişti de a elimina evreii din Europa, cu toate că aceasta rămâne
probabil elementul central al istoriografiei Holocaustului. În definitv, atât
Browning cât şi Longerich sunt de acord că la momentul invaziei URSS,

Armin Nolzen, „The Nazi Party and Its Violence Against Jews, 1933-1939 : Violence as
a Historiographical Concept”, în YVS, 31 (2003), pp. 245-85; Philippe Burrin, Strands of
Nazi Anti-Semitism (Oxford: Europaeum, 2003); Burrin, Nazi Anti-Semitism: From
Prejudice to the Holocaust (New York: The New Press, 2005); Alon Confino, „Fantasies
about the Jews: Cultural Reflections on the Holocaust”,History& Memory, 17, ½
(2005), pp. 296-322; Helmut Walser Smith, „Anti-Semitic Violence as Reenactment:
An Essay in Cultural History”, în Rethinking History, 11, 3 (2007), pp. 225-251. 
17
Browning, „The Decision-Making Process”; Browning cu Jürgen Matthäus, The Origins
of the Final Solution: The Evolution of Nazi Jewish Policy 1939-1942 (Londra:
William Heinemann, 2004); Peter Longerich, Politik der Vernichtung: Eine
Gesamtdarstellung der nationalsozialistichen Judenverfolgung (München: Piper,
1998); Longerich, The Unwritten Order; Longerich, Holocaust: The Nazi Persecution
and Murder of the Jews (Oxford: Oxford University Press, 2010). Florent Brayard
susţine faptul că numai în iunie 1942 „Soluţia Finală” a devenit redefinită conform
unui plan întocmit de Himmler privind uciderea imediată (nu sterilizarea) a tuturor
evreilor din Europa (spre diferenţă de împlinirea planului de la ţară la ţară). Vezi
Brayard, La „solution finale de la question juive”: La technique, le temps et les
catégories de la décision (Paris: Fayard, 2004); Brayard, „To What Extent Was the
„Final Solution” Planned?”, în YVS, 36, 1 (2008), pp. 73-109. 

80
Procesul de luare a deciziilor, în context

„genocidul implicit din viitorul evreilor de pe teritoriul sovietic nu reprezenta


încă Soluţia Finală pentru totalitatea evreilor sovietici, cu atât mai puţin a
celorlalţi evrei din Europa”, că „procesul de luare a deciziilor nu se încheiase în
1941”, precum şi că „doar în mai 1942... uciderea în masă a evreilor din Reich
era pe deplin şi fără echivoc în desfăşurare”.18
Ar fi incorect, prin urmare, să presupunem că dezbaterile înverşunate
dintre intenţionalişti şi funcţionalişti începute cu două decenii în urmă s-au
încheiat. Însă este rezonabil să ne realiem opiniei lui Christian Gerlach că ele s-au
potolit: „istoricii nu mai sunt în căutarea explicaţiilor exclusive – ori a singurei
explicaţii adevărate – fapt datorat recunoaşterii tot mai dese a complexităţii
originilor Holocaustului. Este adevărat că opinile sunt încă diferite, însă cer-
cetările actuale privesc elementele explicaţiilor şi includ încercarea de a înţelege
într-adevăr că Holocaustul a avut cauze multiple”. Cu toate acestea, Gerlach
admite că „întrebarea dacă ideologia reprezintă cauza principală a Holocaustului
rămâne o linie de demarcaţie majoră între diferitele tipuri de înţelegere din
istoriogafie”.19 Astfel, dintre numeroasele „cauze multiple” la care Gerlach face
referire, aceeaşi problemă care a stat la baza dezbaterilor intenţionalist/ funcţio-
naliste continuă să iasă în evidenţă: rolul ideologiei pe de o parte, şi cel al
circumstanţelor pe de alta, doar că într-un context istoric mult mai larg, mai
bogat din punct de vedere empiric şi mai sofisticat din punct de vedere analitic.

Înaintea Soluţiei Finale

Una dintre metodele folosite de către istorici în scopul lărgirii con-


textului înţelegerii procesului de luare a deciziilor este extinderea cronologică în
sens invers. Puţini dintre istoricii Holocaustului au luat în considerare îndemnul
lui Helmut Walser Smith de a include secolul al nouăsprezecelea în cercetările
lor,20 însă anii de dinaintea lui 1933 au fost subiectul unei examinări mult mai
18
Christopher R. Browning, Nazi Policy, Jewish Workers, German Killers (Cambridge:
Cambridge University Press, 2000), pp. 25, 31, 55. 
19
Christian Gerlach, „Some Recent Trends in German Holocaust Research”, în Lessons
and Legacies, Vol. 6, ed. Diefendorf, p. 291, 292. 
20
Helmut Walser Smith, „The Vanishing Point of German History”, în History &
Memory, 17, 1/2 (2005), pp. 269-95. Vezi, de asemenea, Dirk Schumann, „Europa, der
Erste Weltkrieg und die Nachkriegszeit: eine Kontinuität der Gewalt?” şi Piotr
Wrobel, „The Seeds of Violence: The Brutalization of an Eastern European Region,
1917-1921”, în Journal of Modern European History, 1, 1 (2003), pp. 24-43 şi 125-
149; Benjamin Lieberman, Terrible Fate: Ethnic Cleansing in the Making of Modern
Europe (Chicago: Ivan R. Dee, 2006); Cathie Carmichael, Genocide Before the
Holocaust (New Haven: Yale University Press, 2009); Donald Bloxham, The Final
Solution: A Genocide (Oxford: Oxford Univerity Press, 2009), cap. 1-3; şi Timothy

81
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

detaliate. De exemplu, cu toate că a existat o lungă tradiţie – în maniera lui


George Mosse ori Fritz Stern21– de a cerceta mişcările völkisch folosind o
perspectivă a istoriei ideilor, se cunoştea surprinzător de puţin despre anti-
semitismul din Republica de la Weimar. Au apărut numeroase lucrări care
demonstrează că numărul actelor de violenţă antisemită crescuse în timpul
Republicii de la Weimar şi, foarte important, că în timp clasele de mijloc
ajunseseră să tolereze tot mai mult astfel de atacuri.22 Examinarea ideologiei
naziste a început cu momentul fondării NSDAP-ului, iar persecuţia evreilor de
dinainte de 1939 a fost supusă unei analize amănunţite, primul volum al lucrării
lui Saul Friedländer Nazi Germany and the Jews (1997), reprezentând apogeul
acelei cercetări.
De o bună bucată de vreme istoricii au detaliat interconexiunile dintre
Operaţiunea Barbarossa şi „Soluţia Finală”.23 Aceştia au susţinut, de asemenea,

Snyder, Bloodlands (New York: Basic Books, 2010) pentru contextualizări geografice
de dinainte de 1933 ale imaginaţiei cu caracter de genocid. 
21
George L. Mosse, The Crisis of German Ideology: Intellectual Origins of the Third Reich
(Londra: Weidenfeld & Nicolson, 1970); Fritz Stern, The Politics of Cultural Despair:
A Study in the Rise of the Germanic Ideology (Berkeley: University of California
Press, 1974); mai recent: Jost Hermand, Old Dreams of a New Reich: Völkisch
Utopias and National Socialism (Bloomington: Indiana University Press, 1992); Uwe
Puschner, Die völkische Bewegung im wilhelminischen Kaiserreich: Sprache, Rasse,
Religion (Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2001); Puschner, „One
People, One Reich, One God”: The Völkische Weltanschauung and Movement”, în
Bulletin of the German Hitorical Institute London, 24, 1 (2002), pp. 5-28; Hubert
Cancik şi Uwe Pusschner, Antisemitismus, Paganismus, völkische Religion
(München: Saur, 2004). 
22
Massimo Ferrari Zumbini, Die Wurzeln des Bösen. Gründerjahre des Antisemitismus:
Von der Bismarckzeit zu Hitler (Frankfurt/ M: Vittorio Klostermann, 2003); Dirk
Walter, Antisemitiche Kriminalität und Gewalt: Judenfeindschaft in der Weimarer
Republik (Bonn: Dietz, 1999); Cornelia Hecht, Deutsche Juden und Antisemitismus in
der Weimarer Republik (Bonn: Dietz, 2003); Michael Wildt, „Violence Against the
Jews in Germany 1933-1939”, în Probing the Depths of German Antisemitism:
German Society and the Persecution of the Jews, 1933-1941, ed. David Bankier
(Ierusalim: Yad Vashem, 2000), pp. 181-209. 
23
Christian Streit, Keine Kameraden: Die Wehrmacht und die sowjetischen
Kriegsgefangenen 1941-1945 (Bonn: Dietz, 1991 [1978]); Jürgen Förster, „The
Relation Between Operation Barbarossa as an Ideological War of Extermination and
the Final Solution”, în The Final Solution: Origins and Implementation, ed. David
Cesarani (Londra: Routledge, 1994), pp. 85-102; Omer Bartov, Hitler’s Army:
Slodiers, Nazis, and War in the Third Reich (New York: Oxford University Press,
1991); Bartov, Germany’s War and the Holocaust: Disputed Histories (Ithaca: Cornell
University Press, 2003); Tobias Jersak, „A Matter of Foreign Policy: „Final Solution”
and „Final Victory”in Nazi Germany”, în GH, 21, 3 (2003); pp. 369-391; Richard

82
Procesul de luare a deciziilor, în context

că genocidul evreilor a fost dezvoltat din programul Eutanasierea, acesta fiind


un subiect la care voi reveni în capitolul 4. Totodată, aceştia au demonstrat şi
faptul că natura radicală a războiului din Uniunea Sovietică a fost prefigurată de
războiul împotriva Poloniei.24 După cum notează Richard Bessel, „deşi cam-
pania poloneză părea un război convenţional în ochii miopilor, natura ocupaţiei
germane s-a dovedit a face parte din ceva mai sinistru”.25 Menţiunea din
jurnalul lui Goebbels privind evreii pe care i-a văzut în Łodź în timpul vizitei
sale din noiembrie 1939 – „Acestea nu sunt fiinţe umane, acestea sunt animale.
Prin urmare, aceasta nu este o operaţiune umanitară, ci una chirurgicală” – este
des citată, însă cei deportaţi masiv nu au fost doar evreii (care în acestă etapă au
fost închişi în ghetouri şi deportaţi la Generalgouvernement), ci şi sute de mii de
polonezii catolici. Simultan cu descrierea evreilor ca animale, Goebbels numea
străzile poloneze „Asia” şi prevedea „măsuri radicale împotriva polonezilor”.26
Experienţa victoriei rapide din Polonia – şi desigur, a celei din Europa
de Vest din 1940 – a modelat aştepărie naziste privind Uniunea Sovietică. Polonia,
în special, a fost cea care a deschis calea pentru ceea ce urma să se întâmple în
est, deoarece aici fuseseră utilizate pentru prima dată Einsatzgruppen; aici,
Himmler – care fusese numit în funcţia de Comisar al Reich-ului pentru
Întărirea Etnicităţii Germane, RKFDV (Reichkommisar für die Festigung
deutschen Volkstums), pe 7 octombrie 1939 – a pătruns în primul eşalon al celui
de-Al Treilea Reich, în lupta pentru putere; în Polonia RHSA-ul nou creat
(format prin fuziunea SD-ului, SS – ului, Gestapo-ului, şi al Poliţiei Criminale)
îşi începea activitatea, sub conducerea lui Heydrich, această ţară devenind şi
locul unde campania de eutanasiere fusese sistematizată. Concentrarea şi
închiderea în ghetouri a evreilor, demarate imediat după ocuparea Poloniei,
alături de suprimarea şi deportarea polonezilor catolici, au reprezentat popasuri

Bessel, Nazism and War (Londra: Phoenix, 2005); Gerhard L. Weinberg, „Two
Separate Issues? Historiography of World War II and the Holocaust”, în Holocaust
Historiography in Context: Emergence, Challenges, Polemics and Achievements, eds.
David Bankier şi Dan Michman (Ierusalim: Yad Vashem, 2008), pp. 379-401. 
24
Alexander B. Rossino, „Destructive Impulses: German Soldiers and the Conquest of
Poland”, HGS, 11, 3 (2007), pp. 351-365; Rossino, Hitler Strikes Poland: Blitzkrieg,
Ideology, and Atrocity (Lawrence: University Press of Kansas, 2003); Klaus-Michael
Mallmann şi Bogdan Musial, eds., Genesis des Genozids: Polen 1939-1941
(Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellscaft, 2004); Jochen Böhler, Auftakt zum
Vernichtungskrieg: Die Wehrmacht in Polen 1939 (Frankfurt/M: Suhrkamp, 2006);
Doris L. Bergen, „Instrumentalization of Volksdeutschen in German Propaganda in
1939: Replacing / Erasing Poles, Jews, and Other Victims”, în German Studies
Review, 31, 3 (2008), pp. 447-470. 
25
Bessel, Nazism and War, p. 91. 
26
Joseph Goebbels, Tagebücher 1924-1945, ed. Ralf Georg Reuth (München: Piper,
1992), vol. 3, p. 1340 (2 noiembrie 1939). 

83
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

esenţiale în drumul spre „războiul de anihilare” din URSS.27 Ocuparea Poloniei


a oferit noi perspective viziunilor creative ale SS-ului. Wehrmacht-ul, de
asemenea, începea să privească lucrurile dintr-o perspectivă mai sinistră:
Rossino observă că „Mulţi dintre membrii personalului militar german păreau să
considere conflictul polono-german o luptă între grupurile etnice concurente” şi
susţine că acest fapt „a facilitat o accepţiune mai vastă a definiţiei regimului
privind războiul în termeni rasiali şi biologici”. Rezultatul, sugerează acesta, a
fost că războiul „a oferit un context convenabil pentru explozia atitudinilor care
fuseseră profund otrăvite de prejudecăţi, rasism, şi exaltare a violenţei împotriva
„celorlalţi”. Prin urmare, cruzimea soldaţilor germani din 1939 s-a dovedit o
prefigurare a violenţei încă mai mari care urma să vină, violenţă care a stat la
baza „războiului de anihilare” si a genocidului evreilor”.28
Aceste viziuni de expansiune sunt evidente în planurile de dinainte de
iunie 1941 privind evreii. În perioada de aproape doi ani dintre semnarea
Pactului Hiter-Stalin şi Operaţiunea Barbarossa, cel mai îndepărtat punct al
ocupaţiei naziste era râul San din sud-estul Poloniei. Aici au fost elaborate
planurile privind Judenreservat-ul (rezervaţie pentru evrei), a căror principală
manifestare era aşa-numitul Proiect Nisko – potrivit căruia evreii deportaţi erau
deţinuţi într-un lagăr de tranzit din Nisko, în apropiere de Lublin, înainte de a fi
transferaţi la o destinaţie nespecificată din est. Proiectul a eşuat din motive
evidente, însă, ca şi în cazul Planului Madagascar de mai târziu, această „soluţie
teritorială” a „problemei evreieşti” s-a dovedit un eveniment semnificativ din
dezvoltarea imaginaţiei genocidale naziste. Este clar faptul că la momentul
invaziei Uniunii Sovietice, conducerea Germaniei naziste luase deja câteva
decizii importante. „Originiile Holocaustului”, spune Fritzsche, „îşi au rădă-
cinile în determinarea Germaniei de a lupta într-un război rasial în Polonia în
septembrie 1939”.29 Afirmaţia lui Bessel este şi mai explicită: „Eşecul acestor
planuri, dezintegrarea rapidă a constrângerilor comportamentale normative în
contextul războiului, precum şi răspândirea convingerii în rândurile elitei
naziste că orice era posibil, au dus în cele din urmă la deschiderea porţilor
Auschwitz-ului”.30

27
Phillip T. Rutherford, Prelude to the Final Solution: The Nazi Program for Deporting
Ethnic Poles, 1939-1941 (Lawrence: University Press of Kansas, 2007). Rutherford
obsevă faptul că în ceea ce îi privea pe polonezii etnici din Warthegau, raţionalitatea
economică avea prioritate faţă de ideologia cu caracter de genocid, o situaţie care era
reversată în cazul evreilor. Vezi, de asemenea, Michael Phayer, The Catholic Church
and the Holocaust, 1930-1965 (Bloomington: Indiana University Press, 2000), cap. 2. 
28
Rossino, Hitler Strikes Poland, p. 197, 226. 
29
Fritzsche, Life and Death, p. 158. 
30
Bessel, Nazism and War, p. 93. 

84
Procesul de luare a deciziilor, în context

Cu toate că ocupaţia nazistă a URSS-ului a fost descrisă minuţios de


către cercetători, care au plecat de la lucrările lui Robert Koehl, Alexander
Dallin, precum şi ale altora,31 argumentele acestora dezvăluie faptul că războiul
pentru Lebensraum nu poate fi separat de Holocaust. Dizolvarea „iudeo-
bolşevismului” a mers mână în mână cu planurile grandioase privind expulzarea
zecilor de milioane de slavi pentru ca ideea paradisului german imaginat de
către Himmler să poată progresa. Extazul victoriei rapide din Polonia a dat
potenţat anticipaţia fanteziilor radicale din 1941, iar conştientizarea că Uniunea
Sovietică nu avea să capituleze chiar atât de uşor a avut rolul de a spori îndâr-
jirea naziştilor de a le concretiza, după cum subliniează Fritzsche, împăcându-i
astfel pe Browning şi Burrin:

Atât încrederea totală în victoria germană şi în realizarea planurilor imperiale


grandioase în perioada postbelică şi mobilizarea din ce în ce mai disperată
împotriva a ceea ce a devenit o coaliţie mondială de duşmani în decembrie
1941, au jucat un rol important în configurarea politicii germane. Euforia a stat
în spatele conceperii măsurilor antievreieşti care deveneau tot mai radicale, în
timp ce perspectiva înfrângerii a consolidat implementarea acestora.32

Cea mai importantă realizare din istoriografia recentă a procesului ce a


condus la „Soluţia Finală” nu a constat, prin urmare, numai în demonstrarea că
soluţia teritorială era luată în serios de către conducerea nazistă, o afirmaţie fără
prea mult sens atunci când punctul de vedere intenţionalist prevalase (atunci
când aceasta trebuia înţeleasă ca o modalitate de distragere a atenţiei
Judenreferat-ului Ministerului Afacerilor Externe de la paşii mai radicali
întreprinşi de către SS). Mai mult – şi aici îi vedem pe istoricii empirişti făcând
un important salt imaginativ –, consensul pare să fie acela că o n-ar trebui să
distingem foarte net între politicile iniţiale privind deportările în „rezervaţii” şi
cele ulterioare privind exterminarea, întrucât ambele erau genocidale. Longerich,
de exemplu, scrie că problema pe care o astfel de distincţie o aduce cu sine este
aceea că „pierde din vedere nucleul planurilor administratorilor nazişti ai
politicii privind evreii”, deoarece „soluţia teritorială fusese mereu o ,soluţie
finală, având în vedere că viza uciderea marii majorităţi a evreilor”.33 În mod
similar, Browning scrie că Planul Madagascar, care „a strălucit ... ca un meteorit
spectaculos pe cerul politicii naziste privind evreii, doar pentru a se stinge
brusc”, a fost „un pas psihologic semnificativ spre Soluţia Finală”. Cu toate că

31
Robert Koehl, RKFDV: German Resettlement and Population Policy 1939-1945. A
History of the Reich Commission for the Strenghtening of Germandom (Cambridge,
MA: Harvard University Press, 1957); Alexander Dallin, German Rule in Russia
1941-1945: A Study of Occupation Policies (Londra: Macmillan, 1957). 
32
Fritzsche, Life and Death, p. 180. 
33
Longerich, Politik der Vernichtung, p. 579. 

85
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

circumstanţele războiului – incapacitatea de a asigura rutele maritime din


Oceanul Indian – au dus la abandonarea rapidă a planului, Browning susţine că
„punerea în practică a acestui plan ar fi fost o operaţiune criminală”. Himmler a
scris, „Doresc să elimin în totalitate însuşi conceptul de „evreu”, prin crearea
posibilităţii emigrării pe scară largă a evreilor în Africa sau într-o altă
colonie”.34 Planul Madagascar dezvăluie dorinţa de a găsi o soluţie rapidă la
„problema evreiască” în 1940; acesta a fost doar un mic pas de la un plan cu
caracter de „genocid prin implicaţiile sale” la un genocid pe scară largă şi la
nivel continental.35 Ceea ce s-a schimbat în 1941 a fost mai degrabă concepţia
de ansamblu a unui plan cu caracter de genocid decât o politică mai limitată a
cărei intenţii genocidale erau încă într-o oarecare măsură ascunse, probabil în
mod inconştient.

Ghetourile

În lumina acestei schimbări din cadrul planului genocidal, politica


nazistă privind ghetoizarea este mai clară. Infama Schnellbrief (telegramă) a lui
Heydrich către comandanţii unităţilor Einsatzgruppen din 21 septembrie 1941,
în care acesta ordona concentrarea evreilor în oraşe, de preferinţă în apropierea
nodurilor feroviare, este binecunoscută. Ea menţionează în mod explicit că
„trebuie să se facă distincţie între: 1. Scopul final (care va necesita perioade
îndelungate de timp) şi 2. Etapele care conduc la concretizarea acestui scop
final (care vor fi executate în intervale de timp scurte)”.36 Cu toate că „scopul
final” ar putea fi interpretat drept eufemism pentru omorul în masă, este foarte
puţin probabil că, în septembrie 1939, acest scop făcea referinţă la altceva decât
la deportări. În plus, Heydrich lăsase arajamentele necesare instituirii ghe-
tourilor la latitudinea autorităţilor locale, rezultat fiind că procesul s-a întins pe
o perioadă de timp îndelungată, cu rezultate diferitele locaţii implicate. Cu toate
acestea, dacă ţinem seama părerea actuală a istoricilor privitoare la soluţia
teritorială, s-ar putea presupune că, chiar dacă Heydrich nu putuse anticipa
camerele de gazare sau împuşcarea în masă în 1939, un plan de deportare a
evreilor către o destinaţie nespecificată din est ar trebui privit ca având în sine

34
Himmler, „Denkschrift” (28 mai 1940), în Ursachen und Folgen, eds. Herbert Michaelis
şi Ernst Schraepler (Berlin, n.d.), doc. 2879d. 
35
Browning, Origins, pp. 88-89. 
36
Yitzhak Arad, Yisrael Gutman şi Abraham Margaliot, eds., Documents on the Holocaust:
Selected Sources on the Destruction of the Jews of Germany, Austria, Poland, and the
Soviet Union, a patra ediţie (Ierusalim: Yad Vashem, 1990), pp. 173-174. 

86
Procesul de luare a deciziilor, în context

caracter criminal.37 Aşdar, se pare că înfiinţarea iniţială a ghetourilor din


Polonia, alături de distrugerea comunităţilor mici (sub 500 de persoane), au fost
considerate măsuri temporare, evreii urmând să fie deportaţi „spre est” odată cu
încheierea războiului. Fritzsche observă că planurile deveneau tot mai radicale
pe măsură ce naziştii deveneau tot mai îndrăzneţi în urma fiecărui succes, însă
realizarea că planurile nu aveau să fie îndeplinite a dus la furie şi la un turnură
spre crima în masă. Dacă viziunea nazistă privind remodelarea imperiului
european în funcţie de rasă nu avea să fie îndeplinită, cel puţin se vor ocupa de
inamicul prim. Ghetourile, prin urmare, au devenit ţarcuri nu ale deportărilor „la
est de Urali”, ci la moarte.
Însă dacă consensul istoriografic actual este că ghetourile din Polonia
nu au fost parte a unui plan premeditat de omor în masă, atunci nu se poate
susţine nici că acestea erau incorporate în politicile criminale ca urmare a creării
deliberate de către administratrii locali a unor circumstanţelor de nesusţinut, cu
intenţia de a recomanda măsuri încă mai radicale. Mai degrabă, demonstrează
Browning, ghetourile erau locuri în care se duceau lupte între „decimatori lenţi”
şi „producţionişti”, cu victoria „temporară şi partială” a celor din urmă. „Atunci
când Berlinul opta în cele din urmă pentru crima în masă”, scrie Browning, „la
nivel local se găseau atât decimatori lenţi dornici de participare, cât şi
producţionişti epuizaţi care fie nu au obiectat atunci când au fost exoneraţi de o
problemă greu de rezolvat, fie se adaptau cu uşurinţă la noua situaţie”.38 Cu alte
cuvinte, deşi unele grupuri de nazişti au disputat rolul ghetourilor pe termen
scurt, tot aceştia erau nazişti care nu au avut nicio obiecţie, sau cel puţin nu au
făcut cunoscute aceste eventuale obiecţii, împotriva uciderii evreilor. „Raţiunea
economică în favoarea păstrării intacte a ghetourilor n-a fost îndeajuns de
puternică pentru a întoarce politica nazistă antievreiască din punctul ei cel mai
radical al uciderii în masă”, scrie Lower.39 Afirmaţia acesteia este reflectată în

37
Dan Michman, „Why Did Heydrich Write the Schnellbrief? A Remark on the Reason
and on Its Significance”, în YVS, 32 (2004), p. 443, susţine că telegrama nu fusese
într-adevăr adresată liderilor Einsatzgruppen-urilor, având în vedere faptul că aceştia
îşi cunoşteau deja sarcinile, ci autorităţilor care erau în afara SS-ului care au primit de
asemenea copii. 
38
Christopher R. Browning, „Before the „Final Solution”: Nazi Ghettoization Policy in
Poland (1940-1941)”, în Ghettos 1939-1945: New Research and Perspectives on
Definition, Daily Life, and Survival: Symposium Presentations (Washington, DC:
Center for Advanced Holocaust Studies, United States Holocaust Memorial Museum,
2005), p. 4. De asemenea Browning, „Nazi Ghettoization Policy in Poland, 1939-
1941”, în The Path to Genocide: Essays on Launching the Final Solution (Cambridge:
Cambridge University Press, 1992), pp. 28-56; Browning, Origins, cap. 4. 
39
Wendy Lower, „Facilitating Genocide: Nazi Ghettoization Practices in Occupied
Ukraine, 1941-1942”, în Life in the Ghettos During the Holocaust, ed. Eric J. Sterling
(Syracuse: Syracuse University Press, 2005), p. 144. Vezi de asemenea Helen Fein,

87
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

cele întâmplate la Łodź, cel mai longeviv dintre ghetouri deoarece servea un
scop „producţionist” sub conducerea lui Arthur Greiser (şi nu, prin urmare, al
RSHA-ului, care ar fi tratat diferit o astfel de concentrare a evreilor pe teritoriul
Reich-ului). La momentul înfiinţării sale, atunci când devenise deja clar că
evreii din Warthegau nu urmau să fie expulzaţi imediat, Regierungspräsident-ul
Friedrich Uebelhoer declara că „Înfiinţarea ghetourilor este o măsură tem-
porară... În orice caz, scopul final trebuie să fie eliminarea acestei ciume”.40
Studierea ghetourilor scoate în evidenţă divizia existentă în istoriografie
dintre cei care studiează făptaşii şi aceia care studiează victimele. După cum am
văzut, primii pun întrebări legate de rolul pe care l-au avut ghetourile în
procesul nazist de luare a deciziilor, îndreptându-şi atenţia mai ales asupra a
ceea ce urma să se întâmple cu ghetourile după încheierea soluţiei teritoriale.
Aceştia din urmă însă, bazându-se pe gama neobişnuit de largă de surse
disponibile (fotografii, jurnale, transcrieri oficiale ale şedinţelor Consiliului
Evreiesc, artefacte ş.a.m.d), examinează ghetourile prin prisma unor instituţii
sociale independente. Scrierile acestora contribuie la cercetările înfloritoare
privind răspunsurile victimelor la persecuţie precum şi la tendinţa de a analiza
Holocaustul ca pe un capitol din istoria evreilor. Deşi contextul general este
aproape mereu avut în vedere, studiile privind victimele au avut tendinţa de a
examina ghetourile ca lumi izolate, independente, iar analizele detaliate ale
acestora au privit, spre exemplu, teatrul ori muzica, religia ori învăţătura,
contrabanda ori conflictele sociale.41 Întrebările privind rolul jucat de către
Judenräte (Consiliile Evreieşti) şi, în special, de către poliţia evreiască, au fost
timp îndelungat dureroase şi dezbinătoare, mai ales în cadrul comunităţilor
evreieşti.42 Dezbaterea privind rezistenţa, cu toate că este mai puţin încărcată

„Genocide by Attrition 1939-1993: The Warsaw Ghetto, Cambodia, and Sudan: Links
Between Human Rights, Health, and Mass Death”, în Health and Human Rights, 2, 2
(1997), pp. 11-45. 
40
Citat în Browning, „Before the „Final Solution”, p. 5. 
41
Vezi Corni, Hitler’s Ghettos, cap. 6. În general despre teatru, vezi Rebecca Rovit şi
Alvin Goldfarb, eds., Theatrical Performance During the Holocaust: Texts,
Documents, Memoirs (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1999). 
42
Pentru un rezumat, vezi Dan Michman, „Jewish Leadership in Extremis”, în HH, pp.
319-340; Michman, Holocaust Historiography: A Jewish Perspective.
Conceptualizations, Terminology, Approaches and Fundamental Issues (London:
Vallentine Mitchell, 2003), pp. 159-175; Michman, „On the Historical Interpretation
of the Judenräte Issue: Between Intentionalism, Functionalism and the Intergrationist
Approach of the 1990s” şi Yisrael Gutman, „The Judenrat as a Leadership”, ambele în
On Germans and Jews under the Nazi Regime: Essays by Three Generations of
Historians, ed. Moshe Zimmermann (Ierusalim: Hebrew University Magnes Press,
2006), pp. 385-97 şi 313-35. Pentru discuţii anterioare, vezi Philip Friedman, Roads to
Extinction: Essays on the Holocaust (New York: Jewish Publication Society of
America, 1980); Isaiah Trunk, Judenrat: The Jewish Councils in Eastern Europe

88
Procesul de luare a deciziilor, în context

din punct de vedere emoţional ca imediat după cel de-Al Doilea Război
Mondial, este încă aprig contestată, iar istoriografia este voluminoasă. Dezba-
terile pe tema definiţiei continuă, abordând îndeosebi problema comparaţiei
dintre rezistenţa „spirituală” sau „culturală” şi cea armată. Metoda conceptelor
alternative, cum ar fi Resistenz (spre deosebire de termenul standard german de
Widerstand) ori Amidah, un cuvânt evreiesc ce înseamnă aproximativ „a lua o
poziţie” a fost propusă în scopul ajutării clarificării diferenţelor conceptuale
dintre revolta înarmată şi sabotajul de dimensiuni mai mici de zi cu zi, ori
supravieţuire.43 Aripa ZZW-ului (źydowski Związek Wojskowy,Organizaţia
Militară Evreiască) aparţinând rezistenţei înarmate evreieşti din Varşovia, for-
mată în principal din sionişti revizionişti – omisă timp îndelungat – şi din
mişcarea de tineret Betar, a fost investigată recent.44 Acţiunile luptătorilor
înarmaţi de la Varşovia au fost analizate în contrast cu organizaţiile ilegale din
Minsk, al căror scop era salvarea evreilor prin ascunderea acestora în pădurile
din Belarus, şi nu moartea eroică.45 Studierea evreilor religioşi (inclusiv a celor

under Nazi Occupation (Lincon: University of Nebraska Press, 1996 [1972]); Raul
Hilberg, „The Ghetto as a Form of Gouvernment”, în Holocaust: Religious and
Philosophical Implications, eds. John K. Roth şi Michael Berenbaum (New York:
Pragon House, 1989), pp. 116-135; Randonph L. Braham, „The Jewish Councils: An
Overview”, în Unanswered Questions: Nazi Germany and the Genocide of the Jews,
ed. Francois Furet (New York: Schocken Books, 1989), pp. 252-274; Aharon Weiss,
„The Hitoriographical Controversy Concerning the Character and Function of the
Judenrats”, în The Historiography of the Holocaust Period, eds. Yisrael Gutman şi
Cynthia Haft, eds., Patterns of Jewish Leadership in Nazi Europe 1933-1945
(Ierusalim: Yad Vashem, 1979). 
43
Robert Rozett, „Jewish Resistance”, în HH, pp. 341-363; Michael R. Marrus, „Varieties
of Jewish Resistance: Some Categories and Comparisons in Historiographical
Perspective”, în Major Changes Within the Jewish People in the Wake of the
Holocaust, ed. Yisrael Gutman (Ierusalim: Yad Vashem, 1996), pp. 269-300; Marrus,
„Jewish Resistance to the Holocaust”, în JCH, 30, 1 (1995), pp. 83-110; Marrus, The
Holocaust in History, cap. 7; Ruby Rohrlich, ed., Resisting the Holocaust (Oxford:
Berg, 1998); Yehuda Bauer, Rethinking the Holocaust (New Haven: Yale University
Press, 2001), pp. 119-166; James M. Glass, Jewish Resistance During the Holocaust:
Moral Uses of Violence and Will (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004). 
44
Moshe Arens, „The Warsaw Ghetto Uprising: A Reappraisal”, în YVS, 33 (2005), pp.
101-142; Arens, „The Jewish Military Organization (ZZW) in the Warsaw Ghetto”, în
HGS, 19, 2 (2005), pp. 201-225; Dariusz Libionka şi Laurence Weinbaum,
„Deconstructing Memory and History: The Jewish Military Union (ZZW) and the
Warsaw Ghetto Uprising”, în Jewish Political Studies Review, 18, 1/2 (2006);
Libionka şi Weinbaum, „A New Look at the Betar „Idyll” in Hrubieszów”, în YVS, 37,
1 (2009), pp. 85-108. 
45
Barbara Epstein, The Minsk Ghetto, 1941-1943: Jewish Resistance and Soviet
Internationalism (Berkeley: University of California Press, 2008); de asemenea Hersh

89
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

ultra-ortodocşi, sau Haredi) – care au reprezentat un procent însemnat din


victimele Holocaustului, dar care au fost neglijaţi de către istorici – este un
domeniu în curs de dezvoltare de o importanţă considerabilă.46
Maturizarea istoriografiei poate fi observată în dezvoltarea unui consens
amplu privitor la faptul că Judenräte nu ar trebui considerate „trădătoare” ori
„colaboratoare” aşa cum erau ele văzute în anii postbelici, încărcaţi din punct de
vedere emoţional.47 Potrivit lui Hilberg, consiliile se confruntau cu „paradoxul
de bază inerent rolulului lor de păstrători ai vieţii evreieşti într-un cadru de
distrugere german” ceea ce înseamnă că „datorită strategiei sale conformiste,
Judenrat-ul se putea dovedi o organizaţie periculoasă tocmai atunci când
funcţiona cel mai lin”.48 Marea majoriate a istoricilor, cu toate că nu au tendinţa
de a ezita, preferă un ton mai puţin combativ, şi subliniează faptul că, în
cuvintele lui Braham, „indiferent de greşelile lor şi de gradul de cooperare şi
colaborare, trebuie să ne amintim că responsabilitatea pentru Holocaust aparţine
aproape în totalitate germanilor şi complicilor acestora din întreaga Europă”.49
Această afirmaţie a lui Braham este susţinută de dovezi. Pe 15 august 1942,
Ephraim Barash, şeful energic al Judenrat-ului din Białystok, s-a adresat

Smolar, The Minsk Ghetto: Soviet-Jewish Partisans Against the Nazis (New
York:Holocaust Library, 1989). 
46
Dina Porat, „Amalek’s Accomplices”. Blaming Zionism for the Holocaust: Anti-Zionist
Ultra-Orthodoxy in Israel During the 1980s”, în JCH, 27, 4 (1992), pp. 695-729; Dan
Michman, „Research on the Problems and Conditions of Religious Jewry under the
Nazi Regime”, în The Historiography of the Holocaust Period, eds. Gutman and
Greif, pp. 737-748; Michman, „The Impact of the Holocaust on Religious Jewry”, în
Major Changes, eds. Gutman şi Saf, pp. 659-707; Michman, Holocaust Historiography:
A Jewish Perspective, pp. 251-299; Thomas Rahe, „Die Bedeutung von Religion und
Religiosität in den nationalsozialistichen Konzentrationslagern”, în Die nationalsozialistichen
Konzentrationslager, eds. Ulrich Helbert, Karin Orth, şi Christoph Dieckmann
(Frankfurt/M: Fischer Taschenbuch Verlag, 2002), Vol. 2, pp. 1006-1022; Gershon
Greenberg, „Ultra-Orthodox Reflections on the Holocaust: 1945 to Present”, în
Contemporary Responses to the Holocaust, eds. Konrad Kwiet şi Jürgen Matthäus
(Westport: Praeger, 2004), pp. 87-121; Judith Baumen-Schwartz, „Pioneers, Teachers,
and Mothers: Ultra-Orthodox Women Among She’erit Hapletah”, în YVS, 36, 1
(2008), pp. 145-179; Havi Ben-Sasson et al., Years Wherein We Have Seen Evil:
Selected Aspects in the History of Religious Jewry During the Holocaust (Ierusalim:
Yad Vashem, 2003), 2 vol. 
47
Michman, „Jewish Leadership in Extremis”, pp. 319-321; Dalia Ofer, „The Strenght
of Remembrance: Commemorating the Holocaust During the First Decade of Israel”,
în Jewish Social Studies, 6, 2 (2000), pp. 24-55, în special pp. 40-44; Roni Stauber,
The Holocaust in Israeli Public Debate in the 1950s: Ideology and Memory (Londra:
Vallentine Mitchell, 2007), cap. 5.
48
Hilberg, „The Ghetto as a Form of Government”, p. 121, 122. 
49
Braham, „The Jewish Councils”, p. 274. 

90
Procesul de luare a deciziilor, în context

Consiliului, şi drept răspuns la întrebarea dacă „autorităţile” ar aproba mărirea


ghetoului de către prin adăugarea de muncitori calificaţi, a declarat: „Aceasta
este o chestiune dificilă. Deciziile nu vor fi luate de către Judenrat, şi nici de
către Comitetul Executiv. Germanii vor fi aceia care vor decide. Cunoşteam
toate aceste lucruri, însă am considerat că este necesar să le aduc în atenţia
Judenrat-ului”.50 În una dintre cele mai perceptive analize privind Judenräte-
urile, Dan Diner subliniează faptul că aceste consilii operau raţional daţi fiind
parametrii de luare a deciziilor în cadrul cărora funcţionau, însă, datorită
controlului nazist, aceste decizii nu au servit intereselor evreilor, ci dimpotrivă.
„Neavând nicio altă alternativă”, scrie Diner, Judenräte „au dirijat inversarea
valorilor generate de către nazişti – valoarea etică a scopurilor şi mijloacelor,
precum şi ipotezele asociate şi general eficiente ale raţionalităţii – împotriva lor
înşişi, precum şi împotriva comunităţilor evreieşti din ghetourile care le erau
încredinţate”. Judenräte, continuă Diner, „se subordonau unei realităţi în care
raţionalitatea acţiunii care avea ca scop autoconservarea a fost transformată, ca
urmare a acelei inversiuni, în autodistrugere”.51
În ciuda consensului predominant potrivit căruia Judenräte au acţionat
în interesul evreilor din grija lor, istoricii au realizat, de asemenea, că expe-
rienţele ghetoizării au fost variate. Martin Dean subliniează faptul că au existat
peste o mie de ghetouri în Europa de Est ocupată de nazişti, printre care se
numărau şi ceea ce acesta numeşte „ghetourile temporare” care despărţeau
evreii de vecinii lor pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de executarea în
masă prin împuşcare a acestora în locuri precum Mar’Ina Gorka, Pukhovichi,
ori Tal’ka din aproprierea Minskului. Mordechai Altshuler a examinat 22 de
ghetouri din cinci oraşe sovietice, constatând că în cinci dintre ele toţi evreii
fuseseră ucişi într-o perioadă medie de 23 de zile de la începutul ocupaţiei
naziste; în nouă în termen de 99 de zile; iar în opt, într-o medie de 295 de zile.
Existenţa ghetourilor sovietice a fost în general scurtă. Despre multe astfel de
locuri se cunosc foarte puţine, acesta fiind motivul pentru care USHMM-ul a
inaugurat un proiect vizând producerea unei enciclopedii în şapte volume
privind cele peste douăzeci de mii de lagăre şi ghetouri din Europa ocupată de
nazişti.52

50
„From the Minute Book of the Bialystok Judenrat”, în Lucy S. Dawidowicz, ed., A
Holocaust Reader (West Orange: Behrman House, 1976), pp. 284-285. 
51
Dan Diner, „Historical Understanding and Counterrationality: The Judenrat as
Epistemological Vantage”, în Probing the Limits of Representation: Nazism and the
„Final Solution”, ed. Saul Friedländer (Cambridge, MA: Harvard University Press,
1992), p. 140. 
52
Martin Dean, „Life and Death in the „Gray Zone” of Jewish Ghettos in Nazi-
Occupied Europe: The Unknown, the Ambiguous, and the Disappeared”, în Gray
Zones: Ambiguity and Compromise in the Holocaust and Its Aftermath, eds. Jonathan

91
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

În unele ţări însă, cum ar fi Germania, n-au existat niciodată ghetouri


închise, iar în altele, în special în Ungaria, existenţa acestora a fost scurtă. Cele
întâmplate în Ungaria nu sunt în conformitate cu tendinţa principală din istoria
ghetourilor, deoarece, observă Tim Cole, aici ghetourile existaseră timp de doar
câteva săptămâni şi fuseseră destinate femeilor, copiilor, şi persoanele în vârstă
evrei, în timp ce bărbaţii fuseseră plasaţi în batalioane de muncă aflate sub
controlul armatei maghiare. În contextul maghiar, ghetoul din Budapesta a fost,
în cuvintele lui Cole, „excepţional”. În primul rând, au existat mai multe
ghetouri în Budapesta, nu unul singur; iar ghetourile din Budapesta „au fost mai
curând «eliberate», nu lichidate”.53 În ceea ce priveşte Transnistria, ghetourile
fuseseră înfiinţate ca urmare a ordinului dat de autorităţile române, independent
de germani. Aici, zecii de mii de evrei au pierit de tifos şi inaniţie. Însă trebuie
remarcat că mulţi dintre evrei au supravieţuit ghetourilor din Transnistria
datorită faptului că, în loc să fie deportaţi sau împuşcaţi, aşa cum s-ar fi
întâmplat dacă ar fi fost lăsaţi în mâinile germanilor, după vara lui 1942 (atunci
când Antonescu şi-a schimbat politica faţă de evrei) aceştia au fost în mare parte
lăsaţi să se descurce singuri. Este remarcabil faptul că în februarie 1942, evreii
din Transnistria au reuşit să înfiinţeze Comisiunea de Ajutorare, care a
contribuit enorm la îmbunătăţirea condiţiilor.54 În Franţa, Belgia şi Ţările de Jos,
naziştii au înfiinţat echivalentele Judenräte-urilor (Union Générale des
Israélites de France, Association des Juifs en Belgique, şi respectiv Joodsche
Raad) însă acestea erau organisme naţionale. În plus, subliniază Michman,
există câteva diferenţe importante: cu toate că Joodsche Raad-ul a fost înfiinţat
în Amsterdam în februarie 1941, în Belgia autorităţile germane instituiseră
Association-ul abia după un an şi jumătate de ocupaţie şi l-au denumit nu
Judenrat, ci Judenvereinigung (Asociaţia Evreilor).55 În Germania, în 1939,
evreii erau înglobaţi în Reichsvereinigung der Juden in Deutschand (Asociaţia

Petropoulos şi John K. Roth (New York: Berghahn, 2005), pp. 205-221; Mordechai
Altshuler, „The Unique Features of the Holocaust in the Soviet Union” în Jews and
Jewish Life in Russia and the Soviet Union, ed. Yaacov Ro’i (Portland: Frank Cass,
1995), p. 175; Geoffrey P. Megargee, ed., The United States Holocaust Memorial
Museum Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, 7 vol. (2009-). 
53
Tim Cole, „Multiple and Changing Experiences of Ghettoization: Budapest, 1944”, în
Life in the Ghettos, ed. Sterling, pp. 146-147. Vezi, de asemenea, Cole, Holocaust
City: The Making of a Jewish Ghetto (New York: Routledge, 2003); Cole, „Building
and Breaching the Ghetto Boundary: A Brief History of the Ghetto Fence in Körmend,
Hungary, 1944”, în HGS, 23, 1 (2009), pp. 54-75. 
54
Dennis Deletant, „Aspects of the Ghetto Experience in Eastern Transnistria: The
Ghettos and Labor Camp in the Town of Golta” în Ghettos 1939-1945, pp. 15-66. 
55
Michman, „Research on the Holocaust in Belgium and in General: History and
Context”, în Belgium and the Holocaust: Jews, Belgians, Germans, ed. Michman
(Ierusalim: Yad Vashem, 1998), pp. 33-35. 

92
Procesul de luare a deciziilor, în context

Evreilor din Germania). Vereinigungen, spre deosebire de Judenräte, s-au


dovedit mai puţin maleabile şi mai puţin dornice de a se ocupa de „munca
murdară” a germanilor, după cum se exprimă Michman.56 În Europa de Vest,
consiliile înfiinţate de către nazişti concurau cu organizaţiile evreieşti existente,
care cu toate că nu fuseseră desfiinţate, îsi pierduseră în mare parte influenţa.
Consistoire Central din Franţa şi Belgia, precum şi echivalentele olandeze ale
acestora, care erau împărţite în comunităţile de evrei sefarzi şi askenazi, nu au
fost cercetate îndeajuns, pe când Reichsvertretung der deuschen Juden
(Reprezentarea în Reich a evreilor germani) care a fost înfiinţată în 1933, a
dispus de o analiză amănunţită.57
Această nevoie de diferenţiere este, de asemenea, foarte clară şi în cazul
Poloniei. Lucrurile stau diferit în ceea ce priveşte Varşovia şi Łodź,58 însă au
început să apară studii extrem de importante privitoare la alte ghetouri, mai cu
seamă cele din Minsk, Lublin, Białystok, Cracovia şi Vilnius. Cele mai multe
dintre ghetourile de pe teritoriul Generalgouvernement-ului fuseseră de fapt
înfiinţate cu puţin înaintea sau după invazia URSS-ului, „cu scopul”, spune Sara
Bender, „de a facilita implementarea Soluţiei Finale a Problemei Evreieşti şi
exploatarea forţei de muncă evreieşti calificate în scopul servirii efortului de

56
Michman, „Research on the Holocaust in Belgium and in General”, pp. 36-37. 
57
De exemplu, Otto Dov Kulka, Deutsches Judentum unter dem Nationalsozialismus,
Vol. 1 (Tübingen: Mohr Siebeck, 1997); Jacques Adler, The Jews of Paris and the
Final Solution: Communal Response and Internal Conflicts, 1940-1944 (New York:
Oxford University Press, 1989); Renée Poznanski, Jews in France During World War
II (Waltham: Brandeis University Press, 2001); Michel Lafitte, Un engrenage fatal:
L’UGIF 1941-1944 (Paris: Liana Levi, 2003). Un jurnal rar al unui lider evreu (al
UGIF-ului in „Zona liberă”) a fost recent publicat în limba engleză: Raymond-Raoul
Lambert, Diary of a Witness 1940-1943 (Chicago: Ivan R. Dee, 2007). 
58
Studiile în limba engleză şi germană privind Varşovia sunt mai puţine decât cele despre
Łodż. Excepţiile majore sunt Kassow, Who Will Write Our History? şi Barbara
Engelking şi Jacek Leociak, The Warsaw Ghetto: A Guide to the Perished City (New
Haven: Yale University Press, 2009). Vezi, de asemenea, Havi Ben-Sasson, „At the
Present Time, Jewish Warsaw is Like a Cemetery”: Life in the Warsaw Ghetto During
the Great Deportation”, în On Germans and Jews, ed. Zimmermann, pp. 353-383;
Michał Grynberg, Words to Outlive Us: Eyewitness Acounts from the Warsaw Ghetto
(Londra: Granta, 2003); şi cele trei articole despre „The Jews of Warsaw”, în YVS, 33
(2005). Pentru studii anterioare, vezi în special Yisrael Gutman, The Jews of Warsaw
1939-1943: Ghetto, Undergound, Revolt (Brighton: The Harvester Press, 1982) şi
numeroasele jurnale şi memorii ale locuitorilor şi luptătorilor din ghetouri, de la
Adam Czerniaków până la Marek Edelman. Pentru discuţii privind lucrările recente
despre Varşovia în limba poloneză, vezi Stola, „New Research on the Holocaust in
Poland” şi Pohl, „War, Occupation and the Holocaust in Poland”. 

93
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

război”.59 În Kielce, spre exemplu, Judenrat-ul fusese înfiinţat în 1939 din


ordinul lui Heydrich, însă ghetoul fusese instituit abia în aprilie 1941, alături de
cele două ghetouri din Radom şi Częstochowa, din districtul Radom al
Generalgouvernement-ului.60 Acesta fusese un ghetou mic şi sărac, care a trăit
în permanenţă cu teama hărţuirii germane, şi care în august 1942 a fost brusc
lichidat.61 În Białystok, care fusese parte din Polonia ocupată de sovietici între
septembrie 1939 şi iunie 1941, 7.000 dintre cei 50.000 de evrei ai oraşului au
fost ucişi, iar restul au fost închişi în ghetou în mai puţin de o lună de la invazia
germană. Datorită eforturilor depuse de către Barash, ghetoul a fost amplasat
într-o zonă de fabrici şi locuinţe acceptabile, iar acesta, alături de Jacob Gens în
Vilna ori Moshe Merin în Sosnowiec, a încercat să transforme ghetoul într-o
unitate productivă cu intenţa, lesne de înţeles, de de a-i asigura viitorul.
Strategia părea să fi dat roade, deoarece locuitorii ghetoului Białystok aflaseră
la începutul anului 1943 că, în timp ce ei rămâneau în viată, evreii din districtul
Białystok (ca spre exemplu cei din din Grajewo, Grondo, Łomza, Sokolovka,
Sokółka, si Wolkowysk) fuseseră deportaţi în lagărele de concentrare. Chiar şi
după Aktion-ul din februarie 1943, în timpul căruia 10.000 de evrei au fost
deportaţi din ghetou la Treblinka şi Auschwitz, în urmă rămâneau încă 30.000
care au continuat să lucreze. Chiar şi aşa, în ciuda logicii evidente a poziţiei lui
Barash – ghetoul era extrem de productiv – germanii au ales să lichideze ghe-
toul Białystok fără niciun advertisment în august 1943 în termen de cinci zile.62
Bender remarcă, în conformitate cu analiza lui Diner, că „din păcate, Barash
căzuse într-o capcană. El nu fusese conştient, şi nici nu fusese informat asupra
faptului că politica germană faţă de evrei nu era bazată pe considerente utilitare
sau raţionale, ori că dorinţele şi înclinaţiile oficialilor germani locali erau ire-
levante”.63 Studiile privind ghetourile din Minsk, Cracovia şi Hrodna dezvăluie
de asemenea diferenţe, factorii importanţi fiind atitudinea Judenrat-ului faţă de
rezistenţa armată, stima cu care locuitorii ghetoului tratau Judenrat-ul, precum
şi tăria autorităţilor locale germane vis-à-vis de SS. Minsk, datorită faptului că
era înconjurat de un gard de sârmă ghimpată şi nu de un zid de cărămidă,
precum şi pentru că era păzit de patrule şi nu santinele în posturi fixe, a avut o
rată de evadare proporţional mai mare. Supravieţuirea acestor evadaţi era

59
Sara Bender, The Jews of Białystok During World War II and the Holocaust (Waltham:
Brandeis University Press, 2009), p. 280. 
60
Sara Bender, „The Białystok and Kielce Ghettos: A Comparative Study”, în Ghettos
1939-1945, pp. 85-86. 
61
Bender, „Białystok and Kielce Ghettos”, p. 90. 
62
Bender, „Białystok and Kielce Ghettos”, p. 90-91. Vezi de asemenea Raul Hilberg,
Perpetrators, Victims, Bystanders: The Jewish Catastrophe 1933-1945 (New York:
Secker & Warburg, 1995), p. 181-2. 
63
Bender, „Biłystok and Kielce Ghettos”, p. 91. 

94
Procesul de luare a deciziilor, în context

facilitată de relaţia bună dintre evreii din ghetou şi bieloruşii locali într-o
asemenea măsură încât Barbara Epstein susţine că „Minskul a fost singurul oraş
în care o organizaţie ilegală semnificativă din afara ghetoului a lucrat cu o orga-
nizaţie ilegală din ghetou în vederea împlinirii acestui scop”.64 Însă, în ciuda
acestor diferenţe, toate studiile confirmă cele pretinse în analizele lui Bender şi
Diner, şi anume că şi atunci când acţionau în ceea ce considerau că era interesul
locuitorilor ghetourilor, Consiliile Evreieşti nu erau cu adevărat la putere; acestea
nu au înţeles şi nici nu ar fi putut înţelege logica distructivă a nazismului.65
Ghetoul despre care s-a discutat cel mai des este Łodź, căruia i-a fost
consacrată recent o serie de publicaţii importante. Sub unele aspecte, Łodź a
reprezentat o anomalie în sistemul ghetourilor, însă tocmai de aceea este de o
importanţă extraordinară, mai ales atunci când luăm în considerare cantitatea
mare de dovezi care a rămas în urma lichidării acestuia (atât dovezi docu-
mentare, cât şi materiale).66 Faptul că studiul idiş influent a lui Isaiah Trunk din
1962 privind acest ghetou, în care aceasta a combinat analiza istorică cu
reproducerea documentelor importante din arhivele YIVO-ului (Institutul
Ştiinţific Idiş), a fost recent publicat în limba engleză, este un indicator al
interesului mărit legat de Łodź, alături de studiul lui Peter Klein privind
administraţia locală germană, în care autorul pune accentul pe „reţelele de
persecuţie” ale făptaşilor, precum şi studiul detaliat al lui Andrzej Strzelecki
privind deportarea evreilor din Łodź la Auschwitz în vara anului 1944, o carte
pe care acesta o consideră un fel de monument.67 Partea referitoare la preşe-
dintele Judenrat-ului, Mordechai Chaim Rumkowski, rămâne la fel de con-
tencioasă, deoarece autorul exemplifică „vasta arie a conştiinţelor mohorâte care

64
Epstein, The Minsk Ghetto, p. 41, 42. 
65
Epstein, The Minsk Ghetto; studiile ebraice recente despre Cracovia (Yael Peled) şi Hrodna
(Tikva Fatal Knaani) sunt discutate de Rozett, „Jewish Resistance”, în HH, p. 351. 
66
Israel Gutman, „The Distinctiveness of the Lodz Ghetto”, în The Last Ghetto: Life in
the Lodz Ghetto 1940-1944, ed. Michael Unger (Ierusalim: Yad Vashem, 1995), pp.
17-34. 
67
Peter Klein, Die „Gettoverwaltung Litzmannstadt” 1940-1944: Eine Dienststelle im
Spannungsfeld von Kommunalbürokratie und staatlicher Verfolgungspolitik
(Hamburg: Hamburger Edition, 2009); Andrzej Strzelecki, The Deportation of the
Jews from the Łodż Ghetto to KL Auschwitz and Their Extermination: A Description
of the Events and the Presentation of Historical Sources (Oświęcim: Auschwitz-
Birkenau State Museum, 2006); Isaiah Trunk, Łodż Ghetto: A History (Bloomington:
Indiana University Press, 2006). Vezi, de asemenea, documentarele importante:
Lucjan Dobroszycki, ed., The Chronicle of the Łodż Ghetto 1941-1944 (New Haven:
Yale University Press, 1984); Alan Adelson şi Robert Lapides, eds., Łodż
Ghetto:Inside a Community under Siege (New York: Viking, 1989). 

95
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

sta între marii înfăptuitori de nenorocire şi victimele pure” a lui Primo Levi.68
Cei mai mulţi dintre istorici ar susţine afirmaţia lui Michal Unger, conform
căreia, în ciuda caracterului neplăcut, Rumkowski nu fusese un trădător;
„colaborarea” acestuia s-a datorat credinţei sale că „ajuta la bunăstarea
evreiască”. De altfel, deportările ar fi avut loc cu sau fără ajutorul său.69
Lucrările Andreei Löw şi a lui Gordon Horwitz contribuie semnificativ
la istoriografia Łodź-ului.70 Ambele reuşesc să combine istoriile făptaşilor şi
victimelor într-un mod care este intens şi totodată emoţionant. Horwitz scoate în
evidesnţă aroganţa lui Rumkowski, citând convingerea acestuia că „niciun
german nu ar îndrăzni să-mi conteste prerogativele, şi nu aş accepta niciodată
un astfel de lucru”. De asemenea, acesta reuşeşte să demonstreze în mod clar că
germanii îl considerau pe Rumkowski „o fiinţă subordonată, un instrument al
politicii germane”, iar ghetoul pe care acesta îl guverna „a continuat să existe
numai atât timp cât superiorii săi germani rămăseseră convinşi că interesele le
erau servite”.71 Inovaţia extrem de importantă a lui Horwitz, asemănătoare „stu-
diilor regionale” pe care le discut mai jos, este menită să demonstreze modul în
care ghetoul s-a dezvoltat în contextul oraşului Litzmannstadt, denumirea pe
care Łodż-ul o primise în aprilie 1941. Litzmannstadt făcea parte din
Warthegau, adică dintr-o parte a Poloniei care fusese incorporată în Reich, şi
era, prin urmare, în curs de germanizare. Rumkowski nu era conştient de faptul
că, în ciuda contribuţiei pe care ghetoul acestuia o aducea la economia germană,
nici ghetourile, nici evreii nu făceau parte din planurile de viitor privind
dezvoltarea Litzmannstadt-ului.
În monografia sa, Löw urmează exemplu lui Friedländer din Nazi
Germany and the Jews, încercând să prezinte victimele „nu ca pe o mulţime
anonimă, ci ca pe nişte persoane care avuseseră o istorie proprie până la
moarte”. Aceasta include surse poloneze şi idiş în cartea sa, un lucru mai puţin
obişnuit în lucrările privind istoria generală a ghetourilor, ca de exemplu cea
aparţinându-i lui Gustavo Corni (care rămâne totuşi cea mai bună sinteză
68
Primo Levi, Moments of Reprive (Londra: Abacus, 1987), p. 171. Vezi, de asemenea,
Levi, The Drowned and the Saved (Londra: Abacus, 1989), pp. 43-51. 
69
Michal Unger, Reassessment of the Image of Mordechai Chaim Rumkowski (Ierusalim:
Yad Vashem, 2004), p. 52; Richard L. Rubenstein, „Gray into Black: The Case of
Modechai Chaim Rumkowski”, în Gray Zones, eds. Petropoulos şi Roth, pp. 299-310,
este mai acuzator; Shmuel Huppert, „King of the Ghetto: Mordechai Haim Rumkowski,
the Elder of Lodz Ghetto”, în YVS, 15 (1983), pp. 125-158. 
70
Lodz: The Last Ghetto in Poland (Ierusalim: Yad Vashem, 2005) a lui Michal Unger
este momental disponibilă numai în limba ebraică. Pentru un rezumat detaliat şi
comparaţie cu lucrarea lui Löw, vezi Samuel Kassow, „The Case of Lodz: New
Research on the Last Ghetto”, în YVS, 35, 2 (2008), pp. 245-266. 
71
Gordon J. Horwitz, Ghettostadt:Łodż and the Making of a Nazi City (Cambridge,
MA: Harvard University Press, 2008), p. 127, 131. 

96
Procesul de luare a deciziilor, în context

disponibilă).72 Cartea acesteia, prin urmare, abordează mai puţin subiectul


dezbaterilor obişnuite – rolul ghetourilor în dezvoltarea procesului de ucidere –
şi se concentrează mai mult asupra reacţiei evreilor la ghetoizare. Pe de altă
parte, Löw intervine totuşi şi în dezbaterile – dominate de către istoricii
israelieni – privind Judenräte şi rezistenţa evreiască. Rezultatul este că lucrările
acesteia oferă o perspectivă neobişnuit de vastă asupra ghetoului, care îmbină
compasiunea pentru viaţa de zi cu zi a locuitorilor ghetoului cu analiza docu-
mentelor privitoare la administraţia nazistă şi, sub dominaţia lui Greiser, la
lichidarea ghetoului. Löw discută numărul surprinzător de mare de oameni de
toate vârstele şi clasele sociale care s-au angajat să scrie despre ghetou şi, alături
de toţi aceştia, speră că lucrarea sa va servi la amintirea celor întâmplate şi, în
cuvintele lui David Patterson, va fi în opoziţie cu „confuzia vieţii şi a mortii”
cauzată de asaltul nazist.73
Mulţi locuitori din ghetou au apelat la scris sau la alte activităţi cul-
turale, fie individual ori în organizaţii comunitare, cu scopul de a risipi această
confuzie. Schiţarea şi înţelegerea răspunsurilor victimelor a reprezentat o între-
prindere istoriografică propriu-zisă, începând cu arhiva Oneg Shabbat, şi, în
special în anii postbelici, în Israel.74 De multe ori activităţile culturale, precum
teatrul ori spectacolele muzicale, sunt considerate forme de rezistenţă, la fel
cum sunt adeseori privite şi activităţile religioase. Literatura din domeniu
privind cultura din ghetouri a devenit tot mai sofisticată în ultimii douăzeci de
ani, asemenea celei privind rezistenţa armată. Însă puţini istorici privesc
activităţile culturale ca pe nişte simple acte de rezistenţă, nesocotindu-le în mod
necesar nici măcar forme ale unei „rezistenţe spirituale”. Ei acceptă într-o
măsură mai mare teoria conform căreia e posibil ca naziştii să fi tolerat astfel de
activităţi culturale ori educaţionale, considerându-le „disidenţe permise” care le
uşurau dominaţia.
Rebecca Rovit argumenteză inspirat ideea că nu poate exista o „expli-
caţie atotcuprinzătoare a unor astfel de spectacole”. „Arta”, observă aceasta,
„avusese numeroase scopuri; spre exemplu, unii dintre gardienii şi oficialii
lagărelor foloseau arta în propriul beneficiu ori pentru a umili prizonierii. Pentru
unii deţinuţi, piesele de teatru erau reconfortante ori reprezentau o evadare
mentală. Iar alţii foloseau arta pentru a dobândi raţii suplimentare ori condiţii de
cazare îmbunătăţite”. Shirli Gilbert, în lucrarea sa privind muzica şi
Holocaustul, abordează un punct de vedere asemănător. Cu toate că este

72
Gustavo Corni, Hitler’s Ghettos: Voices from a Beleaguered Society 1939-1944
(Londra: Arnold, 2002). 
73
Andrea Löw, Juden im Getto: Lebensbedingungen Selbstwahrnehmung, Verhalten
(Göttingen: Wallstein, 2006); David Patterson, „Death and Ghetto Death”, în Life in
the Ghettos, ed. Sterling, p. 164. 
74
Ofer, „The Strength of Remembrance”. 

97
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

adevărat că în unele locuri – în ghetoul din Vilna, spre exemplu – evreii puteau
evada temporar dintr-o realitate dură în timpul concertelor (deşi acest lucru nu
poate fi într-adevăr numit rezistenţă), în altele, precum Sachsenhausen,
experienţa era mai degrabă percepută ca o „tortură muzicală”.75 Deţinuţii evrei
din lagăre erau deseori forţaţi să cânte, iar în ghetouri, observă Gilbert, este
posibil ca activităţile culturale să fi fost acceptate implicit. „Potrivit unei
inversiuni ironice a argumentului privind rezistenţa spirituală”, scrie aceasta
despre ghetoul din Varşovia, „se pare că muzica era una dintre multele activităţi
tolerate de către SS tocmai datorită faptului că, prin distragerea atenţiei victi-
melor de la ceea ce li se întâmpla, orice impuls pe care acestea le-ar fi putut
avea de a rezista, era deviat”.76 Cu toate acestea, trebuie menţionat faptul că
muzica şi teatrul au fost elemente importane în asigurarea coeziunii comunale,
precum şi faptul că în unele cazuri – precum recenziile în limba cehă şi caba-
retele din Theresienstadt – acestea puteau batjocori autorităţile naziste. Piesa de
teatru de revistă a lui Karel Švenk, Last Cyclist (1943), a avut ca protagonist un
dictator care persecuta ciclişti şi care era învins de către un ciclist supravieţuitor
curajos; deşi Consiliul Evreiesc al Bătrânilor a interzis piesa, datorită alegoriei
antinaziste atât de flagrante, Švenk a reuşit să strecoare câteva din cântece în
următoarea sa piesă, The Same but Different.77
Spectacolele muzicale şi teatrale din ghetouri nu se desfăşurau într-un
vid cultural, ci erau legate de tradiţiile familiare. Rovit ne aminteşte că „arta nu
se datora numai încarcerării. Tradiţiile culturale nu dispăruseră în timpul
Holocaustului”,78 deci faptul că oamenii şi-au putut exprima nevoia de
creativitate chiar şi într-un cadru de coşmar, nu ar trebui să fie surprinzător. Cu
toate că, scrie Christoph Daxelmüeller, nu putem probabil să vorbim despre
„cultură” cu referire la lagărele de concentrare, dovezile demonstrează faptul că
nu putem respinge noţiunea în totalitate.79 Dup cum observă Amos Goldberg,
jurnalele personale din timpul Holocaustului sugerează că „individualitatea ca
identitate, continuitate, coerenţă, unitate, precum şi capacitatea de a conferi sens

75
Rebecca Rovit, „Cultural Ghettoization and Theater During the Holocaust: Performance
as a Link to Community”, în HGS, 19, 3 (2005), p. 460; Shirli Gilbert, Music in the
Holocaust: Confronting Life in the Nazi Ghettos and Camps (Oxford: Clarendon
Press, 2005), p. 132. 
76
Gilbert, Music in the Holocaust, p. 37. 
77
Rovit, „Cultural Ghettoization”, p. 471. Vezi, de asemenea, Anne D. Dutlinger, ed.,
Art, Music, and Education as Strategies for Survival: Theresienstadt, 1941-1945 (New
York: Herodias, 2000). 
78
Rovit, „Cultural Ghettoization”, p. 462. 
79
Christoph Daxelmüeller, „Kulturelle Formen und Aktivitäten als Teil der Überlebens-
und Vernichtungsstrategie in den Konzentrationslagern”, în Die nationalsozialistischen
Konzentrationslager, eds. Herbert, Orth şi Dieckmann, Vol. 2, pp. 983-1005. 

98
Procesul de luare a deciziilor, în context

lumii şi sinelui lipsesc aproape în totalitate din aceste naraţiuni”;80 însă dorinţa
găsirii sensului – chiar dacă a fost înfrântă – n-a încetat să existe.
Deşi ghetourile nu marchează punctul culminant al experienţelor trăite
de victimele Holocaustului – întrucât aici oamenii beneficiau de iluzia unei vieţi
autonome care nu exista în lagăre – acest lucru nu înseamnă că realitatea vieţii
din ghetou nu a afectat evreii. Larissa Tiedens susţine că motivul pentru care a
existat o revoltă în Varşovia, dar nu şi în Łodź este acela că locuitorii din
Varşovia îşi pierduseră orice speranţă de schimbare în viitor, nu şi cei din
Łodź.81 Michael Marrus descrie dificultatea vieţii din ghetouri prin calamburul
„timpul uciderii”.82 Ghetourile nu mai sunt analizate prin prisma unor popasuri
în drumul spre moarte din procesul nazist de luare a deciziilor, ci ca fenomene
din istoria evreilor, iar realităţile concurente şi coexistente descrise de către
istorici dezvăluie societăţi complexe, populate de oameni reali, nu de simple
jucării ale naziştilor. Kassow scrie despre arhiva Oneg Shabbat că „a reamintit
posterităţii faptul că în moarte, ca şi în viaţă, evreii din Europa de Est erau un
popor, nu un grup religios ori o comunitate de martiri. Ca orice popor, şi-a avut
eroii şi răufăcătorii săi, şi partea sa de de eşecuri şi succese”.83 Cu toate acestea,
ghetourile, indiferent de tip, aveau un lucru în comun. După cum scrie Bender,
în ciuda diferenţelor dintre ghetouri pe care le investighează în prezent istoricii,
„ghetourile aveau un punct în comun: toate erau condamnate la dispariţie”.84

Studiile regionale

Referindu-se la Ucraina, Brandon şi Lower explică de ce studiile locale


detaliate nu au fost efectuate mai devreme. Alături de dezbaterea intenţionalism-
funcţionalism de lungă durată, principalul obstacol a fost ceea ce aceştia numesc
„sindromul Auschwitz”:

Din motive lesne de înţeles, numeroşi istorici, filosofi şi profesionişti din


ştiinţele politice, precum şi publicul larg, s-au axat asupra centrelor de ucidere
şi pe utilizarea căilor ferate pentru a deporta evreii la Auschwizt-Birkenau,
precum şi la Sobibor, Chelmno, Belzec, Majdanek şi Treblinka, locuri în care
mai bine de 3 milioane de bărbaţi, femei şi copii au fost gazaţi şi incineraţi

80
Amos Goldberg, Holocaust Diaries as Life Stories (Ierusalim: Yad Vashem, 2004). 
81
Larissa Z. Tiedens, „Optimism and the Revolt of the Oppressed: A Comparison of Two
Polish Jewish Ghettos of World War II”, în Political Psychology, 18, 1 (1997), pp. 45-69. 
82
Michael R. Marrus, „Killing Time: Jewish Percetions During the Holocaust”, în The
Holocaust: History and Memory: Essays Presented in Honor of Israel Gutman, eds.
Shmuel Almog et al. (Ierusalim: Yad Vashem, 2001), pp. 10-38. 
83
Kassow, Who Will Write Our History?, p. 386. 
84
Bender, The Jews of Białystok, p. 293. 

99
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

asemănător modului în care o fabrică primeşte şi procesează materii prime,


dispunând apoi de rămşiţe. O invenţie a Germaniei naziste, unică prin
atrocitatea şi criminalitatea sa, Auschwitz a devenit simbolul central al unei
modernităţi deraiate, nadirul civilizaţiei occidentale. Inevitabil, interesul
academic şi public pentru un singur aspect a dus inevitabil la neglijarea altora.
Studiile pe ţări şi cele regionale au trebuit să aştepte.85

Cu toate acestea, datorită consensului la care se ajunsese în urma


dezbaterii anterioare şi înţelegerii faptului că nu existase un singur ordin dat de
către Hitler, precum şi mulţumită accesului la noi materiale arhivistice, căr-
turarii şi-au putut îndrepta atenţia asupra studiilor locale.86 Din cercetările
efectuate de la sfârşitul Războiului Rece încoace, au rezultat studii aprofundate
privind Holocaustul din majoritatea regiunilor din Europa Centrală si de Est.
Trebuie remarcat faptul că, până cu aproximativ un deceniu în urmă, istoricii
cunoşteau foarte puţin despre dezvoltarea politicii cu caracter de genocid din
Generalgouvernement, Wartheland, Ucraina, Belarus, Statele baltice, ori
România. În prezent însă, fiecăruia dintre aceste locuri i-a fost consacrat cel
puţin un studiu major.

85
Ray Brandon şi Wendy Lower, „Introduction”, în The Shoah in Ukraine: History,
Testimony, Memoralization, eds. Brandon şi Lower (Bloomington: Indiana University
Press, 2008), p. 6. 
86
„Studii regionale” include: Walter Manoschek, „Serbien ist Judenfrei”: Militärische
Besatzungspolitik und Judenvernichtung in Serbien 1941-1942 (München: R.
Oldenbourg, 1993); Christian Gerlach, Kalkulierte Morde: Die deutsche Wirtschafts-
und Vernichtungspolitik in Weißrußland 1941-1944 (Hamburg: Hamburger Edition,
1999); Dieter Pohl, Nationalsozialistische Judenverfolgung in Ostgalizien 1941-1944:
Organisation und Durchführung eines staatlichen Massenverbrechens (Munich: R.
Oldenbourg, 1997); Thomas Sandkühler, „Endlösung” in Galizien: Der Judenmord in
Ostpolen und die Rettungsinitiativen des Berthold Bietz (Bonn: Dietz, 1996);
Bernhard Chiari, Alltag hinter der Front: Besatzung, Kollaboration und Widerstand in
Weissrussland, 1941-1944 (Düsseldorf: Droste, 1998); Götz Aly, „Final Solution”:
Nazi Population Policy and the Murder of the European Jews (Londra: Arnold, 1999);
Bogdan Musial, Deutsche Zivilverwaltung und Judenverfolgung im
Generalgouvernement: Eine Fallstudie zum Distrikt Lublin 1939-1944 (Wiesbaden:
Harrasowitz, 1999); Christian Gerlach şi Götz Aly, Das letze Kapitel: Realpolitik,
Ideologie und der Mord an den ungarischen Juden 1944/45 (Stuttgart: DVA, 2000);
Andrej Angrick şi Peter Klein, Die „Endlösung” im Ghetto Riga: Ausbeutung und
Vernichtung 1941-1944 (Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2006); Chad
Bryant, Prague in Black: Nazi Rule and Czech Nationalism (Cambridge, MA:
Harvard University Press, 2007). Vezi, pentru un rezumat, Ulrich Herbert, ed.,
National Socialist Extermination Policies: Contemporary German Perspectives and
Controversies (New York: Berghahn, 2000). 

100
Procesul de luare a deciziilor, în context

Aceste studii au fost în mare parte realizate de către cărturari germani,


multe dintre ele fiind teze de doctorat sau de abilitare (postdoctorale). Prin
urmare, nivelul detaliilor empirice este foarte mare (uneori copleşitor). Însă ceea
ce aceste studii tind să demonstreze este faptul că procesele de luare a deciziilor
la nivel local trebuie înţelese ca o parte semnificativă a procesului prin care
evreii au ajuns să fie izolaţi şi vizaţi. Spre exemplu, în studiul său despre
Wartheland, Michael Alberti demonstrează că decizia înfiinţării ghetourilor din
Łodź şi din alte regiuni din Gau la începutul anului 1940 a fost un rezultat al
faptului că planurile anterioare de deportare a evreilor in Generalgouvernement
trebuiseră anulate, precum şi faptul că aceste decizii nu au fost luate laf Berlin,
ci de către administratorii locali şi regionali. Doar mai apoi, începând cu vara
anului 1941, în urma deciziei privind deportarea evreilor din Altreich şi din alte
părţi la Łodź, ghetourile au fost închise (cu excepţia Łodź-ului), iar evreii din
Warthegau au fost ucişi la Chełmno.87 Lucrurile s-au petrecut diferit în districtul
Radom, acolo unde evreii au fost ucişi ca parte a Operaţiunii Reinhard, iar isto-
ricul regiunii pune mai puţin accent pe procesul de luare a deciziilor la nivel
local, detaliând în schimb modul în care ordinele lui Himmler au fost imple-
mentate de către Globocnik şi personalul acestuia, inclusiv de către „Hiwis”-ii
ucraineni.88
Fireşte, în fond, precum reiese din cele discutate mai sus, aceste studii
sunt centrate decisiv pe autorii crimelor. Acest lucru înseamnă o reconstrucţie
detaliată a desfăşurării politicii genocidale, văzută prin ochii celor care au orga-
nizat ocupaţia şi au executat crimele. Având in vedere cantitatea semnifiativă a
cercetărilor de arhivă, majoritatea efectuate în Europa de Est, această realizare
nu ar trebui subapreciată. Totuşi, acesta rămâne numai o faţetă a poveştii. Din
punct de vedere istoric, subiectul privind populaţiile ocupate este rareori
abordat, în afara cazului când acestea sunt menţionate în roluri de colaboratori,
jefuitori, ori ca supuse muncii forţate. Iar din punct de vedere psihologic,
tradiţia empirică germană, datorită imersiunii totale în materialul factual, poate
da naştere unor aspecte care stau în calea descrierii ororii evenimentelor
discutate. Omer Bartov critică acest tip de studiu regional, pledând pentru o
microanaliză mai detaliată a relaţiilor interetnice din localităţi anume (în cazul
său, Buczaz, din estul Galiţiei). Merită să-l citm pentru a ne face o impresie
asupra schimbărilor importante care se petrec în istoriografie. Cu toate că
studiile regionale numai ce au început să capete însemnătate (câteva au fost
traduse în limba engleză), acestea sunt, în unele privinţe, înlocuite de o nouă
abordare:

87
Michael Alberti, Die Verfolgung und Vernichtung der Juden in Reichsgau Wartheland
1939-1945 (Wiesbaden: Harrasowitz, 2006). 
88
Jacek Andrzej Młynarczyk, Judenmord in Zentralpolen: Der Distrikt Radom im
Generalgouvernement 1939-1945 (Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellscaft, 2007). 

101
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Astfel de lucrări vin în ajutorul stabilirii cadrului genocidului, însă nu sunt


foarte utile în ceea ce priveşte descrierea realităţii din teren a populaţilor
implicate – şi anume, evreii vizaţi pentru exterminare pe de o parte, şi pe de
altă parte vecinii acestora, care au suferit sub ocupaţii străine, însă care, de
asemenea, au profitat uneori de pe urma uciderii evreilor precum şi de pe urma
masacrelor şi a expulzării altor populaţii. Cele mai multe dintre aceste studii nu
recurg la mărturii, ori le utilizează într-un mod vag şi anedoctic; de asemenea,
ele demonstrează arareori vreo cunoaştere a experienţei evreilor, ori a relaţiilor
dintre aceştia şi localnici.89

Ceea ce Bartov cere este un fel de „descriere densă”, termen folosit de


antropologul Clifford Geertz, adică o investigaţie aprofundată care să scoată la
iveală probleme mai largi, inclusiv istoria urei rasiale şi a colaborării inter-
etnice, a regiunilor complexe multilingve şi multietnice, precum şi a rolului
jucat de zonele gri, în care oamenii – în ciuda celor pretinse în naraţiunile
comuniste postbelice şi în cele ale multor supravieţuitori evrei – atât victime cât
şi persectori, sufereau sub o ocupaţie brutală şi furau proprietăţile evreilor ucişi.
Bartov urmăreşte integrarea cercetărilor privind Holocaustul din Europa de Est
cu istoriogafia privind Holocaustul în general, „şi în acelaşi timp, corelarea
istoriei Holocaustului cu istoriile locale ale ţărilor din Europa de Est”.90 acelaşi
timp, corelarea istoriei Holocaustului cu istoriile locale ale ţărilor din Europa de
Est”. Putem deja numi câteva exemple ale unor astfel de lucrări: lucrarea lui
Bartov despre Buceaci, cea a lui Shimon Redlich despre Brzeżany, a lui John
Czaplicka despre Lvov, precum şi cea a lui Holly Case despre Cluj (Koloszvar/
Klausenberg);91 altele sunt în curs de apariţie. În timp ce studiile regionale tind
să supraestimeze importanţa periferiei pentru procesul de luare a deciziilor,
astfel de microistorii demonstrează faptul că studiile locale reprezintă cea mai
bună modalitate de înţelegere a războiului, a ocupaţiei, precum şi a genocidului,
aşa cum au fost ele percepute de către populaţiile europene, în special de către
cele est-europene.
Recent, mai mulţi istorici, în conformitate cu direcţia studiilor regio-
nale, dar şi ca reacţie împotriva accenturării excesive a periferiei, au reafirmat
centralitatea Auschwitz-ului, precum şi punctul culminat al procesului de crimă
în camerele de gazare. Lagărul n-a dispărut niciodată din imaginaţia populară,
în cadru creia a devenit o imagine iconică a Holocaustului. Însă în studiile

89
Omer Bartov, „Eastern Europe as the Site of Genocide”, JMH, 80, 3 (2008), p. 583. 
90
Bartov, „Eastern Europe”, p. 591. 
91
Shimon Redlich, Together and Apart in Brzezany: Poles, Jews, and Ukrainians, 1919-
1945 (Bloomington: Indiana University Press, 20020; John Czaplicka, ed., Lviv: A
City in the Crosscurrent of Culture (Cambridge, MA: Harvard University Press,
2005); Holly Case, Between States: The Transylvanian Question and the European
Idea During World War II (Stanford: Stanford University Press, 2009). 

102
Procesul de luare a deciziilor, în context

academice, atenţia îndreptată asupra periferiei, asupra ocupaţiei din Europa de


Est, a crimelor comise faţă în faţă în 1941-1942, precum şi asupra caracterului
policratic al regimului de ocupaţie, a dus în ultimii ani la mutarea accentului
asupra altor probleme. Prin urmare, ar trebui în primul rând remarcat faptul că
Auschwitz-ul (Oświęcim) se pretează foarte bine la tratamentul „studiilor
regionale”; lagărul este situat în Ostoberschlesien (Silezia Superioară de Est), o
parte din Polonia, care în urma unor deliberări, fusese anexată Reich-ului, iar
prin urmare regiunea a fost supusă întregului invenar de măsuri privind „gestio-
narea populaţiei” la care naziştii se angajaseră. Evreii nu au fost singurii per-
secutaţi – fuseseră expediaţi din Oświęcim, un oraş care număra între 7000 şi
8000 de evrei înainte de 1939 (şi unde se afla cea mai mare fabrică de votcă din
Polonia) –, iar apoi aduşi înapoi pentru a fi ucişi în 1943 (relativ târziu, în ciuda
proximităţii lagărului, deoarece evreii din Silezia Superioară de Est fuseseră
supuşi muncii forţate). Polonezii catolici au fost de asemenea „relocaţi”, iar
Auschwitz-ul a fost desemnat un „oraş model” al reaşezării etnice germane.92
Peter Hayes observă ca Auschwitz-ul a devenit lagărul emblematic deoarece
„devenise un ansamblu al elementelor principale ale politicii de germanizare din
estul cucerit: un lagăr de concentrare pentru persoanele mutate, un „oraş model”
pentru înlocuitorii acestora, şi o fabrică uriaşă unde, cel puţin pentru o perioadă
de timp şi în termeni foarte diferiţi, ambele grupuri găseau locuri de muncă”93
Aceste constatări sunt importante, însă după cum subliniază Michael
Thad Allen subliniează, un „studiu regional” privind Auschwitz-ul riscă şi să
exagereze rolul jucat de participanţii periferici. „Cu toate că”, scrie acesta,
„prima generaţie socotea Holocaustul o catastrofă a societăţii organizate mo-
derne, studiile regionale insinuează contrariul”.94 La rândul său, Allen probabil
supraestimează măsura în care studiile regionale subliniează discontinuităţile şi

92
Robert Jan Pelt şi Debórah Dwork, Auschwitz 1270 to the Present (New Haven: Yale
University Press, 1996); Sybille Steinbacher, „Musterstadt” Auchwitz: Germanisie-
rungspolitik und Judenmord in Ostoberschlesien (München: K. G. Saur, 2000);
Steinbacher, Auschwitz: A History (Londra: Penguin, 2005); Steinbacher, „In the
Shadow of Auschwitz: The Murder of the Jews of East Upper Silesia”, în National
Socialist Extermination Policies, ed. Herbert, pp. 276-305; Franciszek Piper, „Die
Rolle des Lagers Auschwitz bei der Verwiklichung der nationalsozialistischen Ausrot-
tungspolitik: Die doppelte Funktion von Auschwitz als Konzentrationslager und als
Zentrum der Judenvernichtung”, în Die nationalsozialistischen Konzentrationslager,
eds. Herbert, Orth şi Dieckmann, Vol. 1, pp. 390-414. 
93
Peter Hayes, „Auschwitz, Capital of the Holocaust”, în HGS, 17, 2, (2003), p. 343.
Hayes este de părere că Steinbacher exagerează importanţa factorilor de termen scurt
în ridicarea la proeminenţă a lagărului. 
94
Michael Thad Allen, „Not Just a „Dating Game”: Origins of the Holocaust at Auschwitz
in the Light of Witness Testimony”, în GH, 25, 2 (2007), p. 166, referindu-se la
lucrările lui Pohl şi Sandkühler. 

103
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

procesele de luare a deciziilor locale şi ad-hoc, însă în acelaşi timp pune o în-
trebare importantă: „a rezultat Holocaustul la Auschwitz din sinteza distinctivă a
tehnologiei moderne, a ştiinţei, a corporaţiilor şi a statului, ca părţi integrale ale
matricii societăţii industriale? Sau fuseseră camerele de gazare un simplu
accident al «expandării misiunii»?”95 Această întrebare a lui Allen nu caută să
conteste relevanţa „sindromului Auschwitz”, definit de Lower şi Brandon; mai
degrabă, aceasta sugerează că lucrările detaliate privind contextul Holocaustului
din Europa de Est nu ar trebui să ascundă faptul că în Berlin avusese loc ade-
văratul proces de luare a deciziilor, precum şi faptul că Auschwitz-ul a repre-
zentat punctul culminat al genocidului nazist. Studiile regionale au înlocuit
imaginea devenită aproape clişeu de crimă industrială, însă n-ar trebui să uităm
că această crimă rămâne etapa finală a procesului de ucidere. Prin examinarea
evoluţiei proiectării şi producţei camerelor de gazare, Allen demonstrează faptul
că a existat „un grad de continuitate al intenţiei şi al proiectării cu mult mai
mare decât se admite în cadrul consensului actual privind Auschwitz-ul”. Mai
mult, „legătura strânsă pe care birourile centrale ale SS-ului din Berlin o aveau
cu diverse locaţii din estul ocupat, precum şi cu subcontractanţii din Hamburg
ori Erfurt” contrastează cu lanţurile de comandă militară fragmentate, ori cu
„radicalizarea cumulativă”.96 Constatarea extrem de importantă a lui Allen este
că crearea camerelor de gazare ale Auschwitz-ului a avut loc între octombie şi
noiembrie 1941, astfel că „Auschwitz-ul nu fusese marginal în timpul etapelor
iniţiale ale Soluţiei Finale”. Acest lucru nu dezminte constatările studiilor regio-
nale, ci le incorporează într-o naraţiune mai largă, care subliniează „conti-
nuitatea, interconectarea şi coordonarea”, şi nu „iniţiativa locală spontană şi
disparată”.97
În ceea ce priveşte semnificaţia studiilor regionale pentru istoriografia
Holocaust-ului în general, ultimul cuvânt ar trebui probabil să îi aparţină lui
Christopher Browning. În cadrul studiului său privind problema centrului şi a
periferiei, în contextul regimului de ocupaţie din Brest-Litovsk, acesta conchide
că:

Iniţiativele locale conforme cu scopul şi politicile regimului – spre exemplu


crimele comise de către Batalionul de Poliţie 309 şi comandoul Tilsit – au fost
adoptate şi instituţionalizate cu promptitudine. Iniţiativele locale – cum ar fi
utilizarea forţei de muncă evreieşti din Brest – care nu erau în conformitate cu
obiectivele pe termen lung şi politicile regimului au fost tolerate temporar şi
înlăturate atunci când a venit momentul. Însă iniţiativele locale care au con-
travenit principiilor politicilor regimului – de exemplu, nereuşita lui Arwed

95
Allen, „Not Just a „Dating Game” ”, p. 167. 
96
Allen, „Not Just a „Dating Game” ”, p. 179. 
97
Allen, „Not Just a „Dating Game” ”, p. 187, 188. 

104
Procesul de luare a deciziilor, în context

Kempf de a închide într-un ghetou evreii din Kovel – au fost zdrobite cu o


severitate draconică.98

Studiile istoricilor privind iniţiativa locală şi domeniul de acţiune au


scos la iveală informaţii despre etapizarea, mecanismele şi înfăptuirea
Holocaustului, care erau necunoscute cu aproximativ douăzeci de ani în urmă.
Însă cel care deţinea adevărata putere era Berlinul, fapt confirmat de istorio-
grafia vastă privind făptaşii.

Făptaşii

La începutul anilor ’80, istoricii puteau pe bună dreptate afirma că „Nu


există un studiu adecvat privind făptaşii Holocaustului”.99 În special în
Germania, Täterforschung (cercetarea făptaşilor) a crescut exponenţial în ulti-
mul deceniu, datorită faptului că generaţiile de după război au început în cele
din urmă să caute răspunsurile la întrebările pe care nu îndrăzniseră să le pună
părinţilor şi bunicilor.100 Diverse lucrări, cum ar fi studiile de pionierat despre
individualităţi – precum biografia lui Werner Best (unul dintre comandanţii
Gestapo-ului, iar mai târziu al ocupaţiei din Franţa şi Danemarca), scrisă de
Ulrich Herbert –, ori studiile privind principalele instituţii – precum cel al lui
Christopher Browning despre Ministerul de Externe, cel a lui Michael Wildt
asupra SD-ul –, precum şi albumele fotografice ale Weltanschauungskrieg-ului
din Europa de Est,101 au dat naştere unei literaturi din domeniu al cărei scop,

98
Browning, Nazi Policy, Jewish Workers, German Killers, p. 142. 
99
Henry Friedlander, „The Perpetrators”, în Genocide: Critical Issues of the Holocaust,
eds. Alex Grobman şi Daniel Landes (Los Angeles: Simon Wiesenthal Center, 1983),
p. 155. 
100
Vezi Gerhard Paul, „Von Psychopathen, Technokraten, des Terrors und „ganz
gewöhnlichen” Deutschen: Die Täter der Shoah im Spiegel der Forschung”, în Die
Täter der Shoah: Fantastische Nationalsozialisten oder ganz normale Deutsche?, ed.
Paul (Göttingen: Wallstein, 2002), pp. 13-90. 
101
Ulrich Herbert, Best: Biographische Studien über Radikalismus, Weltanschauung und
Vernunft, 1903-1989 (Bonn: Dietz, 1996); Christopher R. Browning, The Final
Solution and the German Foreign Office: A Study of Referat D III of Abteilung
Deutschland 1940-1943 (New York: Holmes & Meier, 1978); Michael Wildt,
Generation des Unbedingten: Das Führungskorps des Reichssicherheitshauptamtes
(Hamburg: Hamburger Edition, 2002); Wildt, Generation of the Unbound: The
Leadership Corps of the Reich Security Main Office (Ierusalim: Yad Vashem, 2002);
Klaus-Michael Mallmann, Volker Riess, şi Wolfram Pyta, Deutscher Osten 1939-
1945: Der Weltanschauungskrieg in Photos und Texten (Darmstadt: Wissenschaftliche
Buchgesellschaft, 2003). 

105
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

spune Peter Longerich, este „să ofere explicaţii pentru crima secolului”.102 În
decurs de numai câţiva ani, necunoaşterea şi stereotipurile au fost înlocuite de o
cantiate voluminoasă de informaţii atât de variate şi eterogene, încât orice fel de
afirmaţii generale privind făptaşii sunt aproape imposibil de făcut. Prin urmare,
cu toate că pot fi oferie explicaţii, nu se poate ajunge la un consens dominant.
Dezbaterea a fost declanşată de lucrarea lui Browning, Ordinary Men
(1992), şi s-a dezvoltat în contextul reacţiilor la Hitler’s Willing Executioners a
lui Goldhagen, precum şi al expoziţiei Wehrmacht, de după 1995. Browning a
descris activităţile Batalionului de Poliţie 101 pentru Păstrarea Ordinii în
Polonia, demonstrând astfel cum un grup de oameni care nu făceau parte din SS
şi care proveneau din medii obişnuite, au devenit ucigaşi în masă, ca parte a
procesului de ucidere faţă în faţă din Europa de Est ocupată; astfel, acesta a
confirmat afirmaţia lui Raul Hilberg, că „oamenii obişnuiţi erau constrânşi să
execute sarcini extraordinare”.103 Acesta nu a negat faptul că ideologia avea
importanţă, ci a demonstrat că personalul Batalionului 101 nu era compus din
fanatici nazişti; aceşti oameni deveniseră ucigaşi din motive banale, cum ar fi
presiunea şi dinamica de grup, consumul excesiv de alcool, precum şi datorită
efectelor brutalizante ale războiului. În incheierea studiului său, Browning
observă că: „În aproape fiecare colectiv social, grupul exercită o presiune
extraordinară asupra comportamentului şi stabileşte normele morale”. Acesta
încheie cu întrebarea care a devenit foarte cunoscută: „Dacă membrii
Batalionului de Poliţie 101 de rezervişti au putut deveni criminali în astfel de
circumstanţe, care grup de oameni nu ar putea face acelaşi lucru?”104 De atunci,
cercetările privind problema făptaşilor au încercat să răspundă la această
întrebare prin examinarea „circumstanţelor” şi, mai ales, a motivaţiei ideolo-
gice. La dezvoltarea literaturii din domeniu au participat psihologi sociali,
precum Harald Welzer, James Waller şi Steve K. Baum, dar şi istorici, ca de
pildă, Jürgen Matthäus, Gerhard Paul şi Konrad Kwiet. Literatura din domeniul
psihologiei sociale conchide în mod rezonabil că făptaşii Holocaustului –
precum şi cei ai altor genocide – sunt, în covârşitoarea majoritate, nu sadici, ci
oameni „normali”, aflaţi în situaţii neobişnuite.105 Această relatare situaţionistă

102
Peter Longerich, „Tendenzen und Perspektiven der Täterforschung”, în Aus Politik
und Zeitgeschichte, 14-15 (2 aprilie 2007), p. 7. 
103
Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, rev. end (New Haven: Yale
University Press, 1985), Vol. 3, p. 994. 
104
Christopher R. Browning, Ordinary Men: Reserve Police Battalion 101 and the
Final Solution in Poland (New York: HarperPerennial, 1993), p. 189. 
105
James Waller, Becoming Evil: How Ordinary People Commit Genocide and Mass
Killing (Oxford: Oxford University Press, 2002); Leonard S. Newman şi Ralph
Erber, eds., Understanding Genocide: The Social Pychology of the Holocaust
(Oxford: Oxford University Press, 2002); Paul A. Roth, „Hearts of Darkness:

106
Procesul de luare a deciziilor, în context

este, de acum, acceptată de majoritatea istoricilor, în special când este vorba


despre examinarea făptaşilor de nivel inferior.106
Istoricii completează această explicaţie cu ajutorul descrierilor si-
tuaţiilor deosebite şi a evoluţiei acestora; aceştia aduc în discuţie factorii cul-
turali şi sociali care definesc situaţiile în care se află făptaşii (sau cele pe care şi
le-au creat). Ei au pus în special sub semnul întrebării noţiunea de „normal”; cu
toate că mulţi dintre făptaşi au fost stabili din punct de vedere mental, o mare
parte dintre ei au trecut prin Primul Război Mondial şi prin urmările acestuia,
precum şi prin crizele anilor Republicii de la Weimar, iar sub nazism, au fost
supuşi intensei propagande antisemite, ori au profesat-o ei înşişi. Andrej Angrick
remarcă despre membrii Einsatzgruppe D că „deşi este o afirmaţie speculativă,
iar pentru istorici, riscantă, se poate presupune că, dacă ar fi existat un sistem
diferit, democratic, majoritatea făptaşilor nu ar fi devenit nicodată criminali”.107
Pe de altă parte, Norman Naimark ne reaminteşte, cu privire la ofiţerii şi soldaţii
germani, că: „Printre aceştia se numărau puţini «oameni obişnuiţi»; sau, mai
bine zis, soldaţii germani de rând aveau tendinţa de a avea opinii naziste pu-
ternice, chiar dacă ei însuşi nu erau nazişti”.108 Dovada cea mai grăitoare asupra
„normalităţii” făptaşilor (care este probabil mai înspăimântătoare decât dacă
aceştia ar fi fost „nebuni”) este stabilitatea lor mentală de după război; după
cum notează Konrad Kwiet, „cu câteva excepţii, ucigaşii nu au prezentat

„Perpetrator History” and Why There Is No Why”, în History of the Human Sciences,
17, 2-3 (2004), pp. 211-251; Harald Welzer, Täter: Wie aus ganz normalen Menschen
Massenmörder werden (Frankfurt/M: Fischer, 2005); Steven K. Baum, The
Psychology of Genocide: Perpetrators, Bystanders, and Rescuers (Cambridge:
Cambridge University Press, 2008). 
106
Christian Gerlach, ed., Durchschnittstäter: Handeln und Motivation (Berlin:
Assoziation Schwarze Risse Rote Straße, 2000). 
107
Andrej Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord: Die Einsatzgruppen D in der
südlichen Sowjetunion 1941-1943 (Hamburg: Hamburger Edition, 2003), p. 387. Vezi
de asemenea Angrick, „The Men of Einsatzgruppe D: An Inside View of a State-
Sanctioned Killing Unit in the „Third Reich”, în Ordinary People as Mass
Murderers: Perpetrators in Comparative Perspective, eds. Olaf Jensen şi Claus-
Christian Szejnmann (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2008), pp. 78-96; Angrick,
„Einsatzgruppe D” în Dieter Pohl şi Andrej Angrick, Einsatzgruppen C and D in the
Invasion of the Soviet Union (London: Holocaust Educational Trust, 2000), p. 16-32. 
108
Norman Naimark, „War and Genocide on the Eastern Front, 1941-1945”, în
Contemporary European History, 1, 2 2007), p. 274. Vezi de asemenea Michael
Mann, „Were the Perpetrators of Genocide „Ordinary Men” or „Real Nazis”? Results
from Fifteen Hundred Biographies”, în HGS, 14, 3 (2000), pp. 331-366, şi discuţia
despre lucrările lui Mann în Helmut Walser Smith, The Continuities of German
History: Nation, Religion, and Race across the Long Nineteenth Century (Cambridge:
Cambridge University Press, 2008), pp. 227-228. 

107
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

simptomele manifeste pe tot restul vieţii ale traumei care reprezintă moştenirea
teribilă specifică victimelor supravieţuitoare”.109
Această afirmaţie pare să-i descrie perfect pe Best, Six, ori Paul Werner
Hoppe, comandantul Stutthof-ului, pe care Orth îl consideră un făptaş tipic:
îmbibat cu idei völkisch radicale şi capabil să acţioneze în conformitate cu cal-
cule obiective, raţionale – un „soldat politic” ideal.110 SS-iştii din lagăre,
Gestapo-ul, precum şi „Judenberater”-ul se conformează acestui model de
oameni educaţi care executau crima în masă, iar acelaşi lucru se poate spune şi
despre cei aflaţi cu o treaptă mai jos pe scara ierarhică, adică SSPF si HSSPF
(Führerul SS-ului şi al Poliţiei/ Führerul SS-ului şi Poliţiei Superioare) precum
Erich von dem Bach-Zelewski, Friedrich Jeckeln, Friedrich-Wilhelm Krüger,
Otto Ohlendorf, Fritz Rauter, şi Odilo Globocnik.111 Chiar şi relativ puţin
obişnuitul Erich Koch, Gauleiter al Prusiei Răsăritene şi comisar al Reich-ului
pentru Ucraina, care fusese un administrator extrem de competent mai degrabă
decât un fanatic nazist, a urmat o traiectorie familiară de radicalizare în timpul
Primul Război Mondial, Freikorps şi lupta pentru dominaţia naţional-socialistă.
Succesul acestuia din Prusia Răsăriteană a însemnat că acesta a fost unul dintre
puţinii lideri ai celui de-Al Treilea Reich pe care Hitler l-ar fi sprijinit împotriva
lui Himmler.112 Nu sunt mulţi făptaşi care se încadrează în acest stereotip,
asemeni lui Christian Wirth, care a fost descris ca un om „lipsit de sentimente
ori consideraţie, care trata oamenii – fie ei germani, evrei sau ucraineni – ca pe
nişte numere, sau mai rău”, care „avea un talent excepţional pentru organizare”,

109
Konrad Kwiet, „Perpetrators and the Final Solution”, în The Memory of the
Holocaust in the 21st Century: The Challange for Education, ed. Stephanie
McMahon-Kaye (Ierusalim: Yad Vashem, 2001), p. 80. Vezi de asemenea Klaus-
Michael Mallmann şi Andrej Angrick, eds., Die Gestapo nach 1945: Karrieren,
Konflikte, Konstruktionen (Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2009). 
110
Despre Hoppe, vezi Karin Orth, Die Konzentrationslager-SS: Sozialstrukturelle
Analysen und biographische Studien (München: Deutscher Taschenbuch Verlag,
2004), pp. 217-221. Vezi, de asemenea, discuţia lui Orth despre Hoppe, „Die
Kommandanten der nationalsozialistichen Konzentrationslager”, în Die nationalso-
zialistichen Konzentrationslager, eds. Herbert, Orth, şi Dieckmann, Vol. 2, pp. 755-
786. Merită să luăm în considerare comentarile lui Miroslav Kárný din următorul
capitol al volumului („Waffen-SS und Konzentrationslager”, pp. 787-799), conform
cărora aceşti „soldaţi politici” de tip ideal au devenit cu totul mai josnici şi brutali in
faţa realităţii lagărelor-pe care însuşi aceşti „soldaţi politici” le creaseră. 
111
Ronald Smelser şi Enrico Syring, eds., Die SS: Elite unter dem Totenkopf. 30
Lebensläufe (Paderborn: Schöningh, 2000) pentru unii dintre aceştia. 
112
Ralf Meindl, Ostpreußens Gauleiter: Erich Koch-eine politische Biographie
(Osnabrück: Fibre, 2007). 

108
Procesul de luare a deciziilor, în context

care „a dispreţuit şi abuzat oamenii” şi care „ura evreii cu o înverşunare de


neînchipuit”.113
În studiul său privind „emisarii lui Eichmann”, Claudia Steur scrie că
„se poate spune că modalitatea de operare a Judenberater-ului era marcată de o
radicalizare în creştere şi de perfecţionism”.114 Potrivit lui Steur, aceşti emisari
pot fi împărţiţi în două grupuri: cei care aveau legături strânse cu Eichmann şi
cei care nu aveau. Printre membrii primului grup se numărau Theodor
Dannecker, Dieter Wisliceny, Alois Brunner, Fritz Bosshammer, şi Franz
Abromeit. Din cel de-al doilea grup făceau parte Kurt Asche, Wilhelm Zoepf,
Heinz Röthke, Anton Burger, Gustav Richter, Hermann Krumey, şi Otto
Hunsche. Toţi aceştia fuseseră născuţi între 1905 şi 1913, fuseseră copii în
timpul Primului Război Mondial şi ajunseseră la maturitate după război. Aceştia
reprezintă exemple clasice ale celor cărora crizele Republicii de la Weimar au
făcut pământul să le fugă de sub picioare: „Majoritatea Judenberater-ilor
proveneau din clasa de mijloc, care fusese dur afectată de criză”. Cei mai mulţi
dintre aceştia erau oameni de afaceri care se alăturaseră NSADP-ului între 1930
şi 1933. O combinaţie între oportunitism şi dorinţa de statut social pare să fi re-
prezentat temeiul principal al participări lor: „Motivul principal din spatele
implicării acestora în uciderea evreilor a fost dorinţa de putere, respect şi ascen-
denţă socială”. Bosshammer, spre exemplu, socotea măsurile luate împotriva
evreilor „teribile şi neomeneşti” şi se declara şocat de faptul că „trebuia să
devină angajat al Judenreferate-ului”. Cu toate acestea însă, acesta a acceptat
slujba: „Numai prin „supunere necondiţionată” se poate ajunge la poziţia de
Regierungsrat”. În raport cu superiorii lor, scrie Steur, „aceşti oameni se supu-
neau orbeşte ordinelor zilnice şi se identificau complet cu statul lui Hitler”.115
Globocnik, subiectul unei biografii recente, este probabil cel mai ieşit
din comun, deoarece a permis propriului fanatism ignore orice idee de admi-
nistraţia birocratică lipsită de implicare emoţională; retrogradarea sa din funcţia
de Gauleiter al Vienei (datorită coruţiei) la cea de comandant al Poliţiei SS din
Lublin a fost cea care a dat frâu liber instinctelor sale antisemite violente, pe
măsură ce devenea profund implicat în activităţile unităţilor Einsatzgruppen în
URSS, după care devenea, la scurtă vreme, cea mai importantă figură a

113
Michael Tregenza, Christian Wirth: Inspekteur des SS-Sonderkommandos „Aktion
Reinhard” (1993, manuscris dactilografiat păstrat la Wiener Library, Londra), p. 1,
citându-l pe Franz Suchomel. 
114
Claudia Steur, „Eichmanns Emissäre: Die „Judenberater” in Hitlers Europe” în Die
Gestapo im Zweiten Weltkrieg: „Heimatfront” und besetztes Europe, eds. Gerhard
Paul şi Klaus-Michael Mallmann (Darmstadt: Primus, 2000), pp. 403-436, aici 431. 
115
Steur, „Eichmanns Emissäre”, pp. 431, 432, 433, 434. Despre Dannecker, vezi Steur,
Theodor Dannecker: Ein Funktionär der „Endlösung” (Essen: Klartext, 1997). 

109
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Operaţiunii Reinhard.116 Dovezile empirice oferite de Orth, Herbert, Steur şi


alţii vin în sprijinul noţiunii de „demoni culţi” cu referire la făptaşi. Pe de altă
parte, cercetările recente ne duc înapoi la afirmaţia lui Browning conform căreia
nu toţi făptaşii au fost ideologi radicali; în ceea ce priveşte unităţile
Einsatzgruppen, spre exemplu, în eşaloanele inferioare celui de conducere,
îndeosebi odată ce se trecuse la utilizarea serviciului militar obligatoriu şi al
colaboratorilor locali în vederea creşterii numerice, putem vorbi despre un grup
eterogen.117
Recunoaşterea eterogenităţii făptaşilor semnifică, printre altele,
creşterea recunoaşterii de către istorici a importanţei rolului jucat de către femei.
Cu toate că numai aproximativ 3.500 dintre gardieni erau femei (aproximativ
10% din total), instruite la Ravensbrück, despre cele mai multe dintre ele se
cunosc foarte puţine. Cu toate acestea, literatura din domeniu s-a extins, iar în
prezent există lucrări de sinteză referitoare la femeile făptaşe, precum şi aşa-
numita Historikerinnenstreit (disputa istoricilor femei) iniţiată în Germania,
privitoare la modul în care aceste femei ar trebui percepute – ca victime ale
ideologiei bărbaţilor, ori ca făptaşi în măsură, chiar şi sub nazistm, să acţioneze
în calitate de agenţi liberi. Femeile, arată cele mai recente cercetări, au avut
roluri numeroase, precum şi şansa de a-şi pune aceste roluri în practică.118
Prin urmare, cercetările din prezent încearcă să găsească un echilibru
între factorii organizaţionali şi situaţionali pe de o parte şi cei ideologici, pe de
alta. Însă, fireşte, aceşti factori se suprapun, mai ales atunci când vine vorba
despre o organizaţie cum este poliţia, care fusese supusă instruirii ideologice
masive. Cu toate acestea, cei mai mulţi istorici sunt de părere că accentul pus
exclusiv pe ideologie, ca şi cum acesta ar proveni de nicăieri şi nu ar dispune de
un cadru organizatoric, nu reprezintă o modalitate optimă de a înţelege cele
întâmplate. Edward Westermann, spre exemplu, referindu-se la Batalioanele de
Poliţie pentru Păstrarea Ordinii din Europa de Est ocupată, scrie că
„desconsiderarea culturii organizaţionale a Poliţiei în Uniformă în favoarea
116
Berndt Rieger, Creator of Nazi Death Camps: The Life of Odilo Globocnik (Londra:
Vallentine Mitchell, 2007). Din păcate, autorul pare mai interesat de viaţa personală a
lui Globocnik decât în contextul mai cuprinzător necesar unui „biografii politice”. 
117
Klaus-Michael Mallmann, „Menschenjagd und Massenmord: Das neue Instrument
der Einsatzgruppen und-kommandos 1938-1945”, în Die Gestapo in Zweiten
Weltkrieg, eds. Mallmann şi Paul, p. 304. 
118
Dintre multele publicaţii, vezi de exemplu: Kathrin Kompisch, Täterinnen: Frauen
im Nationalsozialismus (Köln: Böhlau, 2008); Christina Herkommer, „Women under
National Socialism: Women’s Scope for Action and the Issue of Gender”, şi Irmtraud
Heike, „Female Concentration Camp Guards as Perpetrators: Three Case Studies”,
ambele în Ordinary People as Mass Murderers, eds. Jensen şi Szejnmann, pp. 99-119
şi 120-142; Susannah Heschel, „Does Atrocity Have a Gender? Feminist Interpretations
of Women in the SS”, în Lessons and Legacies, Vol. 6, ed. Diefendorf, pp. 300-321. 

110
Procesul de luare a deciziilor, în context

găsirii motivului din spatele participării acesteia la desfăşurarea genocidului,


reprezintă o gravă omisiune”. Acest argument – o critică evidentă la adresa lui
Goldhagen – este bazată pe două constatări: „militarizarea” poliţiei începând cu
1933 şi procesul psihologic şi fizic de „contopire” a poliţiei în uniformă cu SS-
ul începând cu iunie 1936, atunci când Himmler prelua conducerea poliţiei
unificate. Aceste iniţiative, ne asigură Westermann, „explică într-o măsură
semnificativă modul în care poliţiştii individuali şi batalioanele de poliţie au
devenit instrumente ale anihilării”.119 În calitate de comandant al poliţiei în
uniformă, Kurt Daluege declara în septembrie 1938: „Este doar o chestiune de
timp până când întreaga poliţie va fuziona cu SS-ul, rezultatul fiind unitate
permanentă va lua naştere”.120 Şi într-adevăr, „Batalioanele de poliţie care
sosiseră în Uniunea Sovietică în vara anului 1941 erau conduse de ofiţeri şi
seniori înrolaţi, care datorită mediului de proveninţă, instruirilor, precum şi
culturii organizaţionale din cadrul poliţiei, erau pregătiţi pentru un război de
exterminare în est”.121 ” Ele s-au achitat corespunzător de sarcini, Daluege feli-
citându-l pe Himmler afirmând că, „Pentru Adolf Hitler, acest corp al SS-ului şi
poliţiei reprezintă lupta sa pentru o Germanie, o Europă, precum şi o pentru o
lume mai bune. Sarcina lor [a SS-ului şi a corpului de poliţie] este anihilarea
duşmanilor völkisch-ului şi ai naţiunilor conştiente din punct de vedere
rasial”.122 Westermann ajunge din nou la concluzia că ideologia a jucat un rol
important, însă încearcă să o prezinte nu ca pe rezultatul unui sistem de
convingeri naţionale înnăscute, ci al unor cadre instituţionale organizate în mod
deliberat la care oamenii aderau de bunăvoie; astfel acesta încercă să evite
„concentrarea asupra pădurii ideologice în detrimetrul pierderii din vedere a
copacilor individuali ai cauzelor reprezentae de oameni”.123
Acelaşi sentiment de complexitate – şi, prin urmare, o aderenţă mai pro-
nunţată la comportamentul uman – informează discuţiile recente privind „cri-
minalii de birou” versus „criminalii activi”. Imaginea criminalilor de birou, pre-
dominantă între anii ’60 şi ’90, a fost strâns legată de noţiunea funcţionalistă
de „genocid industrial” şi reticenţa promotorilor acesteia de a se confrunta cu
brutalitatea evenimentelor. Această diviziune este nejustificată, deoarece perso-
najele considerate „criminali de birou” – Eichmann şi personalul său – erau

119
Edward B. Westermann, „Shaping the Police Soldier as an Instrument for
Annihilation”, în The Impact of Nazism: New Perspectives on the Third Reich and Its
Legacy, eds. Alan E. Steinweis şi Daniel E. Rogers (Lincoln: University of Nebraska
Press, 2003), p. 131. 
120
Citat în Westermann, „Shaping”, p. 137. 
121
Westermann, „Shaping”, p. 144. 
122
Daluege citat în Westermann, „Shaping”, p. 145. 
123
Edward B. Westermann, „Ordinary Men” or „Ideological Soldiers”? Police Battalion
310 in Russia, 1942”, în German Studies Review, 21, 1 (1998), p. 42. 

111
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

activ implicate în implementarea politicilor criminale pe tot întinsul Europei


ocupate.124 În mod similar, conform politicii de rotaţie a RSHA-ului, două
treimi dintre comandanţii Gestapo-ului – care proveneau din clasa de mijloc,
erau educaţi (aproape jumătate dintre ei deţineau doctorate în drept) şi reuşiseră
să evite serviciul militar între 1914 şi 1918, au fost „implicaţi activ, în calitate
de comandanţi ai Einsatzgruppen şi Einsatzkommandos, precum şi de lideri ai
Stapo- şi Sipo-posturilor, în uciderea în masă a populaţiei evreieşti din regiunile
ocupate”.125 În mod clar, concentrarea exclusivă fie asupra eficienţei birocratice,
fie asupra pasiunii rasiste radicale reprezintă o eroare, având în vedere faptul că
nazismul în acţiune a reuşit să le combine cu atât de mult succes. George
Browder este de părere că: „«ideologul dedicat» şi «birocratul banal» pot repre-
zenta chiar o falsă dihotomie; în cel mai bun caz, aceste două noţiuni sunt
extremele unui spectru multidimensional al făptaşilor”.126
Cu toate că se concentrează asupra ideologiei într-o măsură mai mare
decât Browning, aceste cercetări par să confirme o perspectivă neo-funcţio-
nalistă din două motive. În primul rând, accentul este în mare măsură pus pe
deciziile luate la periferie, nu pe cele de la Berlin. Iar în al doilea rând, suge-
rează faptul că politica s-a dezvoltat mai curând în zigzag decât prin urmarea un
plan prestabilit. Pe de altă parte, aceste puncte de vedere sunt contrabalansate de
faptul că multe dintre studiile respective reafirmă întâietatea ideologiei, în
sensul că aceşti „oameni obişnuiţi” eterogeni (precum şi numărul mai mic de
carierişti nazişti dedicaţi, mai puţin obişnuiţi) au operat într-un cadru saturat de
antisemitism, rezultatul fiind acela că acţiunile lor nu aveau nevoie de
îndrumare, deoarece ei ştiau deja cu claritate care le erau ţintele. Fie că e vorba
despre ideologi dedicaţi ori criminali Exzesstäter, eterogenitatea generaţională,

124
David Cesarani, Eichmann: His Life and Crimes (Londra: William Heinemann,
2004); Hans Safrian, Die Eichmann-Männer (Viena: Europaverlag, 1993); Yaacov
Lozowick, Hitler’s Bureaucrats: The Nazi Security Police and the Banality of Evil
(Londra: Continuum, 2002). Lozowick nu este în totalitate la curent cu cele mai
multe dintre cercetările privind făptaşii, considerându-şi subiectele „monştrii” în
maniera stereotipurilor postbelice; vezi recenzia lui George Browder, „No Middle
Ground for the Eichmann Männer?”, în YVS, 31 (2003), pp. 403-424. Pentru un
exemplu excelent despre un participant care a fost atât un ucigaş de birou cât şi un
adevărat ucigaş, vezi Jürgen Matthäus, „Georg Heuser-Routinier des sicherheitspo-
lizeilichen Osteinsatzes”, în Karrieren der Gewalt: Nationalsozialistische
Täterbiographien, eds. Klaus-Michael Mallmann şi Gerhard Paul (Darmstadt:
Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 2004), pp. 115-125. 
125
Paul, „Von Psychopathen”, p. 45. Vezi de asemenea Steur, „Eichmanns Emissäre”
pentru commentarii asemănătoare privind Judenberater-ul, în special Dannecker şi
Brunner, care au îmbinat birocraţia şi dedicarea ideologică cu o brutalitate rară. 
126
George C. Browder, „Perpetrator Character and Motivation: An Emerging Consensus?”,
HGS, 17, 3 (2003), p. 495. 

112
Procesul de luare a deciziilor, în context

socială, religioasă, educativă şi ideologică a acestora nu a stat în calea pro-


ducerii unui grup omogen de victime: „În prima etapă, Shoah-ul s-a dovedit a fi
un act colectiv executat prin diviziunea muncii la scară europeană, la care cele
mai variate grupuri de făptaşi au participat cu devotament”.127 În ciuda faptului
că membrii lor proveneau din medii diferite, „Einsatzgruppen au avut un efect
criminal „omogen” înfricoşător, astfel încât niciun punct terminus al poftei lor
de cucerire ori al posibilităţii de a o satisface nu puteau fi anticipate din
perspectivă geopolitică sau militară în iarna anului 1941-1942”.128 Aceasta este
o concluzie la care ajunge şi Browning într-un studiu ulterior privind Poliţia
pentru Păstrarea Ordinii: „În mod evident, Poliţia Germană pentru Păstrarea
Ordinii nu era o organizaţie monolit”, scrie Browning, „însă, în cele din urmă,
diversitatea atitudinilor şi motivelor a fost irelevantă”.129
Această combinaţie între „neofuncţionalism” şi „reîntoarcerea ideo-
logiei” este cel mai bine descrisă în examinările detaliate ale evoluţiei proce-
sului de ucidere aşa cum s-a petrecut pe teren în Europa de Est ocupată. În-
deosebi doi termeni par a descrie cel mai bine starea cercetării: „obedienţă anti-
cipativă” a lui Wendy Lower şi „escaladare controlată” a lui Jürgen Matthäus.
Împreună, aceştia reuşesc să capteze sentimentul radicalizării politicii apărut în
contextul „războiului de anihilare”, pe de o parte, şi interacţiunea dintre Berlin
şi „estul sălbatic”, pe de alta.
În studiul său de caz despre Generalbezirk Jitomir, Lower, bazându-se
pe „studiile regionale” discutate mai sus, insistă că nu este întemeiată acordarea
unei mai mari importanţe periferiei decât cea a centrului de la Berlin în procesul
de ucidere. Ea notează că studiile regionale tind să minimalizeze rolurile jucate
de Hitler, Himmler şi Heydrich, care sunt prezenţi în ele doar ca figuri estom-
pate, de fundal. În aceste lucrari politicile propriu-zise tind să fie puse mai mult
pe seama violenţei antisemite şi antisovietice emanând de la Wehrmacht şi de la
autorităţile de ocupaţie, decât pe cea a directivelor centrale. Lower, în schimb,
demonstrează că, cel puţin în ceea ce priveşte regiunea Jitomir, s-a produs o
accelerare a violenţei în urma vizitelor în zonă ale lui Hitler, Himmler, şi
Jeckeln. Ea enumeră mai multe motive ale escaladării masacrelor antievreieşti:
„implicarea directă a liderilor Reich-ului, care au exercitat presiuni asupra
subordonaţilor pentru a ucide mai mulţi evrei, comasarea şi extinderea forţelor
de exterminare în regiune, precum şi colaborarea comandanţilor locali ai
Wehrmacht-ului şi Poliţiilor SS, care s-au dovedit a fi ucigaşi eficienţi”.130 În

127
Paul, „Von Psychopathen”, p. 62. 
128
Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord, p. 450. 
129
Browning, Nazi Policy, Jewish Workers, German Killers, p. 169. 
130
Wendy Lower, „‘Anticipatory Obidience’ and the Nazi Implementation of the
Holocaust in the Ukraine”: A Case Study of Central and Peripheral Forces in the
Generalbezirk Zhytomyr, 1941-1944”, în HGS, 16, 1 (2002), pp. 4-5. 

113
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

continuare, Lower demonstrează relaţia reciprocă strânsă dintre centru şi


periferie folosind exemple precum construirea buncărului „de vârcolac” a lui
Hitler la nord de Viniţa şi implicarea gărzii personale a lui Hitler, Serviciul de
Securitate al Reich-ului (RSD) sub comanda SS-Gruppenführer-ului Hans
Rattenhuber, în masacrul evreilor din Viniţa, precum şi discursul lui Himmler
către comandanţii SS-ului şi poliţiilor la fortul său din Hegewald în septembrie
1942: „Nu rămâneţi prizonierii birourilor, ci luaţi deciziile pe teren!”.131 Con-
cluzia acesteia, minimalizată într-o oarecare măsură de însuşi termenul de
„obedienţă anticipativă”, este aceea că „deşi liderii germani de la periferie
acţionau uneori independent, vârfurile ierarhiei naziste – atât cele prezente fizic,
cât şi cele indirect implicate – au influenţat cele întâmplate la nivel local într-o
măsură cu mult mai mare decât sunt dispuşi să accepte autorii de studii
regionale”.132 Biografia lui Himmler, scrisă de Peter Longerich, confirmă
afirmaţia lui Lower. În urma analizării activităţilor lui Himmler în zonele
ocupate din URSS după iunie 1944, Longerich concluzionează că „programul
uluitor al deplasărilor” lui Himmler în primele luni de la invazia Uniunii
Sovietice demonstrează faptul că acesta a luat fiecare măsură posibilă privind
transformarea executării în masă a evreilor sovietici într-un genocid total,
precum şi că trecerea la uciderea sistematică a populaţiei civile evreieşti în
zonele în care operau unităţile sale de exterminare, se datora iniţiativelor
decisive ale acestuia.133
Recent, punctul de vedere a lui Lower a fost coroborat – şi nuanţat –
într-un studiu referitor la primele etape ale Operaţiunii Barbarossa. Punctul de
plecare al lui Jürgen Matthäus reprezintă cealaltă faţă a monedei în raport cu cel
a lui Lower: el salută studiile regionale deoarece consideră că majoritatea cerce-
tătorilor s-au concentrat excesiv asupra centrului şi că este nevoie de mai multe
lucrări dedicate interacţiunii dintre centru şi periferie pentru a putea înţelege
caracterul violenţei dezlănţuite în primele etape ale războiului în Uniunea
Sovietică. Cercetând cele întâmplate în Garsden (Gargždai), Lituania, Matthäus
demonstrează faptul că liderii SS/SD-ului local, Hans-Joachim Böhme şi
Werner Hersmann, discutaseră cu Himmler şi Heydrich, care fuseseră în
regiune. Potrivit lui Böhme, comandanţii SS „au primit informaţii de la mine cu
privire la măsurile iniţiate de Stapostelle Tilsit, pe care le-au aporobat în
totalitate”. Marea majoritate a evreilor lituanieni a fost ucisă de Einsatzkommando
3, o subunitate a Einsatzgruppe A, sub comanda lui Karl Jäger, însă oamenii lui
Böhme uciseseră deja 3.302 de evrei până în 18 iulie 1941. Matthäus ajunge la
urmtoarea concluzie: „Începuturile Holocaustului în Lituania sugerează că ini-

131
Lower, „‘Anticipatory Obidience” , p. 13. 
132
Lower, „‘Anticipatory Obidience”, p. 13. 
133
Peter Longerich, Heinrich Himmler: Biographie (München: Siedler, 2008), în special
pp. 543-558. 

114
Procesul de luare a deciziilor, în context

ţiativa acestor ,măsuri’ extreme a venit de la ofiţerii de pe teren care la vremea


respectivă încercau să-şi justifice acţiunile în diverse moduri; nu există referiri
privind comenzi specifice”.134 Matthäus, prin urmare, pune ceva mai mult
accent decât Lower pe iniţiativele liderilor locali, însă este în acelaşi timp
conştient de importanţa faptului că aceste acţiuni erau legitimate de către centru
şi este de acord cu Lower în privinţa faptului că prezenţa seniorilor din SS şi a
şefilor de poliţie a grăbit procesul de ucidere şi/sau „a stabilit acest tip de
ucidere ca proces standard de operare”.135 Matthäus şi Lower sunt de asemenea
de acord şi în ceea ce priveşte rolul jucat de către colaboratorii locali, rolul
îndoctrinării ideologice – „programul de îndoctrinare al lui Himmler şi zelul cu
care oamenii acestuia au acceptat legitimarea violenţei antievreieşti a liderilor s-
au consolidat reciproc”136 – precum şi importanţa ordinelor centrului în radi-
calizarea acţiunilor la nivel local. În acest sens, Matthäus citează dintr-un
discurs din septembrie 1941al şefului Gestapo-ului, Heinrich Müller şi scrie
următoarele: „ca urmare a lipsei ordinelor scrise, aceştia ,au fost nevoiţi să se
obişnuiască cu cititul printre rânduri şi să acţioneze în consecinţă’”.137
Asemenea „obedienţei anticipative” a lui Lower, „escaladarea controlată” a lui
Matthäus este fundamentată pe afirmaţia că Holocaustul nu rezultase nici dintr-
o abordare bazată pe ordinele venite de sus, nici din iniţiativele locale aprobate
retrospectiv de către conducere, ci, mai degrabă, escaladarea s-a datorat „do-
rinţei ofiţerilor subordonaţi de a adopta măsuri noi, mai radicale”138, un proces
care a presupus negocieri consensuale între centru şi periferie.
Aceste studii confirmă afirmaţiile lui Ian Kershaw privind declanşarea
Holocaustului în Wartheland.139 Ele arată cum s-a ajuns la un proces de luare a
deciziilor consensual printr-o combinaţie între ordinele venite de la centru şi
iniţiativele de la periferie, prin improvizaţie şi experiment ajungându-se la ceea
ce subordonaţii credeau că se aştepta de la ei. Cu alte cuvinte, acestea ilustrează
ceea ce Kershaw vrea să spună prin „a lucra în direcţia Führer-ului”, creând o
„comunitate de violenţă” în cadrul căreia făptaşii, proveniţi din medii sociale şi
poziţii ideologice diferite au realizat acelaşi lucru: foarte puţini dintre ei au

134
Jürgen Matthäus, „Controlled Escalation: Himmler’s Men in the Summer of 1941
and the Holocaust in the Occupied Soviet Territories”, în HGS, 21, 2 (2007), p. 223. 
135
Matthäus, „Controlled Escalation”, p. 224. 
136
Matthäus, „Controlled Escalation”, p. 229. 
137
Matthäus, „Controlled Escalation”, p. 234. 
138
Matthäus, „Controlled Escalation”, p. 233. 
139
Ian Kershaw, „Improvised Genocide? The Emergence of the „Final Solution” in the
„Warthegau” ”, în Transactions of the Royal Historical Society, seria 6 (1992), pp.
51-78. 

115
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

eşuat în îndeplinirea sarcinilor îngrozitoare care le fuseseră date.140 Astfel,


notează Bloxham, cu toate că istoricii au exagerat măsura în care diviziunea – şi
chiar şi dublarea – forţei de muncă în cel de-Al Treilea Reich a dus la conflict
între „policraţiile” agenţiilor concurente, ar fi la fel de greşit şă mergem la
extrema opusă şi „să etichetăm statul genocidal ca fiind doar una dintre
manifestările ‚societăţii reţea’”.141 În special atunci când reprezentanţii
conducerii naziste erau prezenţi, dinamica genocidului primea imbolduri
radicale; iar în absenţa acestora, diferiţii agenţi implicaţi, în contextul cadrelor
instituţionale ale numeroaselor lor afilieri, au acţionat în scopul realizării
„voinţei Führer-ului”: îndoctrinarea ideologică, la nivelul Poliţiei de Ordine şi
Wehrmacht-ului precum şi SS/SD-ului, a fost mai semnificativă decât au crezut
istoricii, iar „organizatorii de rang înalt şi mijlociu s-au reunit, dând naştere unei
forme de politică consensuală care permitea subordonaţilor să conducă chiar în
timp ce i se conformau”.142
Impactul pe care aceste studii empirice l-au avut este evident în
lucrările de sinteză. Cărturarii care anterior au împărtăşit un punct de vedere
intenţionalist îşi modifică acum interpretările astfel încât acestea să nu sugereze
că între idee şi acţiune există doar o legătură simplă. Ei insistă asupra
importanţei ideologiei, asupra antisemitismului în special, însă remarcă faptul
că ideologia a oferit un cadru larg în care, în funcţie de circumstanţe, deciziile
politice puteau fi luate în continuare pe o bază ad-hoc reactivă. Această
abordare este cel mai temeinic exemplificată de către Saul Friedländer în
lucrarea sa The Years of Extermination (2007). Cadrul explicativ al „antisemi-
tismului răscumpărător” propus de acesta este prezentat ca un motor al politicii
naziste, precum şi al Reich-ului ca întreg, însă evoluţia Judenpolitik-ului a fost
totuşi legată de evenimente geopolitice mai cuprinzătoare, nereprezentând, în
interpretarea sa, o simplă implementare a unui plan preconceput. Iar în ceea ce
priveşte procesul de luare a deciziilor, singura datare oferită de Friedländer este
afirmaţia sa că „Decizia a fost luată undeva în ultimele trei luni ale anului
1941”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre studiul lui Peter Longerich,
Holocaust (2010), în care circumstanţele sunt considerate resorturile radica-
lizării unui antisemitism care fusese mereu prezent şi care avusese trăsături
genocidale de la bun început – la nivelul inconştientului, sau al fanteziei – şi
care s-a dezvoltat pe măsură ce regimul se confrunta cu noi provocări, cum ar fi

140
Alexander V. Prusin, „A Community of Violence: The SiPo/SD and Its Role in the
Nazi Terror System in Generalbezirk Kiew”, în HGS, 21, 1 (2007), pp. 1-30. 
141
Donald Bloxham, „Organized Mass Murder: Structure, Participation, and Motivation
in Comparative Perspective”, în HGS, 22, 2 (2008), p. 218. 
142
Jügen Matthäus, „An vorderster Front: Voraussetzunger für die Beteiligung der
Ordnungspolizei an der Shoah”, în Die Täter der Shoah, ed. Paul, pp. 137-166.
Bloxham, „Organized Mass Murder”, p. 212. 

116
Procesul de luare a deciziilor, în context

problema Eutanasiei şi soarta schimbătoare a războiului. Aşa cum am văzut, cel


mai concret exemplu al acestei radicalizări este soluţia teritorială, care, în opinia
lui Longerich, avusese caracter de genocid de la bun început, însă
circumstanţele schimbătoare ale războiului de după 1942 şi eforturile victimelor
evrei ale nazismului de a influenţa făptaşii (prin ascundere, evadare, sau
negociere) pun probleme ce depăşesc limitele unei Täterforschung pure care
vizează numai ucigaşii şi acţiunile lor.143 Aceste două lucrări reprezintă, până în
momentul de faţă (şi probabil pentru încă o perioadă de timp), apogeul
istoriografiei tradiţionale privitoare la Holocaust.144
Un rezumat de bună calitate a semnificaţiei „intenţionalismului
modificat” poate fi găsit în lucrarea lui Doris Bergen, War and Genocide (2003),
în care aceasta scrie că Hitler „putea fi maleabil, pragmatic, şi receptiv la
situaţia „locală”, însă el a luat iniţiativa şi a furnizat o mare parte din motivaţia
şi voinţa care au aşezat Germania pe calea războiului şi genocidului”.145 Însă un
exemplu deosebit de frapant al unei poziţii intenţionaliste care se străduieşte să
incorporeze literatura neofuncţionalistă este reprezentat de Cataclysms, o istorie
privind secolul douăzeci, a lui Dan Diner. Această naraţiune scurtă referitoare la
modul în care a evoluat Holocaustul este un rezumat concis şi util al
amalgamului de intenţionalism şi funcţionalism existent. „Cu toate că scopul
politicii Naţional Socialismului bazată pe ideologie privind evreii era
anihilarea”, scrie Diner, „acest lucru nu înseamnă că a fost programatic orientată
de la început”. Mai degrabă, „joncţiunea dintre motiv şi circumstanţă indică
calea spre Holocaust”. Cu toate că „nu se ştie dacă o decizie clară şi eficientă
din punct de vedere administrativ, aparţinând unor oficiali anume, a stat în
spatele intensificării secvenţiale a procesului de ucidere”, Diner doreşte să
clarifice faptul că acest lucru nu înseamnă că înfăptuirea genocidului a fost
accidentală: „Chiar şi atunci când ceea ce este în joc este o serie de fapte diferite
însă legate între ele mai degrabă decât un plan elaborat bazat pe o voinţă
declarată de a acţiona, deliberările intense şi motivaţiile ideologice pot fi pre-
zentate în mod evident”. Acesta foloseşte termenii de „intensificare secvenţială”
şi „escaladare lină” pentru a descrie desfăşurarea procesului de luare a deciziilor
cu caracter de genocid. Prin aceasta, Diner îşi demonstrează îndatorarea faţă de
noţiunea de „radicalizare cumulativă” a lui Mommsen, cu toate că nu doreşte să
se identifice cu poziţia ultrafuncţionalistă a acestuia din urmă. Totuşi, acesta

143
Longerich, „Tendenzen und Perspektiven”, p. 7. 
144
Alon Confino, „Narrative Form and Historical Sensation: On Saul Friedländer’s The
Years of Extermination”, în History and Theory, 48, 3 (2009), pp. 199-219; Paul Betts
şi Christian Wiese, eds., Years of Persecution, Years of Extermination: Saul
Friedländer and the Future of Holocaust Studies (New York: Continuum, 2010). 
145
Doris L. Bergen, War and Genocide: A Concise History of the Holocaust (Lanham:
Rowman & Littlefield, 2003), p. 30. 

117
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

este în surprinzător acord cu Mommsen atunci când afirmă că nu era nevoie ca


ideologia antisemită să fie omniprezentă, ci, la fel ca în cazul tuturor
ideologiilor, propagată prin „osmoză”. Aşadar, n-a fost necesar ca toţi făptaşii să
fi fost îmbibaţi în idei antisemite atotcuprinzătoare; convingerile ideologice
puteau rămâne în plan secundar, şi aduse în prim-plan în momentele
importante.146 Putem vorbi aici despre funcţionalism în măsura în care Diner
admite o naraţiune care reuneşte inconsecvenţa, confuzia şi contigenţa, dar nu şi
intenţionalismul datorită faptului că „În ciuda haosului instituţional al regimului
nazist, este foarte clar cine erau cei persecutaţi şi în cele din urmă supuşi unui
„tratament special” ”. Nu era nici măcar nevoie ca făptaşii să aibă vreo
convingere ideologică puternică. „Ceea ce a contat într-adevăr”, conchide Diner,
„a fost faptul că aceştia au acţionat ca şi cum erau astfel motivaţi”.147 Indiferent
de măsura în care făptaşii au subscris la propaganda antisemită, rămâne clar,
după cum se exprimă Mark Roseman, că „,intenţia’, pentru a folosi limbajul
dezbaterilor mai vechi, a fost cu mult mai dispersată decât credeau istoricii...
antisemitismul nu ar trebui tratat ca o dogmă abstractă, ci ca o lentilă care a
influenţat modul în care alţi factori au fost percepuţi şi evaluaţi”.148
Afirmaţia lui Roseman a influenţat în mod evident modul în care
făptaşii sunt percepuţi astăzi de către istorici. Michael Wildt sugerează faptul că,
indiferent de alte motive, antisemitismul pare să fi fost liantul care unea totul:

Motivele predominante au fost variate: e posibil ca lăcomia, invidia şi


resentimentele să fi stat în spatele acţiunilor întreprinse de către cei implicaţi
într-o măsură la fel de mare ca şi ura explicită faţă de evrei. În plus, chiar şi
motivele antisemite puteau include varii intenţii... Însă indiferent care au fost
intenţiile care i-au determinat să acţiuneze, violenţa era îndreptată asupra
evreilor... Praxisul antisemit a permis exprimarea fără reţineri a tuturor
sentimentelor şi resentimentelor care în alte circumstanţe ar fi fost sancţionate
social.149

146
Dan Diner, Cataclysms: A History of the Twentieth Century from Europe’s Edge
(Madison: University of Wisconsin Press, 2008), p. 166, 167, 176-9. 
147
Diner, Cataclysms, p. 180. Despre „ca şi cum” în determinarea acţiunilor făptaşilor,
vezi Arne Johan Vetlesen, Evil and Human Agency: Understanding Collective
Evildoing (Cambridge: Cambridge University Press, 2005), pp. 87-89. 
148
Mark Roseman, „Ideas, Contexts, and the Pursuit of Genocide”, în Bulletin of the
German Historical Institute London, 25, 1 (2003), p. 65, 83. De asemenea
Roseman,„Beyond Conviction? Perpetrators, Ideas, and Action in the Holocaust in
Historiographical Perspective” în Conflict, Catastrophe, and Continuity: Essays on
Modern German History, eds. Frank Biess, Mark Roseman,şi Hanna Schissler (New
York: Berghahn, 2007), pp. 83-103. 
149
Michael Wildt, „Gewalt als Partizipation: Der Nationalsozialismus als
Ermächtigungsregime” în Staats-Gewalt: Ausnahmezustand und Sicherheitsregimes.

118
Procesul de luare a deciziilor, în context

Iar autorii unui studiu recent privind publicul german şi Holocaustul


confirmă importanţa unui consens antisemit: „cei mai mulţi dintre cei
aproximativ 200.000 de făptaşi ai Holocaustului nu au fost motivaţi de o dorinţă
interioară şi personală de a ucide... În lipsa unui consens antievreiesc implicit nu
putem explica faptul că marea majoritate a făptaşilor a acceptat conceptul
specific de inamic în mod atât de consecvent”.150 Astfel, chiar şi unii dintre cei
mai notabili contribuitori la studiile regionale precum Pohl, ajung la concluzia
că, deşi nu există o legătura simplă între ideologie şi acţiune, antisemitismul
omiprezent care a caracterizat cel de-Al Treilea Reich a oferit un cadru în care
făptaşii şi motivele eterogeni s-au putut uni.
Care sunt limitele unor astfel de studii? Cercetările empirice substan-
ţiale, adică realizările lor principale, le explică şi deficienţele. Paradigma este
limitată: fiecare nou studiu referitor la o altă operaţiune nazistă contribuie la
îmbogăţirea materialului empiric al literaturii de specialitate, însă tinde să
reafirme lucruri pe care le ştm deja. Astfel de studii tind să confirme temerile
criticilor, în special pe cele ale criticilor literari, că exegeza „raţională” care
defineşte studiul istoric ar ajunge să sevească la ascunderea ororii celor
explicate, care motivaseră aparţia acestor cercetări. În context german, Jürgen
Matthäus se teme că accentul pus pe Täterforschung ar putea în mod inconştient
reflecta şi consolida o tendinţă spre Opferforchung, adică noţiunea de germani
ca victime.151 Mai mult decât atât, ceea ce acest accent pus pe reţele, structuri, şi
chiar şi pe ideologie şi propagandă riscă să treacă cu vederea este, datorită
atenţiei acordate biografiilor individuale şi colective, întrebarea dacă făptaşii şi-
au îndeplinit cu plăcere sarcinile. Fireşte, acesta este un subiect foarte sensibil şi
dificil de abordat, şi se poate înţelege cu uşurinţă de ce „sindromul Auschwitz”
a avut atât de mult succes. Însă cercetările dosarelor conţinând fotografii
sugerează că făptaşii nu se considerau simplii realizatori ai unei „misiuni
istorice mondiale” ce trebuia îndeplinită indiferent cât dezgreabilă ar fi
considerat-o. Nu e nevoie să „săpăm” prea mult pentru a da de făptaşi care
zâmbeau şi râdeau. Aceasta constatare nu reprezintă un argument în favoarea
sadismului făptaşilor şi a „setării” violente a bărbaţilor germani din acea vreme
– literatura din domeniul psihologiei sciale exclud categoric aceste lucruri. Însă

Historische Perspektiven, eds. Alf Lüdtke şi Wildt (Göttingen:Wallstein, 2008), pp.


236-237, 238. 
150
Frank Bajohr şi Dieter Pohl, Massenmord und schlechtes Gewissen: Die Deutsche
Bevölkerung, die NS-Führung und der Holocaust (Frankfurt/M: Fischer Taschenbuch
Verlag, 2008), p. 10. 
151
Jürgen Matthäus, „Agents of the Final Solution-Perpetration in Historical Perspective”,
în Holocaust Historiography in Context, eds. Bankier şi Michaman, pp. 336-337; Bill
Niven, ed., Germans as Victims: Remembering the Past in Contemporary Germany
(Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2006). 

119
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

este necesar să luăm în considerare, probabil printr-o abordare specifică unei


istorii culturale modulată antropologic, sugestia că ceea ce Prusin numeşte o
„comunitate a violenţei” nu se referă la o simplă contingenţă. Este suficient să
menţionăm că extraordinara încălcare a moravurilor „normale” observată în
desfăşurarea Holocaustului nu poate fi explicată în mod satisfăcător prin
interacţiunea dintre structuri şi instituţii. Această afirmaţie nu ar trebui
percepută ca o încercare de a atribui o „grandoare demonică” evenimentelor –
cum se temea Arendt că s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi vorbit despre răul
radical în acest context – deoarece una din realizările literaturii funcţionaliste a
fost demonstrarea modului în care „oamenii obişnuiţi” puteau deveni înfăp-
tuitorii unui genocid. Punctul de vedere potrivit căruia genocidul se naşte din
structuri sociale, iar făptaşii acestuia sunt „normali”, provoacă fiori. Chiar şi
aşa, este posibil ca acest mod de conceptualizare a crimelor să aibă tendinţa de a
ignora faptul că punerea instrumentelor statului la dispoziţia crimei în masă –
ceea ce Hilberg a numit „mecanismul de distrugere” – este de fapt o întâmplare
rară din punct de vedere istoric.
Alon Confino observă faptul că acumularea masivă de date caracte-
ristică istoriografiei recente referitoare la Holocaust riscă să diminueze oroarea,
acea stranietate a Holocaustului care a stârnit iniţial interesul în rândul isto-
ricilor. Cu cât explicaţiile devin mai cuprinzătoare, observă acesta mai dparte,
cu atât creşte riscul domesticirii, al pierderii acelui sens al stranietăţii.152 Cu
toate acestea, o frază izbitoare de la începutul celei mai recente lucrări a lui
Peter Fritzsche pare să acţioneze ca o provocare pentru cei care studiează
făptaşii: „Violenţa naziştilor a fost atât de excesivă, iar îndepărtarea lor de la
moralitatea convenţională atât de evidentă, încât oricare dintre explicaţiile
privitoare la aceştia se clatină. Însă un context de premoniţii macabre privind
moartea la germani are rolul de a facilita înţelegerea mentalităţii făptaşilor”.153
Abordarea lui Fritzsche pare să încerce să ofere o modalitate de a înţelege
făptaşii din punct de vedere istoric, ţinând totodată cont şi de avertizarea lui
Confino. Potrivit aestuia din urmă, explicaţiile care se axează pe cultura şi
sensibilităţile germane – perspectivă propusă de Fritzsche – pot, în cazul în care
sunt abordate în mod sensibil, evita într-o anumită măsură problema diluării
sentimentelor în materialul factual. Voi reveni asupra acestei probleme în
capitolul 6.

152
Confino, „Narrative Form”. 
153
Peter Fritzsche, Life and Death in the Third Reich (Cambridge, MA: The Belknap
Press of Harvard University Press, 2008), pp. 4-5. 

120
Procesul de luare a deciziilor, în context

Concluzie

Este mai clar ca niciodată faptul că implementarea Holocaustului s-a


datorat negocierii dintre centru şi periferie privind formularea şi executarea
ordinelor. La fel de clar este şi faptul că aceste negocieri au avut loc în contexul
ordinelor clare date de către Hitler şi aduse la cunoştiinţă de către Himmler. Cu
toate realizările studiilor regionale şi locale, înţelegerea procesului de luare a
deciziilor ne cere să revenim la Berlin şi la un grup foarte restrâns de lideri
germani. Cercetările recente demonstrează faptul că liderii celui de-Al Treilea
Reich din Berlin nu au fost singurii responsabili pentru Holocaust, iar ideea că
uciderea evreilor a fost rezultatul unui plan preconceput şi detaliat care a fost
transmis printr-un lanţ de comandă bine stabilit, nu mai poate fi susţinută.
Făptaşii din teren nu au fost automate care au urmat instrucţiunile venite de la
Berlin; ei au fost mai mult decât atât – agenţi activi care au dus înainte, în
fiecare etapă, procesul criminal. Însă în lipsa conducerii, procesul este la fel de
lipsit de perspectivă. Convingerea conducătorilor regimului – care devenea tot
mai larg împărtăşită pe măsură ce războiul înainta – că însăşi existenţa
Germaniei era ameninţată de maşinaţiile „evreului internaţional” – a dinamizat
procesul de radicalizare, după cum reiese din răspunsurile acestora date
subalternilor şi din reacţia lor la circumstanţele schimbătoare ale războiului.
Aici cuvintele lui Hitler, ca cele din discursul adresat ofiţerilor superiori ai
Wehrmacht-ului în 26 mai 1944, au avut un rol cheie:

Prin eliminarea evreului, am eliminat posibilitatea formării unui nucleu revo-


luţionar în Germania. Desigur, m-aţi putea întreba, „Desigur, dar n-ai fi putut
rezolva această problemă fi rezolvată într-o manieră mai simplă – sau nu mai
simplu, având în vedere că toate celelalte mijloace ar fi fost încă mai com-
plicate –, ci mai uman?” Domnilor, colegi ofiţeri, suntem angajaţi într-o luptă
pe viaţă si pe moarte. Dacă adversarii noştri vor ieşi triumfători în această
luptă, atunci poporul german va fi extirpat.154

154
Citat în Longerich, The Unwritten Order, pp. 122-123. Despre victimizarea auto-
percepută a făptaşilor vezi Robert Wolfe, „Putative Threat to National Security as a
Nuremberg Defense for Genocide”, în Annals of the American Academy of Political
and Social Science, 450 (1980), pp. 46-67; Michael Geyer, „Endkampf 1918 and
1945: German Nationalism, Annihilation, and Self-Destruction”, în No Man’s Land
of Violence: Extreme Wars in the Twentieth Century, eds. Alf Lüdtke şi Bernd
Weisbrod (Göttingen: Wallstein, 2006), pp. 35-67; A. Dirk Moses, „Empire, Colony,
Genocide: Keywords and the Philosophy of History”, în Moses, ed., Empire, Colony,
Genocide: Conquest, Occupation, and Subaltern Resistance in World History (New
York: Berghahn, 2008), pp. 3-54. 

121
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

De asemenea, aceste studii demonstrează şi faptul că dezbaterile referi-


toare la etapizarea procesului de luare a deciziilor Soluţiei Finale nu reprezintă
totalitatea şi punctul terminus al cercetării istorice. Mai curând, evoluţia dina-
micii radicalizării care a avut drept rezultat un genocid la scară continentală
împotriva evreilor oferă un tablou mai cuprinzător pentru înţelegerea desfă-
şurării evenimentelor. Eforturile variate şi uneori concurente de a înţelege acest
context larg vor fi explorate în capitolul următor.

122
Holocaustul – produsul modernităţii?

Capitolul 3

Holocaustul – produsul modernităţii?

Este adevărat că birocraţia se poate transforma într-o forţă anti-


democratică, însă dacă o va face sau nu depinde cu mult mai
mult de tăria forţelor democratice, decât de tendinţele sale
interioare.

Franz Neumann1

Introducere

În capitolul precedent am demonstrat că plasarea procesului de luare a


deciziilor privind Soluţia finală într-un context mai amplu facilitează explicarea
modului în care s-a desfăşurat procesul cu caracter de genocid. Însă erudiţii au
apelat şi la explicaţii de natură filosofică şi analitică, oferind cadre care ne pot
ajuta să înţelegem cum a fost posibil un asemenea lucru. Este acum un clişeu al
reprezentării Holocaustului, aşa cum sublinia George Steiner la mijlocul anilor
‘60, faptul că ţara lui Goethe şi a lui Schiller a reuşit să decadă atât de mult,
implicaţia fiind că civilizaţia cu pricina în sine ar fi depravată: „Continuăm să
rostim speranţele pe care ni le punem în cultură”, a scris acesta, amintind de
Waste Land a lui Elliot, „ca şi cum scopul ei nu este acela de a ne rupe dinţii”2.
Astfel, însuşi conceptul de modernitate a atras rapid atenţia istoricilor
Holocaustului. Drept urmare, dezbaterile privind modernitatea s-au dovedit a fi
unele dintre cele mai productive din istoriografia privind Holocaustul şi oferă
cel mai bun exemplu al modului în care cadrele explicative la scară largă
modelează strategiile de cercetare ale istoricilor şi determină tipurile de întrebări
pe care le adresează aceştia.
În forma sa de bază, „chestiunea modernităţii” ridică întrebarea dacă
Holocaustul a fost cumva determinat nu de o irupere atavică a „barbarismului
medieval”, de o respingere a Iluminismului, ci de logica modernităţii în sine.
1
Franz Neumann, Behemoth: The Structure and Practice of National Socialism
(Londra: Victor Gollancz, 1943), p. 71. 
2
George Steiner, Language and Silence: Essays 1958-1966 (Londra: Penguin, 1969), p. 198. 

123
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Aceasta înseamnă, de exemplu, că în loc să privească Holocaustul ca o revenire


la o tradiţie anterioară de ură criminală împotriva evreilor, precum în timpul
Primei Cruciade, uciderea evreilor îşi avea rădăcinile în ştiinţa rasială modernă
şi perspectiva acesteia conform căreia rasele umane erau de natură fixă, respin-
gând punctul de vedere potrivit căruia toate popoarele şi-ar putea depăşi starea
de primitivitate şi dobândi beneficiile oferite de civilizaţie. Sau ar putea
însemna şi că trăsăturile specifice societăţii moderne – birocraţie, tehnologie,
controlul statului asupra populaţiilor, ideea că statele-naţiune ar trebui să fie
omogene şi că diferenţa reprezintă o ameninţare la adresa acestora – au dat
naştere unui genocid care nu ar fi putut avea loc în condiţii pre-moderne. Există
oare ceva inerent condiţiei moderne care duce la genocid?
Astfel de întrebări constituie o provocare majoră la adresa noţiunilor
Iluminismului privind valoarea ştiinţei, a raţionalităţii şi a progresului. Tradiţia
Iluminismului, contemplată de gânditori precum Condorcet, a prevăzut
eliberarea progresivă a umanităţii de superstiţie. Însă este oare posibil ca însăşi
această mentalitate ştiinţifică să fi sfârşit prin a instituţionaliza o formă de
raţionalitate care era atât de separată de moralitate, încât unele fiinţe umane –
considerate superioare – au sfârşit prin a le domina în întregime pe altele,
considerate inferioare, impure sau periculoase?
Nu sunt întrebări noi. În 1944, filosofii emigranţi ai Şcolii de la
Frankfurt, Max Horkheimer şi Theodor Adorno, şi-au publicat extraordinara
lucrare, Dialectic of Enlightenment. Aceştia erau de părere că Iluminismul, care
promitea, în cuvintele lui Kant, „să elibereze omul de sub tutela auto-impusă”,
şi să aducă toleranţă şi cercetări deschise, sfârşise prin a deveni propriul său mit,
rezultatul fiind acela că fiinţele umane erau dominate de forţe ale căror scop
iniţial fusese acela de a le elibera. Ştiinţa, spre exemplu, fusese înlocuită cu
„scientism”, credinţa conform căreia ştiinţa era răspunsul la orice problemă.
Iluminismul nu a eliberat fiinţele umane din superstiţie şi ignoranţă, ci, dim-
potrivă, le-a subjugat: „Pentru creşterea puterii lor, oamenii plătesc cu alienarea
de lucrurile asupra cărora îşi exercită puterea. Iluminismul se comportă faţă de
lucruri aşa cum se comportă un dictator faţă de oameni”. Horkheimer şi Adorno
au criticat însuşi procesul de gândire, deoarece acesta se întorsese împotriva lui
însuşi: „Gândirea se concretizează pentru a deveni un proces automat şi centrat
pe sine; personificarea unui mecanism pe care îl produce ea însăşi, astfel încât,
în cele din urmă, mecanismul să o poată înlocui... Procedura matematică a
devenit, s-ar putea spune, ritualul gândirii”3. Horkheimer şi Adorno erau

3
Max Horkheimer şi Theodor Adorno, Dialectic of Enlightenment (Londra: Verso,
1989), pp. 9, 25. Literatura din domeniu despre Adorno şi Horkheimer este vastă, insă
pentru puncte de plecare utile în acest context, vezi Michael Rothberg, Traumatic
Realism: The Demands of Holocaust Representation (Minneapolis: University of Minnesota
Press, 2000), cap. 1; Josh Cohen, Interrupting Auschwitz: Art, Religion, Philosophy

124
Holocaustul – produsul modernităţii?

conştienţi că Iluminismul avea să ajungă într-un asemenea impas, cu toate că în


lucrarea sa, Negative Dialectics (1996), Adorno a fost aproape de aceeaşi po-
ziţie. Descrierea lor a dialecticii Iluminismului a urmat afirmaţiei lui Max
Weber conform căreia circumstanţele deosebite puteau da naştere unor con-
secinţe involuntare, precum şi celebra sa afirmaţie potrivit căreia capitalismul
modern s-a dezvoltat, în mod neaşteptat, din viziunea asupra lumii promovată
de sectele protestante4. Argumentul lui Horkheimer şi Adorno, conform căruia
structurile raţionalizate ale societăţii moderne deveniseră ele însele punctul
central al afectului uman, a îmbinat definiţii weberiene ale modernităţii cu
noţiuni marxiste despre constrângere şi disciplină, pentru a ajunge la o viziune
clară a dominaţiei totale asupra naturii care duce la totalitarism, printr-o critică
aprinsă a proiectului raţional al Iluminismului.
În lucrări filosofice mai recente, această viziune palidă a fost dezvoltată
cel mai eficient de teoreticienii „puterii bio”, dintre care ies în evidenţă Michel
Foucault şi Giorgio Agamben. Aceştia au văzut în statul nazist atât apogeul
gândirii rasiale (o noţiune comună a istoriografiei timp de zeci de ani, aşa cum
vom vedea în capitolul 4), cât şi al constituţiei rasiste şi al caracterului intolerant
al statului-naţiune per se5. Dar, în timp ce Foucault a perceput nazismul ca fiind
manifestarea supremă a politicii bio moderne – dreptul statului de a hotărî viaţa
şi moartea populaţiilor sale – Agamben elaborează acest punct de vedere, con-
siderând nazismul – şi în special lagărele de concentrare – nu doar ca exemple
ale politicii bio moderne, ci şi ca „nomos-ul modernului”, precum şi „însăşi
esenţa politicii ca atare”6. Holocaustul, în lectura lui Agamben, este rezultatul
logic al lumii moderne, câtuşi de puţin aberant. Poziţia lui Foucault ar putea

(Londra: Continuum, 2003), cap. 2; Dana Villa, „Genealogies of Total Domination:


Arendt, Adorno, and Auschwitz”, New German Critique, 100 (2007), pp. 1-45; Anson
Rabimbach, „‘Why Were the Jews Sacrificed?” The Place of Antisemitism in Adorno
and Horkheimer’s Dialectic of Enlightenment’, în Adorno: A Critical Reader, eds.
Nigel Gibson şi Andrew Rubin (Oxford: Blackwell, 2002), pp. 132-149. 
4
Max Weber, The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism (Londra: George Allen
& Urwin, 1976). Pentru o explicaţie excelentă a noţiunii lui Weber de „consecinţe
nedorite” şi Wahlverwandtschaften (afinităţi elective) – o explicaţie care respinge o
legătură deterministă între protestantism şi capitalism – vezi Malcom H. Mackinnon,
„The Longevity of the Thesis: A Critique of the Critics”, în Weber’s Protestant Ethic:
Origins, Evidence, Contexts, eds. Hartmut Lehman şi Guenther Roth (Cambridge:
Cambridge University Press, 1987), pp. 211-243. 
5
Martin Stingelin, ed., Biopolitik und Rassismus (Frankfurt/M: Suhrkamp, 2003); Alan
Milchman şi Alan Rosenberg, ‚Michel Foucault, Auschwitz, and the Destruction of the
Body’ în Postmodernism and the Holocaust, eds. Milchman şi Rosenberg (Amsterdam:
Rodopi, 1998), pp. 205-237. 
6
Mark Mazower, ‘Foucault, Agamben, Theory and the Nazis’, în Boundary 2, 35, I
(2008), p. 34. 

125
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

părea mai prudentă decât cea a lui Agamben: cu toate că statele moderne au
dezvoltat (şi continuă să dezvolte) tehnologii pentru a interveni la nivelul
populaţiei, nu ar fi oare prea reductiv din punct de vedere al numeroaselor
moduri în care operează practicile statului modern să susţinem că intersecţia lor
cu genocidul reprezintă scopul lor final logic sau obligatoriu?7
În afară de aceste origini filosofice, care ar putea fi considerate „socio-
logice” ca inspiraţie, argumentul privind modernitatea provine din neîncrederea
„postmodernă” în naraţiunile grandioase.8 Cu alte cuvinte, dacă se poate de-
monstra că dorinţa de a crea planuri de modelare a lumii duce în mod inexorabil
la teroare – cei care nu corespund sau nu se opun implementării planului trebuie
„îndepărtaţi”, fiind consideraţi elemente „retrograde” care se opun legilor isto-
riei sau naturii9 – atunci modernitatea ca atare devine suspectă, deoarece aceasta
poate fi definită ca epoca al cărei scop este autodepăşirea: toate lucrurile solide
se topesc şi dispar, pentru a fi înlocuite de o viziune nouă a unei societăţi puri-
ficate.10 Este o afirmaţie atribuită pe de o parte „postmoderniştilor” liberali –
Jean-François Lyotard, Jacques Derrida – şi pe de altă parte gânditorilor conser-
vatori şi liberali – Karl Popper, Friedrich Hayek şi Jacob Talmon – care,
asemenea lui Burke, au susţinut că noţiunea unei transformări radicale a so-
cietăţii este împotriva naturii umane şi duce doar la violenţă şi dictatură.
Istoricii au acceptat aceste argumente filosofice şi au încercat să ofere
detalii empirice pentru a le susţine. Şi-au îndreptat atenţia asupra rolului jucat
de birocraţie şi tehnologie în cadrul Holocaustului, de la mersul trenurilor, la
perforatoarele de tichete Hollerith.11 Recent, au examinat rolul deţinut de

7
Vezi în special Michel Foucault, The History of Sexuality, Vol. I, An Introduction
(Londra: Penguin, 1984); Giorgio Agamben, Homo Sacer: Sovereign Power and Bare
Life (Stanford, CA:Stanford University Press, 1998). Vezi Dan Stone ,„Biopower and
Modern Genocide”, în History, Memory and Mass Atrocity: Essays on the Holocaust
and Genocide( Londra: Vallentine Mitchell, 2006), pp. 217-235, şi A. Dirk Moses şi
Dan Stone, „Eugenics and Gemocide”, în The Oxford Handbook of the History of
Eugenics, eds. Alison Bashford şi Philippa Levine (Oxford University Press, 2010). 
8
Jean-François Lyotard, The Postmodern Condition:A Report on Knowledge (Manchester:
Manchester University Press, 1984), p. xxiv, defineşte postmodernul ca „neîncrederea
faţă de metanaraţiuni”. 
9
Tony Barta, „On Pain of Extinction: Laws of Nature and History in Darwin, Marx, and
Arendt”, în Hannah Arednt and the Uses of History: Imperialism, Nation, Race and Genocide,
eds. Richard H. King şi Dan Stone (New York: Berghahn, 2007), pp. 87-105. 
10
Marshall Berman, All That is Solid Melts into Air: The Experience of Modernity
(Londra: Penguin, 1988); Roger Griffin, Modernism and Fascism: The Sense of a
Beginning under Mussolini and Hitler (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2007). 
11
Raul Hilberg, „German Railroads, Jewish Souls”, în Society, 14, I (1976), pp. 520-556;
Hilberg, Sonderzüge nach Auschwitz (Mainz: Dumjahn, 1981); Alfred C. Mierzejewski,
The Most Valuable Asset of the Reich: A History of the German National Railway. Vol.

126
Holocaustul – produsul modernităţii?

organizaţii în cadrul Holocaustului, considerându-l o „crimă bazată pe diviziu-


nea muncii”. Întreaga literatură din domeniu care vizează aceste aspecte se
bazează pe o diviziune binară importantă: între ideologia nazistă (şi mai ales
antisemitism) pe de o parte – ca şi cum ideologia ar proveni de nicăieri – şi
structuri sau un cadru social pe de altă parte – ca şi cum acestea s-ar fi înfiinţat
de la sine. Această distincţie pe care o face literatura din domeniu între ideo-
logie şi context reproduce într-o oarecare măsură şi se suprapune cu dezbaterea
dintre intenţionalişti şi funcţionalişti. Acea dezbatere este în sine o expresie a
punctelor de plecare fundamentale ale istoricilor, în funcţie de ce consideră
aceştia ca fiind cel mai semnificativ factor explicativ, şi anume, persoanele şi
ideile acestora sau contextele sociale din care fac parte persoanele respective –
unde contextele controlează mai degrabă persoanele, nu invers. În cele ce
urmează, voi examina aceste dezbateri şi voi evalua contribuţia lor la
înţelegerea Holocaustului.
În cazul în care aceste discuţii cvasi-filosofice nu par a se număra deloc
printre interesele istoricilor, este suficient să ne amintim de perspicacitatea
uimitoare a lui Zalman Gradowski. În timp ce se afla închis în complexul de
camere de gazare şi crematoriu de la Birkenau, fiind membru al
Sonderkommando-ului, Gradowski a compus un text care prefigurează lucrarea
Dialectic of Enlightenment – de fapt, cele două texte au fost scrise aproape
simultan, unul în Birkenau, iar celălalt în California – şi, implicit, multe dintre
cele mai importante întrebări din istoriografia Holocaustului. Adresându-se
direct cititorului, Gradowski scria:

Spune-le că şi dacă vei ajunge să ai inima de piatră, chiar dacă creierul tău va fi
un calculator, iar ochii lentilele unui aparat de fotografiat, nu te vei mai întoarce
niciodată la ei. Ar trebui mai degrabă să te caute în pădurile eterne, pentru că vei
fi evadat din lumea populată de oameni, ca să cauţi mai bine alinare printre
fiarele câmpului, decât să trăieşti printre demonii culţi. Pentru că, deşi chiar şi
animalele au fost înfrânate de civilizaţie – copitele le-au fost distruse, iar
cruzimea mult încetinită – despre om nu se poate spune acelaşi lucru; acesta a
devenit o fiară. Cu cât o cultură este mai dezvoltată, cu atât mai cruzi sunt uci-
gaşii acesteia, iar cu cât este mai civilizată o societate, cu atât barbarii acesteia
sunt mai răi; pe măsură ce se dezvoltă, faptele sale devin mai îngrozitoare.12

2: 1933-1945 (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 2000); Mierzejewski,


„A Public Enterprise in the Service of Mass Murder: The Deutsche Reichsbahn and
the Holocaust”, HGS, 15, I (2001), p. 33-46. 
12
Zalman Gradowski, „Writings„ în Ben Mark, The Scrolls of Auschwitz (Tel Aviv: Am
Oved, 1985), p. 175. 

127
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Modernitatea şi Holocaustul: O dezbatere din anii ’80 şi ’90

Bazându-se pe dezbaterile istorice din anii ’60, care se concentrau pe


întrebarea dacă nazismul era sau nu o „dictatură de dezvoltare”, problema rela-
ţiei nazismului cu „modernitatea” a fost reluată în anii ’80, ca urmare a pro-
gresului argumentului structuralist.13 Numeroşi istorici au dezbătut contribuţia
nazismului la modernizarea Germaniei;14 însă cei care au reuşit să contribuie cel
mai mult la stabilirea relaţiei dintre modernitate şi Holocaust au fost Detlev
Peukert, Götz Aly şi Susanne Heim şi sociologul Zygmunt Bauman. Înaintea
acestor istorici, cel mai semnificativ punct de vedere referitor la această pro-
blemă i-a aparţinut lui Raul Hilberg, care a prezentat Holocaustul drept un
„proces administrativ”.15 Hilberg a scris: „Atunci când, la începutul anului
1933, primul funcţionar public a scris prima definiţie a ceea ce înseamnă
„non-arian” într-o ordonanţă de serviciu public, soarta evreilor europeni a fost
pecetluită”.16 Este o afirmaţie stranie pentru un istoric, deoarece contravine
interdicţiei de a interpreta trecutul în sens invers, făcând astfel ca evenimentele
din trecut să pară predeterminate. Însă, neluând în seamă teleologia folosită de
Hilberg cu scopul de a crea un efect dramatic, importanţa abordării lui Hilberg
constă în accentul pe care acesta îl pune pe birocraţie: „Datorită unui simţ
infailibil al direcţiei şi abilităţilor excelente de orientare, birocraţia germană a
reuşit să găsească cea mai scurtă cale spre obiectivul final”.17 Mulţumită
descrierilor sale ale birocraţilor care s-au adaptat la eliminarea restricţiilor

13
Pentru lucrări anterioare, vezi în special David Schoenbaum, Hitler’s Social
Revolution: Class and Status in Nazi Germany 1933-1939 (New York: Garden City,
1966) şi Ralf Dahrendorf, Society and Democracy in Germany (Londra: Weidenfeld &
Nicolson, 1968). 
14
De exemplu: Hans Mommsen, „Nationalsozialismus als vorgetäuschte Modernisierung”
în Der Historische Ort des Nationalsozialismus: Annäherungen, ed. Walter H. Pehle
(Frankfurt/ M: Suhrkamp Taschenbuch Verlag, 1990), pp. 31-46; Norbert Frei, „Wie
modern war der Nationalsozialismus?”, în Geschichte und Gesellschaft, 19, 3 (1993),
pp. 367-87; Axel Schildt, „NS-Regime, Modernisierung und Moderne: Anmerkugen
zur Hochkonjunktur einer andauernden Diskussion”, în Tel Aviv Jahrbuch für deutsche
Geschichte, 23 (1994), pp. 3-22; Mark Roseman, „National Socialism and Modernization”,
în Fascit Italy and Nazi Germany: Comparisons and Contrasts, ed. Richard Bessel
(Cambridge: Cambridge University Press, 1996), pp. 197-229; Jan Phillip Reemtsma,
„Nationalsozialismus und Moderne”, în Die Gewalt Spricht nicht: Drei Reden
(Stuttgart: Reclam, 2002), pp. 87-129. 
15
Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, rev. Edn (New Haven: Yale
University Press, 1985), Vol. I, p. 9. 
16
Hilberg, Destruction, Vol. 3, p. 1044. 
17
Hilberg, Destruction, Vol. I, p. 9. 

128
Holocaustul – produsul modernităţii?

împotriva persecuţiei şi care au devenit „improvizatori şi inovatori”,18 Hilberg


poate fi considerat primul structuralist din istoriografia Holocaustului. Astfel,
Saul Friedländer observă că, în pofida faptului că The Destruction of the
European Jews este „din toate punctele de vedere cel mai important studiu
despre Holocaustu”, totuşi, „lipsea un element esenţial: un fundal istoric care să
explice declanşarea acţiunilor birocratice de distrugere”.19
Urmând exemplul lui Hilberg, Detlev Peukert a încercat să folosească o
analiză weberiană în cazul logicii Holocaustului. Cea mai importantă contribuţie
a lui Peukert la această dezbatere, scrisă în limba engleză, este eseul său, „The
Genesis of the «Final Solution» from the Spirit of Science”, care fusese iniţial
un capitol dintr-o carte despre Weber. Peukert susţine că, în cadrul modernităţii,
ştiinţa riscă să dezvolte modele de gândire totalizatoare, şi că tocmai acest lucru
s-a întâmplat şi înainte de a se ajunge la „Soluţia finală”. Scopul uciderii
evreilor nu a fost o manifestare a fanteziei iraţionale, ci s-a dezvoltat mai degra-
bă dintr-un discurs medical despre igiena rasială ca fiind răspunsul la proble-
mele Germaniei. Ştiinţa, aşa cum au prezis Horkheimer şi Adorno, „s-a ideo-
logizat” şi, în condiţiile socio-economice care se înrăutăţeau constant, planurile
sale au devenit tot mai îndrăzneţe, ajungându-se într-un punct în care „per-
spectiva optimistă conform căreia progresul ştiinţific şi industrial elimina
restricţiile la posibila aplicare a planificării, educaţiei şi reformei sociale la viaţa
de zi cu zi, şi-a pierdut şi ultimele fărâme de inocenţă atunci când naţional so-
cialiştii au început să pună la cale «lumea nouă curajoasă» prevăzută cu
sterilizare obligatorie, lagăre de concentrare şi camere de gazare”.20

18
Hilberg, Destruction, Vol. I, p. 15. 
19
Saul Friedländer, „Mosse’s Influence on the Historiography of the Holocaust”, în
What History Tells: George L. Mosse and the Culture of Modern Europe, eds. Stanley
G. Payne, David J. Sorkin, şi John S. Tortorice (Madison: University of Wisconsin
Press, 2004), p. 135. Pentru o evaluare aprofundată a lui Hilberg, vezi Federico
Finchelstein, „The Holocaust Canon: Rereading Raul Hilberg”, în New German
Critique, 96 (2005), pp. 1-47. Jeremy Noakes subliniează faptul că mulţi Mischlinge
(rasă mixtă) au supravieţuit războiului parţial datorită elementelor din cadrul servi-
ciului public: Lösener care lucra la Ministerul de Interne şi secretarul de stat Stuckart,
care deşi participaseră la uciderea evreilor, nu au fost în totalitate de acord cu cerinţele
SS-ului de a include Mischlinge în deportări. Noakes, „The Development of Nazi
Policy towards the German-Jewish „Mischlinge” 1933-1945”, Leo Baeck Institute
Yearbook, 34 (1989), pp. 352-353; Beate Meyer, „Jüdische Mischlinge”: Rassenpolitik
und Verfolgungserfahrung 1933-1945 (Hamburg: Dölling und Galitz, 1999). 
20
Detlev Peukert, Inside Nazi Germany: Conformity, Opposition and Racism in Everyday
Life (Londra: Penguin, 1989), p. 223. Vezi, de asemenea, Peukert, Max Webers Diagnose
der Moderne (Göttingen: Vandenhoeck und Ruprecht, 1989); „Rassismus und
„Endlösungs”-Utopie: Thesen zur Entwicklung und Struktur der nationalsozia-
listischen Vernichtungspolitik”, în Nicht nur Hitlers Krieg: Der Zweite Weltkrieg und

129
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Cea mai detaliată încercare de a explica modul în care funcţiona


birocraţia, dar şi de a analiza Holocaustul în termeni de raţionalitate economică,
le aparţine lui Götz Aly şi Susanne Heim. Pe parcursul a numeroase studii,
aceştia au încercat să dovedească faptul că Holocaustul a fost executat ca un
proces raţional rezultat dintr-o analiză a costurilor şi beneficiilor. „Selecţia în
funcţie de criterii rasiste”, scriau aceştia, „nu contrazicea calculul economic, ci
dimpotrivă, a fost o componentă integrantă a acestuia”.21 Contribuţiile aduse de
Aly şi Heim s-au numărat printre cele mai empiric informate argumente în
sprijinul „modernităţii”, sugerând că procesul de crimă a progresat datorită
planificărilor personalului de ocupaţie din Europa de Est: urbanişti, statisticieni,
nutriţionişti, demografi, economişti şi aşa mai departe. În urma cercetărilor
arhivelor disponibile de curând în Europa de Est, Aly şi Heim au concluzionat
că Holocaustul nu a fost nici excepţional, nici iraţional, ci un rezultat al unei
proceduri birocratice moderne. „Dinamica anihilării şi procesul efectiv de luare
a deciziilor poate fi înţeles”, scriu aceştia, „doar observând programul demo-
grafico-economic din fundal”.22 În plus, din punct de vedere al costurilor şi
beneficiilor, Holocaustul avea sens: în Generalgouvernement, „moartea evreilor
oferea cele mai simple şi mai viabile mijloace de a minimaliza eroziunea
capitalului şi de a menţine posibilitatea unei ascensiuni economice în Polonia
ocupată”. 23 Prin urmare, Soluţia finală poate fi înţeleasă în termenii raţionali ai
economiei politice. Acest argument a fost pe deplin dezvoltat în Vordenker der
Vernichtung (1991), în care uciderea evreilor a fost situată într-un context pe
termen mai lung ce viza uciderea ulterioară a populaţiei locale non-evreieşti şi
progresul economic al regiunii. Aspectele economice, susţin aceştia, au trans-
format „exterminarea în masă într-o «constrângere practică», într-o condiţie
prealabilă pentru o dominaţie şi o subordonare economică pe termen lung”.24
Aly a elaborat argumentul privind relaţia dintre Holocaust şi „relocarea etnică”
în cartea sa, „Final Solution”, din 1995, cu toate că majoritatea criticilor nu

die Deutschen, ed. Christoph Kleßmann( Düsseldorf: Droste, 1989), pp. 71-81; The
Weimar Republic: The Crisis of Classical Modernism (Londra: Penguin, 1991); „The
Genesis of the „Final Solution” from the Spirit of Science”, în Nazism and German
Society, 1933-1945, ed. David F. Crew (Londra: Routledge, 1994), pp. 274-99. 
21
Susanne Heim şi Götz Aly, „Sozialplanung und Völkermord: Thesen zur Herrschafts-
rationalität der nationalsozialistischen „Weltanschauung””, în „Vernichtungspolitik”:
Eine Debatte über den Zusammenhang von Sozialpolitik und Genozid im nationalso-
zialistischen Deutschland, ed. Wolfgang Schneider (Hamburg: Junius, 1991), p. 22. 
22
Aly şi Heim, „Sozialplanung und Völkermord”, pp. 19-20. 
23
Götz Aly şi Susanne Heim, „The Economics of the Final Solution: A Case Stud from
the General Gouverment”, în Simon Wiesenthal Center Annual, 5 (1988), pp. 38-39. 
24
Götz Aly şi Susanne Heim, Vordenker der Vernichtung: Auchwitz und die deutschen
Pläne für eine neue europäische Ordnung (Frankfurt, M: Fischer Taschenbuch Verlag,
1993), p. 485. 

130
Holocaustul – produsul modernităţii?

sunt convinşi că uciderea evreilor s-a datorat cerinţelor Volkstumspolitik-ului


(etnopoliticii).25
Lucrarea care a generat cele mai multe discuţii în rândul istoricilor
Holocaustului a fost Modernity and the Holocaust (1989) a lui Zygmunt
Bauman. Funcţionalismul sau structuralismul începuse să capete importanţă în
urmă cu mai bine de un deceniu şi devenise mai mult sau mai puţin o poziţie
ortodoxă în rândul erudiţilor, iar cartea lui Bauman a reprezentat punctul
culminant al acelei şcoli de gândire. În anumite privinţe, cartea lui Bauman este
doar o versiune mai sociologică a The Destruction of the European Jews a lui
Hilberg. Hilberg susţinuse deja că distrugerea evreilor a fost „opera unui
mecanism administrativ vast. Acest aparat a efectuat fiecare pas pe rând.
Iniţierea, precum şi punerea în aplicare a deciziilor, a fost în mare parte în
mâinile sale”.26 Bauman a confirmat această analiză, plasând astfel Holocaustul
în contextul statului modern.
Conform argumentului lui Bauman, Holocaustul nu reprezintă o întoar-
cere la barbaria premodernă, ci un rezultat al modernităţii în sine: „În lipsa
civilizaţiei moderne şi a celor mai esenţiale realizări ale acesteia, Holocaustul
nu ar exista”.27 Acesta nu consideră că a fost rezultatul obligatoriu al moder-
nităţii, ci una dintre „posibilităţile ascunse” ale acesteia.28 Bauman caracte-
rizează modernitatea ca „o pornire copleşitoare de a înlocui spontaneitatea, con-
siderată a fi lipsită de sens şi haotică, cu o ordine condusă de raţiune şi clădită
printr-un efort legislativ şi de control”.29 În cazul Holocaustului, această descrie-
re este cel mai clar exemplificată de administraţia birocratică, al cărei scop era,
conform analizei lui Weber, să separe aspectele tehnice de cele morale. „Biro-
craţia este programată să caute soluţia optimă”, scrie acesta, argumentând că,
„odată pus în mişcare, mecanismul de ucidere şi-a dezvoltat propriul impuls”.30
Cu toate acestea, poziţia lui Bauman nu este foarte clară. Îndeplineşte
birocraţia sarcinile care îi sunt atribuite, sau impulsul pentru crima în masă
provine din însăşi cultura birocratică? Din aceste versiuni diferite se pot deduce
concluzii foarte diferite în ceea ce priveşte pericolele modernităţii, iar Bauman
25
Götz Aly, „Final Solution”: Nazi Population Policy and the Murder of the European
Jews (Londra: Arnold, 1999). 
26
Hilberg, Destruction, Vol. I, p. 62. Vezi De asemenea, Browning, The Path to Genocide,
pp. 125-144. Studiul clasic privind birocraţia in cel de-Al Treilea Reich este Hans
Mommsen, Beamtentum im Dritten Reich (Stuttgart: Oldenbourg, 1966). 
27
Zygmunt Bauman, Modernity and the Holocaust (Cambridge: Polity Press, 1989), p. 87. 
28
Bauman, Modernity, p. 12. 
29
Zygmunt Bauman, Intimations of Postmodernity (Londra: Routledge, 1992), p. 178.
Vezi, mai recent, Bauman, Wasted Lives: Modernity and its Outcasts (Cambridge:
Polity Press, 2003) şi Liquid Times: Living in an Age of Uncertainty (Cambridge:
Polity Press, 2007). 
30
Bauman, Modernity, p. 104, 106. 

131
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

pare să îşi dorească să susţină ambele variante. Pe de o parte, acesta susţine că


„pe întregul parcurs al execuţiei sale lungi şi sinuoase, Holocaustul nu a intrat
niciodată în conflict cu principiile raţionalităţii”, sugerând astfel versiunea mai
moderată a afirmaţiei. Aserţiunea acestuia cum că acest lucru „nu sugerează
faptul că incidenţa Holocaustului a fost determinată de birocraţia modernă sau
de cultura raţionalităţii instrumentale pe care o rezumă” indică faptul că
aspectul birocratic al Holocaustului este cel mai clar observat în concretizarea
unei idei (care la rândul ei ar putea fi iraţională).31 Însă, pe de altă parte, doar
câteva fraze mai jos, acesta scrie:

cultura birocratică, care ne îndeamnă să privim societatea ca pe un obiect al


administraţiei, ca pe o colecţie de numeroase probleme ce trebuie „rezolvate”,
ca pe o „natură” ce trebuie „controlată”, „stăpânită” şi „îmbunătăţită” sau „re-
făcută”, ca un obiectiv legitim al „ingineriei sociale”, şi, în general, ca pe o
grădină care trebuie proiectată şi menţinută cu forţa în forma planificată
(postura grădinăritului separă vegetaţia în „plante cultivate” care trebuie îngri-
jite şi buruieni care trebuie exterminate), a fost însăşi atmosfera în care a putut
fi concepută ideea de Holocaust.32

Acest lucru îngreunează analiza realizată de Weber. Cu toate că Bauman


discută antisemitismul în lumea medievală, precum şi conceptele antropologice
de fantezie şi poluare, acesta nu se decide dacă uciderea evreilor s-a datorat
culturii birocratice sau nu. Însă în lipsa unei astfel de analize atente şi detaliate –
precum cea din lucrările epigonilor lui Bauman – „cel mai greu” argument pare
a fi cel care ne rămâne în minte.33
Afirmaţiile lui Bauman pot fi falsificate empiric din numeroase motive.
Cu toate acestea, din anumite puncte de vedere, argumentul acestuia face faţă
examinărilor amănunţite. Darwinismul social şi ştiinţa rasială au fost într-adevăr

31
Bauman, Modernity, pp. 17-18 (accentul meu). 
32
Bauman, Modernity, p. 18 (accentul meu). 
33
De exemplu: Ronald J. Berger, „The „Banality of Evil” Reframed: The Social Construction
of the „Final Solution” to the „Jewish Problem” ”, în The Sociological Quarterly, 34,
4 (1993), pp. 597-618; Alan Milchman şi Alan Rosenberg, „The Unlearned Lessons of
the Holocaust”, în Modern Judaism, 13, 2 (1993), pp. 177-190; Leon A. Jick, „Method
in Madness: An Examimation of the Motivations for the Nazi Mass Murder”, în
Modern Judaism, 18, 2 (1998), pp. 153-172; Fred E. Katz, „Implementation of the
Holocaust: The Behavior of Nazi Officials”, în Comparative Studies in Society and
History, 24, 3 (1982), pp. 510-529; Jay Weinstein şi Nico Stehr, „The Power of
Knowledge: Race Science, Race Policy, and the Holocaust”, în Social Epistemology,
13, I (1999), pp. 3-35, pentru eseuri concepute în stilul lui Bauman (nu toate, evident,
scrise după modelul Modernity and the Holocaust). 

132
Holocaustul – produsul modernităţii?

componente fundamentale ale ideologiei naziste.34 Şi birocraţia a fost o ca-


racteristică esenţială a Holocaustului. Întrebarea este dacă acestea au fost forţele
motorii din spatele Holocaustului sau dacă au reprezentat cadrele sau purtătorii
unei poziţii anterioare. Peter Fritzsche este de părere că „analizele inovatoare” ale
lui Peukert şi Bauman sunt frustrante datorită „atenţiei insuficiente pe care aceştia
o acordă viziunii fanteziste a naţional socialiştilor. Determinarea de a renova
Europa în funcţie de rasă nu poate fi redată în termenii stricţi şi delimitativi ai
analizei privind costurile şi beneficiile sau numai ca o versiune (oribilă) a
idealului occidental de autocultivare”.35 În afara cazului în care se susţine că
birocraţiile ar putea genera politici cu caracter de genocid independent de arena
culturală politică generală în care acestea îşi desfăşoară activitatea, lipseşte
ceva, aşa cum a observat Friedländer în cazul lui Hilberg.
Dincolo de motivele empirice, Bauman poate fi criticat pentru presu-
poziţiile sale sociologico-teoretice şi în special pentru felul în care a interpretat
lucrările lui Weber, pe care se bazează o mare parte din argumentul său.
Bauman presupune că definiţia sa potrivit căreia modernitatea este sinonimă cu
birocraţia, raţionalitatea instrumentală şi onoarea funcţionarului public, provine
de la Weber. Weber este într-adevăr teoreticianul de frunte al dominaţiei biro-
cratice, pe care a diferenţiat-o de dominaţia carismatică precum şi de alte forme
de legitimare pre-modernă.36 Însă gândirea lui Weber nu poate fi rezumată în
celebra lui frază referitoare la „cuşca de fier” (Gehäuse der Hörigkeit) a moder-
nităţii raţionale. Weber a scris că „soarta timpurilor noastre este caracterizată de
raţionalizare şi intelectualizare şi, mai presus de toate, de «dezvrăjirea lumii»”,
însă atunci când a prezis în încheierea prelegerii sale remarcabile din 1918,
„Politica în calitate de vocaţie”, că „în viitor ne aşteaptă nu o vară înflorită, ci
mai degrabă o noapte polară al cărei întuneric rece va fi de nepătruns, indiferent
care dintre grupuri va triumfa în exterior”, nu sugera că această viziune sumbră
era rezultatul obligatoriu al raţionalizării.37 Mai degrabă, erudiţii care au scos la
iveală latura nietzscheană a lui Weber – latură care a fost neglijată în tradiţia
anglo-americană care îl consideră pe Weber teoreticianul statului modern nor-
mativ – demonstrează că această viziune sumbră a reflectat credinţa lui Weber
cum că o lume raţionalizată nu dispunea de resursele necesare pentru a satisface
nevoile oamenilor.38 „Dezvrăjirea lumii” este într-adevăr un moment nietzschean,

34
Richard J. Evans, „In Search of German Social Darwinism”, în Reading German
History 1800-1996: From Unification to Reunification (Londra: Routledge, 1997), pp.
119-144. 
35
Peter Fritzsche, „Nazi Modern”, în Modernism/ Modernity, 3, I (1996), p. 10. 
36
Max Weber, „Bureaucracy”, în From Max Weber: Essays in Sociology, eds. H. H.
Gerth şi C. Wright Mills (Londra: Routledge, 1991), pp. 196-244. 
37
From Max Weber, p. 155, 128. 
38
Vezi în special Bryan S. Turner, For Weber: Essays on the Sociology of Fate, ediţia a
II-a (Londra: Sage, 1996); Lawrence A. Scaff, Fleeing the Iron Cage: Culture, Politics,

133
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

iar întrebarea este ce anume se va întâmpla pentru a re-vrăji lumea. În tra-


ducerea lui Gerth şi Mills, Weber scrie că „în zilele noastre, rutina vieţii coti-
diene sfidează religia. Mulţi dintre zeii antici se ridică din mormintele lor; aceştia
sunt des-vrăjiţi şi, prin urmare, iau forma unor forţe impersonale. Se străduiesc
să preia controlul asupra vieţilor noastre şi îşi continuă şi lupta eternă dintre
ei”.39 Însă, în limba germană, prima propoziţie din citat este „Heute ist es
religiöser Alltag”, adică, „în zilele noastre, cotidianul este religios”, sau „în
zilele noastre, religia inundă viaţa de zi cu zi”, cu alte cuvinte, exact opusul sen-
sului tradus de Gerth şi Mills. Weber era de părere că, inclusiv într-o lume
raţionalizată – sau probabil mai ales într-o lume raţionalizată şi dezvrăjită – nu a
existat o modernitate seculară post religioasă.40
În timp ce Weber nu vede problema ca fiind dezvrăjirea per se, ci „o
raţionalizare totalizată şi absurdă care produce dezvrăjire”,41 Bauman consideră
Holocaustul ca fiind rezultatul logic al modernităţii. Chiar şi atunci când
Horkheimer şi Adorno descriu o „dialectică a Iluminismului”, astfel încât
Iluminismul devine totalizator şi „radiază un dezastru triumfător” doar când
devine propriul său mit, Bauman vede o linie care leagă în mod direct
raţionalizarea de genocid. Astfel, minimalizând rolul carismei şi al aspectelor
iraţionale ale nazismului, Bauman oferă un argument seducător, productiv şi
provocator, însă unilateral, cu privire la caracterul modernităţii şi, prin
consecinţă, la originile Holocaustului. Cu toate că nu este o explicaţie
satisfăcătoare în ceea ce priveşte Holocaustul, modernitatea rămâne totuşi un
termen util de analiză.

Organizare şi ideologie

Aşa cum am văzut în capitolul 2, cea mai importantă dezvoltare recentă


din istoriografia Holocaustului a fost „reîntoarcerea ideologiei”. Există
numeroase studii referitoare la persoane fizice, institute de cercetare, profesii şi
universităţi, instituţii şi agenţii naziste, propagandă, şi aşa mai departe, care
demonstrează caracterul remarcabil de răspândit şi influent al ideologiei naziste.

and Modernity in the Thought of Max Weber (Berkeley: University of California Press,
1989); Mark E. Warren, „Nietzsche and Weber: When Does Reason Become Power? În The
Barbarism of Reason: Max Weber and the Twilight of Enlightenment, eds. Asher
Horowitz şi Terry Maley (Toronto: University of Toronto Press, 1994), pp. 68-96. 
39
From Max Weber, p. 149. 
40
Michael Ley, „Apokalyptische Bewegungen in der Moderne”, în Der Nationalsozialismus
als politische Religion, eds. Michael Ley şi Julius H. Schoeps (Bodenheim: Philo,
1997), p. 13. 
41
Alkis Kontos, „The World Disenchanted, and the Return of Gods and Demons”, în
The Barbarism of Reason, eds. Horowitz şi Maley, p. 235. 

134
Holocaustul – produsul modernităţii?

De la peisagişti la etnografi, ideologia nazistă a fost acceptată şi promovată cu


entuziasm de către profesionişti.42 Cu toate că această tendinţă nu constituie
(întotdeauna) o revenire la o formă naivă de intenţionalism, întăreşte totuşi
credinţa că uciderea evreilor a fost determinată în primul rând de perspectiva de
teorie conspiraţionistă paranoică a naziştilor, chiar dacă procesul efectiv prin
care s-a concretizat această ideologie a fost de multe ori ad-hoc, reactiv şi
dezorganizat, şi motivat mai mult de concurenţa dintre agenţii, decât de o admi-
nistraţie coerentă.
În acest scop, cercetările recente care se ocupă în mod direct cu ideo-
logia contribuie la dezbaterile în curs de desfăşurare referitoare la motivaţia
făptaşilor. Cu toate că s-a demonstrat că propaganda nazistă a fost saturată de
imagini antisemite, problema motivelor participării indivizilor la genocid,
rămâne, desigur, deschisă. De exemplu, eseurile lui Jürgen Matthäus şi Edward
Westermann despre îndoctrinarea ideologică şi cultura organizaţională din
cadrul SS-ului şi al Poliţiei de Ordine demonstrează modul în care Haltung-ul
(starea de spirit) amplă a SS-ului şi a poliţiei a structurat şi justificat antise-
mitismul criminal chiar şi atunci când problema evreiască nu era menţionată în
mod explicit.43 Aceste constatări se încadrează în aceeaşi categorie cu lucrările
având ca temă colaborararea şi Frontul de Est discutate în primul capitol.
Dincolo de studiile privind motivaţiile participanţilor individuali, au
apărut recent numeroase lucrări consacrate înţelegerii acţiunilor instituţiilor
participante. În acest context, studiile din cadrul dezbaterilor pe tema moder-
nităţii au tendinţa de a demonstra, chiar şi doar în mod implicit, că aceasta a
reprezentat mai mult cadrul Holocaustului, decât forţa motorie a acestuia. Cu
alte cuvinte, atunci când se examinează acţiunile acestor agenţii, precum şi
prezumţiile operaţionale ale celor care le-au condus, se poate observa că abi-
lităţile individuale ale acestora ca birocraţi şi eficienţa instituţională bazată pe
reglementările procedurale au variat în mod considerabil. Însă trăsătura comună
a acestora a fost hotărârea cu care i-au vizat pe evrei. Cert este că deseori nu s-
au înţeles asupra modului în care aveau să realizeze acest obiectiv, iar unii
42
Vezi, de exemplu, Joachim Wolschke-Bulmahn, „Violence as the Basis of National
Socialist Landscape Planning in the „Annexed Eastern Areas”, în How Green Were
the Nazis? Nature, Environment, and Nation in the Third Reich, eds. Franz-Josef
Brüggemeier, Mark Cioc, şi Thomas Zeller (Athens: Ohio University Press, 2005), p.
243-56; Ingo Haar şi Michael Fahlbusch, eds., German Scholars and Ethnic
Cleansing, 1919-1945 (New York: Berghahn, 2005); Margit Szöllösi-Janze, ed.,
Science in the Third Reich (Oxford: Berg, 2001). 
43
Jürgen Matthäus, „Anti-Semitism as an Offer: The Function of Ideological Indoctrination
in the SS and Police Corps During the Holocaust” şi Edward Westermann, „Ideology
and Organizational Culture: Creating the Police Soldier”, ambele în Lessons and
Legacies, Vol. 7: The Holocaust in International Perspective, ed. Dagmar Herzog
(Evanston: Northwestern University Press, 2006), pp. 116-28 şi 129-41. 

135
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

dintre ei aveau planuri pe termen mai lung decât alţii (unii membri ai SD-ului,
de exemplu, au fost dispuşi să exploateze temporar forţa de muncă evreiască, în
special în ultimii ani ai războiului), însă, în general, împărtăşeau aceeaşi ambiţie
ideologică. Această imagine a instituţiilor naziste reprezintă o versiune mode-
rată a argumentului „modernităţii”, şi anume, că modernitatea, aşa cum a fost
definită aceasta de Bauman sau Peukert, ca fiind predominată de birocratizare,
gândire instrumentală şi raţionalizare, nu a fost motorul Holocaustului, ci pur şi
simplu conductorul prin care a fost canalizat. Prin urmare, aşa cum am men-
ţionat mai sus, chiar dacă Bauman ar avea dreptate atunci când afirmă că „pe
întregul parcurs al execuţiei sale lungi şi sinuoase, Holocaustul nu a intrat nicio-
dată în conflict cu principiile raţionalităţii” (aspect care rămâne cu siguranţă un
subiect deschis), declaraţia nu răspunde la întrebarea referitoare la originea
ideii.44 Istoricii au explicat în detaliu executarea Holocaustului – şi, aşa cum am
văzut, au respins în mare măsură afirmaţia cum că Holocaustul ar fi fost în
totalitate un proces fluid şi raţional – însă această explicaţie nu tratează deloc
problema originii ideii de a-i ucide pe evrei. Studiile empirice susţin versiunea
mai moderată a aserţiunii lui Bauman cum că modernitatea a reprezentat cadrul
pentru Holocaust şi că implicarea birocratică a fost necesară şi considerabilă;
însă nu şi faptul că birocraţia a fost locul în care s-a dezvoltat pentru prima dată
ideea de Holocaust.
Propun să examinăm câteva dintre cele mai importante studii vizând
agenţiile şi instituţiile naziste şi să luăm în considerare concluziile lor referi-
toare la „modernitate”. Acest lucru presupune în mod obligatoriu o discuţie
despre structura internă a celui de-Al Treilea Reich, dar mă voi concentra pe ce
ne spune această parte a literaturii din domeniu despre Holocaust. Cu 25 de ani
în urmă, studiile privind structura celui de-Al Treilea Reich începeau deja să se
dezvolte într-un mod sofisticat, bazându-se pe cercetările de pionierat efectuate
de Hans Buchheim, Martin Broszat, Karl Dietrich Bracher şi alţii. O colecţie din
1986 editată de Dieter Rebentisch şi Karl Teppe a demonstrat că cel de-Al
Treilea Reich a fost caracterizat de o varietate amplă de instituţii administrative,
de la birocraţiile de stat existente până la panoplia de noi agenţii ale Partidului,
precum gauleiterii, Cancelaria Führer-ului sau WVHA-ul SS-ului (Wirtschafts-
Verwaltungshauptamt/Sediul Principal Administrativ Economic).45 Fie că

44
Bauman, Modernity, p. 17. 
45
Dieter Rebentisch şi Karl Teppe, eds. , Verwaltung contra Menschenführung im Staat
Hitlers: Studium zur politisch-administrativen Systems (Göttingen: Vandenhoeck&
Ruprecht, 1986). Despre sistemul Gau, vezi de asemenea Gerhard Kratzsch, Der
Gauwirtschaftsapparat der NSDAP: Menschenführung, „Arisierung”, Wehrwirtschaft
im Gau Westfalen-Süd. Eine Studie zur Herrschaftspraxis im totalitären Staat
(Münster: Aschendorff, 1989); Jürgen John, Horst Müeller şi Thomas Schaarschmidt,

136
Holocaustul – produsul modernităţii?

vorbim despre serviciul public sau despre Poliţia de Ordine, se poate observa un
stat şi un regim cu un caracter policratic, sau, cu alte cuvinte, o multitudine de
agenţii care concurau cu scopul de a dobândi controlul asupra politicii şi care se
luptau între ele pentru a fi auzite de Führer. Acest fenomen a fost observat timp
îndelungat şi în contexte diferite, de la Biroul Afacerilor Externe, la teritoriile
estice ocupate sau administraţia comunală din Germania.46 De asemenea, a fost
modificat într-o oarecare măsură de istoricii care susţin că „policraţia” a devenit
sinonimă cu „ineficienţa” şi care doresc în schimb să sublinieze faptul că o
concurenţă instituţională nu a însemnat nici pierderea eficienţei birocratice, nici
pe cea a unui obiectiv comun.47 Întrebarea este ce anume ne transmit aceste
informaţii despre „modernitatea” Holocaustului. Ca urmare a studierii unei mari
părţi din literatura din domeniu, sunt de părere că policraţia nazistă – chiar şi
atunci când nu excludea în mod reciproc eficienţa – nu se conformează noţiunii
de stat weberian, aşa cum a fost aceasta trasată de Bauman, şi nici auto-
definiţiei liderilor nazişti ca fiind o elită raţională „glaciară”.
Să luăm ca exemplu Poliţia de Ordine, ramura poliţiei germane care a
devenit celebră în urma lucrărilor lui Browning şi Goldhagen consacrate
Batalionului 101. Bernd Hüppauf a remarcat pe bună dreptate că importanţa

eds., Die NS Gaue: regionale Mittelinstanzen im zentralistischen „Führerstaat”


(München: R. Oldenbourg, 2007). 
46
De exemplu, Dieter Rebentisch scrie că Ostministerium-ul lui Rosenberg a repre-
zentat un exemplu clasic de „o organizaţie administrativă „policratică”, cu multe feţe
şi polimorfă, ale cărei filiale individuale se concentrau pe îndeplinirea „sarcinilor
emise de către Führer”, şi lucrau parţial împreună însă frecvent una împotriva alteia,
au creat conflicte continue de autoritate”. Führerstaat und Verwaltung im Zweiten
Weltkrieg: Verfassungsentwicklung und Verwaltungspolitik 1939-1945 (Stuttgart:
Franz Steiner, 1989), p. 310. Despre policraţie, vezi Jane Caplan, Government Without
Adminitration: State and Civil Service in Weimar and Nazi Germany (Oxford:
Clarendon Press, 1989); Peter Hayes, „Policracy and Policy in the Third Reich: The
Case of the Economy” în Reevaluating the Third Reich, eds. Thomas Childers şi Jane
Caplan (New York: Holmes and Meier, 1993), pp. 190-210; Peter Hüttenberger,
„Nationalsozialistische Polykratie”, în Geschichte und Gesellschaft, 2 (1976), pp. 417-
442. Pentru administraţia locală: Bernhard Gotto, Nationalsozialistische
Kommunalpolitik: Administrative Normalität und Systemstabilisierung durch die
Augsburger Stadtverwaltung 1933-1945 (Munich: R. Oldenbourg, 2006). 
47
Wolf Gruner şi Armin Nolzen, eds., Bürokratien: Initiative und Effizienz (Berlin:
Assoziation A, 2001); Bernhard Gotto, „Polykratische Selbststabilierung: Mittel-und
Unterinstanzen in der NS-Diktatur”, în Hitlers Kommisare: Sondergewalten in der
nationalsozialistischen Diktatur, eds., Rüdiger Hachtmann şi Winfried Süß (Göttingen:
Wallstein, 2006), pp. 28-50. Cf. Dan P. Silverman, „Nazification of the German
Bureaucracy Reconsidered: A Case Study”, în JMH, 60, 3 (1988), pp. 496-539, care
demontrează felul în care Instituţia de plasare şi asigurare de şomaj a celui de-Al
Treilea Reich a fost distrus în încercarea de-al nazifica. 

137
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

titlului cărţii lui Browning a constat în faptul că a reuşit să transpună crima în


masă inimaginabilă în domeniul imaginabilului şi realului: „Aceasta nu şi-a
pierdut atrocitatea. Însă atrocitatea şi-a pierdut din caracterul ei straniu. Această
nouă proximitate a făcut ca imaginile exterminării să pară mai ameninţătoare”.48
Cele mai multe dintre studiile apărute de atunci oferă reconstruiri detaliate ale
aspectelor caracteristice ale unora dintre cele mai importante instituţii ce operau
în timpul celui de-Al Treilea Reich. Însă chiar şi înaintea studiului lui
Browning, Heiner Lichtenstein a încercat să demonstreze în studiul său din
1990 că nu doar trupele SS, ci şi poliţia obişnuită fusese implicată în atrocităţi.
Odată ce Himmler a preluat controlul întregului aparat de securitate şi poliţie de
pe teritoriul celui de-Al Treilea Reich (1936), rolurile poliţiei au devenit
amestecate, astfel încât distincţia dintre trupele SS „criminale” şi Poliţia de
Ordine „decentă” a fost un simplu mit postbelic. Aşa cum afirmă Lichtenstein,
dacă judecătorii Aliaţi de la Nürnberg ar fi examinat structura internă a SS-ului,
ar fi anunţat cu rapiditate că Poliţia de Ordine a fost la rândul său o organizaţie
criminală, asemenea SS-ului.49
La fel ca în cazul făptaşilor individuali, studiile privind instituţiile dez-
văluie faptul că angajamentul ideologic era de obicei profund. Acest lucru este
îndeosebi valabil cu cât acestea se aflau mai aproape de centrul Partidului
Nazist. Referitor la Gestapo, de exemplu, odată ce în anii ’80 şi ’90 istoricii au
lăsat în urmă istoriile instituţionale şi au ales în schimb să examineze
operaţiunile şi acţiunile întreprinse de Gestapo, aceştia au făcut mai multe
descoperiri importante. Gestapo-ul s-a bazat foarte mult pe sprijinul venit din
partea publicului german – cum ar fi, de exemplu, denunţurile – întrucât a fost
mult mai puţin omnipotent decât sugera propaganda sa (şi istoriografia
postbelică); în plus, „cert este că «statul prerogativ» (Maßnahmenstaat) naţional
socialist nu a fost un mecanism de represiune complet raţionalizat”.50 Datorită

48
Hüppauf citat în Paul, „Von Psychopathen”, p. 42. 
49
Heiner Lichtenstein, Himmlers Grüne Helfer: Die Schutz-und Ordnungspolizei im
„Dritten Reich” (Köln: Bund Verlag, 1990), p. 27. 
50
Klaus- Michael Mallmann şi Gerhard Paul, „Omniscient, Omnipotent, Omnipresent?
Gestapo, Society and Resistance”, în Nazism and German Society, ed. Crew, pp. 173-
174. Referinţa se face la distincţia lui Ernst Fraenkel între „statul normativ”
(Normenstaat) şi „statul prerogativ” (Maßnahmenstaat), concepte care au fot pentru
prima dată prezentate în lucrarea sa The Dual State. Aceste concepte, care ajută la
explicarea motivului pentru care separarea dintre stat şi partid este prea simplistă
pentru a putea cuprinde complexitatea acţiunilor interioare ale celui de-Al Treilea
Reich (vezi, spre exemplu, Neumann, Behemoth, p. 72: „Ne confruntăm cu două
tendinţe simultane: o creştere enormă a birocraţiei publice în număr şi funcţie; şi o
campanie ideologică de denunţare purtată împotriva birocraţiei, insoţită de o
campanie privind sporirea puterii partidului”), sunt testate în Gruner şi Nolzen, eds.,
Bürokratien. 

138
Holocaustul – produsul modernităţii?

faptului că cea mai mare parte a Gestapo-ului a fost înfiinţată din Departamentul
Politic al poliţiei din Weimar, ideologii convinşi ocupau de obicei doar poziţii
de conducere; aşa cum observă Mallmann şi Paul, în 1939, doar 3 000 din
aproximativ 20 000 de angajaţi deţineau un rang SS.51 Nu a fost o organizaţie
eficientă şi se baza pe „ajutorul profesioniştilor şi al amatorilor”, al cărui număr
a fost substanţial.52
Pe de altă parte, SS-ul, cu toate că avea probleme organizatorice, era
mai saturat de ideologia nazistă. În acest context putem observa că ideologia nu
este neapărat incompatibilă cu eficienţa şi birocraţia; cu toate acestea, com-
petenţa organizaţională nu a fost forţa motorie a promovării de către SS a
politicilor naziste cu caracter de genocid. Cele mai multe dintre istoriile recente
demonstrează, sau cel puţin insinuează, că birocraţiile SS nu au inventat ideea
de crimă în masă deoarece erau birocraţii.
Studiile despre SS au fost mereu proeminente în istoriografia consacrată
celui de-Al Treilea Reich. În ultimii douăzeci de ani, cercetările respective au
avut tendinţa de a reflecta curentele mai generale ale istoriografiei, trecând de la
o perspectivă funcţionalistă – inclusiv dezbaterile privind policraţia sau con-
trolul total – la „reîntoarcerea ideologiei”. Publicat la apogeul consensului
funcţionalist, Nazi Germany’s New Aristocracy a lui Herbert Ziegler a folosit
modele social-ştiinţifice pentru a analiza constituţia liderilor SS; acesta a
concluzionat că SS-ul a reprezentat „o «revoluţie în eprubetă» în ceea ce
priveşte recrutarea şi promovarea elitei”.53 Studiul prozopografic al lui Jens
Banach al corpurile ofiţereşti ale SiPo-ului (Sicherheitspolizei/poliţia de
securitate) şi ale SD-ului ajunge la o concluzie similară, la fel şi analizele
efectuate de George Browder şi Jan Erik Schulte asupra SD-ului şi WVHA-ului
(vezi mai jos). Deşi conducerea SD-ului provenea de obicei din rândurile
„respectabile” ale societăţii, funcţionarii de nivel mediu ai SD-ului au fost
promovaţi mai degrabă pe bază de merite, deoarece „structura de personalitate a
acestora – pedanterie birocratică, ambiţie şi sete de putere – corespundea

51
Mallmann şi Paul, „Omniscient, Omnipotent, Omnipresent?”, p. 176. 
52
Robert Gellately, The Gestapo and German Society: Enforcing Racial Policy 1933-
1945 (Oxford: Clarendon Press, 1991), p. 72; de asemenea Gellately, „The Gestapo
and German Society: Political Denunciation in the Gestapo Case Files”, JHM, 60, 4
(1988), pp. 654-694; Eric A. Johnson, Nazi Terror: The Gestapo, Jews, and Ordinary
Germans (New York: Basic Books, 1999). 
53
Herbert F. Ziegler, Nazi Germany’s New Aristocracy: The SS Leadership, 1925-1939
(Princeton: Princeton University Press, 1989), p. 148, citându-l pe Leonard Krieger,
„Nazism: Highway or Socialism”, în CEH, 11, 1 (1978), p. 15. Vezi, de asemenea,
Bernd Wegner, „The „Aristocracy of National Socialism”: The Role of the SS in
National Socialist Germany”, în Aspects of the Third Reich, ed. H. W. Koch
(Basingstoke: Macmillan, 1985), pp. 430-450. 

139
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

atmosferei misterioase şi excepţionale a SD-ului”.54 Aceştia sunt cei pe care


Wildt îi descrie ca fiind „generaţia dezlănţuită”. În ceea ce îi priveşte pe liderii
SS-ului, aceştia sunt cel mai adesea asociaţi cu teroare şi ucidere în masă pe de
o parte şi „eficienţă nemiloasă” pe de altă parte. Smelser şi Syring oferă un
rezumat al acestui dualism:

În pofida unei componente ideologice rustice şi puternic anti-moderne, SS-ul s-


a autodescris ca fiind o structură modernă şi corporativă de calibru interna-
ţional. Într-o epocă a secularizării, a reprezentat, pentru „credincioşii adevă-
raţi” din rândul membrilor săi, un fel de „preoţie” asemănătoare ordinelor
cavalereşti medievale, deschizând calea pentru un fel de religiozitate seculară
pentru aceştia.55

Recent, şi contrastând cu metodologia social-ştiinţifică a lui Ziegler,


Martin Cüppers demonstrează că Waffen SS-ul – aripa militarizată a SS-ului – a
dat dovadă de un grad înalt de afinitate ideologică cu nazismul, precum şi faptul
că a fost implicat într-o mare măsură în procesele de ghetoizare şi de muncă
forţată din Polonia, iar ulterior în uciderea evreilor din Uniunea Sovietică.56
Dimensiunea angajamentului ideologic al Waffen-SS-ului este descrisă într-un
pasaj în care Cüppers se desprinde de tonul sumbru specific istoricilor. După ce
oferă un citat al unui SS-Junker din 1944 conform căruia Germania avea să
câştige războiul datorită superiorităţii sale rasiale, Cüppers scrie: „Pentru
oamenii măcar pe jumătate raţionali, înfrângerea militară a Germaniei devenise
extrem de clară până în vara anului 1944. Prin contrast, victoria naţional
socialistă pe care şi-o imagina tânărul SS-Junker demonstrează credinţa larg
răspândită a SS-ului, în etapele finale ale războiului, în «mentalitatea victoriei
finale» fanatice complet ruptă de realitate”.57
Unele părţi ale SS-ului se ocupau bineînţeles de problemele ideologico-
rasiale, îndeosebi Rasse- und Siedlungshauptamt (RuSHA, Sediul central pentru
rase şi relocări), care a fost investigat de către Isabel Heinemann. RuSHA-ul a
fost fondat în 1932 şi a constituit unul dintre cei mai vechi trei „piloni” ai SS-

54
Jens Banach, Heydrichs Elite: Das Führungskorps der Sicherheitspolizei und des SD
1936-1945 (Paderborn: Schöningh, 1998), p. 19. Cf. Browder, Hitler’s Enforcers: The
Gestapo and the SS Security Service in the Nazi Revolution (New York: Oxford
University Press, 1996). 
55
Ronald Smelser şi Enrico Syring, „Annäherungen an die „Elite unter dem Totenkopf”,
în Die SS: Elite unter dem Totenkopf. 30 Lebenläufe, eds. Smelser şi Syring
(Paderborn: Schöningh, 2000), p. 10. 
56
Martin Cüppers, Wegbereiter der Shoah: Die Waffen-SS, der Kommandostab
Reichsführer - SS und die Judenvernichtung 1939-1945 (Darmstadt: Wissenschaftliche
Buchgesellschaft, 2005). 
57
Cüppers, Wegbereiter, p. 107. 

140
Holocaustul – produsul modernităţii?

ului. Înfiinţat iniţial pentru a evalua selecţia rasială a candidaţilor SS şi a soţiilor


acestora, misiunea lui s-a extins semnificativ în timpul războiului. Sub comanda
lui Otto Hofmann şi a celor aproximativ 500 de „experţi în rasă”, RuSHA-ul a
încercat să ofere politici germane de cucerire, anihilare, germanizare cu „suflet”
rasial. Faptul că mulţi dintre membrii RuSHA-ului aparţineau Cercului Nordic
al lui Hans F. K. Günther, una dintre cele mai entuziaste organizaţii völkisch de
dinainte de 1933, este instructiv, deoarece demonstrează că agenţia trata cu
foarte multă seriozitate antropologia rasială şi importanţa acesteia pentru „rasa
germanică”. RuSHA-ul a fost responsabil pentru organizarea expulzării etnicilor
polonezi din regiunile anexate din vestul Poloniei, pentru înlocuirea acestora cu
Volksdeutsche şi colonizatori din cel de-Al Treilea Reich şi pentru determinarea
valorii rasiale ale unor segmente uriaşe de populaţie. Cei consideraţi a fi
„valoroşi din punct de vedere rasial” sau cei „care puteau fi regermanizaţi” erau
angajaţi local sau trimişi să lucreze în Germania, unde aveau să ajute economia
de război şi să fie „restituiţi Germandom-ului”, pe când cei socotiţi ca fiind
„inferiori din punct de vedere rasial” trebuiau „înlăturaţi”, fie prin deportare „în
Est”, fie prin uciderea pe loc. Planurile de deportare au inclus 31 de milioane de
persoane din Polonia, statele baltice şi Uniunea Sovietică. Evreii au fost singurii
care nu au fost supuşi acestui proces de evaluare rasială, deoarece aceştia aveau
să fie deportaţi şi ucişi fără excepţie.
Heinemann demonstrează că genocidul evreilor a fost legat de politici
rasiale al căror scop era remodelarea demografică a întregului continent. În timp
ce majoritatea evreilor, precum şi numeroşi polonezi şi rromi erau ucişi, celor de
„valoare rasială medie” le era permis să muncească, iar cei din estul şi vestul
Europei care erau „valoroşi din punct de vedere rasial” au fost supuşi unui proces
forţat de germanizare. Aşa cum subliniază Heinemann, frapant nu este faptul că
RuSHA-ul şi-a extins operaţiunile în întreaga Europă ocupată, de la Oslo la Kiev,
ci faptul că în activitatea sa se poate observa modul în care idealurile de selecţie şi
înmulţire proiectate iniţial pentru elita SS-ului s-au extins şi asupra populaţiilor
din regiunile cucerite. Aceasta demonstrează că politica nazistă privind populaţiile
ca întreg, care include uciderea evreilor, poate fi înţeleasă numai pe baza
presupoziţiilor rasiale. Toate agenţiile de ocupaţie – RuSHA-ul fiind paradig-
matic în cazul acestora – au funcţionat într-un cadru rasist comun: „În lipsa unei
selecţii a oamenilor în funcţie de «criterii rasiale» executată cu precizie, mişcă-
rile de populaţie planificate, «îndepărtarea» «nedoriţilor» şi promovarea «celor
care puteau fi regermanizaţi» ar fi fost lipsită de temei”.58
Probabil că Heinemann exagerează importanţa RuSHA-ului pentru
aparatul Volkstums al SS-ului; RuSHA-ul nu dispunea de resursele necesare
pentru a evalua caracteristicile rasiale ale întregii populaţii din regiunile

58
Isabel Heinemann, „Rasse, Siedlung, deutsches Blut”: Das Rasse - und Siedlungshauptamt
der SS und die rassenpolitische Neuordnung Europas (Göttingen: Wallstein, 2003), p. 38. 

141
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

poloneze vestice sau din Alsacia-Lorena.59 De altfel, nici nu ar trebui să privim


Holocaustul doar ca pe o consecinţă a „sortării” populaţiilor est-europene. Însă
în ceea ce priveşte cele dezvăluite de RuSHA în legătură cu organizarea
politicilor rasiale naziste şi presupusa opoziţie dintre „modernitate” şi ideologia
non-raţională, Heinemann le consideră pe bună dreptate interconectate. Nume-
roase agenţii au fost implicate în purificarea rasială a teritoriilor estice ocupate,
în afară de RuSHA: „experţii în rasă din cadrul RuSHA, forţe de poliţie, oficiali
ai birourilor de muncă, fermieri şi reprezentanţi ai administraţiilor Gau-ului”.
Concluzia acesteia susţine afirmaţia lui Gruner şi Nolzen conform căreia „poli-
craţia” nu ar trebui înţeleasă ca fiind sinonimă cu haosul: „Cooperarea dintre
diferitele birouri cu siguranţă că a facilitat în mare măsură buna funcţionare a
fiecăruia dintre acestea în parte, întrucât participanţii se considerau ca fiind ferm
integraţi unui proces administrativ obiectiv. Implementarea şi radicalizarea
„redistribuirii populaţiei”, evacuările şi stabilirile din vestul Poloniei ocupate
sunt cel mai eficient explicate cu ajutorul unei perspective duble asupra ideo-
logiei rasiste şi practicii cooperative”.60
În mod similar, agenţia Ministerului de Interne, Reichssippenamt –ul
(RSA, Biroul de rudenie din Reich), era, la mijlocul anilor ’30, „unicul corp
administrativ care se ocupa de procesarea cazurilor complicate ale originii
populaţiilor în general”.61 Cu toate că nu făcea parte din SS – ci dimpotrivă, cele
două se aflau în competiţie – RSA-ul dezvăluie măsura în care gândirea rasială
a fost administrată de un aparat birocratic al cărui scop era crearea unei comu-
nităţi de oameni arieni. Sarcina acestuia era să adjudece în cazurile privitoare la
originea rasială contestată, precum şi să emită Ariernachweise (certificate
rasiale) pe baza examinărilor rasiale, care erau deseori efectuate cu ajutorul
Institutului de Antropologie Kaiser-Wilhelm. Thomas Pegelow demonstrează

59
Heinemann, „Rasse, Siedlung, deutsches Blut”, pp. 601-602, nota 8 pentru numere.
Pentru un accent pus pe numărul relativ mic de muncitori polonezi forţaţi care au fot
supuşi procesului de „selecţie rasială”, vezi Gerhard Wolf, „Rassistische Utopien und
ökonomischen Zwänge: die rassischen Selektionen polnischer Arbeitskräfte durch die
SS in den Lagern der Umwandererzentralstelle”, în Nationalsozialistische Lager:
Neue Beiträge zur NS-Verfolgungs-und Vernichungspolitik und zur Gedenkstättenpä-
dagogik, eds. Akim Jah, Christopf Kopke, Alexander Korb, şi Alexa Stiller (Münster:
Klemm & Oelschläger, 2006), pp. 125-148. 
60
Isabel Heinemann, „Ethnic Resettlement” and Inter-Agency Cooperation in the
Occupied Eastern Territories”, în Networks of Nazi Persecution, eds. Feldman şi
Seibel, p. 229. Vezi de asemenea Heinemann, „Another Type of Perpetrator”: SS
Racial Experts and Forced Population Movements in the Occupied Regions”, în HGS,
15, 3 (2001), pp. 387-311. 
61
Thomas Pegelow, „Determining „People of German Blood”, „Jews” and „Mischlinge”:
The Reich Kinship Office and the Competing Discourses and Powers of Nazism,
1941-1943”, în Contemporary European History, 15, 1, (2006), p. 45. 

142
Holocaustul – produsul modernităţii?

modul în care practicile RSA-ului s-au schimbat în timp, pe măsură ce s-au


dezvoltat interpretările referitoare la cine anume era Mischling. Acesta de-
monstrează şi că diferiţi oficiali din cadrul agenţiei interpretau regulile în mod
diferit, drept urmare uneori apăreau dispute despre ce însemna să fii „evreu”. În
1943, pe când RSA-ul începea să fie influenţat politic de SS, regulamentele s-au
înăsprit, iar flexibilitatea anterioară a procesului de luare a deciziilor s-a erodat
într-o oarecare măsură. SS-ul a vrut să pună capăt echivocului definiţiei terme-
nului Mischlinge, şi să realizeze acest lucru într-un mod care nu era benefic pentru
aceştia, adică să nu le permită să fie clasificaţi drept „germani”. Aceştia au
intervenit tot mai mult în activitatea RSA-ului cu scopul de a clarifica într-un mod
radical distincţia dintre „german” şi „evreu”.62 Într-adevăr, la sfârşitul războiului,
planurile privind includerea RSA-ului în RuSHA se aflau în curs de desfăşurare.
În urma comentariilor lui Heinemann despre RuSHA şi ale lui Pegelow
despre RSA, este clar că, deşi a existat concurenţă între agenţii, acestea aveau
totuşi un obiectiv comun pe care doreau să-l aducă la îndeplinire. În studiul său
despre RSA, Eric Ehrenreich confirmă această impresie:

Dosarele Autorităţii Genealogice susţin punctul de vedere conform căruia


Germania nazistă a fost o policraţie: numeroase agenţii, în absenţa unei
conduceri bine organizate, au concurat între ele pentru acapararea puterii.
Autoritatea însăşi se afla într-o continuă stare de tensiune între menţinerea şi
delegarea autorităţii. Cu toate acestea, în pofida conflictului continuu privind
chestiuni de putere şi resurse, nu am observat vreodată în relaţionarea dintre
Autoritatea Genealogică şi oricare altă instituţie vreo urmă de îndoială cu
privire la corectitudinea cerinţei de dovadă ancestrală. Repet, toate agenţiile –
fie ele de partid, de stat sau private – se comportau ca şi cum era ceva complet
normal să îţi demonstrezi potrivirea din punct de vedere rasial.63

Aici, policraţiei i se atribuie sensul de ambiţie împărtăşită în contextul


concurenţei birocratice. Cu toate acestea, birocraţia nu a fost forţa motorie a
procesului, ci îndeplinea mai degrabă cerinţele unui regim radical care dispunea
de instrumentele unui stat modern.
Dacă ne îndreptăm atenţia asupra unei organizaţii care era mai înde-
părtată de centrul puterii SS-ului, cum ar fi Volksdeutsche Mittelstelle (VoMi,
Biroul de legătură etnic german), înfiinţat în 1935 cu scopul de a acţiona ca

62
Pegelow, „Determining”, p. 63. 
63
Eric Ehrenreich, The Nazi Ancestral Poof: Genealogy, Racial Science, and the Final
Solution (Bloomington: Indiana University Press, 2007), pp. 83-84. Ehrenreich se
referă la „Reich Genealogical Authority” pentru a descrie diferitele întrupări ale
corpului ce avea să devină în cele din urmă RSA-ul. Vezi de asemenea Diana Schulle,
Das Reichssippenamt: Eine Institution nationalsozialistischer Rassenpolitik (Berlin:
Logos, 2001). 

143
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

interfaţă între Reich şi Volksdeutsche care trăiau în afara acestuia, putem


observa o situaţie similară: dezorganizare policratică, dar angajament faţă de o
politică rasială care de obicei reuşea să transceandă interesele sectare din cadrul
SS-ului. Regimentele Volksdeutsche notorii, cum ar fi Divizia Prinz Eugen din
Iugoslavia, reprezintă doar cele mai cunoscute dintre aceste unităţi, iar calculele
arată că până la sfârşitul războiului, Waffen-SS-ul număra mai mulţi
Volksdeutsche decât germani din Reich.64
Cu cât apar mai multe astfel de studii, cu atât mai mult „paradigma
rasei” este înţeleasă mai puţin ca un indicator liber şi mai mult ca un set con-
testat de practici şi credinţe care au reprezentat cadrul negocierilor şi compe-
tiţiilor pe tema definiţiilor şi acţiunilor. Acest lucru nu devalorizează importanţa
„rasei”, ci sugerează faptul că indivizii din cel de-Al Treilea Reich s-au implicat
în cererile de „rasializare” ale regimului din mai multe motive. Erudiţii timpurii
care au studiat cel de-Al Treilea Reich, precum Fraenkel, au identificat un „stat
dualist”, însă o mare parte din literatura din domeniu recentă subliniază mai
degrabă aspectul cinic, referitor la „construirea naţiunii”, al nazismului şi nu
angajamentele ideologice ale acestuia. Noţiunea celui de-Al Treilea Reich ca
regim de gangsteri poate fi observată în studiile privind jafurile, de exemplu,
sau în funcţionarea diferitelor niveluri ale birocraţiei în cadrul statului, cum ar fi
eşecul autorităţilor civile de a ţine în frâu organizaţiile de partid din Estul
ocupat, unde, aşa cum scrie Rebentisch, „dosarele şi declaraţiile martorilor care
au supravieţuit relatează în unanimitate că în teritoriile estice ocupate, organele
administraţiei tradiţionale de stat şi elemente ale executivului Führer-ului,
precum şi membrii de partid în vârstă şi organizaţiile acestora, dar şi diverse alte
agenţii semioficiale se luptau pentru a obţine puterea de luare a deciziilor, într-o
relaţie care era într-adevăr mai favorabilă pentru conducerea politică a NSDAP-
ului decât în Altreich”.65
Însă paradigma rasei, chiar dacă i se exagerează uneori omniprezenţa,
rămâne în continuare foarte importantă. Indiferent de motivul pentru care a fost
susţinută, sunt uimitoare rapiditatea şi uşurinţa cu care majoritatea populaţiei
germane s-a adaptat la cerinţele sale. Un bun exemplu în acest sens este studiul
referitor la Legile de la Nürnberg realizat de Cornelia Essner, sau, aşa cum spune
subtitlul lucrării, „administraţia nebuniei rasiale”. Juxtapunerea dintre „admi-
nistraţie” şi „nebunie rasială” oferă un memento binevenit al faptului că teoriile
rasiale paranoice nu au existat doar într-o lume a fanteziei, ci au fost într-adevăr
administrate de statul modern; precum şi al faptului că accentul pus pe stat –
care tinde să fie legat de idei precum raţionalul, sau de proceduri birocratice de

64
Valdis O. Lumans, Himmler’s Auxiliaries: The Volksdeutsche Mittelstelle and the
German National Minorities of Europe, 1933-1945 (Chapel Hill: University of North
Carolina Press, 1993), p. 216. 
65
Rebentisch, Führerstaat und Verwaltung, p. 325. 

144
Holocaustul – produsul modernităţii?

tip scopuri-mijloace – poate duce uşor la omiterea dinamicii specific „non-raţio-


nale” pe care s-a bazat procesul. O credinţă fundamental non-raţională în
existenţa unei ameninţări reprezentate de sângele evreiesc a fost organizată,
legiferată şi administrată în mod juridic. Essner observă că dezbaterea din
cadrul SS-ului asupra a ceea ce însemna să fii evreu a devenit deosebit de aprigă
după decembrie 1943 – tocmai atunci când majoritatea evreilor ucişi în cadrul
Soluţiei finale erau deja morţi. Potrivit lui Essner, credinţa lui Himmler în
„dominaţia sângelui evreiesc” a însemnat că dezbaterile privind procedeul care
trebuia urmat în cazul Mischlinge precum şi cele privind modul în care trebuia
oprită răspândirea „sângelui evreiesc” au continuat să existe chiar şi după înche-
ierea genocidului în sine.66 Rebentisch concluzionează de asemenea că
„policraţia a fost metoda specifică de guvernare a unei mişcări ideologice con-
duse de iraţional, care purta un război radical împotriva statului şi societăţii”; în
continuare, acesta susţine că statul naţional socialist al Führer-ului nu a repre-
zentat o variantă brutală a statului autoritar, ci „un sistem anacronic de loialităţi
personale [Personenverband] centrat pe tirania lui Hitler”.67
Însă probabil cel mai grăitor exemplu de discuţie despre modernitate şi
ideologie este Wirtschafts-Verwaltungshauptamt (WVHA, Sediul principal
administrativ economic), deoarece aceasta a fost agenţia din cadrul SS-ului care
a încercat mai presus de toate celelalte să întruchipeze principiile productivităţii,
eficienţei şi gestionării afacerilor tehnocratice. Condus de Oswald Pohl, WVHA-ul
a fost fondat în 1942 din fostul Verwaltungs- und Wirtschaftsorganisation al SS-ului.
Începând cu martie 1942, WVHA-ul a controlat lagărele de concentrare şi a
gestionat un imperiu economic masiv al cărui peste 40 000 de angajaţi au supra-
vegheat încarcerarea a mai bine de jumătate de milion de deţinuţi în 1 200 de
Nebenlager (lagăre de concentrare auxiliare). Aşa cum subliniază Schulte,
WVHA-ul a combinat într-un mod unic procedurile birocratice şi normele
legale cu controlul asupra lagărelor de concentrare, „instrumentul de teroare
extra-normativ al «statului prerogativ» naţional socialist”.68
După Himmler şi Heydrich, Pohl a fost al treilea cel mai puternic mem-
bru al SS-ului; însă în Nürnberg, acesta a susţinut că „gestionarea lui raţională a
unei administraţii «moderne» îl scuteşte de orice responsabilitate directă pentru
crime împotriva umanităţii”. Cu toate acestea, Pohl a fost responsabil pentru la

66
Cornelia Essner, Die „Nürnberger Gesetze” oder Die Verwaltung des Rassenwahns
1933-1945 (Paderborn: Schöningh, 2002), p. 444. 
67
Rebentisch, Führerstaat und Verwaltung, pp. 552-553. 
68
Jan Erik Schulte, „Die Konvergenz von Normen- und Maßnahmenstaat: Das Beispiel
p. 152. Pentru cel mai detaliat studiu privind economia SS-ului, vezi Hermann
Kaienburg, Die Wirtschaft der SS (Berlin: Metropol, 2003). 

145
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

fel de multe crime ca şi Heydrich sau Eichmann.69 Într-adevăr, în studiul său


important despre WVHA, Jan Erik Schulte îl caracterizează pe Pohl drept un
„carierist motivat de ideologie”.70 Majdanek (KL Lublin) a fost conceput ca
centrul unui rezervor de muncă forţată pentru colonizarea teritoriilor estice, iar
forţa de muncă evreiască a fost de asemenea organizată sub egida WVHA-ului.
După cum demonstrează Schulte, forţa de muncă sclavă nu intra în contradicţie
cu politica de exterminare: „Scopul nu a constat în executarea unei sarcini
anume, ci în uciderea persoanelor vizate”. 71 Raţionalitatea economică nu a fost
foarte evidentă: „gândirea economică a dominat preocupările SS-ului preţ de
doar câţiva ani”.72
Donald Bloxham ne reaminteşte că „exterminarea prin muncă” este un
termen ce trebuie analizat şi că nu a existat o regulă unică referitoare la
tratamentul aplicat grupurilor, care să se fi schimbat de-a lungul timpului. Wolf
Gruner susţine acest punct de vedere, demonstrând că nu mai puţin de un milion
de evrei au fost folosiţi ca muncitori în lagărele de concentrare conduse nu de
SS, ci de administraţiile civile, iar drept urmare, zeci de mii dintre aceştia au
supravieţuit. Gruner afirmă pe bună dreptate că „nici în ziua de astăzi nu este
foarte cunoscut faptul că au existat sute de lagăre speciale de muncă forţată
destinate evreilor germani, austrieci şi polonezi, care erau complet independente
de sistemul de lagăre de concentrare administrat de SS”, şi susţine că accentul
pe care istoricii l-au pus pe Generalgouvernement a dus la distorsionarea ima-
ginii de ansamblu prin generalizarea a ceea ce a fost «un fenomen local sau re-
gional». Însă, chiar dacă „ideologia nu a guvernat mereu în întregime, în toate
sectoarele, felul în care erau trataţi evreii; aspectele economice au jucat uneori
un rol”, nici cercetările lui Gruner, nici cele ale lui Bloxham nu contestă regula
generală, conform căreia, de cele mai multe ori, evreii trebuiau să piară
indiferent de nevoile economice sau de calculele raţionale.73

69
Michael Allen, „Oswald Pohl: Chef der SS-Wirtschaftsunternehmen”, în Die SS, eds.
Smelster şi Syring, p. 394. 
70
Jan Erik Schulte, Zwangsarbeit und Vernichtung: Das Wirtschaftimperium der SS.
Oswald Pohl und das SS-Wirtschafts-- Verwaltungshauptamt 1933-1945 (Paderborn:
Schöningh, 2001), pp. 32-45. 
71
Schulte, Zwangsarbeit und Vernichtung, p. 364. 
72
Schulte, Zwangsarbeit und Vernichtung, p. 439. 
73
Donald Bloxham, „Extermination Through Work”: Jewish Slave Labour under the
Third Reich (Londra: Holocaust Educational Trust, 1999), p. 1; Bloxham, The Final
Solution: A Genocide (Oxford: Oxford University Press, 2009); Wolf Gruner, Jewish
Forced Labour under the Nazis: Economic Needs and Racial Aims, 1938-1944
(Cambridge: Cambridge University Press, 2006), p. xiv; Gruner, „Jewish Forced
Labor as a Basic Element of Nazi Persecution: Germany, Austria, and the Occupied
Polish Territories (1938-1943)”, în Forced and Slave Labor in Nazi-Dominated
Europe: Symposium Presentations (Washinghton, DC: United States Holocaust

146
Holocaustul – produsul modernităţii?

Pentru muncitorii evrei sclavi din cadrul IG-ului Farben, de exemplu,


„munca” nu a reprezentat o modalitate de a scăpa de moarte, ci a fost mai
degrabă un mod alternativ de a muri. După cum observă Bernd Wagner, „se pare
că SS-ul nu era preocupat de modul în care deţinuţii îşi pierdeau vieţile.
Sistemul «anihilării prin muncă», înfiinţat cu ajutorul IG-ului, îndeplinea
sarcinile stabilite de planificatorii din cadrul RSHA-ului, precum şi gazarea – cu
„avantajul” suplimentar că Reich-ul profita de pe urma victimelor sale”.74 La
Ostindustrie, o întreprindere a SS-ului fondată de Pohl în martie 1943 şi care a
existat timp de doar opt luni de zile, dar în acest timp a administrat aproximativ
în jur de şaisprezece centrale şi operaţiuni, pentru evrei, munca nu reprezenta o
salvare, ci, conform lui Schulte, era doar „un sinonim pentru o moarte mai
lentă”.75 Din punct de vedere economic, această maltratare a muncitorilor sclavi
a rezultat într-o productivitate redusă şi într-o producţie nesemnificativă de
armament. Chiar dacă unii evrei erau puşi la muncă, nu s-a făcut niciun efort
(sau cel puţin niciunul reuşit, chiar dacă s-a încercat) pentru a îmbunătăţi
condiţiile de trai ale deţinuţilor şi, implicit, a capacităţii de muncă a acestora.
„Pentru deţinuţi”, scrie Schulte, „lagărele au rămas doar locuri ale terorii şi
crimei. Acest lucru nu i-a împiedicat pe Himmler şi Pohl, care ignorau condiţiile
reale din lagăre, să îi considere pe deţinuţi, mai presus de orice, drept o
potenţială forţă de muncă pentru fabricile lor de armament”.76
WVHA-ul, prin urmare, demonstrează limitele raţionalităţii din
imperiul SS. Cu toate că au existat şi persoane frustrate de inabilitatea lui Pohl

Memorial Museum, 2004), p. 43. Vezi de asemenea Nikolaus Wachsmann,


„Annihilation Through Labor”: The Killing of State Prisoners in the Third Reich”,
JMH, 71, 3 (1999), pp. 624-659; Mark Spoerer, Zwangsarbeit unter dem Hakenkreuz:
Ausländische Zivilarbeiter Kriegsgefangene und Häftlinge im Dritten Reich und im
besetzten Europa 1939-1945 (Stuttgart: Deutsche Verlags-Anstalt, 2001); Mark
Spoerer şi Jochen Fleischhacker, „Forced Laborers in Nazi Germany: Categories, Numbers,
and Survivors”, în Journal of Interdisciplinary History, 33, 2 (2002), pp. 169-204;
Ulrich Herbert, Hitler’s Foreign Workers (Cambridge: Cambridge University Press,
1977). Merită să avem în vedere afirmaţia lui Hilberg (Destruction, Vol.2, p. 542)
conform căreia „Evreii polonezi au fost anihilaţi într-un proces în cadrul căruia
factorii economici erau realmente secundari”. 
74
Bernd C. Wagner, „Gerüchte, Wissen, Verdrängung: Die IG Auschwitz und das
Vernichtungslager Birkenau”, în Ausbeutung, Vernichtung, Öffentlichkeit: Neue Studien
zur nationalsozialistischen Lagerpolitik”, eds. Norbert Frei, Sybille Steinbacher şi
Bernd C. Wagner (München: K. G. Saur, 2000), p. 238. Vezi, de asemenea, Wagner,
IG Auschwitz: Zwangsarbeit und Vernichtung von Häftlingen des Larges Monowitz
1941-1945 (München: K. G. Saur, 2000). 
75
Jan Erik Schulte, „Zwangsarbeit für die SS: Juden in der Ostindustrie GmbH”, în
Ausbeutung, Vernichtung, Öffentlichkeit, eds. Herbert et al., p. 43. 
76
Schulte, „Zwangsarbeit für die SS”, p. 73. 

147
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

şi Himmler de a-şi ajusta gândirea pe termen scurt şi de a utiliza productivitatea


potenţială a evreilor măcar pe perioada necesară câştigării războiului, lagărele
au dus doar la crimă. Istoria întreprinderii Ostindustrie demonstrează „cât de
variate au fost acţiunile SS-ului şi cât de independent au acţionat diferitele
agenţii, atât timp cât Himmler nu intervenea personal”. În plus, cu toate că
Ostindustrie arată că uciderea evreilor a jucat un rol în considerentele econo-
mice ale SS-ului, indică în acelaşi timp că gândirea raţională „modernă” nu a
prevalat asupra interesului ideologic.77
Cu toate că accentul pus pe „modernizare” îi diferenţiază abordarea de
cea a lui Schulte, afirmaţia potrivit căreia gândirea „raţională” nu a prevalat este
confirmată de Michael Thad Allen. Chiar dacă Schulte ar respinge astfel de
termeni, Allen susţine că pentru managerii SS-ului, „productivismul” şi „moder-
nizarea” au mers mână în mână cu noţiunile de supremaţie rasială şi crearea
„Noii Ordini” în Europa. Însă entuziasmul ideologic a apărut primul, rezultatul
fiind acela că, în afara de câteva excepţii, întreprinderile WVHA-ului a fost
prost gestionate. Un bun exemplu îl reprezintă Deutsche Erd- und Steinwerke
(DESt, Lucrări germane de pământ şi în piatră), unde expertul extern Erduin
Schondorff a introdus utilaje moderne şi a folosit metode manageriale după ce a
fost numit în funcţie de Pohl. Utilizarea în continuare a muncitorilor necalificaţi
din lagărele de concentrare a însemnat că iniţiativele lui Schondorff au eşuat. Pe
de altă parte, Textil- und Lederverwertung GmbH (TexLed, Utilizarea de textile
şi piele) s-a dovedit a avea succes, mulţumită combinaţiei dintre un manage-
ment bun (sub naziştii convinşi Fritz Lechler şi Felix Krug) şi faptul că forţa de
muncă, utilizată în regim intensiv, consta din femeile sclave din Ravensbrück.
Succesul TexLed-ului dovedeşte, spune Allen, că „nu există o contradicţie ine-
rentă între organizarea afacerilor moderne, sclavie şi ideologie barbară”.78 Însă
singurul succes cu adevărat impresionant al WVHA-ului, potrivit lui Allen, a
fost Hans Kammler, care a condus corpul de construcţii al SS-ului după 1941.
Kammler „nu a considerat că ar exista vreo contradicţie între noţiunile de sânge
şi pământ şi metodele de organizare modernă şi tehnologie. Acesta a dorit să
pună cele mai bune mijloace de organizare modernă la dispoziţia naţional so-
cialismului; iar printre idealurile naţional socialismului s-a numărat glorificarea
mijloacelor moderne în numele productivismului”.79 Acesta şi-a câştigat ulterior
o reputaţie formidabilă de a duce la capăt lucrări de construcţii civile de

77
Schulte, „Zwangsarbeit für die SS, p. 74. Vezi, de asemenea, Schulte, „Die Konvergenz
von Normen und Maßnahmenstaat”, pp. 179-180. 
78
Michael Thad Allen, The Buiness of Genocide: The SS, Slave Labor, and the Concentration
Camps (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 2002), p. 71. Despre DESt,
vezi în special Paul Jaskot, The Architecture of Oppression: The SS, Forced Labor,
and the Nazi Monumental Building Economy (Londra: Routledge, 2000). 
79
Allen, Business, p. 55. 

148
Holocaustul – produsul modernităţii?

amploare, utilizând echipamente moderne atunci când erau disponibile şi folo-


sind în mod brutal sclavi atunci când era necesar, ca de exemplu, în construcţia
de fabrici subterane.80
Dovezile lui Allen susţin afirmaţia lui Paul Jaskot potrivit căreia
distincţia dintre munca forţată productivă şi asuprire nu este foarte clară.81 De
asemenea, demonstrează că TexLed şi Kammler au reprezentat excepţii şi că, în
general, Pohl nu a reuşit să recruteze oameni capabili să îmbine metodele
manageriale moderne cu angajamentul faţă de viziunea nazistă asupra lumii.
ILK-ul (Inspektion der Konzentrationslager), de exemplu, nu a putut fi mo-
dernizat. Astfel, dacă „modernitatea” echivalează, în maniera lui Bauman, cu
tehnologia şi gândirea raţională de tip scopuri-mijloace şi birocratizare, atunci
WVHA-ul corespunde doar parţial acestei definiţii. Însuşi Allen observă că
„putem înţelege dorinţa de modernizare a SS-ului numai dacă nu îmbinăm
«modernitatea» cu «raţionalitatea» şi instrumentalismul tehnocrat «pur», şi dacă
nu insistăm că modernitatea duce în mod obligatoriu la o organizare statală
democratică, sau la prosperitatea Iluminismului”.82 Cu toate că Allen reproduce
într-o oarecare măsură acest mod de gândire în studiul său – implicaţia pare să
fie că acolo unde a lipsit eficienţa managerială, a lipsit şi „modernitatea” –
teoretic, acesta afirmă cu perspicacitate că SS-ul, cu precădere WVHA-ul, pot fi
în continuare considerate „moderne”, atât timp cât nu echivalăm pur şi simplu
„modernitatea” cu „raţionalitatea” şi „tehnocraţia”. Cu alte cuvinte, viziunea
„nazistă” asupra modernităţii s-a numărat doar printre multele care demonstrea-
ză cât de iraţională poate fi credinţa în modernizare.83
În prezent dispunem de o istoriografie voluminoasă consacrată agen-
ţiilor şi instituţiilor care au alcătuit aparatul administrativ al celui de-Al Treilea
Reich. Fie că vorbim despre aparatul de poliţie sau despre agenţiile mai spe-
cifice, cum ar fi Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg, responsabilă pentru co-
ordonarea furtului de artă din întreaga Europă,84 sau despre RSA, administraţia
NSDAP-ului, sau structurile administrative civile şi militare din Altreich şi
80
Allen, Business, p. 206. 
81
Paul Jaskot, „Concentration Camps and Cultural Policy: Rethinking the Development
of the Camp System, 1936-41”, în Lessons and Legacies, Vol. 6, ed. Diefendorf, p. 7. 
82
Allen,Business, p. 272. 
83
Allen,Business, p. 272. Vezi de asemenea Allen, „The Business of Genocide: The SS,
Slavery, and the Concentration Camps”, în Business and Industry, eds. Nicosia şi
Huerer, pp. 81-103, şi discuţia subtilă privindu-i pe Schulte şi Allen în Nikolaus
Wachsmann, „Looking into the Abyss: Historians and the Nazi Concentration
Camps”, European History Quaetely, 36. 2 (2006), pp. 258-261. 
84
Despre ERR, vezi Jonathan Petropoulos, „The Polycratic Nature of Art Looting: The
Dynamic Balance of the Third Reich”, în Networks, eds. Feldman şi Seibel, pp. 103-
117; Petropoulos, Art as Politics in the Third Reich (Chapel Hill: University of North
Carolina Press, 1996). 

149
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

teritoriile ocupate, putem observa anumiţi factori comuni: concurenţă şi riva-


litate, cu siguranţă, însă şi unele lucruri luate de bune, pe care agenţiile lucrau să
le îndeplinească. Aici, politica privitoare la evrei iese în evidenţă; supuse
administraţiei birocratice în multe cazuri şi „iniţiativei” birocratice în altele,
toate agenţiile concurente ale regimului nazist au aderat – unele într-o măsură
mai mare ca altele – la scopul de a eradica populaţia evreiască din Europa.85
Acest lucru este valabil la nivel local în Germania nazistă, aşa cum scoate la
iveală istoria regională înfloritoare.86 Această implicare nu a fost determinată
atât de mult de gradul de birocratizare, ci mai degrabă birocraţia a fost pusă în
serviciul realizării viziunii naziste asupra lumii.
Dincolo de analizele privind agenţiile şi instituţiile naziste, în dez-
baterea pe tema modernităţii şi Holocaustului a pătruns şi istoria economică. În
special, în afară de chestiunea muncii forţate şi a sclaviei, unii istorici leagă
problema aprovizionării cu alimente de istoria desfăşurării genocidului nazist,
nu doar împotriva evreilor, ci şi a populaţiilor ocupate din Europa de Est în
general. În opiniile lui Christian Gerlach şi Christoph Dieckmann, catalizatorul
imediat pentru crimă a fost problema hrănirii Wehrmacht-ului în Europa de Est,
ceea ce ajută la explicarea punerii în practică a planului preexistent de a
înfometa populaţiile urbane (şi în mare parte evreieşti) din Belarus şi Lituania.
Ambii subliniază faptul că atitudinile criminale faţă de evrei existau deja, însă
privesc considerentele economice ca fiind scânteia care a adus acea posibilitate

85
Rebentisch şi Teppe, eds., Verwaltung contra Menschenführung; Gruner şi Nolzen,
eds., „Bürokratien”; Armin Nolzen, „Charismatic Legitimation and Bureaucratic
Rule: The NSDAP in the Third Reich, 1933-1945”, în GH, 23, 4 (2005), pp. 494-518;
Bogdan Musial, Deutsche Zivilverwaltung und Judenverfolgung im Generalgouver-
nement Eine Fallstudie zum Distrikt Lublin 1939-1944 (Wiesbaden: Harrasowitz,
1999). Hilberg (Destruction, Vol. 1, p. 56) a subliniat acest lucru cu mult timp în
urmă: „În ciuda originilor istorice diferite ale acestor patru birocraţii [serviciul public,
armata, industria şi Partidul Nazist] precum şi scopurilor diferite, toate acestea patru
erau de acord asupra distrugerii evreilor”. 
86
Wolf Gruner, „Local Initiatives, Central Coordination: German Municipal Administration
and the Holocaust”, în Networks, eds. Feldman şi Seibel, pp. 269-94; Gruner, „The
German Council of Municipalities (Deutscher Gemeindetag) and the Coordination of
Anti-Jewish Local Politics in the Nazi State”, HGS, 13, 2 (1999), pp. 171-199;
Panikos Panayi, Life and Death in a German Town: Osnabrück from the Weimar
Republic to World War II and Beyond (Londra: I. B. Tauris, 2007); Andrew Bergerson,
Ordinary Germans in Extraordinary Times: The Nazi Revolution in Hildesheim
(Bloomington: Indiana University Press, 2004); Claus-Christian W. Szejnmann,
Nazism in Central Germany: The Brown Shirts in Red Saxony (New York: Berghahn,
1999); şi referinţele în Peter Longerich, Davon haben wir nichts gewusst! Die
Deutschen und die Judenverfolgung 1933-1945 (München: Siedler, 2006).

150
Holocaustul – produsul modernităţii?

la viaţă.87 Gerlach, mai ales, a elaborat subiectul legăturii dintre hrană şi geno-
cid. Acesta consideră că politica alimentară a dus la terorizarea polonezilor, ucraine-
nilor şi evreilor, şi susţine că problemele economice din Generalgouvernement –
din punctul de vedere al ocupanţilor germani – au grăbit decizia de a ucide
evreii „incapabili de muncă” cu scopul de a hrăni populaţia non-evreiască. Încă
de la începutul ocupaţiei, a fost „clar că raţiile evreilor erau mai mici decât cele
ale belaruşilor şi polonezilor. Problema a fost agravată de opririle aleatorii ale
aprovizionării de către germani şi reducerile cantităţilor alocate.”88 Atunci când
situaţia alimentară s-a agravat, între august şi septembrie 1942, susţine Gerlach,
s-a decis uciderea tuturor evreilor din Generalgouvernement, inclusiv a munci-
torilor. Unii dintre aceştia au fost salvaţi temporar prin intervenţia industriei de
armament, însă sute de mii au fost ucişi. Un scenariu asemănător s-a desfăşurat
şi în Volînia-Podolia, potrivit lui Gerlach.89 Gerlach a fost criticat într-un mod
asemănător cu Aly şi Heim, adică pentru faptul că natura genocidului nu poate fi
înţeleasă prin prisma politicii de nutriţie. Însă Gerlach nu neagă importanţa
ideilor rasiale preexistente în înţelegerea naziştilor; ci mai degrabă intenţionează
să demonstreze modul în care aceste idei au interacţionat cu realităţile
economice locale în timpul ocupaţiei Europei de Est.90 „Politica alimentară”,
susţine acesta, „nu a reprezentat nicidecum doar un factor auxiliar care a mascat
scopul «real», adică exterminarea evreilor”.91 Cei mai mulţi dintre istorici ar fi
de acord; problema ţine de ton şi de importanţa relativă alocată percepţiei ocu-
panţilor asupra circumstanţelor economice şi a antisemitismului nazist. Decizia
„raţională” de a economisi hrană prin uciderea evreilor presupune existenţa
prealabilă a unei viziuni antisemite asupra lumii.
Încercarea de a împăca aceşti factori a devenit un mod productiv de a
înţelege contextul în care s-a desfăşurat procesul de luare a deciziilor. Adam
Tooze, în studiul său consacrat economiei celui de-Al Treilea Reich, se bazează

87
Christian Gerlch, „German Economic Interests, Occupation Policy, and the Murder of
the Jews in Belorussia, 1941/43” şi Christoph Dieckamann, „The War and the Killing
of the Lithuanian Jews”, ambele în National Socialist Extermination Policies:
Contemporary German Perspectives and Controversies, ed. Ulrich Herbert (New
York: Berghahn, 1999), pp. 210-239 şi 240-275. Vezi de asemenea Gerlach, „Failure
of Plans for an SS Extermination Camp in Mogilev, Belorussia”, în HGS, 11, 1
(1997), pp. 60-78. 
88
Gerlach, Kalkulierte Morde: Die deutsche Wirtschafts-und Vernichtungspolitik in
Weißrußland 1941 bis 1944 (Hamburg: Hamburger Edition, 1999), p. 672. 
89 Christian Gerlach, Krieg, Ernährung, Völkermord: Forschungen zur deutschen
Vernichtungspolitik im Zweiten Weltkrieg (Hamburg: Hamburger Edition, 1998), p.
168-169. 
90
Cüppers, de exemplu (Wegbereiter, p. 13), susţine cu referire explicită la Gerlach
faptul că acţiunile Waffen-SS-ului în Belarusia nu pot fi înţelese în aceşti termeni. 
91
Gerlach, Krieg, Ernährung, Völkermord, p. 251. 

151
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

foarte mult pe Gerlach în capitolul său despre muncă, hrană şi genocid. Obser-
vând că, în general, ideologia depăşea cerinţele de muncă atunci când venea vorba
de uciderea evreilor, Tooze ne atrage în mod corect atenţia că accentul pus
exclusiv pe muncă înseamnă omiterea problemei hranei, chestiune care „în 1941
fusese un imperativ «economic» independent şi intens pentru crima în masă”.92
Asemenea lui Gerlach, acesta se concentrează în special pe Generalgouvernement,
acolo unde ministrul alimentaţiei şi agriculturii, Herbert Backe (care preluase
ştafeta de la fostul său şef, Walther Darré, care era tot mai marginalizat), a
promovat politici radicale menite să asigure aprovizionarea cu alimente a ger-
manilor, încercare ce eşuase în timpul Primului Război Mondial şi provocase
mari nemulţumiri pe frontul de acasă. Tooze scrie: „Backe şi-a bazat cererile
anume pe eliminarea evreilor polonezi din lanţul trofic”.93 Integrarea proble-
melor muncii şi aprovizionarării cu alimente în procesul de luare a deciziilor
facilitează înţelegerea funcţiilor şi a rolurilor diverselor agenţii birocratice
implicate în administraţia ocupaţiei şi genocid (Backe–Himmler–Goering,
gauleiterul Sauckel ca plenipotenţiar general pentru mobilizarea forţei de
muncă, şi Albert Speer); însă în ceea ce priveşte interacţiunea dintre Planul
foametei şi Holocaust, au reuşit oare aceşti istorici să descrie mai mult decât o
coincidenţă de nevoi? Gesine Gerhard observă că documentele dovedesc că
Backe a fost responsabil pentru uciderea în masă, „însă nu demonstrează că
politica alimentară a fost forţa motorie din spatele Soluţiei finale”.94

*
* *

Toate cele menţionate mai sus sugerează un fel de abordare neo-


funcţionalistă sau o abordare de tip teorie-organizaţie, subliniind „interacţiunea
dintre reţele” ca fiind esenţială. Însă pentru ce anume? Abordarea bazată pe
„reţele” ne-ar putea ajuta să înţelegem modul de funcţionare a birocraţiei poli-
cratice care a administrat Holocaustul, dar nu şi originea ideii criminale, în afara
cazului în care se acceptă afirmaţia – aşa cum puţini istorici o fac – că ideea a
provenit chiar din cadrul birocraţiei. Contextul mai amplu al ideologiei şi
îndoctrinării, precum şi „auto-crearea” făptaşilor ca „actori istorici la nivel mon-
dial”, ca „purtători de secrete” (Geheimnisträger) cu al lor Ostrausch şi

92
Adam Tooze, The Wages of Destruction: The Making and Breaking of the Nazi Economy
(Londra: Penguin, 2007), p. 538. 
93
Tooze, Wages, p. 545. 
94
Gesine Gerhard, „Food and Genocide: Nazi Agrarian Politics in the Occupied Territories
of the Soviet Union”, în Contemporary European History, 18, 1 (2009), p. 60; vezi de
asemenea Uwe Mai, Rasse und Raum: Agrarpolitik, Sozial-und Raumplanung im NS-
Staat (Paderborn: Schöningh, 2002). 

152
Holocaustul – produsul modernităţii?

sentimentul că aveau de îndeplinit o „misiune”, nu ar trebui omise în acest


context. Michael Thad Allen explică succint problematica:

birocraţiile din timpul regimului naţional socialist nu au fost chiar instru-


mentale în înfrângerea „rezistenţei” împotriva Holocaustului printre „germanii
de rând”; nici nu au promovat „banalitatea răului”; ci mai degrabă au canalizat
şi recombinat entuziasmul funcţionarilor locali... Lipsa unei substanţe progra-
matice concrete a sporit diviziunea muncii din cadrul regimului nazist prin
grăbirea mai multor iniţiative care ar putea fi înţelese, prin prisma muncitorilor
de birou ambiţioşi, ca numeroase iteraţii virtuoase ale voinţei „Führer-ului”.
Este o realitate tragică, însă evidentă, faptul că birocraţiile centralizate ale
Holocaustului au dispus mereu de iniţiative din care să aleagă.95

Cu excepţia lui Allen, probabil cel mai remarcabil erudit care a studiat
„organizaţiile” este Wolfgang Seibel, care a descris în câteva articole inter-
acţiunea dintre factorii ideologici şi cei organizatorici, susţinând că deşi parti-
ciparea făptaşilor s-a datorat motivelor utilitare, întreprinderea s-a bazat totuşi
pe o premisă antisemită:

Însuşi universalismul motivelor utilitare a declanşat mobilizarea resurselor


umane pentru crima în masă într-o varietate de situaţii în Europa controlată de
germani într-o măsură care nu ar fi putut emana vreodată din particularismul
ideologiei antisemite. Probabil că motivaţia utilitară a participanţilor institu-
ţionali a fost principala sursă de radicalizare. Cu toate acestea, antisemitismul
şi constrângerea exercitată de stat au rămas baza constitutivă a persecuţiei...
[A]ntisemitismul a reprezentat un fel de valută convertibilă. Indiferent de
Weltanschauung-ul personal, de îndată ce participanţii periferici aveau ceva de
oferit „centrului”, care corespundea planurilor antisemite, aceştia se puteau
aştepta să primească în schimb avantaje.96

Seibel confirmă astfel noţiunea lui Pohl şi a lui Matthäus de consens


antisemit între făptaşi, chiar dacă în viziunea lui Seibel acest lucru era o poziţie
dirijată de stat la care făptaşii periferici au subscris mai puţin din convingere şi
mai mult deoarece ştiau că acest lucru avea să le aducă recompense.
Cu alte cuvinte, istoriografia empirică demonstrează că distincţia între
statul normativ şi cel prerogativ este prea clar trasată, precum este şi distincţia
pe care Weber o face între legitimarea birocratică şi cea carismatică a guver-
nării, cel puţin aşa cum se aplică aceasta la modul în care a operat cel de-Al

95
Michael Thad Allen, „A Bureaucratic Holocaust – Toward a New Consensus”, în
Networks, eds. Feldman şi Seibel, p. 266. 
96
Wolfgang Seibel, „A Market for Mass Crime? Inter-Institutional Competition and the
Initiation of the Holocaust in France, 1940-1942”, în International Journal of Organization
Theory and Behavior, 5, 3&4 (2002), p. 236. 

153
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Treilea Reich.97 Accentul pus pe modernitate în termenii lui Bauman nu ne


spune nimic mai mult decât reductio ad absurdum conform căruia Holocaustul
s-a desfăşurat în epoca modernă. Studiile referitoare la instituţiile naziste bazate
pe conceptele de organizaţie, reţele şi diviziunea muncii, împrumutate din teoria
managementului, au uneori tendinţa să ducă la acelaşi argument circular, însă au
meritul de a explica compatibilitatea dintre structurile birocratice moderne şi
Weltanschauung-ul presupus a fi antimodern şi non-raţional. În cazul în care
acest lucru pare să constate ceea ce este deja evident, trebuie să ţinem seama de
faptul că, în imaginaţia populară, s-ar părea că este încă dificil de acceptat că
nazismul a reprezentat mai mult decât un simplu regres atavic. Holocaustul nu a
fost pur şi simplu rezultatul logic al societăţii organizate, însă nu a reprezentat nici
o simplă negare a modernităţii şi Iluminismului. Ideea de Holocaust poate fi
înţeleasă doar în contextul secolelor de ură faţă de evrei şi al factorilor pe termen
scurt de rivalitate imperială, Primul Război Mondial, Marea Criză Economică,
precum şi criza germană interbelică. Însă aceasta rămâne totuşi o idee modernă,
în sensul că a făcut parte dintr-o revoltă împotriva modernităţii care este prin
necesitate în întregime modernă (antimodernitatea poate exista numai în relaţie
cu modernitatea). Voi examina mai îndeaproape această dialectică în capitolul 6
şi voi demonstra modul în care istoria culturală ne ajută să înţelegem juxta-
punerea fatală dintre raţionalitate şi ura care a stat la baza celui de-Al Treilea
Reich şi a acţiunilor sale distructive. Însă deocamdată propun să ne îndreptăm
atenţia asupra singurei instituţii care întruchipează guvernarea nazistă şi care,
pentru mulţi erudiţi, ilustrează intersecţia dintre modernitate şi genocid: lagărul.

Lagărele naziste

Ce anume ne dezvăluie studiile despre lagăre referitor la această dez-


batere? O afirmaţie valoroasă a istoriografiei este aceea potrivit căreia lagărele
morţii au marcat o etapă nouă şi fără precedent istoric în procesul cu caracter de
genocid. Tranziţia la camerele de gazare indică pentru cei mai mulţi dintre
istorici că avea loc ceva specific modern:

Înfiinţarea lagărelor de exterminare a reprezentat pasul decisiv în istoria dez-


voltării genocidului. Uciderile comise de grupuri militare mobile au avut

97
Frank Bajohr, „ The Holocaust and Corruption”, în Networks, eds. Feldman şi Seibel,
p. 133; Nolzen, „Charismatic Legitimation”, p. 514-515; Wildt, Generation des
Unbedingten, p. 858; Wildt, „The Political Order of the Volksgemeinschaft: Ernst
Fraenkel’s Dual State Revisited”, în On Germans and Jews under the Nazi Regime:
Essays by Three Generations of German Historians, ed. Moshe Zimmermann
(Ierusalim: Hebrew University Magnes Press, 2006), pp. 143-160. 

154
Holocaustul – produsul modernităţii?

mereu caracter de masacru. Crima planificată şi organizată raţional din locaţii


centralizate, unde se folosea o anume tehnică (camere de gazare), şi care era
operată de personal specializat, a transformat Holocaustul într-o crimă cvasi-
industrială, ale cărei dimensiuni erau fără precedent, aşa cum au stat lucrurile şi
în cazul realizării metodice a intenţiei.98

Prin urmare, lagărele ilustrează perfect problema pe care o ridică discu-


ţia despre relaţia dintre „organizaţie” şi „ideologie” în înfăptuirea Holocaustului.
Desigur, pe lângă această dezbatere analitică sau explicativă, cercetările
recente sunt şi ele importante, deoarece umplu multe dintre golurile din isto-
riografie. De exemplu, istoricii au început să exploreze chestiuni precum prosti-
tuţia forţată din lagăre, considerând-o mai degrabă muncă forţată, şi nu, aşa cum
se afirma în literatura de senzaţie anterioară, un post pentru care femeile
„asociale” de moravuri uşoare se ofereau voluntare.99 În altă parte s-a discutat
locul deţinut de lagărele de tranzit şi cele auxiliare mai puţin cunoscute în
sistemul de lagăre, sau rolul jucat de Volksdeutsche ca paznici.100 Există un
subgen de discuţii, mai degrabă anost, referitor la tehnologia camerelor de
gazare101, în cadrul căruia se dezbate în continuare dacă Aliaţii ar fi putut sau ar
fi trebuit să bombardeze Auschwitz-ul.102 În mod surprinzător, în pofida bine-

98
Wolfgang Benz, „Nationalsozialistische Zwangslager: Ein Überblick”, în Der Ort des
Terrors: Geschichte der nationalsozialistische Konzentrationslager. Vol. 1: Die
Organisation de Terrors, eds. Wolfgang Benz şi Barbara Distel (München: Beck,
2005), pp. 24-5. 
99
Robert Sommer, „Die Häftlingsbordelle im KZ-Komplex Auschwitz-Birkenau:
Sexzwangsarbeit im Spannungsfeld der NS-„Rassenpolitik” und der Bekämpfung von
Geschlechtskrankheiten”, în Nationalsozialistische Lager, eds. Jah et al. , pp. 81-103;
Christa Schikorra, „Forced Prostitution in the Nazi Concentration Camps” şi Doris L.
Bergen, „Sexual Violence in the Holocaust: Unique and Typical?”, ambele în Lessons
and Legacies, Vol. 7, ed. Herzog, pp. 169-178 şi 179-200; Zoe Waxman, „Testimony
and Silence: Sexual Violence in the Holocaust”, în Feminism, Literature and Rape
Narratives: Violence and Violation, eds. Zoe Brigley şi Sorcha Gunne (Londra:
Routledge, 2010). 
100
De exemplu, Alexa Stiller, „Zwischen Zwangsgermanisierung und „Fünfter Kolonne”:
„Volksdeutsche” als Häftlinge und Bewacher in den Konzentrationslagern”, în
Nationalsozialistische Lager, eds. Jah et al., pp. 104-124; Dachauer Hefte, 5: Die
vergessen Lager (München: Deutscher Taschenbuch Verlag, 1994). 
101
Jean-Claude Pressac, Auschwitz : Technique and Operation of the Gas Chambers
(New York: The Beate Klarsfeld Foundation, 1989); Michael Thad Allen, „The Devil
in the Details: The Gas Chambers of Birkenau, October 1941”, în HGS, 16, 2 (2002),
pp. 189-216; Robert Jan van Pelt, The Case for Auschwitz: Evidence from the Irving
Trial (Bloomington: Indiana University Press, 2002). 
102
Richard Levy, „The Bombing of Auschwitz: A Critical Analysis”, în HGS, 10, 3
(1996), pp. 267-298; Michael J. Neufeld şi Michael Berenbaum, eds., The Bombing

155
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

cunoscutelor imagini din lagăre, extrase din imaginile filmate (cum ar fi


eliberarea Auschwitz-ului sau Majdanek-ului), din reportaje sau mărturii, isto-
riografia consacrată lagărelor naziste este relativ redusă, cel puţin în comparaţie
cu alte domenii ale istoriografiei Holocaustului, iar accentul s-a pus cu fermitate
pe lagărele de pe teritoriul Germaniei (Daschau, Sachsenhausen, Ravensbrück,
Neuengamme, Bergen-Belsen şi Buchenwald fiind printre cele mai discutate),
care, din punct de vedere statistic, au fost mai puţin semnificative decât centrele
de ucidere „din Est”. Această situaţie începe să se schimbe, îndeosebi odată cu
apariţia studiilor în mai multe volume despre sistemul de lagăre, însă este
surprinzător că există în continuare o singură monografie a lagărelor din cadrul
Operaţiunii Reinhard, că literatura din domeniu despre Chelmno şi Majdanek
este foarte redusă, că o istoriografie având ca temă lagărele din afara Reich-ului
şi Poloniei ocupate este încă în curs de apariţie,103 că experienţa deportărilor a
fost discutată atât de puţin,104 precum şi că nu există mai multe lucrări despre
Auschwitz, având în vedere poziţia predominantă pe care o ocupă acesta în
imaginaţiile erudită şi populară.
Chiar şi la nivel teoretic există surprinzător de puţine lucrări, cu toate că
literatura din domeniu despre „studiile memoriilor” este destul de voluminoasă,
despre transformarea lagărelor în muzee şi diversele roluri pe care le-au deţinut
acestea în cultura memoriei de la sfârşitul războiului.105 Cel mai important

of Auschwitz: Should the Allies Have Attempted It? (New York: St. Martin’s Press,
2000); Edward B. Westermann, „The Royal Air Force and the Bombing of
Auschwitz: First Deliberations, January 1941”, în HGS, 15, 1 (2001), pp. 70-85;
Jeffrey Herf, „The Nazi Extermination Camps and the Ally to the East: Could the
Red Army and Air Force Have Stopped or Slowed the Final Solution?”, în Kritika:
Explorations in Russian and Eurasian History, 4, 4 (2003), pp. 913-930. 
103
De exemplu, Monique-Lise Cohen şi Eric Malo, Les camps du sud-ouest de la
France, 1933-1944: exclusion, internement et déportation (Toulouse: éditions Privat,
1994); Detlef Hoffman şi Volkhard Knigge, „Die Südfranzösischen Lager”, în Das
Gedächtnis der Dinge: KZ-Relikte und KZ-Denkmäler 1945-1995, ed. Detlef
Hoffman (Frankfurt/M: Campus, 1998); Denis Peschanski, La France des camps:
L’internement 1938-1946 (Paris: Gallimard, 2002); Wolfgang Benz şi Barbara Distel,
eds., Terror im Western: Nationalsozialistische Lager in den Niederlanden, Belgien
und Luxemburg 1940-1945 (Berlin: Metropol, 2004); Margers Vestermanis, „Die
Nationalsozialistischen Haftstätten und Todeslager im okkupierten Lettland 1941-
1945” şi Michael Wildt, „Die Lager im Osten: Kommentierende Bemerkugen”,
ambele în Die Nationalsozialistischen Konzentrationslager, Vol. 1, eds. Herbert,
Orth, şi Dickermann, pp. 472-492 şi 508-520. 
104
Simone Gigliotti, The Train Journey: Transit, Captivity, and Witnessing in the
Holocaust (New York: Berghahn, 2009). 
105
De exemplu, Hoffman, ed., Das Gedächtnis der Dinge; Harald Marcuse, Legacies of
Dachau: The Uses and Abuses of a Concentration Camp 1933-2001 (Cambridge:
Cambridge University Press, 2001); Robin Ostow, „Reimagining Ravensbrück”,

156
Holocaustul – produsul modernităţii?

studiu sociologic privitor la sistemul de lagăre este The Order of Terror a lui
Wolfgang Sofsky.106 În unele privinţe, argumentul lui Sofsky este asemănător cu
cel al lui Bauman. Acesta subliniază birocraţia complexă a administraţiei lagă-
relor, controlată de unităţile Capului Morţii ale SS-ului, care au fost preluate în
1940 de Waffen-SS, făcând astfel ca Inspektion der Konzentrationslager (IKL)
să devină o agenţie separată sub conducerea lui Theodor Eicke; acesta subli-
niază şi structura de comandă rigidă din punct de vedere ierarhic pe de o parte şi
camaraderia cultivată în mod deliberat în cadrul SS-ului lagărelor pe de altă
parte.107 În viziunea acestuia, realitatea celor întâmplate în lagărele de concen-
trare nu are legătură cu ideologia nazistă, sau, cu alte cuvinte, dorinţa de „putere
excesivă” căpătase o dinamică proprie.108 Prin această referinţă la „putere exce-
sivă”, Sofsky se îndepărtează de la un argument care priveşte cele întâmplate în
lagăre ca pe un rezultat al birocraţiei. Mai degrabă, „puterea absolută” care a
caracterizat lagărele „nu a reprezentat un mijloc pentru atingerea unui scop, ci
un scop în sine”.109 Spre deosebire de Aly şi Heim, Sofsky susţine că această
putere absolută a însemnat că violenţa excesivă a devenit un obicei zilnic, un
obicei ce nu avea un scop în sine şi care nu era determinat de imperative
ideologice: „Excesul este forţă violentă în sine: teroare per se”.110 Acesta
părăseşte lumea calculelor raţionale a lui Bauman atunci când vorbeşte despre o

Journal of European Area Studies, 9, 1 (2001), pp. 107-123; Sarah Farmer, „Symbols
that Face Two Ways: Commemorating the Victims of Nazism and Stalinism at
Buchenwald and Sachsenhausen”, în Representations, 49 (1995), pp. 97-119; Chris
Keil, „Sightseeing in the Mansions of the Dead”, Social & Cultural Geography, 6, 4
(2005), pp. 479-494; Barbara Buntman, „Tourism and Tragedy: The Memorial at
Belzec, Poland”, în International Journal of Heritage Studies, 14, 5 (2008), pp. 422-
448; Andrew Charlesworth, „The Topography of Genocide”, în HH, pp. 216-252;
Charlesworth şi Michael Addis, „Memorialization and the Ecological Landscapes of
Holocaust Sites: The Cases of Plaszow and Auschwitz-Birkenau”, Landscape
Research, 27, 3 (2002), pp. 229-251; Claudia Koonz, „Between Memory and Oblivion:
Concentration Camps in German Memory”, în Commemorations: The Politics of
National Identity, ed. John R. Gillis (Princeton: Princeton University Press, 1994), pp.
258-280; Reinhard Matz, Die unsichtbaren Lager: Das Verschwinden der
Vergangenheit im Gedenken (Reinbek: Rowohlt, 1933). 
106
Wolfgang Sofsky, The Order of Terror: The Concentration Camp (Princenton:
Princenton University Press, 1997). 
107
Sofsky, Order, p. 104. 
108
Sofsky, Order, p. 20. 
109
Sofsky, Order, p. 21. 
110
Sofsky, Order, p. 224. 

157
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

„politică economică a deşeurilor” care „nu poate fi înţeleasă urmărind prin-


cipiile de calcul şi creştere a valorii”.111
Astfel, pe de o parte, Sofsky nu consideră lagărele o organizaţie birocra-
tică clasică, guvernată de reguli şi raţionalitate strategică. Însă, prin respingerea
rolului ideologiei naziste – „SS din lagăre nu erau deloc o unitate şcolită ideo-
logic”112 – precum şi a oricărui fel de intenţionalism – „operarea fără efort a
funcţiunii teroriste a înlocuit intenţiile şi deciziile individuale”113 – afirmaţiile
acestuia despre „puterea excesivă” şi „economia politică a deşeurilor” capătă un
caracter puternic funcţionalist. Sofsky sugerează că SS din lagăre nu numai că
nu au fost motivaţi de ideologie, ci au recurs la brutalitate nu pentru că ar fi fost
conduşi de agresiune sau poftă de sânge, ci pentru că operau în cadrul unei
structuri care cerea acest lucru: „Cruzimea a fost mai degrabă un mod de com-
portament metodic cu o configuraţie complexă de putere, decât o izbucnire de
impulsuri fizice dezinhibate din partea individului”.114 Considerând violenţa din
lagăre un rezultat al „concurenţei în brutalitate” provenită dintr-o „structură de
grup în cadrul căreia se aştepta ca membrii săi să depăşească limitele normale
de violenţă”, Sofsky merge atât de departe, încât sugerează că alcătuirea grupu-
rilor de făptaşi şi victime nu avea importanţă: „Într-o astfel de atmosferă, atro-
cităţile comise nici măcar nu sunt direcţionate în primul rând împotriva victi-
melor... Nu a avut nimic de a face cu furia, ura, sau mânia. Identitatea victimei
era complet lipsită de importanţă”.115 Acest lucru se vede cel mai clar în „fabrica
morţii”. Aici se poate observa buna funcţionare a crimei în masă, cu toate că
Sofsky subliniază faptul că „nu mecanizarea violenţei a transformat fabricile
morţii într-un mecanism de exterminare fără precedent şi fără egal, aşa cum se
susţine uneori, ci gradul ridicat de organizare a procesului de ucidere”.116 Sofsky
nu este interesat de motivele datorită cărora evreii şi alte victime au sfârşit în
lagăre, ci numai de funcţionarea lagărelor odată ce aceştia ajungeau acolo.
În ce măsură confirmă cercetările afirmaţiile lui Sofsky? La fel ca în
cazul lui Bauman, dovezile nu le contestă în întregime, însă sugerează că
lipseşte ceva care necesită o dez-accentuare a aspectelor pur funcţionaliste ale
111
Sofsky, Order, p. 280. Spre deosebire de Sofsky, Bauman spune: „Spre deosebire de
atât de multe acte de cruzime în masă care marchează istoria omenirii, lagărele au
reprezentat cruzime cu un scop, sau un mijloc pentru atingerea unui scop. Lagărele –
lipsite de sens în oricare altă privinţă – aveau propria raţionalitate”. Bauman, „The
Camps, Eastern, Western, Modern”, în The Fate of the European Jews, 1939-1945:
Fate or Contingency, ed. Jonathan Frankel (New York: Oxford University Press,
1997), p. 35. 
112
Sofsky, Order, p. 20. 
113
Sofsky, Order, p. 225. 
114
Sofsky, Order, p. 225. 
115
Sofsky, Order, pp. 228-229. 
116
Sofsky, Order, p. 263. 

158
Holocaustul – produsul modernităţii?

naraţiunii. Cercetările referitoare la înfiinţarea şi dezvoltarea lagărelor de con-


centrare între anii 1933 şi 1939 continuă, însă în această lucrare mă voi con-
centra asupra Holocaustului, adică, expansiunea lagărelor după Kristallnacht şi
înfiinţarea lagărelor morţii.117
Printre cei mai de seamă istorici care s-au dedicat studierii lagărelor se
numără Karin Orth. Aceasta oferă o istorie a lagărelor timpurii şi a expansiunii
sistemului de lagăre în fazele incipiente ale războiului; apoi discută despre
uciderea în masă a deţinuţilor cu dizabilităţi, despre „comisarii politici” şi
despre experimentele medicale din lagăre, după care îşi îndreaptă atenţia asupra
muncii de sclav şi a genocidului. Orth nu spune prea multe despre Chełmno –
primul loc în care naziştii au folosit gazul pentru uciderea în masă a evreilor,
precum şi locul în care au fost ucişi cei mai mulţi dintre evreii din Warthegau –
sau despre locaţiile de anihilare din cadrul Operaţiunii Reinhard, deoarece
acestea erau independente de sistemul de lagăre administrat de IKL.118 Aceasta
oferă un scurt istoric al evoluţiei procesului de gazare din Birkenau şi
Majdanek, observând schimbările din funcţiile lagărelor în diverse etape ale
războiului. Unul dintre cele mai mari lagăre de concentrare, Majdanek a fost şi
sediul central al Operaţiunii Reinhard, precum şi depozitul principal pentru bu-
nurile confiscate de la victimele din lagărele Reinhard-ului. În urma
„Operaţiunii Festivalul Recoltei” din 3 - 4 noiembrie 1943 (când SS-ul a ucis
marea majoritate a celor 40 000 – 43 000 de evrei aflaţi încă în viaţă în districtul
Lublin), după care, aşa cum observă Orth, acordul recent încheiat între SS şi
Ostindustrie cu privire la utilizarea muncii de sclavi a devenit brusc irelevant,
având în vedere că toţi muncitorii fuseseră ucişi, Majdanek a devenit o locaţie
de execuţie a civililor polonezi şi a deţinuţilor cu dizabilităţi din lagăre.119 În alte

117
Wolfgang Benz şi Barbara Distel, eds., Terror ohne System: Die ersten Konzentrationslager
im Nationalsozialismus 1933-1935 (Berlin: Metropol, 2001); Jane Caplan şi Nikolaus
Wachsmann, eds., Concentration Camps in Nazi Germany: The New Histories
(Londra: Routledge, 2010); Geoffrey P. Megargee, ed., The United States Holocaust
Memorial Museum Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, 7 volume (2009). 
118
Karin Orth, Das System der nationalsozialistischen Konzentrationslager: Eine politische
Organisationsgeschichte (Zürich: Pendo, 2002), p. 199. Orth distinge între „lagărele
de concentrare” şi „locaţiile de exterminare” deoarece Chełmno şi locaţiile Operaţiunii
Reinhard nu erau lagăre in sensul strict, cu excepţia unui număr redus de „funcţionari
prizonieri”. Despre Chełmno există o singură monografie erudită: Shmuel Krakowski,
Das Todeslager Chełmno/Kulmhof: Der Beginn der „Endlösung” (Göttingen:
Wallstein, 2007) şi o selecţie folositoare de documente în Eugen Kogon, Hermann
Langbein, şi Adalbert Rückerl, eds., Nationalsozialistische Massetötungen durch
Giftgas: Eine Dokumentation (Frankfurt/M: Suhrkamp Taschenbuch Verlag, 1986),
pp. 110-145. 
119
Orth, Das System, p. 211-112. Despre Majdanek în contextul Holocaustului, vezi
Barbara Schwindt, Das Konzentrations-und Vernichtungslager Majdanek:

159
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

lagăre, precum Mauthausen, Dachau şi Neuengamme, rata mortalităţii a scăzut în


1943, deoarece SS-ul încerca să folosească munca de sclavi, însă „nu putem vorbi
despre o îmbunătăţire generală a condiţiilor deţinuţilor”.120 Într-adevăr, asemenea
lui Schulte, şi Orth consideră munca şi genocidul a fi două feţe ale aceleiaşi monede.
Este în general adevărat că lagărele erau multifuncţionale, însă acest
lucru este mai puţin relevant pentru istoria Holocaustului, decât pentru istoria
sistemului general de lagăre din Germania nazistă. Auschwitz şi Majdanek au
avut diferite funcţii, iar întrebuinţările acestora s-au schimbat în timp; lagărele
din cadrul Operaţiunii Reinhard se deosebesc totuşi de istoriile standard ale
lagărelor prin faptul că au fost înfiinţate în mod special pentru crimă şi
desfiinţate odată ce şi-au îndeplinit rolul. Multe dintre detaliile de bază legate de
lagărele Reinhard-ului rămân necunoscute; de exemplu, nu ştim când anume i-a
ordonat Himmler lui Globocnik, şeful Poliţiei SS (SSPF) din Lublin, să îi ucidă
pe evreii din Polonia ocupată. Însă, chiar şi în pofida lipsei de detalii, scopul
lagărelor rămâne clar; iar Timothy Snyder ne-a reamintit recent că „o viziune
adecvată asupra Holocaustului ar plasa Operaţiunea Reinhardt, uciderea evreilor
polonezi din 1942, în centrul istoriei sale”.121 Lucrarea lui Yitzhak Arad rămâne
singura monografie a Operaţiunii Reinhard per ansamblu, deşi colecţia de eseuri
editată de Bogdan Musial contribuie cu detalii foarte utile.122 Lucrarea recentă a
lui Jens Hoffmann despre „Aktion 1005” – grupul militar înfiinţat în 1943 al
cărui scop era eradicarea urmelor uciderii în masă din Europa de Est – oferă atât

Funktionswandel im Kontext der „Endlöung” (Würzburg: Königshausen und


Neumann, 2005); Tomasz Kranz, Extermination of Jews at the Majdanek Concentration
Camp (Lublin: Państwowe Muzeum na Majdanku, 2007); Kranz, „Between Planning
and Implementation: The Lublin District and Majdanek Camp in Nazi Policy”, în
Lessons and Legacies, Vol. 4: Reflections on Religion, Justice, Sexuality, and
Genocide, ed. Larry V. Thompson (Evanston: Northwestern University Press, 2003),
pp. 215-235; Wolfgang Scheffler, „Chełmno, Sobibór, Bełzec und Majdanek” în Der
Mord an den Juden im Zweiten Weltkrieg: Entschlußbildung und Verwirklichung,
eds., Eberhard Jäckel şi Jürgen Rohwer (Stuttgart: Deutsche Verlags-Anstalt, 1985),
pp. 145-151. 
120
Orth, Das System, p. 219. Despre funcţiile schimbătoare ale lagărelor din cel de-Al
Treilea Reich, vezi eseurile din Die nationalsozialistischen Konzentrationslager, Vol.
2, eds., Herbert, Orth, şi Dieckmann. 
121
Timothy Snyder, „Holocaust: The Ignored Reality”, New York Review of Books, 56,
12 (16 iulie 2009). 
122
Yitzhak Arad, Belzec, Sobibor, Treblinka: The Operation Reinhard Death Camps
(Bloomington: Indiana University Press, 1987); Bogdan Musial, ed., „Aktion Reinhardt”:
Der Völkermord an den Juden im Generalgouvernement 1941-1944 (Osnabrück:
Fibre, 2004), în special Dieter Pohl, „Die „Aktion Reinhard” im Licht der
Historiographie”, pp. 15-47, care evidenţiează diferenţa dintre cunoştiinţele noastre
depre Holocaustul din Europa de Est şi Operaţiunea Reinhard. 

160
Holocaustul – produsul modernităţii?

un rezumat al Operaţiunii Reinhard, cât şi cea mai detaliată relatare disponibilă


despre închiderea lagărelor, atunci când muncitorii evrei sclavi au primit sarcina
îngrozitoare de a exhuma şi arde cadavrele victimelor ucise în lagăre.123
Capitolele referitoare la lagărele din cadrul Operaţiunii Reinhard din
lucrarea în mai multe volume a lui Wolfgang Benz şi Barbara Distel despre
lagărele naziste oferă prezentări generale folositoare. Robert Kuwałek subli-
niază rolul lui Globocnik în aplicarea deciziei lui Himmler din iulie 1941 de a
„purifica” regiunea Lublin de populaţia evreiască, precum şi expertiza şi dispo-
nibilitatea membrilor SS implicaţi în proiectul T4, care se apropia în mod oficial
de sfârşit în perioada respectivă. Bełżec-ul a fost ales în primul rând din motive
logistice ca locaţie pentru primul lagăr de exterminare nazist care a fost echipat
cu instalaţii de gazare fixe.124 Aceste camere de gazare, relatează Kuwałek, erau
făcute din lemn şi erau „foarte primitive”.125 Deportaţii proveneau din regiunea
Lublin şi Galicia. Nu se cunoaşte data ultimului transport către lagăr, însă în
decembrie 1942, după ce a funcţionat timp de nouă luni, Bełżec-ul a fost închis.
Cadavrele au fost exhumate şi arse, iar la mijlocul anului 1943, lagărul a fost
demolat complet. Un document aparţinând Registraturii din Londra, făcut
public în anul 2000, sugerează că numărul evreilor ucişi la Bełżec a fost de 434
508; în plus, în acelaşi loc au fost ucişi un număr necunoscut de polonezi
catolici şi rromi.126
Istoria Sobibórului este destul de asemănătoare. Construcţia lagărului a
început în martie 1942, iar perioada de funcţionare a fost între aprilie şi de-
cembrie 1943, timp în care între 150 000 şi 250 000 de evrei au fost ucişi acolo
(nu se poate da o cifră exactă, întrucât toate dosarele au fost distruse). În afară
de evreii polonezi, victimele proveneau şi din Olanda, Franţa, Germania,
Cehoslovacia, Belarus şi statele baltice. Probabil cel mai cunoscut lucru despre
Sobibór este revolta din 14 octombrie 1943, care a fost condusă cu experienţa
militară a locotenentului Armatei Roşii, Alexander Petchersky, şi care a fost
abordată într-un mod fantastic în filmul lui Claude Lanzmann, Sobibór. În urma

123
Jens Hoffmann, „Das kann man nicht erzählen”. „Aktion 1005”: Wie die Nazis die
Spuren ihrer Massenmorde in Osteuropa beseitigten (Hamburg: Konkret, 2008), în
special pp. 35-49 (Operaţiunea Reinhard) şi pp. 223-259. 
124
Robert Kuwałek, „Bełżec” în Der Ort des Terrors: Geschichte der nationalsozialisti-
schen Konzentrationslager, Vol. 8, eds., Wolfgang Benz şi Barbara Distel (München:
C. H. Beck, 2008), pp. 331-371. De asemenea, Kuwałek, Obóz Zagłady w Bełżcu
(Lublin: Państwowe Muzeum na Majdanku, 2005). 
125
Kuwałek, „Bełżec”, p. 334. 
126
Kuwałek, „Bełżec”, pp. 358-359; Peter Witte şi Stephen Tyas, „A New Document on
the Deportation and Murder of Jews During „Einsatz Reinhardt”, în HGS, 14, 3
(2001), pp. 468-486. 

161
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

revoltei, Himmler a dispus închiderea lagărului şi demolarea completă a


acestuia.127
Treblinka a fost cel mai mare şi „cel mai perfect organizat” dintre cele
trei lagăre din cadrul Operaţiunii Reinhard. A funcţionat între iulie 1942 şi
august 1943, iar în urma răscoalei din care numai circa 60 din cei 700 de
participanţi au supravieţuit, aproximativ 900 000 de evrei şi câteva mii de rromi
au fost ucişi acolo. Dacă lagărul nu ar fi fost demolat, ar fi ajuns probabil la fel
de cunoscut ca Auschwitz. Benz subliniază continuităţile dintre T4 şi Treblinka,
rolul foarte important jucat de Globocnik şi experienţa tot mai mare a SS-ului în
ceea ce priveşte tehnicile de ucidere în masă.128 Toate cele trei lagăre din cadrul
Operaţiunii Reinhard erau supravegheate de mai mulţi ucraineni din „Trawniki”
decât membri SS (dintre care majoritatea fuseseră transferaţi din proiectul
T4129), iar istoricii nu au omis acest fapt.130
În prezent, există şi monografii ale acestor lagăre, cu toate că nici una
dintre aceste lucrări nu reprezintă ultimul cuvânt spus pe această temă.
Deoarece naziştii au demolat lagărele, şi ca urmare a faptului că martorii oculari
au supravieţuit într-un număr foarte mic (de exemplu, doar doi evrei au
supravieţuit Bełżec-ului), este extrem de dificil să redăm istoria acestor locaţii
de crimă în masă. Cu excepţia câtorva documente binecunoscute, cum ar fi
depoziţia lui Rudolf Reder din 1946 privind Bełżec-ul, memoriile lui Thomas
Toivi Blatt despre Sobibór, cele ale lui Richard Glazar despre Treblinka, şi
arhicunoscutul raport al lui Kurt Gerstein, istoricii s-au bazat pe dovezi
arheologice şi arhitecturale, precum şi pe fişiere naziste.131

127
Barbara Distel, „Sobibór” în Der Ort des Terrors, eds., Benz şi Diestel, pp. 375-404. 
128
Wolfgang Benz, „Treblinka” în Der Ort des Terrors, eds. Benz şi Distel, pp. 407-443. 
129
Dieter Pohl, „Die Stellung des Distrikts Lublin in der „Endlösung der Judenfrage” ”
în „Aktion Reinhardt”, ed. Musial, pp. 96-97; Patricia Heberer, „Eine Kontinuität der
Tötungsoperationen: T4 Täter und die „Aktion Reinhard”, în „Aktion Reinhardt”, ed.
Musial, pp. 285-308; Michael Tregenza, Christian Wirth and the First Phase of
„Einsatz Reinhard” (1991, typescript held în Wiener Library, Londra); Tregenza,
Christian Wirth: Inspekteur der SS-Sonderkommandos „Aktion Reinhard” (1993,
typescript held în Wiener Library, London). 
130
Peter Black, „Die Trawniki-Männer und die „Aktion Reinhard”, în „Aktion
Reinhardt”, ed. Musial, pp. 309-352. 
131
Rudolf Reder, „Bełżec”, în Polin: Studies in Polish Jewry, 13 (2000), pp. 268-289;
Thomas Tovi Blatt, From the Ashes of Sobibor: A Story of Survival (Evanston:
Northwestern University Press, 1997); Richard Glazar, Trap with a Green Fence:
Survival in Treblinka (Evanston: Northwestern University Press, 1995); Gitta Sereny,
Into that Darkness: From Mercy Killing to Mass Murder (Londra: Pimlico, 1995);
Alexander Donat, ed., The Death Camp Treblinka: A Documentary (New York:
Holocaust Library, 1979); Ernst Klee, Willi Dressen, şi Volker Riess, eds., „Those
Were the Days”: The Holocaust as Seen by the Pepetrators and Bystanders (Londra:

162
Holocaustul – produsul modernităţii?

Dintre cele trei lagăre din cadrul Operaţiunii Reinhard, Bełżec a fost, iar
Sobibór este în prezent supus investigaţilor arheologice. Săpăturile efectuate la
Bełżec au supărat anumite grupuri de evrei ortodocşi, pentru care statutul sacru
de cimitir a fost profanat prin foraje şi datorită rapoartelor potrivit cărora
cadavrele s-au transformat într-o „masă de grăsime cerată”.132 Lucrările lui
Andrzej Kola şi Robin O’Neil confirmă statisticile deceselor – care oricum nu
erau puse sub semnul întrebării – şi înseamnă că Bełżec-ul nu mai este „lagărul
uitat”, aşa cum era în urmă cu câţiva ani.133 Cartea lui O’Neil este concepută în
stilul unui raport medico-legal, iar în continuare rămâne ca alte lucrări să fie
scrise pentru a integra mai ferm Bełżec-ul în relatările referitoare la Holocaust.
Lucrarea lui Julius Schelvis, Sobibór, este opera unuia dintre puţinii
supravieţuitori ai lagărului, şi a fost publicată pentru prima dată în limba
olandeză în 1993. Cu toate acestea, lucrarea nu reprezintă o mărturie a unui
supravieţuitor – Schelvis a fost în Sobibór doar câteva ore înainte să fie trimis
mai departe într-un lagăr de muncă la Dorohucza – deşi acesta îşi citează
propriile memorii. Oferind cel mai aprofundat studiu privitor la operaţiunile şi
originile lagărului – precum şi un studiu prozopografic privind supravieţuitorii
şi făptaşii – Schelvis demonstrează cât de departe de orice tip ideal de genocid
industrial era de fapt Sobibór-ul. Mai degrabă predomină o istoriografie a bruta-
lităţii extreme, murdăriei şi tehnologiei primitive.134 În studiul său despre
Treblinka, Witold Chrostowski descrie aceeaşi situaţie: trenurile ajungeau în
lagăr cu întârziere; oamenii aşteptau ore întregi pentru a fi debarcaţi; iar atunci
când uşile trenului se deschideau, victimele înspăimântate erau numaidecât

Hamish Hamilton, 1991), pp. 211-249; Tuwiah Friedman, ed., Sobibór: Ein NS-
Vernichtungslager im Rahmen der „Aktion Reinhard” (Haifa: Institute of
Documentation in Israel for the Investigation of Nazi War Crimes, 1998); Friedman,
ed., NS–Vernichtungslager Bełżec: Dokumenten-Sammlung (Haifa: Institute of
Documentation in Israel for the Investigation of Nazi War Crimes, 1995); Raportul
lui Gerstein, scris pe 26 mai 1945 cu puţin timp înainte de sinuciderea sa, este regăsit
în Noakes şi Pridham, Nazism 1919-1945, Vol.3, pp. 1149-1153. 
132
Andrzej Kola, Bełżec: The Nazi Camp for Jews in the Light of Archaeological
Sources. Excavations 1997-1999 (Warsaw/ Washington, DC: The Council for the
Protection of Memory of Combat and Martyrdom/United States Holocaust Memorial
Museum, 2000), p. 20. Chełmno a fost excavat de asemenea; vezi Łucja Pawlicka-
Nowak, ed., Chełmno Witnesses Speak (Konin: The Council for the Protection of
Memory of Combat and Martyrdom in Warsaw, 2004), pp. 42-67. 
133
Robin O’Neil, „Bełżec-The „Forgotten” Death Camp”, în East European Jewish
Affairs, 28, 2 (1998), pp. 49-62; O’Neil, „Bełżec: A Reassessment of the Number of
Victims”, East European Jewish Affairs, 29, 1&2 (1999), pp. 85-118; O’Neil, Bełżec:
Stepping Stone to Genocide (New York: JewishGen, 2008). 
134
Jules Schelvis, Sobibor: A History of a Nazi Death Camp (Oxford: Berg, 2007), în
special detaliile îngrozitoare din cap. 7. 

163
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

bătute şi abuzate.135 Fără îndoială, camerele de gazare puteau ucide 2000 de


persoane în 30-40 de minute, însă orice discuţie despre „genocid industrial” ne
protejează împotriva brutalităţii întregii operaţiuni.
Chełmno şi lagărele Reinhard sunt descrise în istoriografia recentă,
precum şi în cele câteva mărturii, ca locuri brutale şi violente. Cu toate că
victimele au fost ucise în dube sau camere de gazare cu dioxid de carbon produs
de motoare pe benzină, orice discuţie privind „modernitatea” în sensul lin biro-
cratic pare a fi mai mult o modalitate de a ascunde realitatea ororii de noi înşine,
decât o descriere fidelă.136 Chrostowski observă că germanii îşi ascundeau
propria slăbiciune – numărul lor mic – în spatele unui „comportament extrem de
brutal împotriva victimelor care soseau în transporturi şi a muncitorilor evrei”.
Mai mult, „se întâmpla deseori ca motorul să se defecteze, ceea ce prelungea
într-un mod inimaginabil agonia victimelor îngrămădite acolo”,137 sau sosiţii
erau împuşcaţi în masă deoarece camerele de gazare nu erau încă pregătite.
Prin urmare, pare a fi adevărat că „o analiză mai atentă a lagărelor din
«Est» demonstrează falsitatea perspectivei larg răspândite cum că guvernarea
SS-ului era birocratică, bazată de diviziunea muncii şi anonimă”.138 Însă se
aplică această afirmaţie şi în cazul Auschwitz-ului, locul care a devenit sinonim
cu crimele naziste cu caracter de genocid? Dacă noţiunea de genocid modern
industrial se aplică oriunde, atunci cu siguranţă că o putem aplica şi în acest
context? Termenul nu este în totalitate necorespunzător; însă este aplicabil într-
un mod convingător doar în cazul perioadei scurte din primăvara anului 1944,
când evreii maghiari au fost deportaţi la Birkenau. Aceasta este perioada
documentată fotografic în celebrul Auschwitz Album, care conţine imagini ale
procesului de selecţie şi ucidere; este perioada în care s-a construit infama
rampă din interiorul Birkenau-ului (înainte de 1944, selecţiile aveau loc la
marginea căilor ferate la staţia din Auschwitz); este şi perioada fotografiilor
extraordinare ale Sonderkommando-ului, adică cele patru imagini capturate de
membrii rezistenţei care au reuşit să fie trimise mişcării poloneze clandestine
din Cracovia.139 Cu alte cuvinte, punctul în care procesul de ucidere a devenit

135
Witold Chrostowski, Extermination Camp Treblinka (Londra: Vallentine Mitchell,
2004), pp. 58-60. Redarea lui Chrostowski a unui proces de gazare din acelaşi capitol
este, în opinia mea, dezagreabilă. 
136
Jacek Andrzej Młynarczyk, „Treblinka – ein Todeslager der „Aktion Reinhard”, în
Aktion Reinhardt, ed. Musial, p. 260. 
137
Chrostowski, Extermination Camp Treblinka, p. 40; Młynarczyk, „Treblinka”, p. 263. 
138
Wildt, „Die Lager im Osten”, p. 520. 
139
Dan Stone, „The Sonderkommando Photographs”, în History, Memory and Mass
Atrocity, pp. 15-30; Georges Didi-Huberman, Images malgré tout (Paris: Les éditions
de Minuit, 2003). 

164
Holocaustul – produsul modernităţii?

cel mai eficient a fost o excepţie în cadrul istoriei Holocaustului, dat fiind faptul
că până în 1944 cele mai multe victime ale Holocaustului fuseseră deja ucise.
În pofida numărului mare de mărturii şi reprezentări artistice şi a
faptului că „Auschwitz-ul” parafrazează Holocaustul ca întreg, istoriografia a
fost numai recent temeinic dezvoltată. De la calendarul evenimentelor, la cărţi
memoriale care conţin liste cu cei deportaţi, la studii privitoare la istoria tim-
purie a Auschwitz-ului ca lagăr pentru prizonierii politici, la rezistenţă, de la
funcţionarea camerelor de gazare la ultimele zile ale lagărului, numeroase
aspecte referitoare la cele trei locaţii principale ale Auschwitz-ului precum şi la
numeroasele lagăre satelit ale acestuia au fost examinate cu minuţiozitate.140
Cele mai multe dintre aceste studii abordează problemele din cadrul istoriei
lagărului, în timp ce aspectele cel mai des dezbătute privesc locul pe care îl
ocupă lagărele de la Auschwitz în naraţiunea mai amplă despre Holocaust.
În acest context mai amplu, două lucrări ies în evidenţă: Auschwitz 1270
to the Present a lui Debórah Dwork şi Robert Jan Van Pelt şi „Musterstadt”
Auschwitz a lui Sybille Steinbacher. Spre deosebire de colecţiile de eseuri,
aceste lucrări dispun de cadre conceptuale cuprinzătoare şi încearcă să ofere o
explicaţie coerentă a originilor şi evoluţiei lagărului. Dwork şi Van Pelt oferă o
analiză longue durée a Auschwitz-ului, iar cu ajutorul hărţilor şi schiţelor ino-
vatoare, oferă o relatare amplă şi detaliată. Asemenea lui Aly şi Heim, aceştia
subliniază interconexiunea dintre genocid şi politica germană de colonizare:
„Înfiinţarea lagărului de la Birkenau, care până la sfârşitul anului 1942 devenise
deja un centru important pentru anihilarea evreilor din Europa, a fost direct
legată de planul lui Himmler de a transforma Auschwitz-ul [oraşul] într-o para-
digmă a colonizării germane în Est”.141 Interesant este că ajung la această
concluzie fără să sublinieze factorii raţionali şi economici; în schimb, pun
accentul mai ferm pe factorii ideologici, într-atât încât decizia lor de a scoate în
evidenţă „sângele şi pământul” în favoarea raţionalităţii economice duce la
omiterea momentelor în care Volkstumspolitik-ul a fost de asemenea o chestiune
de promptitudine.142 La polul opus, Steinbacher face parte mai degrabă din
140
Danuta Czech, Auschwitz Chronicle 1939-1945 (New York: Henry Holt: 1990);
Yisrael Gutman şi Michael Brenbaum, eds., Anatomy of the Auschwitz Death Camp
(Bloomington: Indiana University Press, 1944); Wacław Długoborski şi Franciszek
Piper, eds., Auschwitz 1940-1945: Central Issues in the History of the Camp
(Oświęcim : Auschwitz Birkenau State Museum, 2000), 5 vol; Andrzej Strzelecki,
The Evacuation, Dismantling and Liberation of KL Auschwitz (Oświęcim: Auschwitz
Birkenau State Museum, 2001). 
141
Debórah Dwork şi Robert Jan van Pelt, Auschwitz 1270 to the Present (New Haven:
Yale University Press, 1996), p. 254. 
142
De exemplu, la p. 145 aceştia se referă la problema privind germanii baltici a căror
includere în planurile de restabilire s-a datorat intr-o mare măsură realităţilor Pactului
Hitler-Stalin. 

165
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

tabăra „neo-funcţionalistă” şi se alătură autorilor studiilor regionale. Se concen-


trează mai mult pe oraş decât pe lagăr şi subliniază legăturile dintre expulzarea
polonezilor catolici, relocarea germanilor etnici în „oraşul model” Auschwitz şi
exterminarea evreilor.143 Aceste legături sunt convingătoare; însă niciuna nu
explică pe deplin de ce a fost ales Auschwitz-ul ca să devină centrul de ucidere
central din cadrul „Soluţiei finale”, şi, prin urmare nu pot explica de ce Auschwitz-
ul a devenit, în exprimarea lui Peter Hayes, „capitala Holocaustului”. Aşa cum a
subliniat acesta cu câţiva ani în urmă, cercetările recente oferă „elemente de
construcţie preţioase pentru realizarea unei istorii cuprinzătoare şi bine sin-
tetizate a Auschwitz-ului, însă nu şi a lagărului în sine”.144 Prin urmare, probabil
una dintre cele mai urgente necesităţi din întreaga istoriografie consacrată
Holocaustului rămâne în continuare o lucrare istorică într-un singur volum care
să combine istoriile detaliate ale diverselor lagăre care alcătuiau complexul de
la Auschwitz cu chestiuni de inginerie demografică, gândire rasială, precum şi,
deseori omise în studiile recente, înseşi victimele.
Cunoaştem deja argumentul lui Michael Thad Allen conform căruia
planurile de înfiinţare a camerelor de gazare de la Auschwitz pot fi datate în
perioada octombrie-noiembrie 1941, demonstrând astfel că Auschwitz-ul nu a
fost marginal în dezvoltarea Soluţiei finale.145 Acesta îi citează, într-un mod
îngrozitor de detaliat, pe arhitecţii, inginerii şi chiar şi funcţionarii/tehnicienii
prizonieri care au proiectat lagărele şi camerele de gazare, dintre care majo-
ritatea erau conştienţi de scopul acestora. Este evident că munca lor a fost
dominată de o mândrie în ceea ce privea excelenţa tehnologică şi de o atitudine
de rezolvare a problemelor. Însă chiar dacă argumentul său referitor la originile
Auschwitz-Birkenau-lui este corect,146 povestea ca întreg este, aşa cum observă

143
Sybille Steinbacher, „Musterstadt” Auschwitz: Germanisierungspolitik und Judenmord
is Ostoberschlesien (München: K. G. Saur, 2000); cartea este cea de-a doua dintr-o
serie de patru volume care include de asemenea si o ediţie a Auschwitz Command
Orders and Post Orders, un studiu privind Monowitz-ul precum şi o colecţie de eseuri
privind aspectele muncii şi politica de exterminare; vezi adnotarea 74 de mai sus. 
144
Peter Hayes, „Auschwitz, Capital of the Holocaust”, în HGS, 17, 2 (2003), p. 348.
Vezi, de asemenea, Michael R. Marrus, „Auschwitz: New Perspectives on the Final
Solution” în The Fate of the European Jews, ed. Frankel, pp. 74-83. 
145
Michael Thad Allen, „Not Just a „Dating Game”: Origins of the Holocaust at Auschwitz
in the Light of Witness Testimony”, în GH, 25, 2 (2007), pp. 162-191. 
146
Articolul GH a lui Alle provine dintr-un schimb de replici aprins cu Jan Erik Schulte
privind rolul Auschwitz-Birkenau-ului în originile Holocaustului. Schulte („Vom
Arbeits – zum Vernichtungslager: Zur Entstehungsgeschichte von Auschwitz-Birkenau,
1941/42”, în VfZ, 50, 1 (2002), pp. 41-69) a susţinut că iniţial (adică septembrie
1941) Himmler şi Pohl vedeau Auschwitz-ul ca pe „un lagăr imens de muncă forţată
pentru „Ostsiedlung” ”(p. 68) şi că uciderea sistematică a început numai după mai
1942, iar Birkenau a devenit centrul de ucidere a evreilor din vestul şi sud-vestul

166
Holocaustul – produsul modernităţii?

şi Allen, mai complexă. Acesta scrie: „Înfricoşător este admisiunea directă şi


aparent indulgentă a faptului că aceşti oameni au socotit uciderea evreilor
nevinovaţi ca pe o altă necesitate a războiului”.147 Cu alte cuvinte, raţionalitatea
birocratică, concurenţa policratică, diviziunea muncii şi tehnologia nu pot
explica în sine apariţia unui lagăr al morţii la Auschwitz; misiunea de a-i ucide
pe evrei a reprezentat premisa acestui efort masiv, nu rezultatul său.

*
* *

Istoriografia consacrată lagărelor scoate la iveală, în afară de concurenţa


dintre agenţii şi luptele pentru putere care au caracterizat birocraţia complexă,
faptul că lagărele reprezintă mai degrabă interacţiunea dintre o viziune asupra
lumii non-raţională şi mijloacele moderne de realizarea a acesteia, decât un
sistem raţionalizat, eficient şi bazat pe raportul dintre costuri şi beneficii care a
reglementat munca forţată în interesul economiei de război şi a executat geno-
cidul într-o manieră rece, metodică şi industrială. În ceea ce priveşte arhitectura,
tehnologia şi infrastructura statului – în special utilizarea căilor ferate – sistemul
lagărului era „modern” şi mulţi dintre operatorii acestuia s-au autodenumit „ma-
nageri” , imagine repetată ulterior de istoricii germani de est care au încercat să
împace lagărele cu viziunea lor despre „fascism” ca instrument al marilor afa-
ceri: „Eichmann a fost un simplu manager – nu de interes individual, ci al între-
gului capital de monopol german”, în exprimarea unuia dintre istorici.148 Însă

Europei numai după iulie 1942. Allen („Anfänge der Menschenvernichtung in


Auschwitz, Oktober 1941: Eine Erwiderung auf Jan Erik Schulte”, în VfZ, 51, 4
(2003), pp. 565-573) a răspuns susţinând faptul că exterminarea fusese de la bun
început parte din rolul lagărului. În răspunsul său, Schulte („Auschwitz und der
Holocaust 1941/ 42: Eine kurze Antwort auf Michael Thad Allen”, în VfZ, 52, 3
(2004), pp. 569-572), în mod justificat, a sugerat că cei doi vorbeau despre lucruri
diferite. Afirmaţiile lui Schulte sunt mai în conformitate cu argumentul lui Longerich
conform căruia „Soluţia Finală” ajunsese abia în primăvara sau în iulie 1942 să fie în
plină desfăşurare, şi că „gazările experimentale”ale prizonierilor de război sovietici
din septembrie 1941 nu dovedesc faptul că evreii europeni aveau să fie ucişi, însă
afimaţiile lui Allen trebuie luate în considerare; la urma urmei, este evident faptul că
înfiinţarea unui complex ca cel de la Birkenau necesită planificare, condusă de către
centru, nu numai de iniţiativa locală. Vezi de asemenea, Rainer Fröbe, „Bauen und
Vernichten: Die Zentralbauleitung Auschwitz und die „Endlösung”, în Durchschnittstäter:
Handeln und Motivation, ed. Christian Gerlach (Berlin: Assoziation Schwarze Risse
Rote Straße, 2000), pp. 155-209, care susţine poziţia lui Schulte. 
147
Allen, „Not Just a „Dating Game””, p. 187. 
148 Jürgen Kuczynski, „Die Barbarei”, Zeitschrift für Geschichtswissenschaft, 9, 7
(1961), p. 1485. 

167
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

ceea ce făceau aceştia nu poate fi – sau poate fi numai parţial – înţeles în termeni
de calcule raţionale. Deţinuţii din lagăre, în pofida eforturilor depuse de câţiva
tehnocraţi ai SD-ului, nu erau ţinuţi în condiţii care să fi promovat productivitatea,
iar uciderea evreilor şi a rromilor nu poate fi inclusă cu uşurinţă într-un cadru
bazat pe raţionalitate economică. Chiar dacă acceptăm afirmaţiile lui Aly şi Heim
sau ale lui Steinbacher cum că uciderea evreilor est-europeni are sens dacă o
includem într-o viziune mai grandioasă de inginerie demografică, acest lucru nu
explică de ce naziştii i-au vânat pe evreii din Rodos, Creta sau din sudul Franţei.
De asemenea, accentul pus pe „raţionalitate” nu este uşor de împăcat nici cu
teroarea şi brutalitatea care predomină în mărturiile supravieţuitorilor.

Concluzie

Accentul pus pe teoria bazată pe reţele sau pe organizare, cu toate că


este util în numeroase privinţe, nu poate explica de sine stătător originile
Holocaustului. Acelaşi lucru este valabil pentru accentul pus exclusiv pe ideo-
logie, cu excepţia cazului în care aceasta este plasată într-un context în care
participanţii şi instituţiile o dezvoltă şi operaţionalizează. Prin urmare, este
necesar să unim mai degrabă cele două şcoli de gândire concurente, decât să le
înlocuim cu una nouă într-un „Aufhebung slab”, demonstrând modul în care
aspectele „moderne” şi „non-raţionale” ale Holocaustului au fost îmbinate în
comportamentele şi instituţiile făptaşilor. Aşa cum politica alimentară, munca de
sclavi şi genocidul ar putea coexista simultan ca părţi ale politicii SS-ului, la fel ar
trebui să interpretăm aceste fenomene printr-o multiplicitate de cadre analitice.
Frank Bajohr susţine că „uciderea în masă a evreilor europeni nu ar fi
fost posibilă în dimensiunile sale vaste în lipsa instituţiilor unui stat birocratic
modern. Cu toate acestea, descrierea acţiunilor acestor instituţii drept
comportament „birocratic” clasic maschează caracterul real al multora dintre
instituţiile participante, a căror infrastructură a fost caracterizată de o reţea de
relaţii personale şi structuri de tip clică”. Bajohr, asemenea lui Dieter Pohl,
descrie acest fenomen ca o „administraţie colonială totalitară”.149 Însă „modelul
birocratic” nu este eronat doar atunci când descrie funcţionarea administraţiei
naziste, îndeosebi în Europa de Est ocupată. Studiile empirice dedicate agenţi-
ilor şi lagărelor naziste demonstrează că însemnele modernităţii – birocraţia,
organizarea şi tehnologia – au jucat un rol extrem de important în implemen-
tarea Holocaustului. Însă acestea nu explică originea ideii de a ucide evreii. Cel
de-Al Treilea Reich a fost cu siguranţă un stat caracterizat de un grad ridicat de
eficienţă şi complexitate tehnologică – constatări care se află în concordanţă cu

149
Bajohr, „The Holocaust and Corruption”, p. 133. 

168
Holocaustul – produsul modernităţii?

observarea policraţiei în cadrul structurilor administrative ale regimului, „poli-


craţia” însemnând în cazul acesta nu haos, ci mai degrabă un stimulent pentru
radicalizare. Au fost numeroşi cei care au observat că această eficienţă şi regle-
mentarea atotcuprinzătoare trebuie să fi reprezentat motivul; altminteri, cum
putem explica faptul că cel de-Al Treilea Reich a rezistat atât de mult timp
împotriva forţelor militare ale majorităţii lumii dezvoltate? Însă această efi-
cienţă a fost pusă la dispoziţia unei idei „non-raţionale”, aceea de supremaţie
rasială a arienilor şi a necesităţii de a eradica de pe faţa pământului principala
ameninţare la adresa supremaţiei ariene – „evreul” – şi alte rase „poluante” care
stăteau în calea achiziţionării unui Lebensraum purificat: polonezii, ruşii, ucrainenii,
rromii şi sintii, arienii „bolnavi”. După cum afirmă David Lindenfeld, „cert este
că executarea Holocaustului a necesitat un efort masiv de planificare şi orga-
nizare din partea statului, precum şi din partea unor segmente ale sectorului
privat. Însă acest lucru venea în urma unor decizii care fuseseră luate prin alte
mijloace, non-raţionale”.150
Şi mai explicit de atât, Norbert Frei susţine că „noţiunea de modernitate
îşi pierde orice sens în contextul Weltanschauung-ului lui Hitler”.151 Prin
urmare, opoziţia care există într-o mare parte a istoriografiei între „modernitate”
pe de o parte şi „iraţional” pe de alta nu îşi are rostul. Nu ar trebui să ne sur-
prindă faptul că modernitatea, în anumite condiţii neobişnuite, putea reprezenta
cadrul în care idei care erau din multe puncte de vedere destul de comune se
puteau îmbina rapid pentru a produce o viziune fundamental non-raţională
asupra lumii. Nu ar trebui să ne surprindă nici faptul că această non-raţionalitate
a fost realizată şi pusă în practică folosind instrumentele statului modern.152 Aşa
cum observă Fritzsche, „ceea ce erudiţii au desluşit cu mult timp în urmă ca
fiind caracteristici apocaliptice ale viziunii naţional socialiste asupra lumii, care
au invalidat «intriga» previzibilă a dezvoltării istorice începând cu 1789 şi au
postulat începerea «timpului nou», s-a bazat pe o sensibilitate complet moder-
nistă faţă de punctuaţia discontinuă a crizei şi oportunităţii”.153 Modernitatea şi
barbarismul merg mână în mână, nu datorită logicii Iluminismului, ci datorită
faptului că modernitatea produce dorinţa de a se înfrânge pe sine şi oferă mij-
loacele tehnologice necesare realizării acestui lucru. Cu toate că aceste afirmaţii

150
David F. Lindenfeld, „The Prevalence of Irrational Thinking in the Third Reich:
Notes Toward the Reconstruction of Modern Value Rationality”, în CEH, 30, 3
(1997), pp. 367-37. 
151
Frei, „Wie modern was der Nationalsozialismus?”, p. 368. 
152
Dan Stone, „Modernity and Violence: Theoretical Reflections on the Einsatzgruppen”, în
JGR, 1, 3 (1999), pp. 367-378; A. Dirk Moses, „Genocide and Modernity”, în HG,
pp. 156-193. 
153
Fritzsche, „Nazi Modern”, p. 16; cf. Paul Betts, „The New Fascination with Fascism:
The Case of Nazi Modernism”, în JCH, 37, 4 (2002), pp. 541-558. 

169
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

pot părea evidente, puţini istorici le-au dezvoltat, preferând să se concentreze


asupra „modernului” pe de o parte sau asupra iraţionalului pe de alta. Aşa cum
vom vedea în capitolul următor, această dihotomie este reprezentată cel mai clar
– şi necesită cel mai mult să fie criticată – în istoriografia consacrată ştiinţei
rasiale din cel de-Al Treilea Reich.

170
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

Capitolul 4

Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

Sângele transmite o predilecţie pentru bolile de inimă; nimeni nu a


fost capabil să dovedească dacă transmite sau nu şi o predilecţie
pentru trădare.
Locotenent dr. Voss către Max Aue,
în Johanthan Littell, The Kindly Ones1

La urma urmei, pe nazişti nu i-a interesat „nasul evreiesc”. Erau


preocupaţi de „influenţa evreiască”.
Raul Hilberg2

Introducere

La un miting de partid din 6 septembrie 1938, Hitler a descris naţional


socialismul ca pe „o doctrină ponderată a realităţii bazată pe cele mai incisive
cunoştinţe ştiinţifice şi pe elucidarea teoretică a acestora”. A susţinut, de asemenea,
că „prin deschiderea inimii naţiunii faţă de această doctrină, nu dorim să o
umplem cu un misticism exterior intenţiei şi scopului doctrinei noastre”.3 În ce
anume a constat această doctrină şi cât de sinceră a fost afirmaţia făcută de
Hitler că aceasta ar sta la baza nazismului? Oare misticismul chiar a fost interzis
în cadrul partidului şi ştiinţa a fost singura căreia i s-a permis să influenţeze
viziunea nazistă asupra lumii? Şi ce rol a jucat „rasa” în cadrul Holocaustului?
Într-un articol stimulator, Alan Beyerchen susţine că naziştii au făcut uz
de mijloace raţionale, însă le-au folosit într-un scop ce nu poate fi considerat
raţional. Această distincţie, susţine el, reprezintă slăbiciunea majoră a argumen-
telor de tipul celui formulat de Bauman:

1
Jonathan Littell, The Kindly Ones: A Novel (Londra: Chatto & Windus, 2009), pp.
302-303. 
2
Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, rev. end (New Haven: Yale
University Press, 1985), Vol. 1, p. 68. 
3
Hitler, discurs din 6 septembrie 1938, în Nazism 1919-1945: A Documentary Reader.
Vol. 4: The German Home Front in World War II, eds. J. Noakes şi G. Pridham
(Exeter: Exeter University Press, 1998), p. 108. 

171
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Nu încape îndoială că naziştii au manipulat calculele mijloacelor/scopurilor


raţionalităţii instrumentale, că au încurajat folosirea eufemismelor care sugerau
soluţii la probleme sau „întrebări” specifice, că s-au bazat deseori pe adversarii
şi victimele lor pentru a atinge o poziţie raţionalizată care era de fapt mai slabă
decât o luptă încărcată din punct de vedere emoţional, sau că au mobilizat insti-
tuţiile societăţii germane pentru a-şi îndeplini obiectivele. Şi totuşi, cu ce scop?4

Aceasta este şi întrebarea ridicată în urma relatării lui Hilberg privind


implicarea căilor ferate germane în genocid. Hilberg oferă un rezumat genial al pro-
cesului prin care numeroase agenţii au contribuit la concretizarea „soluţiei finale”:

Evreii nu puteau fi distruşi de un singur Führer sau de un singur ordin. Acel


eveniment fără precedent a reprezentat produsul unor iniţiative multiple, precum
şi al unor negocieri îndelungate şi ajustări repetate din cadrul unor structuri de
putere separate, care se deosebeau prin tradiţiile şi obiceiurile lor, însă care
erau unite de dorinţa de neînţeles de a împinge regimul nazist spre limitele
potenţialului său distructiv.5

Însă de unde provenea această dorinţă şi ce anume a făcut-o să pară un


scop care merita a fi concretizat? Răspunsul la această întrebare nu poate fi găsit
in mersul trenurilor Sonderzüge (trenuri speciale).
Această dezbatere este cel mai bine iniţiată prin abordarea problemei
rolului jucat de „rasă” în cadrul Germaniei naziste. „Rasa” este un concept mo-
dern, iar adepţii antisemitismului rasial au evidenţiat în mod viguros diferenţa
dintre viziunea lor asupra lumii şi cea a persoanelor din secolele anterioare, care
urau evreii din motive religioase. Însă prin numirea „rasei” drept elementul
principal pentru înţelegerea nazismului ca filosofie şi a celui de-Al Treilea
Reich ca regim, oare istoricii iau cumva de-a gata un set de concepte – tehno-
logie, birocraţie, supraveghere, sau, pe scurt, modernitatea – care, aşa cum am
văzut în capitolul 3, explică doar pe jumătate atrocitatea Holocaustului?
De câţiva ani încoace, ideea celui de-Al Treilea Reich ca „stat rasial”
este larg acceptată. În deceniile anterioare, istoricii au subliniat fie teroarea sau
totalitarismul, fie haosul sau policraţia, fie întâietatea politicii externe ca fiind
caracteristica definitorie a regimului; în prezent însă, accentul este pus categoric
pe rasă. „Revenirea ideologiei” la istoriografia celui de-Al Treilea Reich şi a
Holocaustului este cel mai vizibilă în sfera rasismului nazist, precum şi în
modul în care nazismul a încercat să impună un caracter rasial vieţii de zi cu zi a
germanilor, atât în cazul celor care făceau parte din Volksgemeinschaft, cât şi în
cazul celor care au fost excluşi din aceasta. Cea mai recentă şi atotcuprinzătoare

4
Alan Beyerchen, „Rational Means and Irrational Ends: Thoughts on the Technology of
Racism in the Third Reich”, în CEH, 30, 3 (1997), p. 388. 
5
Raul Hilberg, „German Railroads/Jewish Souls”, în Society, 35, 2 (1998), p. 174. 

172
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

afirmaţie în acest sens îi aparţine lui Peter Fritzsche: „Pentru nazişti, biologia
era elementul cheie pentru destinul poporului german. Aceasta a oferit o nouă
înţelegere asupra existenţei umane, reclasificând ceea ce era necesar şi posibil,
ceea ce era de durată sau efemer, ceea ce era virtuos sau periculos. Gândind în
termeni biologici, naziştii au reformulat politica într-un mod excepţional de
intens”.6 Mai mult, cu ajutorul unei afirmări clasice a „cotiturii voluntariste” din
cadrul studiului său despre Al Treilea Reich, Fritzsche susţine că milioane de
germani au acceptat cu entuziasm această viziune rasială asupra lumii: „Este
uimitoare măsura în care germanii au acceptat viziunea nazistă asupra lumii, s-
au autoidentificat drept arieni şi s-au străduit să se cureţe din punct de vedere
rasial, ţinând cont de perioada limitată în care au avut loc aceste evenimente.”7
Majoritatea istoricilor nu contestă importanţa rasei pentru Germania nazistă, cu
toate că unii încep să se întrebe dacă nu cumva s-a exagerat consistenţa şi
coerenţa intelectuală a aplicării sale; s-ar putea ca în unele cazuri discursul
rasial să se fi suprapus doar peste tradiţii mai vechi, cum ar fi de exemplu, în
cazul politicii sociale şi cea externă? Este suficient să ne amintim de argumentul
lui Martin Dean, conform căruia „participarea răspândită a populaţiei locale, în
calitate de beneficiari ai proprietăţilor evreieşti, a ajutat la răspândirea com-
plicităţii”, rezultatul fiind acela că „naziştii şi colaboratorii lor au reuşit să mobi-
lizeze societatea în sprijinul politicilor rasiale naziste într-o măsură mai mare
decât ar fi permis răspândirea antisemitismului rasial în sine.”8
Începând cu mijlocul anilor ‘80, studiile privind ştiinţa rasei din cel de-
Al Treilea Reich au înflorit, meritând prin urmare o examinare istoriografică.
De asemenea, acestea constituie un exemplu important al modului în care
paradigma „modernităţii” a influenţat maniera în care istoricii înţeleg perioada
respectivă. În acest capitol, voi examina istoriografia dedicată eugeniei germane
şi igienei rasiale, în măsura în care acestea au contribuit la viziunea nazistă
asupra lumii. Voi examina apoi dezbaterile dintre istorici privitoare la „progra-
mul de eutanasiere” – prima incursiune a naziştilor în uciderea în masă – şi dacă
acesta ar trebui să fie relaţionat Holocaustului sau cele două constituie proiecte
diferite. Voi analiza lucrările recente privind practicienii ştiinţei rasei în sensul
cel mai larg al expresiei, inclusiv medici şi alţi profesionişti din cel de-Al
Treilea Reich, şi voi lua în considerare afirmaţiile istoricilor despre influenţa pe

6
Peter Fritzsche, Life and Death in the Third Reich (Cambridge, MA: The Belknap
Press of Harvard University Press, 2008), p. 84. 
7
Fritzsche, Life and Death, p. 83. Vezi de asemenea John Weiss, Ideology of Death:
Why the Holocaust Happened in Germany (Chicago: Ivan R. Dee, 1996); Klaus P.
Fischer, The History of an Obsession: German Judenphobia and the Holocaust
(Londra: Constable, 1998). 
8
Martin Dean, Robbing the Jews: The Confiscation of Jewish Property in the
Holocaust, 1933-1945 (Cambridge: Cambridge University Press, 2008), p. 15. 

173
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

care aceştia au exercitat-o asupra regimului. În cele din urmă, voi compara
accentul pus pe ştiinţa rasei cu o ramură foarte diferită a istoriografiei, relaţio-
nată unei tradiţii mai vechi care în esenţă consideră nazismul o varietate a
romantismului şi explică antisemitismul nazist ca pe o varietate a misticismului
rasial. Voi ridica întrebarea dacă este posibil (sau dezirabil) să reconciliem
aceste două moduri de a concepe antisemitismul nazist, unul dintre ele relaţionat
paradigmei „modernităţii”, care pune accentul pe birocraţii, tehnologie, reţele şi
pe complicitatea unor segmente ample ale statului şi societăţii germane, iar
celălalt relaţionat mai mult paradigmei „nazismului ca aberaţie”, care îl
consideră o respingere a modernităţii. Mai întâi, însă, voi examina pe scurt
istoriografia celui de-Al Treilea Reich ca „stat rasial”, cercetând modul în care
„paradigma rasei” a ajuns să domine acest domeniu şi întrebând ce presupune
aceasta pentru modul în care înţelegem Holocaustul.
Însă, înainte de a face acest lucru este necesar să explicăm câteva idei
preliminare. În primul rând, ce a însemnat de fapt „rasa” pentru nazişti? Credeau
aceştia în propriile idei? Pentru a găsi răspuns la aceste întrebări, trebuie să
distingem între rasism şi gândirea rasială. Prima dintre acestea, după cum scrie
Christian Delacampagne, poate exista numai cu sprijinul raţiunii, deoarece
reprezintă „biologismul pur, adică o latură–extremă, cât se poate de exagerată, dar
totuşi numai o latură – a argumentării ştiinţifice moderne”. Rasismul, în cuvintele
bine alese ale lui Delacampagne, „reprezintă reducerea culturalului la biologic,
sau încercarea de a face ca primul să devină dependent de al doilea”.9 Este genul
de rasism pe care îl putem observa în cadrul ştiinţei rasei, foarte abundent în
cadrul Germaniei naziste. Însă există şi un alt tip de gândire rasială, mai mistică şi
care – în pofida faptului că utilizează afirmaţii ştiinţifice – nu se bazează pe
raţiune, ci pe ipoteze non-raţionale despre lume, cum ar fi faptul că evreii sunt
implicaţi într-o conspiraţie prin care se urmăreşte distrugerea rasei ariene.
De exemplu, Richard M. Lerner susţine că determinismul biologic – în
special pericolul ridicat de încrucişarea cu popoare defecte din punct de vedere
genetic – a deschis calea de la prejudiciu la genocid. Totuşi, acesta ne dezvăluie
faptul că determinismul biologic respectiv era mai puţin înrădăcinat în ştiinţă şi
mai mult în credinţa în superioritatea Volk-ului german şi în ameninţarea pe care
o reprezenta „evreul” pentru acesta, numind credinţa în „superioritatea genetică
a Volk-ului german” o „viziune mistică sau transcendentală”. În acest scop,
acesta citează definiţia pe care Hitler a acordat-o Volk-ului, considerând Volk-ul
ca fiind sinonim cu „rasă”; Volk, în această definiţie, înseamnă:

9
Christian Delacampagne, „Racism and the West: From Praxis to Logos”, în Anatomy
of Racism, ed. David Theo Goldberg (Minneapolis: University of Minnesota Press,
1990), p. 85, 87. Istoricii au demonstrat totuşi faptul că ideea de rasă a precedat cu
mult era modernităţii; vezi, de exemplu, Lisa Lampert, „Race, Periodicity, and the
(Neo-) Middle Ages”, în Modern Language Quarterly, 65, 3 (2004), pp. 391-421. 

174
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

unirea unui grup de oameni care au o „esenţă” transcendentală... [care] ar putea


fi numită „natură” sau „cosmos” sau „mythos”, însă care în fiecare dintre
aceste cazuri... a fuzionat cu natura cea mai intimă a omului şi a reprezentat
sursa creativităţii sale, profunzimea sentimentelor acestuia, individualitatea
acestuia, precum şi unitatea acestuia cu alţi membri ai Volk-ului. În acest con-
text am putea spune că Volk-ul a ajuns să întruchipeze o conexiune imorta-
lizatoare cu substanţele rasiale şi culturale eterne.10

Ştiinţa rasei în sensul strict trasat de acest context este înlocuită treptat
de o viziune mistică asupra unei lumi ordonate din punct de vedere rasial.
Când naziştii vorbeau despre rasă, aceştia treceau, deseori în mod
inconştient, de la ştiinţa rasei la misticismul rasial. Cu toate că Hitler pretindea
că era constrâns de ştiinţă, „ştiinţa” lui deservea scopuri complet non-raţionale.
Aşa cum vom vedea, nu încape îndoială că liderii nazişti credeau în ceea ce
Beyerchen numeşte elemente „estetico-culte” ale viziunii lor asupra lumii,
aceştia înţelegând istoria mondială drept o luptă între forţele ariene şi non-
ariene. Această filosofie nazistă a istoriei, pe care o putem înţelege ca pe o
„istorie a salvării arienilor”, considera că Istoria avea să se termine odată cu
înfrângerea „evreului” şi crearea unei Volksgemeinschaft armonios din punct de
vedere rasial.11 Acest lucru nu înseamnă că ar trebui să subestimăm contribuţia
practicienilor ştiinţei rasei la legitimitatea celui de-Al Treilea Reich sau la
crimele cu caracter de genocid comise de acesta; aşa cum observă Beyerchen,
deşi scopul de purificare a poporului german nu a fost raţional, „mijloacele au
fost cu siguranţă deschise sugestiilor, măsurilor de eficienţă, precum şi
participării specialiştilor, profesioniştilor, academicienilor şi a altor experţi cu
motivaţie raţională”.12 Înseamnă însă că ar trebui să punem la îndoială faptul că
de la eugenie s-a ajuns direct la Auschwitz, sau că „de la Darwin s-a ajuns direct
la Hitler”, aşa cum susţin unii istorici. Aşa cum birocraţia a fost esenţială pentru
realizarea Holocaustului, însă nu a reprezentat cadrul în care s-a demarat ideea
„soluţiei finale”, ştiinţa rasei a reprezentat un element crucial pentru legiti-
mitatea şi imaginea de sine a regimului nazist, iar practicienii ştiinţei rasei au
luat parte la Holocaust; însă decizia de a ucide evreii a apărut în urma interacţiu-

10
Richard M. Lerner, Final Solutions: Biology, Prejudice, and Genocide (University
Park: Pennsylvania State University Press, 1992), pp. 22-23; susţinând că acesta este
un citat de-al lui Hitler, Lerner atribuie citatul lui Robert Jay Lifton, The Nazi
Doctors: Medical Killing and the Psychology of Genocide (New York: Basic Books,
1986), p. 14, însă Lifton la rândul său îl citează pe George L. Mosse, The Crisis of
German Ideology: Intellectual Origins of the Third Reich (Londra: Weidenfeld &
Nicolson, 1970), p. 4. 
11
Beyerchen, „Rational Means”, p. 392. 
12
Beyerchen, „Rational Means”, pp. 390-391. 

175
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

nilor dintre liderii nazismului şi funcţionarii locali ai acestuia din Europa


ocupată şi nu pe mesele de disecţie ale antropologilor. Gândirea rasială –
cuprinzând noţiuni precum Volkskörper sau credinţa în ameninţarea pe care o
reprezenta „evreul internaţional” – este o sine qua non a Holocaustului, însă
această gândire rasială nu ar trebui înţeleasă drept sinonimă cu ştiinţa rasei.
Această distincţie între ştiinţa rasei şi misticismul rasei este rezumată
într-un mod folositor cu ajutorul unei digresiuni fictive. În romanul său
remarcabil, The Kindly Ones, Jonathan Littell îşi angrenează protagonistul, pe
Max Aue, un membru inteligent şi aberant al SD-ului, în numeroase dezbateri.
Aceste concursuri intelectuale se numără printre cele mai bune pasaje din cartea
lui Littell, iar cea mai impresionantă este confruntarea finală din Nalchik dintre
Aue, un nazist fanatic şi locotenent doctor Voss, un cercetător universitar recrutat
de Abwehr (serviciile secrete militare) ca expert în lingvistica populaţiilor cau-
caziene. Voss se foloseşte de experienţa sa academică pentru a demitiza misti-
cismul rasial al lui Aue şi oferă una dintre cele mai convingătoare demolări ale
gândirii rasiale care poate fi găsită în lucrări de ficţiune sau de istorie. Când Aue
afirmă că gestionarea populaţiilor locale este „pur şi simplu o chestiune rasială”,
Voss îl provoacă pe acesta să definească „rasa”, întrucât pentru el reprezintă „un
concept indefinibil din punct de vedere ştiinţific şi, prin urmare, lipsit de orice
valoare ştiinţifică”. Aue îi răspunde că antropologii germani ai rasei au dovedit
existenţa rasei, iar Voss răbufneşte într-o tiradă remarcabilă:

Această filosofie de veterinari, aşa cum a numit-o Herder, şi-a furat toate ideile
din lingvistică, singura ştiinţă socială până acum care dispune de o bază
teoretică validă din punct de vedere ştiinţific... Antropologia rasială, pe de altă
parte, nu dispune de nicio teorie. Postulează rasele fără să fie în stare să le
definească, apoi determină ierarhii, fără a ţine cont de vreun criteriu. Toate
încercările de a defini rasele din punct de vedere biologic au eşuat. Antro-
pometria craniană s-a dovedit un eşec total: după zeci de ani de măsurători şi
compilaţii de tabele, bazate pe cei mai deplasaţi indici sau unghiuri, nu putem
încă diferenţia cu certitudine un craniu evreiesc de unul german. Iar în ceea ce
priveşte genetica mendeliană, aceasta oferă rezultate bune atunci când vorbim
despre organisme simple, însă cu excepţia bărbiei Habsburg, mai este cale
lungă până o vom putea aplica la oameni. Toate aceste lucruri sunt atât de ade-
vărate încât, pentru a ne putea scrie renumitele legi rasiale, am fost nevoiţi să
ne folosim de religia bunicilor ca bază! S-a postulat că evreii din secolul trecut
erau puri din punct de vedere rasial, însă acest lucru este absolut arbitrar. Până
şi tu trebuie să observi acest lucru. Cât despre ce anume înseamnă un german
pur din punct de vedere rasial, nimeni nu ştie, indiferent de ce crede
Reichsführer-SS-ul. Aşadar, antropologia rasială, incapabilă să definească

176
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

vreun lucru, a fost pur şi simplu clădită pe categoriile mult mai demonstrabile
ale lingvisticii.13

Lucrurile pe care Aue le consideră ca fiind baza ştiinţifică a gândirii


sale sunt demascate de către Voss ca fiind ideologie pură, aşa cum recunoaşte şi
Aue atunci când răspunde că Voss subestimează „unele dintre noţiunile idealiste
care formează Weltanschauung-ul nostru”.14 Distincţia dintre ştiinţa rasei şi
misticismul rasial este importantă, deoarece aprofundează problema dacă
istoricii consideră Holocaustul un rezultat al proceselor raţionale de tehnică şi al
gândirii de tip scop-mijloc sau al teoriilor de conspiraţii politice paranoice care
nu se bazează mai deloc pe ştiinţă şi raţionalitate instrumentală. Cunoaştem
(asemenea lui Voss din romanul lui Littell) faptul că ştiinţa rasei este în sine un
fel de misticism, în măsura în care „rasa” reprezintă o categorie lipsită de sens
din punct de vedere biologic, iar adepţii ei au fost nevoiţi să accepte prin
credinţă unele dintre presupunerile sale de bază (cum ar fi existenţa „raselor”
umane), înainte să îşi poată desfăşura activităţile de cercetare ştiinţifică. Cu
toate acestea, în pofida faptului că instrumentele necesare discreditării eugeniei
pe baza motivelor ştiinţifice erau disponibile înaintea Primului Război Mondial,
practicienii ştiinţei rasei din Europa nu erau consideraţi maniaci, ci oameni de
ştiinţă inovatori.15 Chiar dacă acum putem respinge toate încercările serioase de
a înţelege lumea prin prisma teoriei rasei drept „pseudo-ştiinţă” sau misticism,
în ceea ce priveşte înţelegerea Holocaustului, este mai logică menţinerea acestei
distincţii. Nu în scopul de a disculpa „ştiinţa”, întrucât profunditatea compli-
cităţii oamenilor de ştiinţă împiedică acest lucru, ci pentru a putea aprecia înţe-
legerea mai deplină a varietăţii ideilor care au alimentat mentalitatea nazistă cu
caracter de genocid.

13
Littell, The Kindly Ones, pp. 300-302. 
14
Littell, The Kindly Ones, p. 303. Ca urmare a acestui fragment, ar trebui să luăm în
considerare cuvintele lui Christopher M. Hutton (Race and the Third Reich:
Linguistics, Racial Anthropology and Genetics in the Dialectic of Volk (Cambridge:
Polity, 2005), p. 100): „Noţiunea potrivit căreia nazismul a cuprins o confuzie de
limbaj şi rasism este o diversiune extinsă, precum este şi noţiunea conform căreia
relele nazismului pot fi atribuite în primul rând teoriilor moderne privind rasa
antropologică”. Mai degrabă, Hutton susţine că teoriile erudite au fos treptat înlocuite
cu propaganda rasială nazistă,atunci când devenise limpede că ştiinţa rasială era
incompatibilă cu viziunea nazistă privind reordonarea rasială în Europa. 
15
Diane B. Paul şi Hamish G. Spencer, „Did Eugenics Rest on an Elementary
Mistake?”, în Paul, The Politics of Heredity: Essays on Eugenics, Biomedicine, and
the Nature-Nurture Debate (Albany: State University of New York Press, 1998), p.
117-132. 

177
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Statul rasial

Cu toate că transformarea Germaniei în „stat rasial” a fost justificată la


fiecare pas prin trimiteri către ştiinţă – atât revistele populare, cât şi manualele
şcolare pretindeau necontenit că afirmaţiile naziste erau confirmate de cele mai
recente cercetări – istoricii au avut tendinţa de a omite faptul că, la urma urmei,
chiar şi ştiinţa se baza pe presupuneri non-raţionale. Dacă scopul era eliminarea
evreilor, atunci oamenii de ştiinţă au oferit motive care să justifice ţelul
respectiv, nu viceversa. În plus, aşa cum vom vedea, nu regimul a avut nevoie
de oamenii de ştiinţă, cât oamenii de ştiinţă au avut nevoie de regim. Nu voi
intra în detalii în această secţiune, deoarece voi reaborda problema creării
Volksgemeinschaft-ului ca duplicat al genocidului în capitolul 6. Însă vreau să
menţionez pe scurt faptul că în ultimii ani istoricii ne-au ajutat să trecem de la o
viziune despre cel de-Al Treilea Reich ca societate condusă prin teroare şi haos
administrativ la o „dictatură consensuală” în cadrul căreia guvernarea nazistă
era susţinută de popor în ceea ce priveşte înlăturarea „sistemului” Weimar dege-
nerat şi înfiinţarea unei Schickalsgemeinschaft (comunitate a destinului) siste-
matică şi omogenă din punct de vedere rasial.
Printre cei mai notabili istorici ai antisemitismului se numără Shulamit
Volkov. Volkov susţine că, deşi au existat continuităţi între ura faţă de evrei
tradiţională şi antisemitismul rasial şi politic care s-a dezvoltat începând cu anii
1880, nazismul nu trebuie înţeles ca o simplă extensie a teoriei rasei de dinainte
de 1914:

Rasismul, ca teorie socială fondată pe biologie care pretindea a deţine sprijinul


ştiinţei moderne, a reprezentat într-adevăr o noutate a acestor ani, însă s-a
exagerat importanţa sa în ceea ce priveşte dezvoltarea antisemitismului con-
temporan... Pentru ei [rasismul] a fost un simplu instrument util, o armă supli-
mentară din arsenalul lor de argumente antievreieşti – un substitut oportun,
însă nu indispensabil, pentru categoriile învechite ale religiei.16

La fel ca în cazul lui Richard Wagner, puteai fi un antisemit convins,


dar nu neapărat şi „un rasist adevărat”, în sensul promovat de Delacampagne. În
această accepţie, originile nazismului îşi au rădăcinile parţial în mişcările
völkisch de la sfârşitul secolului al XIX-lea, însă într-o măsură mai mare în
„înţelegerea mai deplină şi mai bună a prezentului său total”.17
16
Shulamit Volkov, „The Written Matter and the Spoken Word: On the Gap Between
Pre-1914 and Nazi Anti-Semitism”, în Unanswered Questions: Nazi Germany and the
Genocide of the Jews, ed. Francois Furet (New York: Schocken, 1989), p. 39, 40. 
17
Volkov, „The Written Matter”, p. 40, 37. Vezi Volkov, Germans, Jews, and Antisemites:
Trials in Emancipation (Cambridge: Cambridge University Press, 2006) pentru mai
multe detalii. 

178
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

Afirmaţia lui Volkov devine credibilă odată ce examinăm conţinutul


acestei sfere publice nou rasializate. Claudia Koonz, de exemplu, observă că
studiile rasiale (Rassenkunde) „au devenit o parte necesară a programei pentru
numeroase discipline şi au produs o piaţă pentru manuale noi şi nealterate de
valorile umaniste demodate”. Cercetările rasiale au fost promovate şi, „susţinuţi
fiind de stat şi de partid, savanţii au construit un simulacru de eforturi academice
înfloritoare. Însă”, aşa cum afirmă Koonz, „la o privire mai atentă se observă faptul
că aceste aşa-numite cercetări serveau numai pentru a aplica stereotipurilor tradi-
ţionale creştine despre „evrei” sigiliul erudiţiei moderne... Sângele şi rasa au devenit
metaforele proeminente pentru spiritul modernist coroziv care aproape că
distrusese sănătatea spirituală etnică a Germaniei din timpul Weimar-ului”.18
Această „metaforă proeminentă” a furnizat fără îndoială o puternică
funcţie organizatorică în cadrul celui de-Al Treilea Reich. Aşa cum am văzut în
capitolul 3, „dovada ancestrală nazistă” a devenit un document foarte căutat, iar
milioane de oameni au luat parte la cerinţele rasiale ale regimului cu scopul de a
dobândi o astfel de dovadă. În şcoli, rasismul biologic s-a infiltrat în fiecare
componentă a programei, de la matematică la ficţiune pentru copii. Întreaga sferă
publică a celui de-Al Treilea Reich a fost rasializată într-un mod eficient; oamenii
nu puteau evita propaganda rasială din presa controlată de stat sau de pe afişele
omniprezente, nici nu puteau asculta radioul sau merge la cinema fără a se
confrunta cu retorici şi instrucţiuni rasiale. Expoziţiile eugenice, galeriile de artă,
predicile bisericeşti şi organizaţiile naziste precum Hitler Youth sau adunările
Kraft durch Freude, care înlocuiseră în mare parte societăţile preexistente,
sindicatele şi activităţile de destindere, au fost saturate cu teoriile naziste asupra
rasei. Ehrenreich observă că un astfel de succes la scară largă indică faptul că, în
pofida „bazelor iraţionale ale afirmaţiilor ştiinţifice rasiale”, „un număr mare de
germani a vrut să creadă că ideile rasiste fuseseră dovedite ştiinţific”.19 Rolul
jucat de rasă era maleabil şi putea fi adaptat la nevoile forţei de muncă sau
militare,20 însă în calitate de cadru atotcuprinzător le-a oferit germanilor o
perspectivă nouă care a ajutat la explicarea „revoluţiei” naţional socialiste.
Fritzsche scrie că „naţional socialismul a reprezentat un efort extraor-
dinar pentru a stabili o nouă moralitate rasială, care a adâncit pe toate nivelurile

18
Claudia Koonz, The Nazi Conscience (Cambridge, MA: The Belknap Press of
Harvard University Press, 2003), p. 200. 
19
Eric Ehrenreich, The Nazi Ancestral Proof: Genealogy, Racial Science, and the Final
Solution (Bloomington: Indiana University Press, 2007), p. xii. 
20
Aristotle A. Kallis, „Race, „Value” and the Hierarchy of Human Life: Ideological and
Structural Determinants of National Socialist Policy-Making”, în JGR, 7, 1 (2005), pp.
5-29. 

179
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

complicitatea activă şi îndărătnică a germanilor la proiectele naziste”.21 În lim-


bajul corporativ, istoriografia ne dezvăluie capacitatea de „cumpărare” a
naziştilor, prin supunerea majorităţii populaţiei la viziunea nazistă asupra lumii.
Koonz susţine şi faptul că realizarea genocidului a fost posibilă datorită propa-
gandei implacabile de dinainte de anul 1939. Atât pentru făptaşii direcţi, cât şi
pentru cei din cadrul Volksgemeinschaft-ului, propaganda rasială a fost extrem
de importantă. „Accentul pus fie pe condiţiile de pe câmpul de luptă, fie pe urile
străvechi”, scrie aceasta cu privire la primul grup, „maschează o etapă crucială
din atingerea unui consens cu caracter de genocid. În perioada cuprinsă între
1933 şi 1939 –aşa-numiţii ani paşnici– războinicii rasiali au urmat antrenamente
mentale care aveau ca scop pregătirea acestora pentru sarcinile lor ulterioare”.22
În mod particular, utilizarea de către Der Stürmer a „cuvintelor de genul «exter-
minare» (Ausrottung), «epurare» (Säuberung) şi «eliminare» (Vernichtung) a
umplut imaginaţia antisemiţilor convinşi cu mult înainte ca cel de-Al Doilea
Război Mondial să fi creat un context în cadrul căruia uciderea în masă a
evreilor să poată deveni o realitate”.23 Iar în ceea ce priveşte cel de-al doilea
grup – cei responsabili pentru „războiul rasial domestic” – Koonz afirmă: „Ne
bântuie nu numai uşurinţa cu care soldaţii au măcelărit civili neajutoraţi din
teritoriile ocupate, ci şi spectrul unui stat care era atât de popular, încât putea
mobiliza conştiinţele individuale ale unei secţiuni transversale ample de cetăţeni
în slujba catastrofei morale”.24 Cel de-Al Treilea Reich a fost într-adevăr un
„stat rasial”, creat în egală măsură prin acceptarea răspândită din rândul
populaţiei a ideilor promovate de regim, cât şi prin ameninţarea terorii şi
excluderii.25

21
Peter Fritzsche, „The Holocaust and the Knowledge of Murder”, în JMH, 80, 3
(2008), p. 596. 
22
Koonz, The Nazi Conscience, p. 221. „Condiţiile de pe câmpul de luptă” face refe-
rinţă, în special, la Omer Bartov, Hitler’s Army: Soldiers, Nazis and War in the Third
Reich (New York: Oxford, University Press, 1992). Despre îndoctrinarea ideologică
din cadrul SS-ului, vezi Jürgen Matthäus, Konrad Kwiet, Jürgen Förster, şi Richard
Breitman, Ausbildungsziel Judenmord? „Weltanschauliche Erziehung” von SS, Polizei
und Waffen-SS im Rahmen der „Endlösung” (Frankfurt/M: Suhrkamp Taschenbuch
Verlag, 2003). Matthäus spune (pp. 40-41): „«Educaţia ideologică» a ajutat la for-
marea «unei anumite mentalităţi», tocmai datorită amplorii conţinuturilor şi temelor
sale, şi astfel oamenii lui Himmler au putut executa «Soluţia Finală a Problemei evre-
ieşti» cu mai multă uşurinţă”. 
23
Koonz, The Nazi Conscience, p. 230. 
24
Koonz, The Nazi Conscience, p. 272. 
25
Michael Burleigh şi Wolfgang Wippermann, The Racial State: Germany 1933-1945
(Cambridge: Cambridge University Press, 1991). 

180
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

Ştiinţa rasei

Ştiinţa rasei a fost un domeniu complex pe care conducerea nazistă a


încercat să-l simplifice. Ea s-a dezvoltat din ştiinţele naturii din secolul al
XVIII-lea, atunci când Buffon, Linnaeus, Blumenbach şi alţii au încercat să
tipologizeze natura şi să plaseze oamenii în lumea animală.26 Însă forma mai
severă şi adeptă a eredităţii a ştiinţei rasei, cât şi profesionalizarea acestei
ştiinţe, este de fapt un fenomen de la sfârşitul secolului al XIX-lea post-
darwinist. Îmbinarea ştiinţei rasei cu darwinismul social avea să se dovedească
folositoare în răspândirea unei înţelegeri rasializate a lumii.27 În contextul
german, unde teoria evoluţiei lui Darwin fusese iniţial mai puţin bine primită ca
în alte părţi, antropologia rasială s-a dezvoltat la fel de rapid ca în Marea
Britanie sau Statele Unite ale Americii. La începutul secolului XX, manifestarea
principală a ştiinţei rasei era eugenia, ştiinţa „îmbunătăţirii” rasei umane. Bazată
pe frică – de cei săraci, de cei inferiori din punct de vedere rasial – cât şi pe
credinţa în superioritatea rasială a albilor, eugenia a oferit soluţii ştiinţifice la
unele dintre cele mai mari probleme sociale din acea vreme şi a propus legi
inexorabile ca să explice „dispariţia” „raselor înapoiate”.28 Eugenia negativă –
încercarea de a scăpa de trăsături indezirabile – a mers mână în mână cu eugenia
pozitivă – încercarea de a le selecta pe cele dezirabile.29 Eugenia nu a repre-
zentat o simplă ideologie a Dreptei, având în vedere faptul că a apelat într-o

26
Din literatura voluminoasă vezi, de exemplu: David Bindman, Ape to Apollo: Aesthetics
and the Idea of Race in the 18th Century (Londra: Reaktion, 2002); Hannah Franziska
Augstein, ed., Race: The Origins of an Idea, 1760-1850 (Bristol: Thoemmes Press,
1996); Emmanuel Chukwudi Eze, Race and the Enlightenment: A Reader (Oxford:
Blackwell, 1997); Ivan Hannford, Race: The History of an Idea in the West
(Washington, DC: Woodrow Wilson Center Press, 1996). 
27
Lee D. Baker, From Savage to Negro: Anthropology and the Construction of Race,
1896-1954 (Berkeley: University of California Press, 1998); John S. Haller, Jr.,
Outcasts from Evolution: Scientific Attitudes of Racial Inferiority 1859-1900, a doua
ediţie (Carbondale: Southern Illinois University Press, 1995); Mike Hawkins, Social
Darwinism in European and American Thought 1860-1945: Nature as Model and
Nature as Threat (Cambridge: Cambridge University Press, 1997); George W.
Stocking, Jr., „The Turn-of-the-Century Concept of Race”, Modernism/Modernity, 1, 1
(1994), pp. 4-16. Trebuie remarcat că eugenia şi darwinismul social nu erau sinonime;
din contră, deseori acestea erau perfect opuse. 
28
Patrick Brantlinger, Dark Vanishings: Discourse on the Extinction of Primitive Races,
1800-1930 (Ithaca: Cornell University Press, 2003); Russell McGregor, Imagined
Destinies: Aboriginal Australians and the Doomed Race Theory, 1880-1939 (Carlton
South: Melbourne University Press, 1997). 
29
Dan Stone, Breeding Superman: Nietzsche, Race and Eugenics in Edwardian and
Interwar Britain (Liverpool: Liverpool University Press, 2002). 

181
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

mare măsură la inginerii sociali adepţi ai tehnocraţiei de Stânga.30 Au existat şi


eugenişti evrei binecunoscuţi, iar subiectele „purităţii rasiale” şi „supravieţuireii
rasiale” evreieşti a fost cercetat de practicienii ştiinţei rasiale, atât evrei, cât şi
non-evrei timp de zeci de ani.31
Istoria eugeniei a fost explorată în nenumărate rânduri, iar în pofida fap-
tului că această lucrare nu este locul potrivit pentru a relua o astfel de activitate,
anumite detalii trebuie discutate. „Eugenia” a fost un termen inventat de către
Francis Galton, renascentistul victorian văr al lui Charles Darwin. Istoriografia
eugeniei s-a concentrat timp îndelungat asupra Marii Britanii şi a Statelor Unite
ale Americii ca fiind cele mai importante centre eugenice, tratând Germania ca
pe un fel de anomalie datorită ascensiunii nazismului atunci când „curentul
principal al eugeniei” era deja în declin în lumea anglofonă. Însă eugenia a
reprezentat o întreprindere la nivel mondial, iar societăţile eugenice au existat în
cele mai multe ţări din Europa – în Europa de Est mergeau deseori mână în
mână cu naţionalismul etnic32 – precum şi în alte părţi ale lumii, având mişcări
eugenice active în întreaga lume, inclusiv, aşa cum recunosc şi istoricii în
prezent, în cadre coloniale precum „aşezările coloniştilor albi” din Australia,
Noua Zeelandă, Canada şi Africa de Sud, cât şi în alte părţi ale imperiilor
francez, olandez şi american.33
30
Veronique Mottier şi Natalia Gerodetti, „Eugenics and Social Democracy: Or, How the
European Left Tried to Eliminate the „Weeds” from its National Gardens”, New
Formations, 60, (2006-07), pp. 35-49; Kevin Repp, „ More Corporeal, More Concrete”:
Liberal Humanism, Eugenics, and German Progressives at the Last Fin de Siecle”, în
JMH, 72, 3 (2000), pp. 683-730; Reinhard Mocek, „The Program of Proletarian
Rassenhygiene”, Science in Context, 11,3/4 (1998), pp. 609-617; Diane B. Paul,
„Eugenics and the Left”, în Journal of the History of Ideas, 45, 4 (1984), pp. 567-590;
Michael Freeden, „Eugenics and Progressive Thought: A Study in Ideological
Affinity”, în Historical Journal, 22, 3 (1979), pp. 645-671. 
31
Raphael Falk, „Eugenics and the Jews”, în The Oxford Handbook of the History of
Eugenics, eds. Alison Bashford şi Philippa Levine (Oxford: Oxford University Press,
2010); John M. Efron, Defenders of the Race: Jewish Doctors and Race Scientists in
Fin-de-Siecle Europe (New Haven: Yale University Press, 1994); Dan Stone, „Of
Peas, Potatoes and Jews: Redcliffe N. Salaman and the British Debate over Jewish
Racial Origins”, Simon Dubnow Institute Yearbook, 3 (2004), pp. 221-240. 
32
Marius Turda şi Paul J. Weindling, eds., Blood and Homeland: Eugenics and Racial
Nationalism in Central and Southeast Europe 1900-1940 (Budapesta: Central European
University Press, 2007). 
33
Pentru cele mai recente cercetări privind eugenia într-un context global, vezi Bashford
şi Levine, eds., The Oxford Handbook of the History of Eugenics. Despre ştiinţa ra-
sială germană într-un context internaţional, vezi Andrew Zimmerman, Anthropology
and Antihumanism in Imperial Germany (Chicago: University of Chicago Press,
2001); H. Glenn Penny şi Matti Bunzl, eds., Wordly Provincialism: German Anthropology
in the Age of Empire (Ann Arbor: University of Michigan Press, 2003). 

182
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

Istoria eugeniei germane se deosebeşte de istoriile eugeniilor din majo-


ritatea celorlalte contexte prin radicalizarea sa continuă în perioada interbelică,
precum şi prin transformarea sa în politică oficială de stat sub conducerea
nazistă. Acest lucru nu reprezintă nicidecum o diferenţă absolută: în anii ’20,
Fritz Lenz observa că „anglo-saxonii deţin un avantaj în domeniul legislaţiei
eugenice”,34 iar sterilizări eugenice au avut loc în Statele Unite ale Americii,
Canada şi în statele scandinave până în anii ’70; istoricii, în special cei britanici
şi cei americani, au avut tendinţa de a exagera măsura în care ideile eugenice nu
au mai fost văzute cu ochi buni în anii ’30. În realitate, eugenia a persistat de-a
lungul perioadei de după 1945 şi, potrivit unora, rămâne cu noi până în ziua de
astăzi, chiar dacă într-o formă diferită.35 În plus, a existat „eugenia interna-
ţională”, în cadrul căreia oameni de ştiinţă de renume împărtăşeau idei în cadrul
unor conferinţe internaţionale, în reviste academice, precum şi prin eforturi de
popularizare a acesteia. Eugenia a fost sponsorizată la nivel internaţional, mari
afaceri precum cele conduse de Rockefeller, Carnegie şi Kellogg donând sume
substanţiale cercetătorilor, pentru ca aceştia să demonstreze că problemele so-
ciale nu aveau cauze socio-economice, ci ereditare. Fundaţia Rockefeller în
special, a continuat să doneze eugeniştilor germani sume enorme mult timp
după începerea perioadei naziste. Germanii, la rândul lor, i-au acordat în 1936
lui Harry Laughlin, unul dintre cei mai renumiţi şi influenţi eugenişti americani,
diploma onorifică în medicină din partea Universităţii din Heidelberg, susţinând
că acesta era, conform citatului, „un pionier de succes al eugeniei practice şi
reprezentantul clarvăzător al politicii rasiale din America”.36

34
Fritz Lenz, „Eugenics in Germany”, The Journal of Heredity, 15, 5 (1924), p. 231. 
35
Gavin Schaffer, Racial Science and British Society, 1930-1962 (Basingstoke:
Palgrave Macmillan, 2008); Troy Duster, Backdoor to Eugenics, a doua ediţie (New
York: Routledge, 2003); Alan H. Goodman, Deborah Heath, şi M. Susan Lindee, eds.,
Genetic Nature/Culture: Anthropology and Science Beyond the Two-Culture Divide
(Berkeley: University of California Press, 2003); Peter Weingart, „The Thin Line
between Eugenics and Preventive Medicine”, în Identity and Intolerance: Nationalism,
Racism, and Xenophobia in Germany and the United States, eds. Norbert Finzsch şi
Dietmar Schirmer (Cambridge: Cambridge University Press, 1998), pp. 397-412. 
36
Garland E. Allen, „The Ideology of Annihilation: American and German Eugenics,
1900-1945” în Medicine and Medical Ethics in Nazi Germany: Origins, Practices,
Legacies, eds. Francis R. Nicosia şi Jonathan Huener (New York: Berghahn, 2002), p.
32. Vezi de asemenea Stefan Kühl, The Nazi Connection: Eugenics, American Rasism,
and German National Socialism (New York: Oxford University Press, 1994); Diane
B. Paul, „The Rockefeller Foundation and the Origins of Behavior Genetics”, în The
Politics of Heredity: Essays on Eugenics, Biomedicine, and the Nature-Nurture
Debate (Albany: State University of New York Press, 1998), pp. 53-79; Paul Crook,
„American Eugenics and the Nazis: Recent Historiography”, în The European
Legacy, 7, 3 (2002), pp. 363-381. 

183
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Indiferent că a existat sau nu un Sonderweg al eugeniei germane, în


cadrul căreia era cunoscut sub numele de Rassenhygiene (igienă rasială), şi care
cuprindea teoria rasei şi accentul pus pe bunăstarea igienică, cert este că numai
în Germania nazistă ideile eugenice au stat la baza politicii de stat.37 Aşa cum au
subliniat numeroşi istorici, punctele de vedere ale lui Alfred Ploetz, Hermann
Muckermann, Wilhelm Schallmeyer, Ludwig Woltmann, Rudolf Virchow, Otto
Ammon, Felix von Luschan, Otmar von Verschuer, Ernst Rüdin, Eugen Fischer,
Erwin Baur, Fritz Lenz, precum şi mulţi alţi eugenişti şi practicienii ştiinţei rasei
au primit laude oficiale după ascensiunea naziştilor la putere, iar cei mai mulţi
dintre oamenii de ştiinţă erau bucuroşi că puteau fi de folos.38
Conceptele eugenice şi de igienă rasială erau cel mai evident aplicabile
în cazul celor pe care naziştii îi considerau „dizabilitaţi”, „străini”, sau „asociali”.
Cel mai grăitor text din istoria legislaţiei eugenice germane este de obicei consi-
derat a fi lucrarea din 1920 a lui Karl Binding şi Alfred Hoche, Authorization of
the Destruction of Life Unworthy of Life (Freigabe der Vernichtung
lebensunwerten Lebens) care pleda pentru eutanasierea voluntară pentru bol-
navii care nu mai puteau fi salvaţi. Rasa nu era menţionată în lucrare şi este
evident că argumentele sociale, economice şi etice ale autorilor priveau bună-
starea populaţiei germane. Prin urmare, multe dintre măsurile timpurii aplicate de
nazişti vizau persoanele cu handicap, „infractorii uzuali”, prostituatele, homo-
sexualii, vagabonzii şi „ţiganii”, de data aceasta, desigur, în absenţa elementului

37
Paul Weindling, „The „Sonderweg” of German Eugenics: Nationalism and Scientific
Internationalism”, în British Journal of the History of Science, 22, 3 (1989), pp. 321-
33. Despre Rassenhygiene, vezi Marius Turda, „Race, Science and Eugenics in the
Twentieth Century” şi Paul Weidling, „German Eugenics and the Wider World:
Beyond the Racial State”, ambele în The Oxford Handbook of the History of
Eugenics, eds. Bashford şi Levine. 
38
Pentru istorii standard despre igiena rasială germană, vezi Peter Weingart, Jürgen
Kroll, şi Kurt Bayertz, Rasse, Blut und Gene: Geschichte der Eugenik und
Rassenhygiene in Deutschland (Frankfurt/M: Suhrkamp, 1988); Paul Weindling,
Health, Race and German Politics between National Unification and Nazism 1870-
1945 (Cambridge: Cambridge University Press, 1989). Vezi, de asemenea, Robert Proctor,
„From Anthropologie to Rassenkunde in the German Anthropological Tradition”, în
Bones, Bodies, Behavior: Essays on Physical Anthropology, ed. George W. Stocking,
Jr (Madison: University of Wisconsin Press, 1988), pp. 138-179; Benoit Massin,
„From Virchow to Fischer: Physical Anthropology and „Modern Race Theories” in
Wilhelmine Germany”, în Volksgeist as Method and Ethic: Essays on Boasian
Ethnography and the German Anthropological Tradition, ed. George W. Stocking, Jr
(Madison: University of Wisconsin Press, 1996), pp. 79-154; şi catalogul de expoziţie
excelent Deadly Medicine: Creating the Master Race, ed. Dieter Kuntz (Washinton,
DC: United States Holocaust Memorial Museum, 2004). 

184
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

voluntar.39 Însă este important să ţinem seama de faptul că mişcarea igienei


rasiale a fost foarte variată, iar un adept al sterilizării nu aproba în mod obli-
gatoriu uciderea pacienţilor cu dizabilităţi.
În afară de universităţi, cel mai important cadru instituţional pentru
ideile practicienilor ştiinţei rasei a fost Societatea Kaiser Wilhelm (KWG,
Kaiser-Wilhelm-Gesellschaft), o organizaţie umbrelă foarte apreciată, care con-
ducea un număr mare de diferite instituţii de cercetări în domenii precum
botanica, cercetarea creierului, metalurgia, dinamica fluidelor, drept, fizică, psi-
hiatrie şi biologie, precum şi, cel mai pertinent în acest context, Institutul Kaiser
Wilhelm de Antropologie, Ereditate Umană şi Eugenie (KWIA), cu sediul la
Berlin, de care aparţineau Fischer, Lenz şi Verschuer. La mijlocul anilor ‘80,
Benno Müller-Hill a adus pentru prima dată în atenţia publică relaţia dintre
Mengele şi Verschuer, iar în 2000, William Seidelman a acuzat succesorul
KWG-ului, Societatea Max Planck, unul dintre cele mai importante institute de
cercetare ale lumii, că suferea de o „memorie dezorganizată” întrucât nu adusese
în discuţie propria istorie.40 De la acea vreme, lucrurile s-au schimbat într-o
mare măsură.
În primul rând, un număr mare de savanţi au analizat rolul jucat de
KWIA în cadrul Germaniei naziste şi toţi au dezvăluit că, sub conducerea lui
Fischer, institutul a încercat să devină indispensabil pentru regim. Prin oferirea
de suport ştiinţific pentru legislaţia rasială, precum şi prin oferirea de mărturii
experte care erau folosite în Instanţele de sănătate genetică din Reich, KWIA-ul
s-a implicat într-un program de formare a unei generaţii de „experţi” rasiali care
au dus mai departe „simbioza mortală” dintre ştiinţă şi nazism.41 Şi mai
semnificativ este faptul că, în urma discursului susţinut de Hubert Markl,
preşedintele Societăţii Max Planck în iunie 2001, pentru a marca deschiderea
unui simpozion despre legăturile dintre KWG şi nazism, societatea a produs un

39
Subiectul este foarte larg; ca puncte de plecare, Michael Berenbaum, ed., A Mosaic of
Victims: Non-Jews Persecuted and Murdered by the Nazis (Londra: I.B. Tauris, 1990);
Robert Gellately şi Nathan Stoltzfus, eds., Social Outsiders in Nazi Germany
(Princeton: Princeton University Press, 2001). 
40
Benno Müller-Hill, Murderous Science: Elimination by Scientific Selection of Jews,
Gypsies, and Others, Germany 1933-1945 (New York: Oxford University Press, 1988);
Seidelman, „Pathology of Memory: German Medical Science and the Crimes of the
Third Reich”, în Medicine and Medical Ethics, eds. Nicosia şi Huener, pp. 104-107.  
41
Thomas M. Berez şi Sheila Faith Weiss, „The Nazi Symbiosis: Politics and Human
Genetics at the Kaiser Wilhelm Institute”, în Endeavour, 28, 4 (2004), pp. 172-177;
vezi de asemenea Weiss, „Human Genetics and Politics as Mutually Beneficial Resources:
The Case of the Kaiser Wilhelm Institute for Anthropology, Human Heredity and
Eugenics During the Third Reich”, în Journal of the History of Biology, 39, 1 (2006),
pp. 41-88; Kristie Macrakis, Surviving the Swastika: Scientific Research in Nazi
Germany (New York: Oxford University Press, 1993). 

185
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

set impresionant de studii despre propriul trecut. Carola Sachse a editat volumul
bazat pe simpozionul din 2001, Hans-Walter Schmuhl a editat un altul despre
cercetarea rasială din cadrul KWG şi, cel mai important, a scris un volum amplu
despre istoria KWIA de la fondarea sa în anul 1927, până în 1945.42 Un rezumat
al acestor cercetări (cât şi al cercetărilor despre KWG în general) a fost publicat
recent ca parte dintr-o colecţie în limba engleză.43 Cu toate că nu a existat o
continuitate directă între activităţile KWIA de dinainte şi după 1933, mulţi
conducători nazişti au considerat ştiinţa serioasă ca fiind categoric importantă;
Bernhard Rust, de exemplu, ministrul educaţiei, a depus eforturi considerabile
pentru a-l convinge pe Fritz von Wettstein, care nu era membru al partidului, dar
era considerat cel mai bun genetician în domeniul plantelor din Germania, să
preia postul de şef al Departamentului de Biologie al KWI în Berlin.44 Istoricii
au demonstrat că oamenii de ştiinţă de toate felurile se aflau sub controlul
regimului nazist, însă acest lucru nu înseamnă că regimul deţinea controlul
deplin asupra acţiunilor oamenilor de ştiinţă.45 Indiferent că vorbim despre
biologi, chimişti, peisagişti, nutriţionişti sau criminologi, aşa cum scria fiziciana
exilată, Lise Meitner, într-o scrisoare adresată prietenului şi fostului ei coleg,
Otto Hahn, în Berlin, în perioada imediată războiului, „cu toţii aţi lucrat şi

42
Carola Sachse, ed., Die Verbindung nach Auschwitz: Biowissenschaften und Menschenversuche
an Kaiser-Wilhelm-Instituten. Dokumentation eines Symposiums im Juni 2001
(Göttingen: Wallstein, 2004); Hans-Walter Schmuhl, ed., Rassenforschung an Kaiser-
Wilhelm-Instituten von und nach 1933 (Göttingen: Wallstein, 2003); Schmuhl,
Grenzüberschreitnungen: Das Kaiser-Wilhelm-Institut für Anthropologie, menschliche
Erblehre und Eugenik 1927-1945 (Göttingen: Wallstein, 2005). Seria Wallstein
„Geschichte der Kaiser-Wilhelm-Gesellschaft im Nationalsozialismus”, numără
curent 17 volume. 
43
Susane Heim, Carola Sachse, şi Mark Walter, eds., The Kaiser Wilhelm Society under
National Socialism (Cambridge: Cambridge University Press, 2009). Vezi, de asemenea,
Carola Sachse şi Mark Walker, eds., Politics and Science in Wartime: Comparative
International Perspectives on the Kaiser Wilhelm Institute (Chicago: University of
Chicago Press, 2005). 
44
Cf. Paul Weindling, „Weimar Eugenics: The Kaiser Wilhelm Institute for Anthropology,
Human Heredity and Eugenics in Social Context”, în Annals of Science, 42, 3 (1985),
p. 315 cu Ute Deichmann şi Benno Müeller-Hill, „Biological Research at Universities
and Kaiser Wilhelm Institutes in Nazi Germany”, în Science, Technology and
National Socialism, eds. Monika Renneberg şi Mark Walter (Cambridge: Cambridge
University Press, 1994), p. 175.  
45
Vezi, de exemplu, Helmuth Trischler, „Aeronautical Research under National Socialism:
Big Science or Small Science?”, în Science in the Third Reich, ed. Margit Szöllösi-
Janze (Oxford: Berg, 2001), pp. 79-110. 

186
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

pentru Germania nazistă... aţi lăsat milioane de oameni nevinovaţi să fie ucişi
fără a protesta câtuşi de puţin”.46
Însă este bine să ne amintim că în Germania, „rasa” a însemnat mai
mult decât ştiinţa rasei, aşa cum era practicată aceasta de Rassenhygieniker, o
mare parte din activitatea acesteia neprivind în mod direct „problema evre-
iască”. Regimul a încurajat şi dezvoltarea Erforschung der Judenfrage
(„cercetări privind problema evreiască”, termen abreviat la Judenforschung),
atât în universităţi, cât şi în institutele de cercetare „independente”, iar istoricii
au descoperit recent numeroase materiale interesante privitoare la activităţile
acestora.47 Alan Steinweis susţine că savanţii şi experţii implicaţi în această cer-
cetare – o abordare interdisciplinară care împrumuta idei din istorie, lingvistică,
teologie, economie şi alte domenii din ştiinţele umaniste şi sociale – s-au
angajat să realizeze obiectivul lui Hitler vizând un „antisemitism raţional”, cu
toate că acesta afirmă şi că o astfel de activitate „se încadra într-o zonă gri între
erudiţie şi propagandă”.48 Savanţii s-au bazat pe cercetări anterioare perfect
respectabile privind istoria şi cultura evreiască, de multe ori întreprinse de
oameni de ştiinţe sociale evrei, şi le-au transformat într-un punct de atracţie al
mediului academic nazist.49
Printre cele mai importante instituţii pentru Judenforschung s-au
numărat Institutul de Cercetare a Problemei Evreieşti, înfiinţat în Frankfurt am
Main în 1941, al cărui obiect principal a fost colecţia Hebraica din biblioteca
oraşului Frankfurt, şi Departamentul de Cercetare a Problemei Evreieşti a
Institutului Reichului pentru Istoria Noii Germanii, înfiinţat în 1936 în

46
Ute Deichmann, Biologists under Hitler (Cambridge, MA: Harvard University Press,
1996), p. 334 (Meitner); Szöllösi-Janze, ed., Science in the Third Reich; Konrad H.
Jarausch, The Unfree Professions: German Lawyers, Teachers, and Engineers, 1900-
1950 (Oxford: Oxford University Press, 1990); Richard Wetzell, Inventing the
Criminal: A History of German Criminology, 1880-1945 (Chapel Hill: University of
North Carolina Press, 2000); Michael Berkowitz, The Crime of My Very Existence:
Nazism and the Myth of Jewish Criminality (Berkeley: University of California Press,
2007); Nicole Rafter, „Criminology’s Darkest Hour: Biocriminology in Nazi Germany”,
în Australian and New Zeeland Journal of Criminology, 41, 2 (2008), pp. 287-306. 
47
Despre universităţi în general, vezi Jeremy Noakes, „The Ivory Tower under Siege:
German Universities in the Third Reich”, în Journal of European Studies, 23, 4
(1993), pp. 371-407; Michael Grüttner, „Die deutschen Universitäten unter dem
Hakenkreutz”, în Universitäten in den Diktaturen des 20.Jahrhunderts: Zwischen Autonomie
und Anpassung, eds. John Connelly şi Michael Grüttner (Paderborn: Schöningh,
2003), pp. 67-100. 
48
Alan E. Steinweis, Studying the Jew: Scholarly Antisemitism in Nazi Germany
(Cambridge, MA: Harvard University Press, 2006), cap. 1 şi p. 157. 
49
Mitchell B. Hart, „ Let the Numbers Speak!” On the Appropriation of Jewish Social
Science by Nazi Scholars”, în Simon Dubnow Institute Yearbook, 5 (2006), pp. 281-299. 

187
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

München.50 Aceste institute s-au extins peste hotare, iar altele noi au fost înfi-
inţate pe măsură ce germanii au ocupat tot mai mult din Europa. Dirk Rupnow
scrie că acest tip de institut, în ciuda faptului că se situa în afara sistemului
universitar tradiţional, nu a reprezentat „defel o ramură izolată a erudiţiei; era
adânc înrădăcinat în peisajul academic din acea vreme”.51 Acesta este de acord
cu Steinweis în ceea ce priveşte natura acestui tip de cercetări, susţinând că, deşi
cercetătorii doreau să se disocieze public de politică, pentru a-şi putea proteja
acreditările academice, „propaganda, politica şi erudiţia erau de fapt aproape
imposibil de distins în domeniul Studiilor iudaice naziste”. Într-adevăr, presupusa
„neutralitate teoretică” a acestora (ceea ce Proctor numeşte „rasism neutru”52) nu
a făcut ca Judenforscher „să adopte un model de toleranţă şi pluralitate, ci mai
degrabă unul de solidaritate cu ideologia naţional socialistă şi cu Volk-ul ger-
man”.53 În mod semnificativ, Rupnow observă că Judenforschung era departe de a
fi sinonim cu ştiinţa rasei sau antropologia fizică. Întrucât evreismul trebuia
identificat în termeni de „spirit evreiesc” sau „minte evreiască”, „problema evre-
iască” trebuia abordată din mai multe unghiuri, nu doar din cel al antropologiei
rasiale.54
În semn de recunoaştere a faptului că mulţi dintre savanţii implicaţi în
Judenforschung erau istorici, în cele din urmă istoricii germani contemporani au
început, cu întârziere, să investigheze şi implicarea înaintaşilor lor în cadrul
regimului. Theodor Schieder, Werner Conze şi Karl-Dietrich Erdmann, trei
dintre cei mai influenţi istorici din Germania de Vest, au fost supuşi unei
examinări deosebit de amănunţite. Konrad Jarausch afirmă că „este clar că

50
Despre primul vezi Patricia von Papen-Bodek, „Anti-Jewish Research of the Institut
zur Erforschung der Judenfrage in Frankfurt am Main between 1939 and 1945”, în
Lessons and Legacies, Vol. 6: New Currents in Holocaust Research, ed. Jeffrey M.
Diefendorf (Evanston: Northwestern University Press, 2004), pp. 155-189; Dieter
Schiefelbein, „Das „Institut zur Erforschung der Judenfrage Frankfurt am Main”:
Antisemitismus als Karrieresprungbrett im NS-Staat”, în „Beseitigung des jüdischen
Einflusses...” Antisemitische Forschung, Eliten und Karrieren im
Nationalsozialismus, ed. Fritz Bauer Institut (Frankfurt/M: Campus , 1999), pp. 43-
71; despre cel din urmă, von Papen, „Schützenhilfe nationalsozialistischer Judenpolitik:
Die „Judenforschung” des „Reichsinstituts für Geschichte des neuen Deutschland”
1935-1945”, în „Beseitigung des jüdischen Einflusses...”, ed. Fritz Bauer Institut, pp.
17-42. Vezi, de asemenea, Claudia Koonz, „Respectable Racism: State-Sponsored
Anti-Jewish Research 1935-1940”, în Simon Dubnow Institute Yearbook, 5 (2006), pp.
399-423. 
51
Dirk Rupnow, „Racializing Historiography: Anti-Jewish Scholarship in the Third
Reich”, în Patterns of Prejudice, 42, 1 (2008), p. 32. 
52
Proctor, Racial Hygiene, cap. 2. 
53
Rupnow, „Racializing Historiography”, p. 36. 
54
Rupnow, „Racializing Historiography”, pp. 39-45. 

188
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

susţinătorii Volksgeschichte au contribuit cu zel la un climat de opinii şi la o


abundenţă de informaţii care au facilitat proiectele rasiale ale SS-ului” , deşi
pune sub semnul întrebării măsura în care scrierile acestora au influenţat într-
adevăr procesul de luare a deciziilor din partea SS-ului.55 Toate aceste studii refe-
ritoare la la Judenforschung demonstrează – probabil deloc surprinzător, având în
vedere că tratează institutele de cercetare rasială – că, după cum se exprima
Steinweis, „rasa, mai degrabă decât religia sau orientarea politică, a stat la baza
celor mai fundamentale decizii politice privind apartenenţa la aşa-numita
«comunitate de oameni» germană (Volksgemeinschaft)”.56 Prin urmare, acestea
confirmă analiza „statului rasial”. Însă aceasta nu înseamnă că astfel de savanţi
– cu puţine excepţii, cum ar fi economistul Peter-Heinz Seraphim57 – au fost
implicaţi în mod direct în genocid, cu toate că au beneficiat cu siguranţă de pe
urma exproprierilor (bibliotecilor, de exemplu) şi, asemenea practicienilor
ştiinţei rasiale, au contribuit la legitimitatea ştiinţifică a regimului; Steinweis
rezumă contribuţia adusă de Judenforscher, observând că „acestea nu au deter-
minat într-o măsură atât de mare contururile principale ale politicii naziste
antievreieşti, ci au contribuit mai degrabă la procesul de luare a deciziilor,
ajutând la definirea şi articularea presupusei „probleme”, generând informaţii
concrete referitoare la comunităţile evreieşti, recomandând o gamă de posibile
soluţii şi furnizând argumente care puteau fi invocate de către conducătorii
nazişti atunci când aceştia voiau să justifice o anumită politică”.58

55
Konrad H. Jarausch, „Unasked Questions: The Controversy about Nazi Collaboration
Among German Historians”, în Lessons and Legacies, Vol. 6, ed. Diefendorf, p. 193;
vezi de asemenea Karen Schönwälder, Historiker und Politik: Geschichtswisenschaft
im Nationalsozialismus (Frankfurt/M: Campus, 1992); Schönwälder, „“Taking Their
Place in the Front-Line”(?): German Historians during Nazism and War”, în Tel Aviver
Jahrbuch für deutsche Geschichte, 25 (1996), pp. 205-217; Schönwälder, „The
Fascination of Power: Historical Scholarship in Nazi Germany”, în History Workshop
Journal, 43 (1997), pp. 133-153; Peter Schöttler, ed., Geschichtsschreibung als
Legitimationswissenschaft 1918-1945 (Frankfurt/M: Suhrkamp Taschenbuch Verlag,
1997); Winfried Schulze şi Otto Oexle, eds., Deutsche Historiker im
Nationalsozialismus (Frankfurt/M: Suhrkamp Taschenbuch Verlag, 1999); Ingo Haar,
„Die Genesis der „Endlösung” aus dem Geiste der Wissenschaften: Volksgeschichte
und Bevölkerungspolitik im Nationalsozialismus”, în Zeitschrift für Geschichtwissenschaft,
49, 1 (2001), pp. 13-31; Alan E. Steinweis, „Nazi Historical Scholarship on the
„Jewish Question”, în Nazi Germany and the Humanities, eds. Wolfgang Bialas şi
Anson Rabinbach (Oxford: Oneworld, 2007), pp. 399-412. 
56
Steinweis, Studying the Jew, p. 24. 
57
Vezi Steinweis, Studying the Jew, pp. 142-151; Aly şi Heim, Vordenker der Vernichtung;
Hans-Christian Petersen, „Ein „Judenforscher” danach-Zur Karriere Peter-Heinz Seraphims
in Westdeutschland”, în Simon Dubnow Institute Yearbook, 5 (2006), pp. 515-535. 
58
Steinweis, Studying the Jew, p. 18. 

189
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Prin urmare, nu putem înţelege traiectoria specifică a Germaniei doar


prin prisma istoriei eugeniei. Aceasta a fost în egală măsură rezultatul
popularităţii din prima jumătate a secolului XX a misticilor rasei din secolul al
XIX-lea, precum Gobineau, Chamberlain şi Vacher de Lapouge, ale căror idei
au stat la baza căutărilor ştiinţifice pentru markeri rasiali evreieşti. Voi
aprofunda aceste idei mai jos, însă merită să luăm în considerare afirmaţia
simplă şi eficientă a lui Weindling: „Existau contradicţii inerente între variantele
de völkisch şi rasismul ştiinţific”.59 În secţiunea ce urmează, vom examina
modul în care au fost puse în practică aceste idei privind îmbunătăţirea umană şi
regenerarea rasială.

Sterilizare şi eutanasiere

Medicii au format cel mai bine reprezentat grup de profesionişti din


cadrul structurilor naziste, 45% dintre aceştia alăturându-se NSDAP-ului, un
sfert SA-ului şi 7% SS-ului. Este un număr considerabil mai mare ca a doua cea
mai nazificată profesie, avocaţii, din rândul cărora 25% aparţineau partidului.60
Probabil că acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere promovarea
sănătăţii şi „cultura corpului” din timpul Weimar-ului, care deveniseră pre-
ocupările centrale ale statului după 1933.61 Liga Naţional Socialistă a Medicilor
(NS-Ärtztebund) înfiinţată în 1929 de către fostul lider Freikorps, Dr. Gerhard
Wagner, a fost una dintre cele mai importante instituţii legitimatoare, având
rolul de a oferi regimului o credibilitate consolidată. Într-adevăr, împreună cu
avocaţii, medicii s-au aflat în centrul regimului, persoane precum liderul
Sănătăţii Publice a Reich-ului, Leonardo Conti (care l-a succedat pe Wagner în
urma decesului acestuia în 1938), doctorul lui Hitler, Karl Brandt, Gerhard
Bohne şi Herbert Linden din cadrul Ministerului de Interne al Reich-ului,
precum şi numeroşi alţi lideri cu experienţă în domeniul medicinii au fost
responsabili pentru programele de sterilizare şi eutanasiere.
Prima legislaţie a naziştilor inspirată de eugenie a fost aşa-numita „lege
a sterilizării”, Legea Prevenirii Urmaşilor Bolnavi Ereditar, anunţată la data de
14 iulie 1933 şi intrată în vigoare începând cu 1 ianuarie 1934. Înainte de a-i
viza pe cei „străini din punct de vedere rasial”, a fost imperativ pentru viziunea

59
Paul Weindling, „Compulsory Sterilisation in National Socialist Germany”, în GH, 5
(1987), p. 19. 
60
Michael H. Kater, „Criminal Physicians in the Third Reich”, în Medicine and Medical
Ethics, eds. Nicosia şi Huener, p. 79. Pentru mai multe detalii, vezi Kater, Doctors
under Hitler (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1989), pp. 54-74. 
61
Hugh Gregory Gallagher, By Trust Betrayed: Patients, Physicians, and the License to
Kill in the Third Reich, rev, end (Arlington: Vandamere Press, 1995), p. 152. 

190
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

nazistă asupra lumii ca rasa ariană să fie reparată. Numeroase alte ţări intro-
duseseră deja legi care permiteau sterilizarea obligatorie, însă niciuna dintre
acestea nu le aplicau cu o vigoare comparabilă. Până la începutul războiului,
aproximativ 300 000 de persoane fuseseră sterilizate, iar alte 100 000 aveau să
fie supuse aceluiaşi proces până în mai 1945 – unu la sută din populaţia
germană cu vârsta cuprinsă între 14 şi 50 de ani.62 Statistica include 30 000 de
femei care au suferit avorturi eugenice cu sterilizare obligatorie.63 Paul
Weindling sugerează, pe baza acestor statistici, că datorită abaterii de la steri-
lizare şi a apropierii de „eutanasiere”, precum şi a vizării treptate a grupurilor
etnice mai degrabă decât a „arienilor” contaminaţi din punct de vedere genetic,
„medicina a devenit parte din politicile cu caracter de genocid vizând exter-
minarea şi recolonizarea”.64
Odată cu debutul campaniei de eutanasiere a copiilor în 1939 (auto-
rizaţia semnată de Hitler este antedatată pe 1 septembrie), programul extin-
zându-se ulterior pentru a include uciderea pacienţilor adulţi din cele şase centre
de ucidere (Grafeneck, Bradenburg, Hartheim, Sonnenstein, Bernburg şi
Hadamar), politicile naziste inspirate de eugenie au intrat într-o etapă nouă, mai
radicală.65 Hitler i-a desemnat pe medicul său personal, Karl Brandt – şi, în
calitate de unul dintre „comisarii” săi din afara partidului sau a birocraţiilor de
stat, unul dintre cei mai influenţi oameni din Reich – şi pe Philipp Bouhler,
şeful Cancelariei Führer-ului (KdF), să conducă operaţiunea. Bouhler l-a numit

62
Gisela Bock, „Nazi Sterilization and Reproductive Policies”, în Deadly Medicine, ed.
Kuntz, p. 62. Pentru mai multe detalii, vezi Bock, Zwangssterilisation im Nationalsozialismus:
Studien zur Rassenpolitik und Frauenpolitik (Opladen: Westdeutscher Verlag, 1986);
Bock, „Racism and Sexism in Nazi Germany: Motherhood, Compulsory Sterilization,
and the State”, în When Biology Became Destiny: Women in Weimar and Nazi
Germany, eds. Renate Bridenthal, Atina Grossmann, şi Marion Kaplan (New York:
Monthly Review Press, 1984), pp. 271-296. 
63
Bock, „Nazi Sterilization and Reproductive Policies”, p. 80. Vezi de asemenea Henry
P. David, Jochen Fleischhacker, şi Charlotte Hohn, „Abortion and Eugenics in Nazi
Germany”, în Population and Development Review, 14, 1 (1988), pp. 81-112; Gunther
Link, Eugenische Zwangssterilisation und Schwangerschaftsabbrüche im Nationalsozialismus:
Dargestellt am Beispiel der Universitätsfrauenklinik Freiburg (Frankfurt/M: Peter
Lang, 1999). 
64
Paul Weindling, „International Eugenics: Swedish Sterilisation in Context”, în
Scandinavian Journal of History, 24, 2 (1999), p. 192. Vezi, de asemenea, Claudia
Koonz, „Eugenics, Gender and Ethics in Nazi Germany: The Debate about
Involuntary Sterilization 1933-1936”, în Reevaluating the Third Reich, eds. Thomas
Childers şi Jane Caplan (New York: Holmes & Meier, 1993), pp. 66-85; Margret
Hamm, ed., Lebensunwert – zerstörte Leben: Zwangssterilisation und „Euthanasie”
(Frankfurt/M: VAS, 2005). 
65
Vezi Ulf Schmidt, „Reassessing the Beginning of the „Euthanasia” Programme”, GH,
17, 4 (1999), pp. 543-550, care demonstrează importanţa începutului războiului. 

191
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

pe Victor Brack, şeful celui de-al doilea birou al Cancelariei Führer-ului să se


ocupe de funcţionarea de zi cu zi a programului. Programul de eutanasiere a
copiilor, ale cărui origini sunt de obicei atribuite cazului „copilului Knauer”, al
cărui părinţi l-au contactat pe Hitler cerându-i acestuia ca bebeluşului lor să i se
permită o „moarte miloasă”, s-a transformat cu rapiditate în programul pentru
adulţi, moment în care înfometarea copiilor a fost înlocuită cu gazarea adulţilor.
Până la data oficială a finalizării programului în 1941, peste 70 000 de pacienţi
fuseseră ucişi şi, într-o ilustrare a modului în care naziştii au privit această acţiune
în termeni de costuri-beneficii, un statistician a calculat că în decurs de zece ani se
economisiseră 885 439 980 RM datorită acestor 70 000 de „dezinfecţii”.66
Un studiu recent ce l-a avut ca subiect pe Brandt detaliază nu numai
modul în care a funcţionat programul „Eutanasia”, ci dezvăluie şi că acesta a
reprezentat un microcosmos al modului în care a funcţionat cel de-Al Treilea
Reich în general.67 Datorită gamei ample de agenţii implicate şi a abordării
relaxate adoptate de Hitler şi Brandt, cel de-al doilea modelându-şi stilul de
conducere după cel dintâi, a existat un spaţiu amplu atât pentru radicalizare, cât
şi pentru disimulare. Brandt şi Bouhler se înfruntau cu Conti şi alţii, care voiau
să preia conducerea programului, cu toate că Brandt a reuşit să rămână la cârmă
până la sfârşitul anului 1944. Brandt, care fusese un student la medicină
mediocru, însă era un nazist fanatic, a fost profund dedicat programului T4, în
interesul purificării rasei, însă ulterior, în Nürnberg, a pretins că nu avusese
cunoştinţă de uciderea evreilor. Nu trebuie să acordăm crezare acestei afirmaţii,
însă ea demonstrează faptul că proiectul T4 şi Holocaustul ar putea fi con-
ceptualizate drept iniţiative distincte. Ulf Schmidt observă că Brandt putea să
afirme cu mândrie la Nürnberg că „a crezut cu adevărat în corectitudinea
operaţiunii de ucidere”, dar, în acelaşi timp, să facă tot posibilul pentru a se
distanţa de uciderea evreilor.68
În afară de medicii şi asistentele medicale din cadrul programului T4,69
şi antropologii rasiali au fost activi în multe alte moduri în Germania nazistă,
inclusiv prin profilarea rasială a indivizilor din cel de-Al Treilea Reich şi a
66
Henry Friedlander, „From Euthanasia” to the „Final Solution”, în Deadly Medicine,
ed. Kuntz, p. 167. Cazul „copilului Knauer” a generat controversă în rândul istoricilor
care au încercat să-l identifice. Vezi Udo Benzenhöfer, Der Fall Leipzig (alias „Fall
Kind Knauer”) und die Planung der NS-„Kindereuthanasie” (Münster: Klemm und
Oelschläger, 2008) şi Ulf Schmidt, Karl Brandt: Medicine and Power in the Third
Reich (Londra: Hambledon Continuum, 2007), pp. 117-20, care numeşte copilul ca
fiind Gerhard Herbert Kretschmar. Este posibil totuşi ca decizia privind programul
Eutanasia să fi fost luată înainte ca scrisoarea să fi ajuns la KdF. 
67
Schmidt, Karl Brandt, p. 209. 
68
Schmidt, Karl Brandt, p. 380. 
69
Despre asistente, vezi Bronwyn R. McFarland-Icke, Nurses in Nazi Germany: Moral
Choices in History (Princeton: Princeton University Press, 1999). 

192
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

populaţiilor ocupate, prin efectuarea de experimente medicale în cadrul lagă-


relor, precum şi prin examinarea antropologice ale rămăşiţelor victimelor ucise,
dintre care unele fiind ucise special în acest scop (cel mai cunoscut caz fiind cel
al celor 86 de evrei trimişi de la Auschwitz la Natzweiler-Struthof în Alsacia,
unde au fost ucişi în camera de gazare construită special în acest sens, iar tru-
purile lor au fost trimise profesorului August Hirt de la Universitatea din
Strasbourg pentru a fi analizate; identităţile acestora au fost recuperate în urma
cercetărilor temeinice efectuate de Hans-Joachim Lang70). Cercetările recente
demonstrează într-un mod deprimant de detaliat cât de răspândită a fost de fapt
această participare. Gretchen Schafft demonstrează faptul că antropologele Dora
Kahlisch şi Elfriede Fliethmann au efectuat măsurători fizice în rândul evreilor
din ghetoul Tarnów în 1942, dezvăluind astfel combinaţia dintre precizie şi
„absurditate” care au caracterizat cercetările respective; acestea au concluzionat
că, deşi evreii din acel ghetou reprezentau „un amestec între diferite rase”, „evreii
pot fi întotdeauna recunoscuţi după aspect”.71 Schafft recreează şi cercetările
întreprinse de Institut für deutsche Ostarbeit (IDO, Institutul pentru munca
germană în Est), organism relaţionat Universităţii din Viena. Aceasta conchide:
„Cercetările antropologilor de la IDO erau complet lipsite de sens. În pofida
tuturor măsurătorilor efectuate şi a satelor studiate, a existat puţină analiză a
datelor compilate; nici nu ar fi putut exista mai multă. Nu existau standardele în
baza cărora să se judece evreitatea, ceea ce înseamnă că nu s-ar fi putut trage
vreodată concluzii în urma măsurătorilor morfologice. Şi chiar dacă acest lucru
ar fi fost posibil cu ajutorul datelor, antropologii în sine nu aveau idee cum să
efectueze nici măcar cea mai simplă procedură statistică”.72 Etnografii şi ex-
perţii în germanii etnici, Georg Leibbrandt şi Karl Stumpp au fost înalţi oficiali
ai Ministerului lui Rosenberg pentru Teritoriile Estice Ocupate şi participanţi la
Conferinţa de la Wannsee; şi responsabili de un Sonderkommando de 80 de
oameni din vestul Ucrainei despre care se presupune că ar fi fost implicat în

70
Hans-Joachim Lang, Die Namen der Nummern: Wie es gelang, die 86 Opfer eines
NS-Verbrechen zu identifizieren (Hamburg: Hoffman und Campe, 2004). Vezi, de
asemenea, Angelika Uhlmann, „Die medizinische Fakultät der Reichsuniverität Straßburg
und die Menschenversuche im KZ Natzweiler-Strurhof”, în Medizin im Nationalsozialismus
und das System der Konzentrationslager: Beiträge eines interdisziplinäre Symposiums,
eds. Judith Hahn, Silvija Kavcic, şi Christoph Kopke (Frankfurt/M: Mabuse Verlag,
2005), pp. 165-187. Cf. Steinweis, Studying the Jew, pp. 60-63. 
71
Gretchen E. Schafft, From Racism to Genocide: Anthropology in the Third Reich
(Urbana: University of Illinois Press, 2004), pp. 23-24; vezi, de asemenea, Schafft,
„Scientific Racism in the Service of the Reich: German Anthropologists in the Nazi
Era” în Annihilating Difference: The Anthropology of Genocide, ed. Alexander Laban
Hinton (Berkeley: University of California Press, 2002), pp. 117-134. 
72
Schafft, From Racism to Genocide, p. 32. 

193
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

anumite operaţiuni de ucidere.73 Numeroşi savanţi au fost implicaţi în diverse


Ostforschung, munca unora dintre ei contribuind la politicile de ocupaţie, în
special Volkstumspolitik.74
Cel mai notoriu medic de la Auschwitz este Josef Mengele, iar literatura
din domeniu despre acesta este voluminoasă. În mare parte, aceasta subliniază
experienţa sa în domeniul medicinii, precum şi dorinţa sa de a deveni un om de
ştiinţă celebru; faima acestuia se bazează în principal pe rolul său în procesul de
„selecţie” de pe rampa de la Auschwitz, precum şi pe experimentele sale medicale
înfiorătoare, efectuate în primul rând pe gemeni (cercetările despre gemeni fuseseră
încurajate timp îndelungat de mentorul acestuia, Verschuer). În opinia lui Mengele,
scrie Klee, camerele de gazare de la Auschwitz serveau scopului de îmbunătăţire a
speciei.75 Mengele reprezintă cea mai importantă legătură dintre medicină şi
genocid, demonstrând felul în care cea dintâi poate fi pusă în slujba celui din urmă:

Medicina în perioada nazistă a însemnat mereu şi mai presus de toate selecţie.


Cei inferiori din punct de vedere biologic trebuiau eliminaţi din corpul organic
al Volk-ului [Volkskörper], mereu cu promisiunea unui viitor biologic îmbu-
nătăţit pentru Volk. Individul nu conta, fiind sterilizat, eutanasiat, executat
medical fără milă. Auschwitz reprezintă punctul culminant al selecţiei medi-
cale, nu o abatere de la ea. De aceea au urcat doctorii pe rampă, selectând
bărbaţi cu vârste peste 50 de ani şi femei cu vârsta peste 45 de ani pentru a fi
trimişi în camerele de gazare. Nimeni nu a fost observat pe rampă mai des ca
Josef Mengele. Acesta reprezintă simbolul selecţiei medicale germane.76

Nu este de mirare, aşadar, că unii istorici precum Benoît Massin afirmă


că „nu numai că aceşti oameni de ştiinţă au ajutat regimul, ci uneori au fost cei
care au inspirat în mod direct politicile criminale ale acestuia”.77

„Programul de eutanasiere” şi legătura sa cu Holocaustul

Motivul pentru care istoriografia ştiinţei rasei este atât de importantă în


acest context –şi pentru care poate fi cartată cu uşurinţă pe teritoriul paradigmei
73
Eric J. Schmaltz şi Samuel D. Sinner, „The Nazi Ethnographic Research of Georg
Leibbrandt and Karl Stumpp in Ukraine, and Its North American Legacy”, în German
Scholars and Ethnic Cleansing, 1919-1945, eds. Ingo Haar şi Michael Fahlbusch
(New York: Berghahn, 2005), pp. 51-85. 
74
Michael Burleigh, Germany Turns Eastwards: A Study of Ostforschung in the Third
Reich (Cambridge: Cambridge University Press, 1988). 
75
Ernst Klee, Auschwitz, die NS-Medizin und ihre Opfer (Frankfurt/M: S. Fischer,
1997), p. 461. 
76
Klee, Auschwitz, die NS-Medizin, p. 470. 
77
Benoit Massin, „The „Science of Race”, în Deadly Medicine, ed. Kuntz, p. 125. 

194
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

„modernităţii”– este că mulţi dintre istorici consideră indiscutabil faptul că


Holocaustul a fost rezultatul logic al ştiinţei rasei, cu precădere al eugeniei/igie-
nei rasiale. De exemplu, Michael Kater scrie că „Auschwitz a reprezentat
extensia logică a sterilizării şi „eutanasierii”; a devenit clinica rasială „par
excellence.” Motivul? „Era prerogativa exclusivă a medicilor să facă selecţii
pentru camerele de gazare şi să decidă care anume dintre evreii prizonieri erau
îndeajuns de apţi fizic ca să continue să trăiască şi care erau îndeajuns de
bolnavi ca să moară”.78 William Seidelman face o evaluare şi mai cuprinzătoare:

Procesul de exterminare din cadrul „soluţiei finale” a evoluat din sterilizarea


eugenică şi „eutanasierea” medicală... Procesul de selecţie infam de pe rampa
de la Auschwitz a reprezentat o selecţie medicală efectuată de medici respon-
sabili să hotărască cine putea fi folosit pentru munca de sclavi şi cine avea să
moară în camerele de gazare. Camera de gazare infamă a apărut ca urmare a
programului de ucidere medicală „eutanasia” din cadrul proiectului T4.
Deschiderea robinetului de gaze din cadrul programului de eutanasiere a fost
considerat un act medical însărcinat unui medic.79

Iar Ernst Klee afirmă că „ceea ce a început cu eradicarea bolnavilor, a


celor în vârstă sau a celor cu handicap, cică nedemni să trăiască, s-a încheiat cu
holocaustul. Ucigaşii celor bolnavi au asigurat nu numai personalul, ci mai
presus de toate metoda – camerele de gazare deghizate în cabine de duş. Tot ce
s-a întâmplat în cadrul „exterminării evreilor” a fost copiat de la uciderea celor
bolnavi”.80
Procesul sistematic de ucidere sub auspiciile autorizaţiei acordate de
Hitler a început în Polonia ocupată, cu uciderea pacienţilor cu boli mintale din
spitalele de nebuni din Pomerania, Prusia Răsăriteană, Oraşul Liber Danzig şi
regiunea Posen.81 A continuat în multe dintre ţările ocupate, inclusiv zeci de mii

78
Kater, Doctors under Hitler, p. 182. 
79
Seidelman, „Pathology of Memory”, în Medicine and Medical Ethics, eds. Nicosia şi
Huener, p. 95. Vezi, de asemenea, Seidelman, „Medical Selection: Auschwitz Antecedents
and Effluent”, în HGS, 4, 4 (1989), pp. 435-448, 436: „Terapia efectuată în numele
statului în „spitalul central” din Auschwitz era eliminarea bolii cunoscute sub numele
de evrei”. 
80
Ernst Klee, „“Turning the Tap On Was No Big Deal” – The Gassing Doctors During
the Nazi Period and Afterwards”, în Dachau Review, 2 (1990), p. 52. 
81
Saul Friedländer, The Years of Extermination: Nazi Germany and the Jews 1939-1945
(Londra: HarperCollins, 2007), pp. 14-16; Hans-Walter Schmuhl, Rassenhygiene,
Nationalsozialismus, Euthanasie: Von der Verhütung zur Vernichtung
„lebensunwerten Lebens”, 1890-1945 (Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1987),
pp. 240-207; Volker Rieß, Die Anfänge der Vernichtung „lebensunwerten Lebens” in
den Reichsgauen Danzig-Westpreußen und Wartheland 1939/40 (Frankfurt/M: Peter
Lang, 1995). 

195
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

de pacienţi cu boli mintale care au fost ucişi în Ucraina.82 Iar odată cu transferul
personalului T4 la Chełmno şi în lagărele Reinhard, putem observa elemente
importante de continuitate. Sub comanda lui Christian Wirth (aflat la rândul lui
sub comanda lui Globocnik), în continuare angajaţi în cadrul programului T4,
aceştia au fost responsabili de construirea unei camere de gazare la Bełżec în
decembrie 1941; comandantul Sobibór-ului, şi mai târziu al Treblinkă-ului, Franz
Stangl, provenea de asemenea din programul T4, la fel şi un alt comandant al
Treblinkă-ului, Irmfried Eberl, singurul medic din cadrul programului T4
transferat în lagărele Reinhard.83
Această transferare din cadrul programului T4 în cadrul Operaţiunii
Reinhard a avut loc după încheierea oficială a programului „Eutanasierea”. Însă
cu ajutorul Operaţiunii 14f13 (numită astfel după numărul de birouri respon-
sabile din cadrul IKL), SS-ul şi personalul T4 au lucrat împreună la eradicarea
deţinuţilor din lagărele de concentrare care nu mai puteau lucra, în special evrei
şi rromi. Proctor descrie perfect problema atunci când afirmă că „Operaţiunea
14f13 reprezintă trecerea de la distrugerea sistematică a persoanelor cu handicap
şi a bolnavilor mintali la distrugerea sistematică a celor marginali din punct de
vedere etnic şi cultural”.84 În ultimii ani, istoricii au investigat „eutanasierea
sălbatică” – continuarea neoficială a campaniei T4 după 1941 – şi mai în de-
taliu, inclusiv continuarea uciderii copiilor (care nu folosise niciodată camere de

82
Vasyl Dogusov şi Svitlana Rusalov’ka, „The Massacre of Mental Patients in Ukraine,
1941-1943”, International Journal of Mental Health, 36, 1 (2007), p. 105-11; vezi de
asemenea articolele din acelaşi număr şi în 35, 4 (2006-07) despre sterilizarea
eugenică şi eutanasierea din Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
uneori efectuate cu foarte puţină implicare din partea germanilor, precum în cazul
Norvegiei, sau uneori întâmplându-se în foarte mică măsură, ca şi în cazul Estoniei. 
83
Paul Weindling, Epidemics and Genocide in Eastern Europe, 1890-1945 (Oxford:
Oxford University Press, 2000), p. 207. Weindling susţine (p. 298) că „Măsurile anti-
tifos racializate au accelerat şi extins genocidul nazist”, cu toate că mai târziu admite
(p. 313) că „Ceea ce rămâne neclar este tranziţia de la deparatizarea normală la
uciderea în masă”. Despre Eberl, vezi Michael Grabher, Irmfried Eberl: „Euthanasie”
–Artz und Kommandant von Treblinka, a doua ediţie (Frankfurt/M: Peter Lang, 2006)
şi Patricia Heberer, „Eine Kontinuität der Tötungsoperationen: T4-Täter und die
„Aktion Reinhard”, în „Aktion Reinhardt”: Der Völkermord an den Juden im
Generalgouvernement, 1941-1944, ed. Bogdan Musial (Osnabrück: Fibre, 2004), pp.
298-301. 
84
Proctor, Racial Hygiene, p. 208. Vezi, de asemenea, Henry Friedlander, The Origins
of Nazi Genocide: From Euthanasia to the Final Solution (Chapel Hill: University of
North Carolina Press, 1995), pp. 142-50; Ute Hoffmann, „Von der „Euthanasie” zum
Holocaust: Die „Sonderbehandlung 14f13” am Beispiel der „Euthanasie” - Anstalt
Bernburg” în Lebensunwert – zerstörte Leben, ed. Hamm, pp. 158-167. 

196
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

gazare); de asemenea, au produs studii individuale şi de grup aupra autorilor


medici şi „eutanasierii” în ultima fază a războiului.85
Pe lângă studiile generale privind programul „Eutanasierea”, istoricii
germani au fost foarte activi în ceea ce priveşte producerea de studii locale
privind instituţiile de eutanasiere, inclusiv aziluri de nebuni şi spitale şi nu doar
cele şase centre de ucidere. Această lucrare nu este locul pentru o discuţie deta-
liată în acest sens, însă fenomenul este remarcabil deoarece reprezintă omologul
a numeroase studii locale care încearcă să recreeze vieţile evreilor germani.86
Este remarcabil numărul istoricilor autodidacţi, care provin adesea din mediul
medical, implicaţi în aceste întreprinderi; aceştia au deţinut un rol instrumental

85
Udo Benzenhöfner, „Kinderfachabteilungen” und NS-Kindereuthanasie” (Wetzlar:
GWAB-Verlag, 2000); Mary V. Seeman, „What Happened After T4? Starvation of
Psychiatric Patients in Nazi Germany”, International Journal of Mental Health, 35, 4
(2006-07), pp. 5-10; Michael Wunder, Euthanasie in den letzten Kriegsjahren: Die
Jahre 1944 und 1945 in der Heil- und Pflegeanstalt Hamburg-Langenhorn (Husum:
Matthiesen,1992); Schmidt, Karl Brandt; Walter Kohl, „Ich fühle mich nicht
schuldig”: Georg Renno, Euthanasieartz (Viena: Paul Zsolnay, 2000); Hans Hesse,
Augen aus Auschwitz: Ein Lehrstück über nationalsozialistischen Rassenwahn und
medizinische Forschungen. Der Fall Dr. Karin Magnussen (Essen: Klartext, 2001),
ultima despre asistenta lui Verschuer, ale cărei investigaţii în heterocromie au folosit
ochii victimelor sinti şi rromi, ucişi în acest scop de către Mengele în Auschwitz. 
86
Literatura este cuprinzătoare; printre exemple se numără: Petra Fuchs, Maike Rotzoll,
Ulrich Müeller, Paul Richter, şi Gerrit Hohendorf, „Das Vergessen der Vernichtung ist
Teil der Vernichtung selbst”: Lebensgeschichten von Opfern der nationalsozialistichen
„Euthanasie” (Göttingen: Wallstein, 2007); Waltraud Häupl, Die ermordeten Kinder vom
Spiegelgrund: Gedenkdokumentation für die Opfer der NS-Kindereuthanasie in Wien
(Viena: Böhlau, 2006); Jan Nikolas Dicke, Eugenik und Rassenhygiene in Münster
(Berlin: Weissensee Verlag, 2004); Herwig Czech, Erfassung, Selektion und „Ausmerze”:
Das wiener Gesundheitsamt und die Umsetzung der nationalsozialistischen
„Erbgesundheitspolitik” 1938 bis 1945 (Viena: Deuticke, 2003); Christoph Braß,
Zwangssterilisation und „Euthanasie” im Saarland 1935-1945 (Paderborn: Schöningh,
2004); Carola Einhaus, Zwangssterilisation in Bonn (1934-1945): Die medizinischen
Sachverständigen von dem Erbgesundheitsgericht (Viena: Böhlau, 2006); Eberhard
Gabriel şi Wolfgang Neugebauer, NS-Euthanasie als Vernichtungsinstrument: Rassenhygiene,
Zwangssterilisation, Menschenversuche und NS-Euthanasie in der Steiermark (Viena:
Facultas, 2004); Johanes Neuhauser şi Michaela Pfaffenwimmer, Hartheim wohin
unbekannt: Briefe und Dokumente (Weitra: Bibliothek der Provinz, 1992); Thomas
Schilter, Unmenschliches Ermessen: Die nationalsozialistische „Euthanasie”-Tötungsanstalt
Pirna-Sonnenstein 1940/41 (Leipzig: Kiepenheuer, 1999); Matthias Meusch, „Hadamar:
A German Psychiatric Treatment Center in World War II”, Biomolecular Engineering,
17, 1 (2001), pp. 65-9. Vezi, de asemenea, Annette Hinz-Wessels, Petra Fuchs, Gerrit
Hohendorf, şi Maike Rotzoll, „Zur bürokratischen Abwicklung eines Massenmords:
Die „Euthanasie” –Aktion im Spiegel neuer Dokumente”, VfZ, 53, 1 (2005), pp. 79-107. 

197
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

în sfărâmarea opoziţiei instituţiei medicale germane de vest postbelice, căutând


cu îndrăzneală să dezvăluie adevărul privind crimele comise de profesorii lor.87
S-a investigat şi „opoziţia” faţă de programul „Eutanasierea”, cu toate că
absenţa acesteia rămâne cel mai remarcabil fapt, deoarece lipsa ei a fost cea care
i-a demonstrat lui Hitler că regimul îşi putea pune în practică planurile cu
caracter de genocid.88
Cea mai convingătoare afirmaţie a tezei continuităţii este lucrarea lui
Henry Friedlander, The Origins of Nazi Genocide (1995), al cărei subtitlu, From
Euthanasia to the Final Solution, dezvăluie poziţia autorului. Alături de Klee,
Schmuhl şi Burleigh, Friedlander oferă cea mai detaliată istorie a programului
T4, explicând de asemenea şi legăturile dintre uciderea copiilor şi adulţilor cu
handicap, a rromilor şi a evreilor, atât în ceea ce priveşte ordinele mai ample
pentru soluţia finală (Goering, Hitler şi Heydrich) cât şi experienţa ucigaşilor
din cadrul T4: „Uciderea celor cu handicap a precedat uciderea evreilor şi a
ţiganilor”, scrie acesta, „fiind prin urmare rezonabil să concluzionăm că
operaţiunea de ucidere T4 a servit drept model pentru soluţia finală”.89 Astfel,
acesta concluzionează că legătura dintre uciderea celor cu handicap, a rromilor
şi a evreilor a fost „ideologică, bazată pe credinţa în lipsa de egalitate dintre
oameni precum şi pe hotărârea de a purifica fondul genetic al naţiunii ger-
mane”.90 Acesta mai afirmă: „Evident, antisemitismul ca şi cauză este prea
restrictiv atunci când este aplicat celor care şi-au început carierele de ucigaşi
omorând non-evrei. În schimb, trebuie să subliniem ideologia eugenică şi rasială

87
Inclusiv Klaus Dörner, Ernst Klee, Benno Müeller-Hill, şi Karl-Heinz Roth. 
88
Claudia Koonz, „Ethical Dilemmas and Nazi Eugenics: Single-Issue Dissent in
Religious Contexts”, JMH, 64, 4 (1992), supliment p. 9-31; Michael Burleigh, Ethics
and Extermination: Reflections on Nazi Genocide (Cambridge: Cambridge University
Press, 1997), cap. 5; Beth Griech-Polelle, „Image of a Churchman Register: Bishop
von Galen, the Euthanasia Project and the Sermons of Summer 1941”, în JCH, 36, 1
(2001), pp. 41-57; Proctor, Racial Hygiene, cap. 9; Friedländer, The Years of
Extermination, pp. 185-186. 
89
Friedlander, Origins, p. 284. Vezi de asemenea Ernst Klee, „Euthanasie” im NS-
Staat: Die „Vernichtung lebensunwerten Lebens” (Frankfurt/M: Fischer Taschenbuch
Verlag, 2001); Müeller-Hill, Murderous Science, Schmuhl, Rassenhygiene,
Nationalsozialismus, Euthanasie; şi Michael Burleigh, Death and Deliverence:
„Euthanasia” in Germany, c. 1900-1945 (Cambridge: Cambridge University Press,
1994) pentru rezumate generale privind T4. În 1985, era rezonabil pentru Klee să
scrie (p. 373) că „Rolul jucat de T4 în „soluţia problemei evreieşti” a fost, până în
momentul de faţă... subestimată”. Vezi, de asemenea, Klee, „Von der „T4” zur
Judenvernichtung: Der „Aktion Reinhard” in den Vernichtungslagern Belzec, Sobibor
und Treblinka”, în Aktion T4 1939-1945: Die „Euthanasie”-Zentrale in der
Tiergartenstraße 4, ed. Götz Aly (Berlin: Edition Hentrich, 1989), pp. 147-152. 
90
Friedlander, Origins, p. 295. 

198
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

mai amplă a naziştilor, care a inclus ostilitate faţă de persoanele cu handicap ca


fiind inferioare (‚minderwertig’) şi faţă de evrei şi ţigani ca fiind străini”.91
Mulţumită lucrărilor lui Friedlander, Klee şi alţii, dispunem de o înţelegere
profundă a legăturilor dintre T4 şi Holocaust.
Putem argumenta, prin urmare, că „soluţia finală” a apărut, în cuvintele
lui Peukert, „din spiritul ştiinţei”; cu siguranţă, doctori, antropologi, precum şi
alţi oameni de ştiinţă au profitat de oportunităţile oferite de regim şi au
contribuit la succesul acestuia. Aşadar, în afară de legăturile tehnologice şi de
personal, mulţi dintre istorici observă o conexiune directă între eugenia timpurie
şi igiena rasială şi Auschwitz. Peukert argumentează împotriva importanţei cen-
trale a antisemitismului, considerând în schimb soluţia finală ca fiind rezultatul
„unei dinamici rasiste fatale prezentă în cadrul ştiinţelor umane şi sociale”.
„Criza generală de modernizare din cadrul societăţii germane şi economia” a
exacerbat tendinţe vizibile în alte locuri şi a transformat utopismul radical al
nazismului într-o schemă negativă de eradicare a celor lipsiţi de valoare”.92
Stefan Kühl prezintă un argument asemănător, iar André Mineau afirmă cu
îndrăzneală: „Holocaustul a avut loc ca o consecinţă a dezvoltării necontrolate a
igienei sociale ca bun simţ politic al culturii europene din secolul XX”.93
Alţii au făcut afirmaţii mai modeste, discutând continuităţile din gân-
direa eugenică şi legislaţia nazistă. Cel mai remarcabil este argumentul lui
Richard Weikart, potrivit căruia viziunea asupra lumii a lui Hitler a fost derivată
din darwinism, fapt care a justificat extincţia „raselor inferioare” şi a motivat
credinţa în îmbunătăţirea rasială pentru cei „superiori”. Cu toate că nu discută
Holocaustul în detaliu, implicaţia este că uciderea evreilor ar trebui de asemenea
înţeleasă ca derivând din această etică socială darwinistă.94 „Fireşte”, spune
acesta, „că nu a existat o cale directă de la darwinism la exterminarea în masă
săvârşită de nazişti”; apoi continuă: „însă cu siguranţă că Sheila Faith Weiss are

91
Henry Friedlander, „The T4 Killers: Berlin, Lublin, San Sabba”, în The Holocaust
and History: The Known, the Unknown, the Disputed, and the Reexamined, eds.
Michael Berenbaum şi Abraham J. Peck (Bloomington: Indiana University Press,
1998), p. 246. 
92
Detlev J. Peukert, „The Genesis of the „Final Solution” from the Spirit of Science”, în
Nazism and German Society, 1933-1945, ed. David F. Crew (Londra: Routledge,
1944), p. 278, 292. 
93
Kühl, „The Relationship between Eugenics and the so-called „Euthanasia-Action” in
Nazi Germany: A Eugenically Motivated Peace Policy and the Killing of the Mentally
Handicapped during the Second World War”, în Science and the Third Reich, ed.
Szöllösi-Janze, pp. 185-210; André Mineau, „Social Hygiene and the Holocaust”, în
The European Legacy, 12, 7 (2007), p. 802. 
94
Richard Weikart, From Darwin to Hitler: Evolutionary Ethics, Eugenics, and Racism
in Germany (New York: Palgrave Macmillan, 2004); de asemenea Hitler’s Ethic: The
Nazi Pursuit of Evolutionary Progress (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2009). 

199
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

dreptate când afirmă: „Categorisirea oamenilor ca «valoroşi» şi «lipsiţi de va-


loare», tratarea oamenilor ca pe nişte simple variabile care pot fi supuse ma-
nipulării în vederea atingerii unui ‚scop mai înalt’, aşa cum au făcut Schallmayer
şi toţi eugeniştii germani, a însemnat adoptarea unei perspective care a condus,
după numeroase răsturnări de situaţie, la lagărele de muncă forţată şi ale morţii
de la Auschwitz”.95
Cu toate acestea, aşa cum subliniază Christian Pross, „rasismul nu a fost
singura sursă a dezastrului”. Pross îl citează pe Alexander Mitscherlich, dele-
gatul oficial al Camerei Germane de Vest a Medicilor la Procesul medicilor de
la Nürnberg, care a scris: „Înainte ca astfel de fapte şi gânduri monstruoase să
poată defini rutina zilnică şi viaţa reală, dezastrul trebuie să fi provenit din
multe surse. Doctorul se putea transforma într-un ucigaş autorizat şi torţionar
angajat public numai prin intersectarea a două curente: în punctul în care
căutarea agresivă a acestuia după adevăr s-a întâlnit cu ideologia dictaturii”.96
Astfel, Kater observă că Verschuer „a devenit mai susceptibil la curentele
iraţionale şi, în mod tipic, propriul lui rasism prefigurat l-a propulsat în tabăra
fanaticilor ideologici... rasismul lui dezgustător a devenit şi mai radicalizat în
1944, când a recunoscut că Germania purta un „război rasial” împotriva „evreimii
mondiale” şi cerea drept „prioritate politică a prezentului, o soluţie nouă şi
completă a problemei evreieşti”.97 În mod similar, Eric Ehrenreich distinge între
munca ştiinţifică a lui Verschuer – de exemplu, cea în domeniul predispoziţiei
ereditare la tuberculoză – şi afirmaţiile ştiinţifice ale acestuia, în special cele
referitoare la „pericolele ereditare” reprezentate de evrei la adresa germanilor,

95
Richard Weikart, „Darwinism and Death: Devaluing Human Life in Germany 1859-
1920”, în Journal of the History of Ideas, 63, 2 (2002), pp. 343-344, citând-o pe
Weiss, Race Hygiene and National Efficiency: The Eugenics of Wilhelm Schallmayer
(Berkeley: University of California Press, 1987), p. 158. În studiul său util privind
eugenia germană: „The Race Hygiene Movement in Germany”, Osiris, a doua serie, 3
(1987), pp. 193-236, Weiss observă (p. 234): „Cu toate că există legături ideologice
între igiena rasială şi distrugerea „grupurilor rasiale” nedorite, ar fi incorect să presu-
punem faptul că eugeniştii individuali germani ai igienei rasiale germane ca întreg au
fost direct responsabili pentru Holocaust”. Pentru o afirmaţie clară privind poziţia lui
Weikart, vezi „Does Darwinism Devalue Human Life?” la http://www.csustan.edu/
History/faculty/Weikart/DarDevalue.htm (accesat pe 1 iulie 2009). 
96
Christian Pross, „Introduction” to Götz Aly, Peter Chroust, şi Christian Pross, Cleansing
the Fatherland: Nazi Medicine and Racial Hygiene (Baltimore: Johns Hopkins
University Press, 1994), p. 2. Vezi, de asemenea, Karl Kessler, „Physicians and the
Nazi Euthanasia Program”, International Journal of Mental Health, 36, 1 (2007), pp.
4-16, despre nevoia pentru presupuneri rasiale pentru „a umple golurile” cunoştiinţelor
ştiinţifice. 
97
Kater, Doctors under Hitler, pp. 232-233, citându-l pe Verschuer, „Bevölkerungs- und
Rassenfrage in Europa”, în Europäischer Wissenschaftsdienst, 1 (1944), p. ii. 

200
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

„a căror existenţă era cel mai puţin fondată pe orice fel de metodologie
ştiinţifică riguroasă”.98 Şi Mengele „a continuat să amestece raţionalul cu iraţio-
nalul”; în cazul experimentelor realizate pe gemeni la Auschwitz, de exemplu,
acesta „a împins o metodologie deja îndoielnică pe tărâmul dual al falsului
ştiinţific şi al iraţionalului, deoarece în cazul acestora, ceea ce urma să fie
dovedit, şi anume insuficienţa rasială (o prezumpţie iraţională), era deja presta-
bilită (o eroare metodică)”.99 Şi chiar şi Proctor, după ce a trasat implicarea
practicienilor ştiinţei rasei în tribunalele pentru sănătatea genetică (care dădeau
sentinţe în cazurile de sterilizare), în consilierea Reichssippenamt-ului precum şi
în colaborarea cu RuSHA-ul, afirmă că, esenţialmente, „naziştii au susţinut
antropologia – însă, probabil, doar datorită faptului că foarte mulţi antropologi
au fost foarte dornici şi dispuşi să îi sprijine pe nazişti”.100
Şi din punct de vedere practic, legătura nu a fost necesară şi s-a dovedit
foarte repede că a fost mai degrabă circumstanţială, decât semnificativă din
punct de vedere analitic. Este corect să observăm că tehnologia pentru procesul
de gazare a fost dezvoltată mai întâi în contextul programului T4 şi că „metoda
Brack” (camera de gazare) s-a dovedit a fi la fel de „succes” în cazul evreilor.
Însă, aşa cum observă Weindling, începând cu 1945, aprovizionările cu Zyklon
B erau întrerupte, „iar victimele (uneori în viaţă, alteori după ce fuseseră îm-
puşcate) erau împinse în gropi pentru a fi arse”. Astfel, chiar şi „în lipsa tehno-

98
Eric Ehrenreich, „Otmar von Verschuer and the „Scientific” Legitimization of Nazi
Anti-Jewish Policy”, în HGS, 21, 2 (2007), p. 56, 58. Despre Verschuer, vezi, de
asemenea, Weindling, Health Race and German Politics, pp. 559-563. Massin („The
„Science of Race”, p. 111), observă că deşi „problema evreiască” a fost omniprezentă
în timpul celui de-Al Treilea Reich, „numărul de investigaţii publicate nu a crescut
dramatic” şi că „cercetările noi erau rare”, însă nu menţionează niciun motiv; probabil
că acest lucru se datora faptului că evreimea nu putea fi identificată nici din punct de
vedere genetic, nici prin măsurători antropologice fizice. Vezi de asemenea Pauline
M. H. Mazumdar, „Blood and Soil: The Serology of the Aryan Racial State”, în
Bulletin of the History of Medicine, 64, 2 (1990), pp. 187-219, care observă la început
(p. 187) faptul că investigaţiile privind relaţia dintre rasă şi grupurile sanguine au
legitimat discriminarea rasială însă că „se pare că descoperirile cercetătorilor gru-
purilor sanguine au fost folosite într-o măsură foarte mică şi neoficială în examinările
rasiale impuse de politicile naziste”. 
99
Kater, Doctors under Hitler, pp. 234-235. Vezi de asemenea Lifton, The Nazi
Doctors, cap. 17. Argumentele binecunoscute ale lui Lifton conform cărora doctorii
trebuiau să ia parte la ceea ce acesta numeşte „dublare” pentru a putea participa la
crimele naziste este acum foarte contestată; vezi, de exemplu, James M. Glass, „Life
Unworthy of Life”: Racial Phobia and Mass Murder in Hitler’s Germany” (New
York: Basic Books, 1997), p. 105-7. 
100
Proctor, „From Anthropologie to Rassenkunde”, pp. 160-161, 166. 

201
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

logiei letale, sistemul de ucidere în masă a continuat să fie implementat”.101 Şi,


aşa cum subliniază Friedlander, chiar dacă unii dintre medicii implicaţi în T4 au
fost transferaţi în lagărele Operaţiunii Reinhard, acolo „nu au acţionat,
asemenea colegilor din secţiile de ucidere, cu ajutorul capcanelor înşelătoare ale
medicinii”. Acest lucru nu a împiedicat câtuşi de puţin continuarea programului:
„După plecarea lui Eberl, nu a mai rămas niciun medic în niciunul dintre
lagărele Operaţiunii Reinhard. Evident, lagărele de exterminare din est au
funcţionat bine în pofida absenţei medicilor”.102 Într-adevăr, acesta îi critică pe
cei care consideră crimele de la Birkenau ca fiind „medicalizate” şi afirmă
foarte deschis că „medicii nu au fost esenţiali ... pentru buna funcţionare a unui
centru de ucidere”. În Birkenau, prezenţa medicilor în timpul „selecţiilor” reflecta
doar „o diviziune normală şi birocratică a forţei de muncă”; „nu se aplica ideea
conform căreia medicii SS erau angajaţi deoarece contribuiau la sarcină cu
abilităţi speciale în calitate de practicieni ai ştiinţei rasei. Aşa cum a subliniat
Müller-Hill, cu toate că medicii SS erau studenţii practicienilor ştiinţei rasei, nu
era necesar să fii antropolog ca să „selectezi bătrâni, mame şi copii”.103
În prezent cunoaştem mult mai multe despre rolul jucat de medici,
biologi şi antropologi în Holocaust decât ştiam cu două decenii în urmă. Dove-
zile indică o complicitate răspândită şi un sprijin copleşitor în rândul acestor
grupuri pentru politicile cu caracter de genocid ale regimului. Kater are dreptate
atunci când respinge afirmaţia potrivit căreia profesia de medic german a fost în
principal temeinică, însă contaminată de câţiva răufăcători atipici.104 Rămâne
însă discutabilă măsura în care ideea de a ucide evreii din Europa a fost
dezvoltată şi promovată de aceşti practicieni ai ştiinţei rasei. Weikart, în special,
nu vede nicio distincţie conceptuală între uciderea persoanelor cu handicap în
cadrul programului T4 şi uciderea evreilor în cadrul „soluţiei finale”, punându-
le pe ambele pe seama credinţei naziste potrivit căreia darwinismul le oferea

101
Weindling, Epidemics and Genocide, p. 320. 
102
Friedlander, „Physicians as Killers in Nazi Germany: Hadamar, Treblinka, and
Auschwitz”, în Medicine and Medical Ethics, eds. Nicosia şi Huener, p. 62, 66. 
103
Friedlander, Orgins, p. 301, 302, citându-l pe Müeller-Hill, „Selektion: Die
Wissenschaft von der biologischen Auslese des Menschen durch Menschen”, în
Medizin und Gesundheitspolitik in der NS-Zeit, ed. Norbert Frei (München:
Oldenbourg, 1991), pp. 151-152. Vezi, de asemenea, Friedlander, „Die Entwicklung
der Mordtechnik: Von der „Euthanasie” zu den Vernichtungslagern der „Endlösung”
în Die nationalsozialistischen Konzentrationslager, eds. Herbert, Orth, şi
Dieckmann, pp. 493-507, în special p. 503. 
104
Kater, Doctors under Hitler, pp. 222-223. Vezi, de asemenea, Peter Weingart,
„German Eugenics between Science and Politics”, în Osiris, a doua serie, 5 (1989),
p. 280. 

202
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

legile pentru progresul evolutiv; prin eliminarea celor „inadaptaţi”, care oricum
ar fi dispărut, naziştii erau de părere că doar grăbeau inevitabilul.105
Studiile efectuate de Schafft, Weikart şi alţii demonstrează în mod
irefutabil implicarea profundă a medicilor şi a oamenilor de ştiinţă în selecţii
rasiale, experimente medicale şi alte activităţi criminale.106 Însă atunci când fac
din oamenii de ştiinţă subiectul lor de studiu, istoricii au tendinţa să treacă cu
vederea forţele principale din spatele Holocaustului: Hitler, Himmler şi
Heydrich, precum şi făptaşii de nivel superior şi mediu: Judenberater-ul SS-
ului, intelectualii SD, Einsatzgruppen şi SS din lagăre. Aceşti oameni au recurs
la „metoda Brack” datorită efortului psihologic aferent uciderii în masă cu care
se confruntau Einsatzgruppen. Excepţia – în contrast cu istoriografia lagărelor
naziste – o reprezintă Operaţiunea Reinhard, căreia i se oferă o atenţie
considerabilă, în măsura în care aceasta dezvăluie continuităţile de idei,
personal şi tehnologie ale operaţiunii T4. Numeroşi istorici au tendinţa de a se
lăsa seduşi de afirmaţiile practicienilor ştiinţei rasei, afirmaţii făcute de aceştia
cu scopul de a intra în graţiile celor aflaţi la putere. De asemenea, sunt seduşi şi
de însăşi tehnologia pe care o condamnă, în pofida faptului că este evident că
procesul de ucidere avea loc cu sau fără ajutorul unei tehnologii funcţionale.
Concentrându-se pe medici şi practicieni ai ştiinţei rasei, aceştia exagerează
măsura în care Holocaustul a fost conceput ca procedură „medicală”, sfârşind
astfel prin a-şi contrazice propriile argumente atunci când recunosc – aşa cum o
demonstrează citatele de mai sus – că originea ideii cu caracter de genocid îşi
are cu preponderenţă rădăcinile nu în afirmaţii coroborate ştiinţific privind
genele evreieşti defecte, ci în fanteziile despre puterea mondială evreiască.
Importanţa ideilor rasial-ştiinţifice este mult mai clară în contextul programelor
naziste de sterilizare şi eutanasiere, decât în cel al procesului de luare a
deciziilor ce a culminat cu uciderea sistematică a evreilor din Europa, căci
Holocaustul a fost mai degrabă rezultatul fanteziei rasiale decât al ştiinţei rasei.

105
Weikart, Doctors under Hitler, p. 227. 
106
Despre experimentele medicale, vezi Alfred Pasternak, Inhuman Research: Medical
Experiments in German Concentration Camps (Budapesta: Akadémiai Kiadó, 2006);
Naomi Baumslag, Murderous Medicine: Nazi Doctors, Human Experimentation, and
Typhus (Westport: Praeger, 2005); Paul Weindling, „Genetik und Menschenversuche
in Deutschland, 1940-1950: Hans Nachtsheim, die Kaninchen vom Dahlem und die
Kinder von Bullenhuser Damm” în Rassenforschung, ed. Schmuhl, pp. 245-274; Astrid
Ley şi Marion Maria Ruisinger, eds., Gewissenlos-gewissenhaft: Menchenversuche
im Konzentrationslager (Erlangen: Specht, 2001); Freya Klier, Die Kaninchen von
Ravensbrück: Mediziniche Versuche an Frauen in der NS-Zeit (München: Knauer,
1994),. Vezi de asemenea Y. Michael Barilan, „Medicine Through the Artist’s Eyes:
Before, During, and After the Holocaust”, în Perspectives in Biology and Medicine,
47, 1 (2004), pp. 110-134. 

203
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Însă într-un un anumit aspect a existat o legătură vitală între programul


de eutanasiere şi Holocaust. Aşa cum subliniază Aly, cea mai importantă
legătură, mai semnificativă decât continuităţile în ceea ce priveşte instituţiile şi
personalul

a fost descoperirea făcută de organizatorii săi cum că toate nivelurile admi-


nistraţiei germane, cât şi poporul german în general, au fost dispuşi să accepte
o astfel de procedură. Protestele sau împotrivirile ocazionale au rămas înde-
ajuns de rare încât să permită o politică de stat ce prevedea uciderea în masă a
unor oameni care fuseseră deja marginalizaţi în diverse moduri. Importanţa
Operaţiunii T-4 ca preludiu al camerelor de gazare de la Belzec şi Auschwitz
constă nu atât de mult în dezvoltarea tehnicilor de camuflaj şi ucidere, ci în
succesul ei politic incontestabil – în acceptarea evidentă dar şi tacită, de
majoritatea copleşitoare a sectoarelor de populaţie, a uciderii unor oameni
marginalizaţi şi lipsiţi de apărare. Prin urmare, nu ne surprind deloc concluziile
evidente la care au ajuns conducătorii naţiunii, care şi-au continuat politica de
exterminare, încrezătoare în faptul că germanii aveau să îşi dea acordul tacit cu
privire la această politică.107

Programul de eutanasiere – asemenea Planului Madagascar sau ocupa-


ţiei Poloniei în perioada 1939-1941 – a încurajat dezvoltarea unei mentalităţi cu
caracter de genocid. Istoricii nu reuşesc să se pună de acord dacă „originile
genocidului nazist” ar trebui într-adevăr căutate în programul de eutanasiere,
sau dacă termenul „Holocaust” ar trebui să includă uciderea persoanelor cu
handicap executată în cadrul campaniei. Însă nu există niciun fel de dezacord cu
privire la faptul că „succesul” programului T4 a facilitat implementarea geno-
cidului ulterior, mult mai amplu, al evreilor. Aşa cum subliniază Aly, „având în
vedere că oamenii nu au protestat nici măcar atunci când rudele lor erau ucise,
nu este de mirare că nu s-au opus uciderii evreilor, ţiganilor, ruşilor şi
polonezilor.”108

Rasa şi antisemitismul în viziunea nazistă asupra lumii

După cum am văzut, se obişnuieşte să se afirme că rasismul nazist s-a


dezvoltat dintr-o combinaţie a antisemitismului cu eugenia. Weikart, de
exem+plu, spune că „multe dintre ideile lui Hitler au provenit în cele din urmă

107
Götz Aly, „Medicine Against the Useless”, în Aly, Chroust, şi Pross, Cleansing the
Fatherland, pp. 92-93. În lucrările lui Aly timpurii privind T4-ul putem observa
originile studiilor sale ulterioare privind nazismul ca o „dictatură de bunăstare” şi un
„Gefälligkeitsdiktatur”. 
108
Aly, „Medicine Againt the Useless”, p. 93. 

204
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

de la oameni de ştiinţă şi savanţi respectabili care încercau să înţeleagă


implicaţiile darwinismului în cazul eticii şi al societăţii”.109 Însă, aşa cum ne
aminteşte Massimo Zumbini, această conjunctură nu a fost inevitabilă, ci un
rezultat al unei „,selecţii’ atente” şi al fertilizării încrucişate a ideilor pe tot par-
cursul dezvoltării complexe a antisemitismului şi a eugeniei, proces la care au
contribuit scriitori precum Theodor Fritsch.110 Într-adevăr, Weindling admite cu
uşurinţă că, „spre deosebire de genetica sofisticată a Institutului Kaiser
Wilhelm, biologia rasială a lui Hitler era învechită din punct de vedere ştiinţific
şi mult mai strâns legată de curentele purităţii rasiale mistice germanică şi
nordică”.111 Într-adevăr, aşa cum subliniază Geoff Eley, dacă examinăm
originile völkisch-ului, există riscul ca „o supra-accentuare pe termen lung a sau
o perspectivă profund istorică asupra antisemitismului nazist să blocheze parti-
cularităţile specifice complexe ale experienţei sub cel de-Al Treilea Reich în
sine” şi „să deformeze şi contextele de antisemitism de la începutul secolului al
XIX-lea”.112 Însă istoriografia recentă care subliniază centralitatea fanteziei
rasiale nu reia pur şi simplu lucrările precedente ale lui George Mosse, Fritz
Stern, Norman Cohn sau Joshua Trachtenberg. Cu alte cuvinte, în loc să încerce
să înţeleagă cele întâmplate în contextul unei istorii intelectuale care începe cu
Gobineau şi duce la Hitler (care ar fi la fel de unilaterală ca şi abordarea „de la
Darwin la Hitler”), accentul recent pus pe fantezia rasială încearcă să de-
monstreze modul în care aceste fantezii au făcut parte din contextul imediat în
care s-a constituit cel de-Al Treilea Reich şi în care a atras poporul german. Mai
degrabă decât să îl considere „o teleologie extraordinar de temeinică privind ori-
ginile” sau să presupună că antisemitismul era îndeosebi de obişnuit în
Germania,113 accentul pus pe misticismul rasial în ultimul deceniu îl prezintă nu
doar ca pe un precursor necesar pentru ascensiunea nazismului după 1918, ci
demonstrează felul în care a fost operaţionalizat în contextele specifice de la
sfârşitul anilor ‘20 şi ‘30. Prin urmare, se impune juxtapunerea istoriografiei
ştiinţei rasei cu cea a misticismului rasial.
Istoricul genetician Benno Müller-Hill a scris că „cele mai cunoscute
cărţi germane despre rasă nu au fost scrise de oameni de ştiinţă, ci de autori
lipsiţi de educaţie în domeniul geneticii, cum ar fi psihologul rasial Ludwig

109
Weikart, From Darwin to Hitler, p. 8. 
110
Massimo Ferrari Zumbini, Die Wurzeln des Bösen. Gründerjahre des Antisemitismus:
Von der Bismarckzeit zu Hitler (Frankfurt/M: Vittorio Klostermann, 2003), pp. 403-404. 
111
Weindling, „Understanding Nazi Racism”, p. 73. 
112
Geoff Eley, „What Are the Contexts for German Antisemitism?”, în The Fate of the
European Jews, 1939-1945: Fate or Contingency, ed. Jonathan Frankel (New York:
Oxford University Press, 1997), p. 113. 
113
Eley, „What are the Contexts”, pp. 113-114. 

205
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Clauss şi propagandistul nordic Hand F.K. Günther, printre alţii”.114 Printre


aceşti alţii s-au numărat, în special, Ludwig Klages, Alfred Bäumler şi Ernst
Krieck, teoreticienii mai timpurii precum Gobineau, Houston Stewart
Chamberlain, Julius Langbehn, Paul de Lagarde, Oswald Spengler, inventatorul
„antroposociologiei”, Georges Vacher de Lapouge,115 teoreticienii Geopolitik-
ului, Friedrich Ratzel şi Karl Haushofer, dar şi lideri nazişti cu pretenţii filo-
sofice, precum Rosenberg şi Darré.116 Recent, istoricii, cu precădere cei
intelectuali, şi-au îndreptat din nou atenţia asupra acestor indivizi, reevaluând
contribuţiile lor la nazism prin prisma istoriografiei făptaşilor. Michael Biddiss,
de exemplu, susţine că nazismul s-a format din legătura dintre „recunoaşterea
explicită, chiar dacă nediscriminatorie, a afirmaţiilor ştiinţei (în special în
domeniul biologic)” şi „o dependenţă şi mai evidentă de iraţionalismul crud”.117
Republicarea eseurilor lui Uriel Tal din anii ’70 şi ’80, care în cadrul ideologiei
naziste se concentrau pe mit, ritual şi sacru, le reaminteşte istoricilor că, pentru
a înţelege gândirea rasială nazistă, trebuie luată în considerare baza non-
raţională a scientismului nazist.118 Ar fi chiar eronat să îi percepem pe aceşti
gânditori ca prezentând un front unit; studiile referitoare la Geopolitiker, în
special, au observat dezacordul dintre susţinătorii determinismului rasial şi cei
al determinismului geografic.119 Însă au avut în comun accentul pus pe o ştiinţă
care să le confirme convingerile existente: nevoia de Lebensraum, superioritatea
114
Benno Müeller-Hill, „Reflections of a German Scientists”, în Deadly Medicine, ed.
Kuntz, p. 196. 
115
Michael Biddiss, „Myths of the Blood”, în Patterns of Prejudice, 9, 5 (1975), pp. 11-
19; Biddiss, „History as Destiny: Gobineau, H. S. Chamberlain and Spengler”, în
Transactions of the Royal Historical Society, a şasea serie, 7 (1997), pp. 73-100;
Jennifer Michael Hecht, „Vacher de Lapouge and the Rise of Nazi Science”, în
Journal of the History of Ideas, 61, 2 (2000), pp. 285-304. 
116
Gesine Gerhard, „Breeding Pigs and People for the Third Reich: Richard Walther
Darré’s Agrarian Ideology”, în How Green Were the Nazis?, eds. Brüggemeier, Cioc,
şi Zeller, pp. 129-146; despre Rosenberg, vezi Robert Cecil, The Myth of the Master
Race: Alfred Rosenberg and Nazi Ideology (Londra: B.T. Batsford, 1972); Reinhard
Bollmus, Das Amt Rosenberg und seine Gegner: Studien zum Machtkampf im
nationalsozialistischen Deutschland (Stuttgart: Deutsche Verlagsanstalt, 1970), care a
fost republicată în 2006; Ernst Piper, Alfred Rosenberg: Hitlers Chefideologe
(München: Karl Blessing, 2005). 
117
Biddiss, „History as Destiny”, p. 99. 
118
Uriel Tal, Religion, Politics and Ideology in the Third Reich: Selected Essays
(Londra: Routledge, 2004). 
119
Mark Bassin, „Blood or Soil? The Völkisch Movement, the Nazis, and the Legacy of
Geopolitik” în How Green Were the Nazis?, eds. Brüggemeier, Cioc, şi Zeller, pp.
204-242; Dan Diner, „Knowledge of Expansion: On the Geopolitics of Karl
Haushofer”, în Beyond the Conceivable: Studies on Germany, Nazism, and the
Holocaust (Berkeley: University of California Press, 2000), pp. 26-48. 

206
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

rasei ariene, ameninţarea pe care o reprezentau evreii. Acest lucru, după cum
spune Bassin, „indică foarte clar” că Ernst Haeckel, cel care a conceput studiul
ştiinţific al ecologiei, a fost un susţinător timpuriu al mişcării völkisch. „Rasa”,
explică acesta, „a reprezentat factorul formativ în acest proces [al Volk-ului care
îşi imprimă propriul caracter asupra mediului natural], iar peisajul cultural a
dobândit semnificaţie ca fiind un fel de materializare şi întruchipare vizuală a
unei esenţe rasiale codificate”.120
Klages şi Bäumler sunt cunoscuţi ca susţinători ai „realismului eroic”121,
însă ambii erau consideraţi nişte filosofi formidabili în sine, de către Walter
Benjamin, de exemplu. Aceşti susţinători proeminenţi ai Lebensphilosophie – cu
focus pe Rausch (îmbătare sau extaz) şi pe imbolduri animalice – au fost destul
de diferiţi, Bäumler fiind mai reţinut în metodologie decât Klages, care a dat
frâu mai liber radicalismului estetic „biocentric”.122 Cu toate acestea, Bäumler a
fost mai radical din punct de vedere politic şi a fost desemnat şeful
Departamentului de Ştiinţă din cadrul Centrului de Pedagogie Nazistă, poziţie
care l-a făcut „responsabil cu «nazificarea» lumii academice germane”.123 În
această postură, aşa cum spune Tal, acesta s-a dedicat „atingerii de obiective
iraţionale prin mijloace raţionale”.124
Ernst Krieck, cu toate că mult mai anti-intelectual ca Klages sau
Bäumler, a jucat un rol extrem de important în promovarea „statului complet
educaţional”.125 Acesta ne oferă un exemplu excelent al modului în care ştiinţa a
fost subordonată misticismului rasial nazist:

Sistemul ştiinţific al lui Eugen Fischer, conform căruia, caracteristicile


ereditare ar trebui să fie considerate forţa motrice a istoriei, reprezintă
elementul cheie pentru înţelegerea valorii individului. Şi există oameni de
ştiinţă la nivel mondial care contestă posibilitatea de a dovedi existenţa rasei
din punct de vedere ştiinţific. Cu toate acestea, din învăţăturile lui Chamberlain
şi îndeosebi din cele ale Führer-ului, am aflat că verificarea existenţei rasei, şi
poate chiar cea a existenţei în general, nu necesită instrumente ştiinţifice

120
Bassin, „Blood or Soil?”, p. 206, 229. Despre Haeckel, vezi Daniel Gasman,
Haeckel’s Monism and the Birth of Fascist Ideology (New York: Peter Lang, 1998). 
121
Max Whyte, „The Uses and Abuses of Nietzsche in the Third Reich: Alfred
Baeumler’s „Heroic Realism”, în JCH, 43, 2 (2008), pp. 171-194. Vezi de asemenea
David Pan, „Revisiting the Dialectic of Enlightenment: Alfred Baeumler and the
Nazi Appropiation of Myth”, în New German Critique, 84, (2001), pp. 37-52. 
122
Nitzan Lebovic, „The Beauty and Terror of Lebensphilosophie: Ludwig Klages,
Walter Benjammin, and Alfred Baeumler”, în South Central Review, 23, 1 (2006), pp.
23-39. 
123
Lebovic, „The Beauty”, p. 33. 
124
Tal, Religion, Politics and Ideology, p. 89. 
125
Koonz, The Nazi Conscience, p. 136. 

207
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

artificiale... Adevărul existenţei rasei nu este îndoielnic, deoarece oamenii îl


poartă în inimile, spiritele şi sufletele lor, sau pentru că oamenii vor ca rasa să
devină un adevăr.126

Însă, în afară de misticii rasei, uneori chiar şi oamenii de ştiinţă respectaţi


pe plan internaţional şi-au explicat în termeni diferiţi sprijinul acordat na-
zismului, aşa cum face în cazul acesta, Eugen Fischer:

Rare şi îndeosebi de norocoase sunt ocaziile în care ştiinţa teoretică prosperă


într-o perioadă în care ideologia predominantă o întâmpină, iar descoperirile ei
pot servi numaidecât politica de stat. Studiul eredităţii umane era deja în-
deajuns de matur pentru a putea oferi acest lucru, atunci când, cu ani în urmă,
naţional socialismul reforma nu numai statul, ci şi modul nostru de gândire şi
simţire. Acest lucru nu înseamnă că naţional socialismul avea nevoie de o bază
„ştiinţifică” drept dovadă că avea dreptate; ideologiile se formează prin
experienţă şi lupte practice, mai degrabă decât prin teoretizări ştiinţifice labo-
rioase. Cu toate acestea, rezultatele studiului privind ereditatea umană devin
absolut indispensabile ca bază pentru legile şi reglementările importante create
de noul stat.127

Fischer nu a fost un oportunist, ci a încercat să confere o bază ştiinţifică


solidă cercetărilor privind rasa şi politica rasială încă de dinainte de Primul
Război Mondial; statul nazist l-a ajutat să-şi realizeze ambiţia.128 Aşa cum scria
Aurel Kolnai în studiul său remarcabil din 1938 acând ca temă gândirea nazistă,
The War Against the West, „Dezideratul de puritate rasială aparţine în principal
laturii mistice”.129
Acest misticism al rasei a fost cel mai clar întruchipat de SS. Cu toate
că intelectualii SD-ului îi considerau pe Rosenberg şi pe Darré excentrici peri-
maţi, propria lor „raţionalitate” – care se concentra pe „acţiune” bazată pe sta-
tistici economice şi etnologice – era la fel de fondată pe ipoteze non-raţionale
privind rasa, în special nevoia de a salva Germania prin eliminarea evreilor.

126
Krieck, „Die Intellektuellen und das Dritte Reich”, citat în Tal, Religion, Politics and
Ideology, p. 9. 
127
Fischer, „Erbe als Schicksal”, în Deutsche Allgemeine Zeitung (29 martie 1943), citat
în Müeller-Hill, „Reflections of a German Scientist”, p. 196. 
128
Benoit Massin, „Rasse und Vererbung als Beruf: Die Hauptforschungsrichtungen am
Kaiser-Wilhelm-Institut für Anthropologie, menschliche Erblehre und Eugenik im
Nationalsozialismus”, în Rassenforschung, ed. Schmuhl, pp. 190-244, aici 243. Massin
citează, de asemenea, pasajul lui Fischer citat aici. 
129
Aurel Kolnai, The War Against the West (Londra: Victor Gollancz, 1938), p. 443.
Despre lucrarea lui Kolnai, unul dintre puţinii care îi iau în serios pe gânditorii
nazişti, vezi lucrarea mea Responses to Nazism in Britain, 1933-1939: Before War
and Holocaust (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2003), pp. 26-34. 

208
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

Peter Reichel observă: „Această organizaţie naţional socialistă era cea mai
contradictorie «sinteză de elemente primitive şi foarte moderne». Mai mult ca
orice altă ţară, părea a fi o comunitate a celor aleşi şi extraordinari. S-a creat un
„misticism mai presus de moralitate”. „Oameni de acţiune” atei au propagat şi
organizat „deificarea iraţionalului””.130
Un bun exemplu al celor susţinute de Reichel este descrierea lui Gordon
Horwitz a discursului referitor la bolile de la momentul construirii ghetoului
Łodź. În acest caz putem observa cum ştiinţa raţională se reazemă pe fantezia
rasială non-raţională, precum şi o legătură clară între aceste fantezii rasiale şi
Holocaust. Pentru instituţia medicală germană, faptul că evreii erau purtători de
tifos era o „ipoteză necontestată”. Un ofiţer medical a scris că era necesară in-
tervenţia riguroasă pentru a preveni infestarea restului populaţiei de către evrei:
„În această situaţie, singura măsură igienică ce se arată promiţătoare în com-
baterea epidemiei trebuie să fie evitarea cu orice preţ a oricărui fel de contact cu
evreii, deoarece judecata logică indică faptul că doar astfel putem evita transmi-
terea păduchilor”. Prin urmare, izolarea evreilor avea să etanşeizeze în mod
„ermetic” „toate formele pe care experienţa ştiinţifică le indică drept posibile în
cadrul epidemiei”.131 Planificatorii considerau că, pentru a asigura eficacitatea
situaţiei, trebuia să existe o zonă neutră în jurul ghetoului, trebuia construit un
spital cu personal format exclusiv din medicii ghetoului, medicamentele
trebuiau să fie disponibile în cele patru farmacii ale ghetoului, numărul latri-
nelor trebuia extins, robinete de apă trebuiau instalate la marginea ghetoului, iar
îngroparea morţilor avea să aibă loc în vechiul cimitir evreiesc din ghetou.
Drept rezultat, locuitorii oraşului puteau anticipa „perspectiva bine întemeiată
asupra limitării tifosului exantematic din Łodź la sursă, protejând astfel publicul
larg de răspândirea epidemiei”.132
La prima vedere, am avea de-a face cu o înţelegere ştiinţifică extraor-
dinar de modernă privitoare la răspândirea şi izolarea unei boli, la rolul pădu-
chilor şi la măsurile necesare pentru a limita răspândirea bolii şi pentru a
preveni contactul cu persoanele infectate. Însă întregul proiect – care per
ansamblu se aseamănă cu orice altă încercare de a controla răspândirea unei boli
– se baza pe o ipoteză falsă: afirmaţia că evreii erau principalii purtători ai bolii.
Horwitz scrie: „Totuşi, în ceea ce priveşte propriile ipoteze privind concentrarea
şi răspândirea tuberculozei, autorităţile se confruntau cu necesitatea de a explica

130
Peter Reichel, „Festival and Cult: Masculine and Militaristic Mechanism of National
Socialism”, în Shaping the Superman: Fascist Body as Political Icon-Aryan Fascism,
ed. J. A. Mangan (Londra: Frank Cass, 1999), p. 166. 
131
Wilhelm Hallbauer, „Denkschrift über die Notwendigkeit der Einrichtung eines
Ghettos in Lodsch”, 1 februarie 1940, citat în Gordon J. Horwitz, Ghettostadt: Łodż
and the Making of a Nazi City (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2008), p. 37. 
132
Hallbauer, „Denkschrift”, citat în Horwitz, Ghettostadt, p. 39. 

209
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

anomalia inconvenabilă ridicată prin faptul că ratele locale de infecţie şi


mortalitate ale acestei boli erau de fapt mai scăzute în rândul evreilor decât în
rândul populaţiei ariene”. Pentru a rezolva această problemă, autorităţile au
susţinut că ratele mai scăzute de infecţie din rândul evreilor se datora numărului
mic de muncitori fizici evrei, secţiunea populaţiei care era cel mai des afectată
de această boală.133 Fiind nişte paraziţi bogaţi, aceştia evitaseră pe nedrept
calamitatea bolii. „Nu s-a menţionat”, subliniază Horwitz, „dar de aceea s-a
decis ulterior că era o chestiune ce viza binele comun ca evreii ai căror ocupaţii
şi standarde de viaţă superioare contribuiseră în mod atât de evident la sănătatea
lor mai bună să fie dezrădăcinaţi şi îngrămădiţi într-un ghetou în care condiţiile
semănau mai mult cu cele descrise de planificatori ca fiind favorabile pentru
răspândirea bolii”.134 Cu toate că la prima vedere pare un discurs modern,
ştiinţific şi raţional, care aplică descoperirile medicinii moderne în vederea era-
dicării unei calamităţi sociale cum ar fi tifosul sau tuberculoza, o analiză mai
aprofundată dezvăluie că acest discurs se suprapunea pe o credinţă „non-raţio-
nală” cum că evreii sunt purtători de boli. Prin urmare, discuţia lui Horowitz
privitoare la apariţia ghetoului Łodź rezumă şi evidenţiază locul pe care ştiinţa
rasei îl ocupa în cadrul celui de-Al Treilea Reich: un discurs „ştiinţific”, şi de
multe ori punerea în aplicare a ştiinţei, adiţional unei teorii asupra rasei, care nu
era derivată din ştiinţă, cu toate că utiliza ştiinţa ca justificare.
Adevărul este că naziştii erau motivaţi mai mult de fobii rasiale şi mai
puţin de un „antisemitism raţional”; în mod similar, ipotezele fundamentale ale
practicienilor ştiinţei rasei, mai degrabă decât obiectivitatea ştiinţifică, au fost
cele care au deţinut cel mai important rol în modelarea ideilor acestora. O
comparaţie între Franz Boas, cel mai important antropolog de la începutul se-
colului XX şi „părintele” antropologiei culturale moderne, şi Hans F. K.
Günther dovedeşte acest lucru. Ambii au fost produsul tradiţiei antropologice
germane relativ liberale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care se opunea
evoluţionismului. Ambii au acceptat presupunerile fundamentale ale antro-
pologiei rasiale şi erau de părere că populaţiile moderne erau foarte mixte din
punct de vedere rasial. Cu toate acestea, înainte de Primul Război Mondial,
Boas a dezvoltat o critică nimicitoare la adresa antropologiei rasiale prin
examinările sale ale schimbările formelor capetelor de la o generaţie de
imigranţi italieni în Statele Unite ale Americii la alta, în timp ce Günther a

133
Horwitz, Ghettostadt, pp. 39-40. 
134
Horwitz, Ghettostadt, p. 40. Despre ideea că evreii erau rezistenţi la tuberculoză,
vezi: Mitchell B. Hart, The Healthy Jew: The Symbiosis of Judaism and Modern
Medicine (New York: Cambridge University Press, 2007), cap. 5; Todd Samuel Presner,
Muscular Judaism: The Jewish Body and the Politics of Regeneration (Londra:
Routledge, 2007); Veronika Lipphardt, Biologie der Juden: Jüdische Wissenschafter
über „Rasse” und Vererbung 1900-1935 (Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 2008). 

210
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

devenit unul dintre cei mai infami obsedaţi de rasă din Germania nazistă şi un
favorit al regimului, mulţumită schemelor sale rasiale simple.135
Astfel, discutăm de fapt despre o gândire rasială, motivată nu atât de
mult de raţionalism ştiinţific, cât de misticism obsesiv, frică şi paranoia, „gân-
dire prin sânge”. Prin urmare, Hitler a reorientat politica rasială după 1935,
după ce devenise clar că nu avea să se ajungă la o definiţie ştiinţifică a
„evreimii”: „Din acel moment, stereotipurile culturale privind caracterul
evreiesc au înlocuit trăsăturile fizice în căutarea surselor de evreime, iar povara
dovezilor a trecut de la ştiinţele naturii la ştiinţele sociale şi cele umaniste”.136
Cu toate că unii susţinători, cum ar fi Walter Gross, au continuat să
aprecieze validarea populară a gândirii naziste pe care ştiinţa rasială a adus-o
regimului, a fost evidentă trecerea la un „instinct rasial” mai degrabă decât o
ştiinţă rasială. Hutton este şi mai explicit; în studiul său detaliat – de fapt,
singurul studiu prelungit disponibil – referitor la dezbaterile academice din do-
meniul ştiinţei rasiale naziste, acesta scrie că „nu s-a pus niciodată problema ca
partidul şi autorităţile de stat să îşi cedeze autoritatea supremă, în ceea ce privea
astfel de chestiuni, criteriilor pur ştiinţifice. În orice caz, înşişi savanţii, în ciuda
fanfaronadei lor necontenite, nu puteau oferi răspunsuri coerente sau
convingătoare. Regimul şi-a dat tot mai mult silinţa să separe discuţiile acade-
mice şi ştiinţifice privind rasa de propaganda rasială în sfera publică”.137 Acest
lucru a fost cel mai evident atunci când discuţia trata unitatea rasială a popu-
laţiei germane, când descoperirilor savante nu li se permitea să stea în calea
mesajului rasial transmis de regim. În ceea ce priveşte Holocaustul, Hutton
demonstrează că oamenii de ştiinţă nu pot fi achitaţi de responsabilitate: „Antro-
pologii rasiali au jucat un rol cheie în profilarea populaţiei de către stat, precum
şi în pregătirea evaluărilor rasiale ale indivizilor şi grupurilor.” Însă nu au fost
nici iniţiatorii „soluţiei finale”, nici nu au reprezentat un element central în
prezentarea de către nazism a unităţii esenţiale a Volk-ului german: „Antropo-
logii rasiali îşi demonstraseră utilitatea atunci când declaraseră clar că evreii şi
alte elemente nedorite nu făceau parte din Volk, şi atunci când clarificaseră că
135
Franz Boas, „Changes of Bodily Form of Descendants of Immigrants”, în Race,
Language and Culture (Chicago: University of Chicago Press, 1982 [1940]), pp. 60-
75; Amos Morris-Reich, „Race, Ideas, and Ideals: A Comparison of Franz Boas and
Hans F. K. Günther”, în History of European Ideas, 32, 3 (2006), pp. 313-332; vezi
Julia E. Liss, „Diasporic Identities: The Science and Politics of Race in the Work of
Franz Boas and W.E.B. Du Bois, 1894-1919”, în Cultural Anthropology, 13, 2
(1998), pp. 127-166. O cantitate semnificativă de lucrări a fost scrisă despre Günther;
pentru un punct de plecare folositor, vezi Steinweis, Studying the Jew, pp. 25-41. 
136
Koonz, The Nazi Conscience, p. 197. Vezi de asemenea Allyson D. Polsky, „Blood,
Race, and National Identity: Scientific and Popular Discourses”, în Journal of
Medical Humanities, 23, 3/4 (2002), pp. 171-186. 
137
Hutton, Race and the Third Reich, p. 139. 

211
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Volk-ul nu putea fi definit strict din punct de vedere lingvistic, însă nu deţineau
un răspuns coerent în ceea ce privea definiţia pozitivă a Volk-ului german”.138
Noţiunile anterioare de „rasă nordică” au fost înlocuite de conceptul unificator
şi convenabil de vag de Volk german, care evita analiza academică minuţioasă şi
permitea formarea facilă de ingroups şi outgroups [subl. trad.]. Antropologii
nazişti erau conştienţi, asemenea antropologilor din întreaga lume, că toate
populaţiile erau mixte din punct de vedere rasial, inclusiv germanii; tocmai de
aceea opiniile lor trebuiau neutralizate din punct de vedere politic. Un studiu
privind propaganda rasială nazistă dovedeşte această idee: chiar şi atunci când
majoritatea evreilor ucişi în Holocaust erau deja morţi, maşina de propagandă a
lui Goebbels a continuat să insiste asupra necesităţii de a apăra Germania
împotriva conspiraţiei evreieşti internaţionale.139 Nu este de mirare, prin urmare,
că Müller-Hill, unul dintre istoricii pionieri în domeniul geneticii din timpul
nazismului, conchidea că eugenia a fost „ştiinţa şi religia naziştilor”.140

Concluzie

„Efortul de a renova şi înarma Volkskörper-ul naţional nu era deloc


compatibil cu spiritul modernismului sau cu practica tehnocrată a oamenilor de
ştiinţă”, scrie Fritzsche.141 Prin urmare, nu se pune problema de a disculpa
„modernitatea” sau „ştiinţa”; însă „războiul împotriva evreilor” nazist a pre-
cedat tehnocraţia şi s-a folosit de ea, căci Holocaustul nu a apărut din „spiritul
ştiinţei”. Cel de-Al Treilea Reich a fost un stat rasial, însă unul bazat mai mult
pe misticismul rasial, decât pe ştiinţa rasială. Această afirmaţie ne ajută să
înţelegem ponderea relativă care avea să fie atribuită factorilor „raţionali” din
cadrul Holocaustului; dezbaterea privind „rasa” din cadrul Holocaustului este prin
urmare cazul arhetipal pentru disecţia dezbaterii mai ample referitoare la moder-
nitate. Dacă privim Holocaustul ca pe o politică care provenea din centrul regimului
nazist şi care era nuanţată de interacţiunile centrului cu forţele de ocupaţie –
asemenea istoriografiei dominante având ca temă procesul de luare a deciziilor –
putem observa că, deşi practicienii ştiinţei rasei au deservit cel de-Al Treilea
Reich şi au jucat un rol important în înfiinţarea unui Volksgemeinschaft profilat

138
Hutton, Race and the Third Reich, p. 167. 
139
Herf, The Jewish Enemy. 
140
Benno Müller-Hill, „Eugenics: The Science and Religion of the Nazis”, în When
Biology Went Mad: Bioethics and the Holocaust, ed. Arthur L. Caplan (Totowa:
Humana Press, 1992), pp. 43-52. Vezi, de asemenea, André Mineau, The Making of
the Holocaust: Ideology and Ethics in the System Perspective (Amsterdam: Rodopi,
1999), pp. 81-88. 
141
Peter Fritzsche, „Nazi Modern”, în Modernism/ Modernity, 3, 1 (1996), p. 16. 

212
Ştiinţa rasei – temeiul viziunii naziste asupra lumii?

din punct de vedere rasial, ideile ştiinţifice per se au fost mai valoroase pentru
iniţierea campaniei de eutanasiere decât a „Soluţiei finale a problemei evreieşti”.
Esenţa evaluării istoriografiei ştiinţe rasei din Germania nazistă
realizată în cadrul acestui capitol nu ar trebui să fie interpretată în mod eronat
drept o disculpare a implicării oamenilor de ştiinţă în actele criminale săvârşite
de regim, pe care cei mai mulţi dintre aceştia le-au aprobat cu entuziasm.
Ehrenreich observă că se prea poate ca institutele de cercetare să nu fi repre-
zentat de fapt cadrul originilor Holocaustului, însă numeroşi oamenii de ştiinţă
şi-au justificat poziţia în cel de-Al Treilea Reich susţinând această idee:

Cu toate că Verschuer şi alţii au susţinut politicile anti-evreieşti naziste printr-


un raţionament „ştiinţific” neîntemeiat, în timpul celui de-Al Treilea Reich
aceiaşi oameni de ştiinţă au declamat cu îndrăzneală „necesitatea ştiinţifică”
pentru astfel de măsuri. Prin urmare, chiar dacă majoritatea practicienilor
ştiinţei rasei nu au lucrat în lagărele morţii, aşa cum a fost cazul protejatului lui
Verschuer, Mengele, aceştia au jucat totuşi un rol extrem de important în
implementarea politicilor justificate de către regim.142

Practicienii ştiinţei rasei şi medicii au deţinut un rol proeminent în


elaborarea şi implementarea programelor de sterilizare şi de eutanasiere – care
pot fi înţelese ca „proceduri medicale” mult mai uşor decât Holocaustul – şi au
lucrat împreună cu regimul la evaluarea indivizilor în vederea acordării
„permiselor de arieni” sau pentru a determina potenţialul acestora a de a fi
„regermanizaţi”. Prin urmare, criticii acestora începând cu anii ‘80 au evidenţiat
pe bună dreptate cazul scandalos al doctorilor care au continuat să lucreze după
1945, precum şi cel al instituţiilor care nu au abordat subiectul propriului trecut
brun.143
Cu toate acestea, Holocaustul nu poate fi privit într-un mod nepro-
blematic ca fiind rezultatul ştiinţei rasiale. Majoritatea istoricilor ştiinţei rasei
evaluează la un moment dat presupunerile non-raţionale care au stat la baza ştiin-
ţei şi, mai important, nu ar trebui exagerată importanţa practicienilor ştiinţei rasei
pentru liderii nazişti, cei din urmă fiind cei care au luat de fapt deciziile privitoare
la „soluţia finală”. Regimul nu a avut nevoie de practicienii ştiinţei rasei pe cât
aceştia au avut nevoie de regim. Se pune însă întrebarea dacă Holocaustul ar fi
putut avea loc sau ar fi avut loc fără contribuţia practicienilor ştiinţei rasei.
Din punct de vedere istoriografic, accentul pus pe ştiinţa rasei ar trebui
înţeles ca făcând parte din paradigma mai amplă a „modernităţii” din anii ’80 şi
‘90. S-ar potrivi foarte bine cu perspectiva „modernităţii” dacă am înţelege
142
Ehrenreich, „Otmar von Verschuer”, p. 66. 
143
De exemplu, Michael H. Kater, „The Burden of the Past: Problems of a Modern
Historiography and Medicine in Nazi Germany”, în German Studies Review, 10, 1
(1987), pp. 31-56. 

213
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Holocaustul ca apărând din „spiritul ştiinţei”, care punea accentul pe remedii


tehnologice, raţionalitatea de tip scop-mijloc şi inumanitatea administrată biro-
cratic. Prin urmare, criticile în curs de dezvoltare, cum ar fi cele aparţinându-i
lui Ehrenreich sau lui Hutton, pot fi considerate ca fiind foarte asemănătoare
fenomenului mai amplu al „revenirii ideologiei” şi unei analize mai atente şi
aprofundate a conţinutului şi funcţiei viziunii naziste asupra lumii. Lucrările
acestora nu contestă descoperirile din ultimii douăzeci de ani şi nici nu repre-
zintă o revenire la intenţionalismul naiv; însă confirmă faptul că mai degrabă
liderii nazişti, nu practicienii ştiinţei rasei, au fost cei care au înfiinţat şi imple-
mentat Judenpolitik.
În cele din urmă, care sunt implicaţiile filosofice ale afirmaţiilor lui
Lindenfeld, potrivit cărora non-raţionalul a precedat raţionalul sau „modernul”?
Având în vedere implicarea promptă a oamenilor de ştiinţă în Holocaust, putem
şi ar trebui să continuăm să criticăm tradiţia Iluminismului pentru potenţialul
său de a genera cu rapiditate imbolduri spre o dominaţie totală. Însă, întrucât
Holocaustul nu poate fi explicat exclusiv prin prisma ştiinţei, trebuie să avem în
vedere şi faptul că o astfel de critică nu ar trebui să ducă la o celebrare a iraţio-
nalului, în lipsa căruia aspectele „moderne” ale statului german nu ar fi fost
puse în slujba genocidului. Aşa cum se observă deseori în cazul lui Bauman,
birocraţiile moderne plătesc şomaj şi alocaţii pentru copii, nu sfârşesc toate în
genocid, chiar şi în cazul statelor tehnocrate mai axate pe supraveghere din ziua
de astăzi.144 Mai degrabă, implicaţia este că se cere găsirea unei versiuni mai
bune de Iluminism, una care nu se bazează pe planuri totalizatoare (aceasta fiind
în orice caz o caricatură a gândirii Iluminismului), ci pe o „modestie episte-
mologică”, în cuvintele lui Lindenfeld.145 Sau, aşa cum remarcă Hutton: „În
mod bizar, ideea modernităţii Iluminismului ca fiind „nazistă” reprezintă ima-
ginea în oglindă a ideii Iluminismului ca fiind „evreiesc”, în care naziştii, nu
evreii, sunt percepuţi ca distrugători ai diferenţelor rasiale şi culturale din cadrul
modernităţii”.146 Acest lucru leagă interpretările postmoderne ale istoriei de
tradiţia liberală, prin promovarea varietăţii, pluralităţii şi toleranţei: tocmai
lucrurile pe care politica rasială nazistă a căutat să le eradicheze.

144
Edward Ross Dickinson, „Biopolitics, Fascism, Democracy: Some Reflections on
Our Discourse about „Modernity””, în CEH, 37, 1 (2004), pp. 1-48. 
145
Lindenfeld, „The Prevalence of Irrational Thinking”, p. 385. 
146
Hutton, Race and the Third Reich, p. 16. 

214
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

Capitolul 5

Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

Într-adevăr, ar fi de folos să studiem obiectiv, în detaliu, măsurile


întreprinse de Hitler şi să le demonstrăm burghezilor foarte distinşi,
foarte umanişti, foarte creştini ai secolului XX că, în pofida faptului
că nu conştientizează acest lucru, au în ei un Hitler, că Hitler locuieşte
în ei, că Hitler este demonul lor, că dacă îl ocărăsc, sunt inconsecvenţi
şi că, în esenţă, ceea ce nu îi pot ierta lui Hitler nu este crima în sine,
crima împotriva umanităţii, nu este umilirea umanităţii ca atare, ci
crima împotriva albilor, umilirea albilor şi faptul că acesta a aplicat
Europei proceduri coloniale care până la acea vreme fuseseră
rezervate exclusiv arabilor din Algeria, culilor din India şi negrilor din
Africa.
Aimé Césaire, Discourse on Colonialism1

Introducere

În capitolul anterior, am sugerat faptul că antisemitismul ca viziune


mistică asupra lumii a fost mai probabil cauza Holocaustului, decât ştiinţa rasia-
lă sau „antisemitismul raţional”, cu toate că acesta din urmă cu siguranţă l-a
legiferat şi ajutat într-o măsură semnificativă pe cel dintâi. Însă ar fi un argu-
ment circular să recurgem pur şi simplu la antisemitism ca şi cauză a
Holocaustului. Cusurul argumentului intenţionalist – chiar şi cel al argumentului
intenţionalist „modificat” – este că nu poate explica modul în care antisemi-
tismul, care la urma urmei nu era deloc un atu al Germaniei, a devenit baza
politicii de stat. Pentru a putea găsi răspuns la această întrebare, trebuie să ţinem
cont de punctul comun de vedere a lui Helmut Walser Smith şi Geoff Eley,
potrivit căruia se impune o contextualizare pe termen mai lung. Cunoaştem în
detaliu extraordinar cele întâmplate între toamna anului 1939 şi primăvara
anului 1942, în ceea ce priveşte procesul de luare a deciziilor pentru „Soluţia
finală”. Însă numai o perspectivă ultra-structuralistă care pune totul pe seama

1
Aimé Césaire, Discourse on Colonialism (New York: Monthly Review Press, 1972
[1975]), p. 14. 

215
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

contingenţei s-ar putea mulţumi cu o astfel de explicaţie, în favoarea unei


descrieri a modului în care s-a desfăşurat Holocaustul. Dacă tratăm cu seriozi-
tate argumentul din capitolul anterior privitor la importanţa misticismului rasial,
atunci trebuie să ne întrebăm de unde a provenit antisemitismul mistic în cauză.
La această întrebare s-a răspuns cel mai des făcând referire la istoria
germană a secolului al XIX-lea. Ca urmare a criticii devastatoare aparţinându-le
lui Eley şi Blackbourn, argumentele de tip Sonderweg nu au mai fost de
actualitate. Însă pentru a explica apariţia nazismului, cauzele imediate – precum
Marea criză economică – au în continuare nevoie de contextualizare pe termen
mai lung, dacă se doreşte ca acestea să fie semnificative.2 Dacă nu se exami-
nează similitudinile dintre cele întâmplate în Germania şi cele întâmplate în
Marea Britanie sau Franţa (exemplele folosite în mod clasic ca şi comparaţii în
cadrul dezbaterilor Sonderweg), nu se pot înţelege diferenţele. Similitudinile, aşa
cum am văzut în capitolul 4, se găsesc cu uşurinţă în gândirea rasială, darwi-
nismul social şi eugenia, fenomene care nu sunt nicidecum restrânse la nivelul
Germaniei. Chiar şi antisemitismul violent din timpul Weimar-ului, recent supus
unei anchete istorice, nu diferenţiază Germania de multe alte ţări europene.
Acest accent pus pe istoria naţională germană a fost recent contestat de
o reînnoire a interesului faţă de istoria imperială şi colonială în general şi faţă de
imperiul german de peste ocean în special. Colonizarea germană formală a avut
loc într-o perioadă de timp foarte scurtă, din anii 1880 până în 1919, când
Germania a fost deposedată de coloniile sale prin acordurile semnate după
Primul Război Mondial. Este experienţa colonială germană relevantă în vreun
fel pentru înţelegerea ascensiunii nazismului, sau, mai precis, pentru înţelegerea
Holocaustului? Pentru numeroşi istorici, această întrebare este absurdă din start,
deoarece pentru ei este evident că nexul cauzal care a dat naştere Holocaustului
este dominat de Primul Război Mondial şi efectele ulterioare ale acestuia,
precum şi de crizele din anii interbelici. Însă, în ultimul deceniu, afirmaţia
potrivit căreia colonialismul ne-ar putea spune ceva important despre originile
Holocaustului a inspirat o istoriografie voluminoasă, care în prezent constituie o
provocare analitică majoră pentru explicaţiile consacrate, deoarece extinde
stocul de explicaţii pe termen lung referitoare la Holocaust.
În acest capitol, voi plasa această dezbatere privind colonialismul ger-
man şi Holocaustul în contextul dezbaterii anterioare referitoare la „unicitatea”
Holocaustului. Această dezbatere, al cărei apogeu a fost Historikerstreit-ul vest-

2
David Blackbourn şi Geoff Eley, The Peculiarities of German History: Bourgeois
Society and Politics in Nineteenth-Century Germany (Oxford: Oxford University
Press, 1984); Helmut Walser Smith, The Continuities of German History (Cambridge:
Cambridge University Press, 2008); Walser Smith, „When the Sonderweg Debate Left
Us”, în German Studies Review, 31, 2 (2008), pp. 225-240; vezi, de asemenea,
forumul despre „The Long Nineteenth Century”, în GH, 26, 1 (2008), pp. 72-91. 

216
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

german (dezbaterea istoricilor) de la mijlocul anilor ’80, este informativă pentru


o înţelegere a istoriografiei Holocaustului în măsura în care marchează o schim-
bare în discursul despre genocidul evreilor, aducând cu sine întrebări cu caracter
comparativ: are Holocaustul caracteristici în comun cu teroarea stalinistă? Este
„genocidul” un termen util în înţelegerea Holocaustului? Poate fi Holocaustul
comparat în mod util cu alte cazuri de genocid, cum ar fi colonizarea din
America de Nord sau Australia, distrugerea otomană a armenilor din 1915-1916,
devastarea Cambodgiei de către khmerii roşii din 1975-1979, sau anihilarea
tutsilor din Rwanda din 1994? Încep cu o analiză a dezbaterii referitoare la „uni-
citate”; trec apoi la o examinare a apariţiei domeniului nou al „studiilor despre
genocid” şi explorez felul în care acestea ne ajută să conceptualizăm Holocaustul.
În cele din urmă, îmi îndrept atenţia asupra dezbaterilor curente referitoare la
relaţia dintre colonialism şi Holocaust.
În prezent, numeroşi istorici acceptă faptul că ocupaţia germană a
Europei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a reprezentat o iniţiativă
colonială; modul de tratare a „popoarelor indigene”, cum ar fi ucrainenii şi ruşii,
are multe puncte în comun cu practicile europene de peste ocean. Însă atunci
când vine vorba de înţelegerea genocidului evreilor, numeroşi savanţi se
îndoiesc de faptul că o paradigmă colonială ar fi de folos. Aici discut dacă
modul diferit în care naziştii i-au tratat pe slavi şi pe evrei poate fi apărat din
punct de vedere conceptual, precum şi dacă Holocaustul este unic în proiectul
grandios al naziştilor de remodelare a populaţiilor europene în funcţie de rasă.
Punctul comun al tuturor acestor întrebări este relaţia dintre „rasă” şi „spaţiu”;
cu toate că în cazurile anterioare de genocid colonial acestea au fost strâns
legate, în cazul Holocaustului problema „spaţiului” pare a fi mai puţin
semnificativă, deoarece cucerirea teritoriilor pentru aşezările coloniale germane
necesita înlăturarea unui număr enorm de slavi, dar nu şi de evrei, care erau o
populaţie minoritară (cu toate că în Polonia erau numeroşi). Prin urmare, în ce
fel poate fi Holocaustul privit ca făcând parte dintr-o traiectorie istorică ce
cuprinde practici europene anterioare precum sclavia, colonizarea şi „controlul
imperial al populaţiilor”? Iar în cazul în care există o diferenţă între modul de
tratare a evreilor şi cel de tratare a altor grupuri de populaţie aflate sub control
nazist, înseamnă acest lucru că un „nou Sonderweg” se strecoară în istorio-
grafie, un traseu german special care duce „din Africa la Auschwitz”?

Unicitatea Holocaustului

Noţiunea potrivit căreia Holocaustul este unic datează de multă vreme


în istoriografia referitoare la Holocaust şi, cu precădere, în imaginaţia populară.
În anii ’60 şi ’70, această afirmaţie a jucat rolul important de a contracara

217
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

neatenţia relativă acordată Holocaustului în perioada de după război; până în


anii ’80, devenise un lucru obişnuit, iar istoricii puteau face afirmaţii privind
unicitatea Holocaustului fără să creeze controverse. Atrocitatea încercărilor
naziştilor de a distruge un popor pentru simplul fapt că se născuseră evrei (sau
„evrei” aşa cum erau definiţi aceştia de nazişti, deoarece, evident, mulţi dintre
cei persecutaţi de ei erau creştini, nereligioşi sau nu erau conştienţi de originile
lor evreieşti3) a făcut ca afirmaţia să pară de neobiectat. Elie Wiesel a scris că
„unicitatea fundamentală a constat în planul, intenţia inamicului de a distruge un
popor întreg, până la ultima persoană”.4 Lucy Dawidowicz a scris: „Uciderea
celor şase milioane de evrei se diferenţiază de moartea celorlalte milioane nu
datorită sorţii deosebite pe care victimele individuale au îndurat-o, ci datorită
intenţiei diferenţiale a ucigaşilor şi efectului unic al crimelor”.5 Iar Eberhard
Jäckel, într-un citat celebru ce rezumă argumentul privind unicitatea, a susţinut
că „uciderea naţional-socialistă a evreilor a fost unică deoarece este primul caz
în care o naţiune care dispunea de autoritatea liderului său a decis şi a anunţat că
avea să ucidă cât mai complet cu putinţă un anumit grup de oameni, inclusiv
bătrâni, femei, copii şi sugari şi chiar a pus în practică această decizie, folo-
sindu-se de toate mijloacele puterii guvernamentale de care dispunea”.6 Cu toate
că pentru cei mai mulţi dintre istorici, intenţia nazistă a furnizat temeiuri
suficiente pentru unicitate, unii dintre aceştia au elaborat această afirmaţie,
afirmând că Holocaustul s-ar situa oarecum în afara înţelegerii istorice. Nora
Levin, de exemplu, a afirmat că „Auschwitz-ul a fost de fapt o planetă nouă”;
Gunnar Heinsohn susţine că Holocaustul a reprezentat un „genocid unic într-un
mod unic” în virtutea încercării sale de a distruge doctrinele de bază ale
civilizaţiei iudeo-creştine; iar Stephen Eric Bronner susţine că „niciodată până
atunci sau de atunci, genocidul nu a mai fost lansat împotriva umanităţii însăşi.
Holocaustul este unic datorită dinamicii sale cu caracter de genocid”.7 Alţii

3
James F. Tent, In the Shadow of the Holocaust: Nazi Persecution of Jewish-Christian
Germans (Kansas: University Press of Kansas, 2003). 
4 Jorge Semprun şi Elie Wiesel, Schweigen ist unmöglich (Frankfurt/M: Suhrkamp,
1997), p. 35. 
5
Lucy S. Dawidowicz, The Holocaust and the Historians (Cambridge, MA: Harvard
University Press, 1981), p. 14. 
6
Eberhard Jäckel, „The Impoverished Practice of Insinuation: The Singular Aspect of
National-Socialist Crimes Cannot be Denied”, în Forever in the Shadow of Hitler?
Original Documents of the Historikerstreit, the Controversy Concerning the Singularity
of the Holocaust, eds. James Knowlton şi Truett Cates (Atlantic Highlands: Humanities
Press, 1993), p. 76. 
7
Nora Levin, The Holocaust: The Destruction of European Jewry 1933-1945 (New
York: Thomas Y. Crowell Company, 1968), p. xii; Gunnar Heinsohn, „What Makes
the Holocaust a Uniquely Unique Genocide?”, în JGR, 2, 3 (2000), pp. 411-430;

218
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

chiar au folosit această afirmaţie ca baza unui Verbot, sugerând că punerea sub
semnul întrebării a ideii de unicitate era echivalent cu negarea Holocaustului.8
Prima provocare majoră a argumentului privind unicitatea a venit odată
cu Historikerstreit, atunci când istoricii conservatori, în special Ernst Nolte şi
Michael Stürmer, scriitorul de discursuri al cancelarului Kohl, au început să
argumenteze faptul că sosise timpul ca nazismul şi crimele sale să fie istori-
cizate, asemenea oricărei alte perioade din istorie. Argumentul acestora a fost
susţinut de afirmaţia comparativă potrivit căreia Holocaustul nu era în esenţă
diferit de crimele comise de regimul lui Stalin. În contextul Germaniei de Vest
din perioada respectivă, acest argument a reprezentat în mod evident o încercare
de a restabili un sentiment de identitate naţională germană mai puternic decât
fusese permis în perioada postbelică. Astfel, conservatorii au susţinut compa-
rabilitatea, iar liberalii, cu precădere filosoful Jürgen Habermas a apărat cu
fermitate afirmaţia privind unicitatea. Nolte a scris, într-un mod mai degrabă
scandalos, că „aşa-numita anihilare a evreilor de cel de-Al Treilea Reich a fost o
reacţie sau o reproducere distorsionată [a Gulag-ului], nu un prim act sau un
original”, anunţându-şi foarte clar scopurile şi reuşind să-i ofenseze pe mulţi.9
Argumentul lui Habermas, potrivit căruia stabilitatea şi identitatea Germaniei de
Vest depindea de menţinerea unui sentiment numit de Dirk Moses „republi-
canism de răscumpărare”, care necesita susţinerea unicităţii Holocaustului, a
avut un succes absolut, asemenea argumentului lui Saul Friedländer din celebrul
schimb de replici dintre acesta şi Martin Broszat referitor la istoricizarea
Holocaustului. Însă problema comparativă era acum pe ordinea zilei, chiar dacă
momentan asociată cu o agendă naţionalistă germană.10

Stephen Eric Bronner, „Making Sense of Hell: Three Meditations on the Holocaust”,
în Political Studies, 47, 2 (1999), p. 323. 
8
Deborah E. Lipstadt, Denying the Holocaust: The Growing Assault on Memory and
Truth (Londra: Penguin, 1994), p. 213. 
9
Ernst Nolte, „Between Historical Legend and Revisionism? The Third Reich from the
Perspective of the 1980s”, în Forever in the Shadow of Hitler?, eds. Knowlton şi
Cates, p. 14. 
10
Jürgen Habermas, „A Kind of Settlement of Damages: The Apologetic Tendencies in
German History Writing”, în Forever in the Shadow of Hitler?, eds. Knowlton şi
Cates, pp. 34-44; vezi de asemenea Habermas, The New Conservatism: Cultural
Criticism and the Historians’ Debate (Cambridge: Polity Press, 1989); A, Dirk Moses,
German Intellectuals and the Nazi Past (New York: Cambridge University Press,
2007), cap. 5; Martin Broszat/Saul Friedländer, „A Controversy about the Historicization
of National Socialism”, în New German Critique, 44 (1988), pp. 85-126, şi, pentru o
discuţie, Dan Stone, „Nazi Germany and the Jews and the Future of Holocaust
Historiography”, în Years of Extermination: Saul Friedländer and the Future of
Holocaust Studies, eds. Paul Betts şi Christian Wiese (Londra: Continuum, 2010), pp.
343-357. Pentru analize referitoare la Historikerstreit, vezi Dan Diner, ed., Ist der

219
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

În contextul de după Războiul Rece, problema comparabilităţii a revenit


într-o manieră modificată. În Germania unificată, provocarea unei istoriografii
naţionaliste a fost înlocuită de un interes reînnoit faţă de nazism şi Holocaust,
susţinut de noul val de studii empirice facilitate de deschiderea unor arhive care
nu fuseseră accesibile până la momentul respectiv. Cu precădere în istoriografia
franceză, „totalitarismul” a revenit de actualitate ca instrument analitic, iar cel
de-Al Treilea Reich a fost comparat din nou cu Uniunea Sovietică. Analiza des
apreciată asupra comunismului a lui François Furet, The Passing of an Illusion
(1995), cu toate că acesta nu a întreprins o comparaţie sistematică şi a menţionat
uciderea evreilor doar în treacăt, a inspirat publicarea altor lucrări compara-
tive.11 Numeroşi istorici, în special în Franţa, au observat discrepanţa dintre
presupusa hiper-memorie a Holocaustului şi amnezia în ceea ce priveşte crimele
comuniste.12 Acest tip de argument fusese deja exploatat de către avocatul
Jacques Vergès, care, în apărarea lui Klaus Barbie, a susţinut că acţiunile

Nationalsozialismus Geschichte? Zu Historisierung und Historikerstreit (Frankfurt/M:


Fischer Taschenbuch Verlag, 1987); Geoff Eley, „Nazism, Politics and the Image of
the Past”, în Past and Present, 121 (1988), pp. 171-208; Charles S, Maier, The
Unmasterable Past: History, Holocaust, and German National Identity (Cambridge,
MA: Harvard University Press, 1988); Richard J. Evans, In Hitler’s Shadow: West
German Historians and the Attempt to Escape the Nazi Past (Londra: I.B. Tauris,
1989); Peter Baldwin, ed., Reworking the Past: Hitler, the Holocaust, and the Historians’
Debate (Boston: Beacon Press, 1990); Alfred D. Low, The Third Reich and the
Holocaust in German Historiography: Toward the Historikerstreit of the Mid-1980s
(Boulder: East European Monographs, 1994); Dominick LaCapra, Representing the
Holocaust: History, Theory, Trauma (Ithaca: Cornell University Press, 1994), cap. 2. 
11
François Furet, The Passing of an Illusion: The Idea of Communism in the Twentieth
Century (Chicago: University of Chicago Press, 1999); Ian Kershaw şi Moshe Lewin,
eds., Stalinism and Nazism: Dictatorships in Comparison (Cambridge: Cambridge
University Press, 1997); Achim Siegel, ed., The Totalitarian Paradigm After the End
of Communism: Towards a Theoretical Reassesment (Amsterdam: Rodopi, 1998);
Henry Rousso, ed., Stalinism and Nazism: History and Memory Compared (Lincon:
University of Nebraska Press, 2004); Jörg Baberowski şi Anselm Doering-Manteuffel,
Ordnung durch Terror: Gewaltexzesse und Vernichtung im nationalsozialistischen und
im stalinistischen Imperium (Bonn: Dietz, 2006); Michael Geyer şi Sheila Fitzpatrick,
eds., Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared (Cambridge: Cambridge
University Press, 2009). Vezi discuţiile excelente în Richard Shorten, „François Furet
and Totalitarianism: A Recent Intervention in the Misuse of a Notion”, în Totalitarian
Movements and Political Religions, 3, 1 (2002), pp. 1-34 şi Carolyn J. Dean, „Recent
French Discourses on Stalinism, Nazism and „Exorbitant” Jewish Memory”, în
History & Memory, 18, 1 (2006), pp. 43-85. 
12
Vezi în special Alain Besançon, Le malheur du siécle: sur le communisme, le nazisme
et l’unicitè de la Shoah (Paris: Fayard, 1998), cap. 5, şi Alain Brossat, L’èpreuve du
dèsastre: Le XXe siècle et les camps (Paris: Albin Michel, 1996). 

220
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

naziştilor nu au diferit foarte mult de crimele săvârşite de francezi în Algeria.


Dezbaterea privitoare la The Black Book of Communism a dat naştere unor
discuţii sofisticate – însă şi unor polemici regretabile – referitoare la locul pe
care Holocaustul îl ocupă în istoria şi memoria secolului XX.13 Stéphane
Courtois, editorul The Black Book, în contribuţiile sale, precum şi în alte co-
mentarii, a susţinut faptul că crimele comunismului erau la fel de demne de
atenţie ca cele ale naziştilor, dar „din păcate, există oameni în comunitatea
evreiască care pretind că deţin monopolul asupra crimelor împotriva umanităţii.
Este o mare ruşine. Şi, în numele istoriei, este inacceptabil”.14 Comentariile sale
au dezlănţuit o furtună politică în Franţa, unde comunismul jucase un rol cu
mult mai important decât în Marea Britanie sau Statele Unite. Drept urmare, doi
dintre principalii contribuitori ai cărţii, Nicolas Werth şi Jean-Louis Margolin, s-
au disociat public de poziţia lui Courtois.15
Însă din multe puncte de vedere, argumentele lui Courtois erau nere-
marcabile; problema din contextul francez a fost subtextul însoţitor care insinua
că memoria postbelică a suferinţei fusese monopolizată de către evrei. Prin
urmare, a apărut o nouă dezbatere care a încercat să ia în serios proiectul com-
parativ; la urma urmei, numai prin comparaţie se poate stabili dacă ceva este
unic sau nu. Din păcate, polemicile au reapărut şi a durat ceva vreme până când

13
Helmut Dubiel şi Gabriel Motzkin, eds., The Lesser Evil: Moral Approaches to
Genocide Practices (Londra: Routledge, 2004); Richard Shorten, „Hannah Arendt on
Totalitarianism: Moral Equivalence and Degrees of Evil in Modern Political Violence”
în Hannah Arendt and the Uses of History: Imperialism, Nation, Race and Genocide,
eds. Richard H. King şi Dan Stone (New York: Berghahn, 2007), pp. 173-190. Pentru
o recenzie excelentă a The Black Book, vezi Vladimir Tismaneanu, „Communism and
the Human Condition: Reflections on The Black Book of Communism”, în Human
Rights Review, 2, 2 (2001), pp. 125-134. Tismaneanu observă (p. 131) că lipsa relativă
de atenţie acordată crimelor staliniste nu este rezultatul unui grup care a monopolizat
memoria suferinţei în secolul XX, ci „Comunismul era des privit ca progresiv, anti-
imperialist, şi, cel mai important, anti-fascist”. Această părere este oposul comenta-
riului lui Besançon, în Le malheur du siécle (p. 63), conform căruia „Universalismul,
care, înainte de acapararea puterii, era superioritatea majoră a comunismului asupra
exclusivismului nazist, devine, odată ajuns la putere, o ameninţare universală”. 
14
Stéphane Courtois, „Crimes communistes: le malaise français”, Politique internationale
(1998), p. 372, citat în Shmuel Trigano, The Democratic Ideal and the Shoah: The
Unthought in Political Modernity (Albany: State University of New York Press,
2009), p. 60. 
15
Vezi Martin Malia, „Foreword: The Uses of Atrocity” şi Stéphane Courtois,
„Introduction: The Crimes of Communism” şi „Conclusion: Why?”, în Courtois et al.,
The Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression (Cambridge, MA:
Harvard University Press, 1999), pp. Ix-xx, i-31, şi 727-57. 

221
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

au fost înlocuite de o sobrietate erudită mai cuvenită. Cei mai dedicaţi dintre
noii susţinători ai unicităţii au fost Yehuda Bauer şi Steven T. Katz.
Bauer fusese un susţinător al unicităţii de ceva vreme. În lucrarea sa din
2001, Rethinking the Holocaust, acesta şi-a făcut cunoscute cele mai recente
idei referitoare la această chestiune, susţinând că „ar trebui să facem diferenţa
între intenţia de a distruge un grup într-un context de ucidere în masă selectivă
şi intenţia de a anihila fiecare persoană din grupul respectiv... Aş sugera folo-
sirea termenului de genocid în ceea ce priveşte uciderea «parţială» şi cel de
Holocaust atunci când vorbim despre o distrugere totală”. Consecinţa nefericită
a acestui fapt este că Holocaustul devine „genocid”, însă nu şi „Holocaust”,
având în vedere că distrugerea nu a fost totală.16 În plus, genocidul din Rwanda
pare să ofere de asemenea un exemplu de distrugere totală intenţionată; faptul
că au existat tutsi care trăiau în Burundi nu diferă cu nimic de faptul că unii
evreii trăiau în SUA în timpul Holocaustului: extremiştii hutu şi naziştii ar fi
vizat aceste grupuri dacă acest lucru le-ar fi fost cu putinţă. Primul volum din
studiul de trei volume al lui Katz, The Holocaust in Historical Context, a apărut
în 1994. În acea lucrare, Katz a susţinut că Holocaustul este „unic din punct de
vedere fenomenologic”, afirmaţie care nu are nimic de-a face cu şcoala filo-
sofică de fenomenologie şi aparent însemna doar că Holocaustul a reprezentat
un fenomen unic. Poziţia fundamentală a lui Katz este că „eradicarea fizică
nemediată, intenţionată şi totală a fiecărui bărbat evreu, a fiecărei femei evreice
şi a fiecărui copil evreu este ceea ce defineşte caracterul singular şi specific al
acestui eveniment pe care îl numim Holocaust. Acest imperativ neconstrâns şi
bazat pe ideologie ca fiecare evreu să fie ucis diferenţiază Sho’ah-ul de actele de
violenţă colectivă, etnocid şi ucidere în masă, anterioare şi ulterioare până în
prezent, oricât de inumane.”17 Din păcate, această afirmaţie a reprezentat punctul
de plecare al cercetării lui Katz, nu constatarea sa; erudiţia acestuia a servit, prin
urmare, de la bun început, scopului de a apăra o concluzie preconcepută.
Poziţia lui Katz a fost criticată într-un volum editat din 1996, cu
precădere şi într-un mod cu precădere polemic de către David Stannard, autorul
unei cărţi despre aşezările coloniale din cele două Americi, numite în mod

16
Yehuda Bauer, Rethinking the Holocaust (New Haven: Yale University Press, 2001),
p. 10. Pentru părerile mai timpurii, şi deseori mai sofisticate ale acestuia privind acest
subiect, vezi Bauer, The Holocaust in Historical Perspective (Seattle: University of
Washington Press, 1978); Bauer, „Genocide: Was it the Nazis’ Original Plan?”, în Annals
of the American Academy of Political and Social Science, 450 (1980), pp. 35-45. 
17
Steven T. Katz, The Holocaust in Historical Context, Vol. 1: The Holocaust and Mass
Death Before the Modern Age (New York: Oxford University Press, 1994), p. 10.
Trebuie să ne întrebăm dacă faptul că volumele 2 şi 3 nu au fost publicate este datorat
genocidului din Rwanda, care a avut loc în acelaşi an când lucrarea lui Katz a fost
publicată. 

222
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

sugestiv, American Holocaust. În contribuţia sa la Is the Holocaust Unique?,


Stannard nu numai că l-a acuzat pe Katz că, prin categorisirea Holocaustului ca
unic, ar lua parte la un fel de act de negare a genocidului care se asemăna la
perfecţiune cu strategiile celor care negau Holocaustul, ci a şi susţinut că poziţia
de unicitate era „esenţialmente rasistă şi instigatoare la violenţă”.18 Cu toate
acestea, Stannard şi-a subminat oarecum punctul de vedere când a susţinut în
cartea sa că „distrugerea indienilor din cele două Americi a fost de departe cel
mai masiv act de genocid din istoria lumii”.19 Cel mai cunoscut istoric activist al
genocidului în cele două Americi, Ward Churchill, deturnează de asemenea
Holocaustul unic al lui Katz, aducând în discuţie genocidul unic din America:
„Holocaustul american a fost şi rămâne fără precedent, atât în ceea ce priveşte
magnitudinea sa şi măsura în care obiectivele sale au fost îndeplinite, cât şi în
ceea ce priveşte măsura în care ferocitatea sa a fost susţinută în timp de mai
multe grupuri participante”.20 Acest tip de competiţie pentru statutul de
victimizare supremă nu este doar dizgraţios şi incult, ci este şi dezbinător şi
periculos.21 Memoria nu este un joc cu sumă nulă la care toate grupurile trebuie
să ia parte într-un fel de competiţie darwinistă socială cu un singur câştigător.
Din fericire, aceste polemici par să fi fost lăsate în urmă, cel puţin în
mediul academic, în cadrul căruia este cu mult mai răspândită credinţa că „într-o
luptă competitivă pentru recunoaştere, apariţia memoriei Holocaustului la scară
globală nu a ascuns alte memorii istorice, ci, dimpotrivă, a contribuit la articu-
larea altor istorii”.22 Chiar dacă s-a discutat despre caracterul „fără precedent”
sau „singularitatea” Holocaustului în loc de „unicitatea” sa, de către savanţii

18
David E. Stannard, „Uniqueness as Denial: The Politics of Genocide Scholarhip” în Is
the Holocaust Unique? Perspectives on Comparative Genocide, ed. Alan S.
Rosenbaum (Boulder: Westview Press, 1996), p. 197, 167. 
19
David E. Stannard, American Holocaust: The Conquest of the New World (New York:
Oxford University Press), p. x. 
20
Ward Churchill, A Little Matter of Genocide: Holocaust and Denial in the Americas
1942 to the Present (San Francisco: City Lights Books, 1997), p. 4. 
21
Gavriel D. Rosenfeld, „The Politics of Uniqueness: Reflections on the Recent
Polemical Turn in the Holocaust and Genocide Scholarship”, în HGS, 13, 1 (1999), pp.
28-61; Dan Stone, Constructing the Holocaust: A Study in Historiography (Londra:
Vallentine Mitchell, 2003), cap. 5; Stone, „The Historiography of Genocide: Beyond
„Uniqueness” and Ethnic Competition”, în History, Memory and Mass Atrocity: Essays
on the Holocaust and Genocide (Londra: Vallentine Mitchell, 2006), pp. 236-251; Thomas
W. Simon, „The Holocaust’s Moral „Uniqueness””, în Contemporary Portrayals of
Auschwitz: Philosophical Challanges, eds. Alan Rosenberg, James R. Watson, şi
Detlef Linke (Amherst, NY: Humanity Books, 2000), pp. 83-94. 
22
Michael Rothberg, Multidirectional Memory: Remembering the Holocaust in the Age
of Decolonization (Stanford: Stanford University Press, 2009), p. 6. 

223
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

sensibilizaţi la problemele asociate cu acest din urmă termen,23 dezbaterea s-a


domolit aproape în totalitate, întrucât cercetările empirice privind contextul mai
amplu al politicilor demografice naziste – care considerau uciderea evreilor ca
fiind doar un aspect al planurilor privind populaţia pentru imperiul nazist –
precum şi alte cazuri de genocid – dezvăluind detalii mai mult sau mai puţin
necunoscute – a făcut ca termenii dezbaterii referitoare la unicitate să devină
irelevanţi. Din punct de vedere empiric, cea mai importantă contribuţie adusă
înfrângerii caracterului neplăcut al dezbaterii referitoare la unicitate a repre-
zentat-o ceea ce am putea numi „studiile noilor populaţii”. În cadrul acestora,
Holocaustul este istoricizat nu numai în contextul stalinismului, ci şi în cel al
epurării etnice şi al războiului din prima jumătate a secolului XX din întreaga
Europă, precum şi în cel al planurilor naziste privind reorganizarea demografică
postbelică. Acestea din urmă sunt dezvăluite mai ales în Planul general pentru
Răsărit (GPO, Generalplan Ost) care – în planurile gândite între 1941 şi 1942
de experţii în rasă Konrad Meyer-Hetling din RKFDV şi Erhard Wetzel din
cadrul Ministerului Reich-ului pentru teritoriile ocupate din Est – preconiza
uciderea a „zig Million Menschen” (x milioane de oameni), de obicei estimaţi la
aproximativ 30-45 de milioane de slavi care urmau să fie anihilaţi fără milă
pentru a face loc la 10 milioane de colonişti germani.24 Benjamin Lieberman,
Cathie Carmichael, Donald Bloxham şi Tim Snyder au venit cu studii detaliate
privind prevalenţa violenţei cu caracter de genocid din Europa de după Primul
Război Mondial, nu cu scopul de a „relativiza” Holocaustul (temerea anti-
comparativiştilor), ci cu intenţia istoricului serios de a stabili discontinuităţi şi
similitudini.25 Partea mai polemică a acestei dezbateri se concentrează pe

23
De exemplu, Bob Brecher, „Understanding the Holocaust: The Uniqueness Debate”,
în Radical Philosophy, 96 (1999), pp. 17-28; Jean-Michel Chaumont, La concurrence
des victimes: Génocide, identité, reconnaissance (Paris: La Découverte, 2002);
Trigano, The Democratic Ideal and the Shoah. 
24
Götz Aly, „Final Solution”: Nazi Population Policy and the Murder of the European
Jews (Londra: Arnold, 1999); Wolfgang Benz, „Der Generalplan Ost: Zur
Germanisierungspolitik der NS-Regimes in den besetzen Ostgebieten 1939-1945”, în
Die Vertreibung der Deutschen aus dem Osten: Ursachen, Ereignisse, Folgen, ed.
Benz (Frankfurt/M: Suhrkamp Taschenbuch Verlag, 1995), pp. 45-57; Czeslaw
Madajczyk, ed., Vom Generalplan Ost zum Generalsiedlungsplan (München: Saur,
1994); Bruno Wasser, Himmlers Raumplanung im Osten: Der Generalplan Ost in
Polen 1940-1944 (Basel: Birkhäuser, 1993); Mechtild Rössler şi Sabine Schleiemacher,
eds., Der „Generalplan Ost”: Hauptlinien der nationalsozialistischen Planungs- und
Vernichtungspolitik (Belin: Akademie. 1993); Mechtild Rössler, „Applied Geography
and Area Research in Nazi Society: Central Place Theory and Planning, 1933 to
1945”, în Environment and Planning D: Society and Space, 7, 4 (1989), pp. 419-431. 
25
Benjamin Lieberman, Terrible Fate: Ethnic Cleansing in the Making of Modern
Europe (Chicago: Ivan R. Dee, 2006); Cathie Carmichael, Genocide Before the

224
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

afirmaţiile potrivit cărora ucrainenii au suferit genocid ca rezultat al foametei


impuse în mod deliberat în timpul „Holodomor-ului”, şi pe afirmaţiile est euro-
pene post-comuniste referitoare la martiriul din timpul comunismului, care tind
adesea spre o respingere a liberalismului şi o intensificare a antisemitismului.26
Astfel, întrebările comparative – şi dezbaterile privind etica comparaţiilor – nu au
dispărut câtuşi de puţin şi nici nu ar trebui să dispară, având în vedere că întreaga
istorie este istorie comparativă, în mod explicit sau nu. Însă ideea că
Holocaustul este unic a fost înlocuită de examinări savante detaliate privind
istoria genocidului, în cadrul cărora Holocaustul nu este nici individualizat în
raport cu tendinţele mai cuprinzătoare din istoria lumii, nici redus la acestea.

Studiile despre genocid şi istoriografia Holocaustului

Cu toate că termenul de „genocid” a fost inventat în 1944 de avocatul


evreu polonez Raphael Lemkin, iar apoi adoptat în cadrul Convenţiei Naţiunilor
Unite pentru prevenirea şi pedepsirea crimelor de genocid (UNGC) din 1948,
studiile erudite privind acest fenomen, cu puţine excepţii, au început să apară
abia câteva decenii mai târziu.27 În cele ce urmează, nu doresc nici să prezint o
istorie comprehensivă a conceptului de genocid, nici să analizez „studiile despre
genocid” ca disciplină în detaliu; ci mai degrabă, scopul meu este de a evidenţia
modul în care apariţia studiilor despre genocid a fost influenţată de expansiunea
extraordinară a istoriografiei referitoare la Holocaust şi să evaluez măsura în
care studiile despre genocid contribuie cu modalităţi de a explica Holocaustul
din punct de vedere istoric, care nu pot fi obţinute din celelalte cadre explicative
examinate în această lucrare. Deseori, istoriografia Holocaustului şi studiul
genocidului au fost demersuri individuale; în ultimul deceniu, această situaţie a
început – cel puţin într-o mică măsură – să se schimbe.28

Holocaust (New Haven: Yale University Press, 2009); Donald Bloxham, The Final
Solution: A Genocide (Oxford: Oxford University Press, 2009); Tim Snyder,
Bloodlands (New York: Basic Books, 2010). Vezi de asemenea Norman M. Naimark,
Fires of Hatred: Ethnic Cleansing in Twentieth-Century Europe (Cambridge, MA:
Harvard University Press, 2002). 
26
Nicolas Werth, „The Crimes of the Stalin Regime: Outline for an Inventory and
Classification”, în HG, pp. 400-405; Florin Lobonţ, „Antisemitism and Holocaust
Denial in Post-Communist Eastern Europe”, în HH, pp. 440-468; Vladimir Tismaneanu,
Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe
(Princeton: Princeton University Press, 1998). 
27
Raphael Lemkin, Axis Rule in Occupied Europe: Laws of Occupation, Analysis of
Government, Proposals for Redress (Washington, DC: Carnegie Endowment for
International Peace, 1944), în special prefaţa şi cap. 9. 
28
Vezi A. Dirk Moses, „The Holocaust and Genocide”, în HH, pp. 533-55. 

225
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

La începutul anilor ’80, un număr tot mai mare de cărturari, cu precă-


dere oamenii de ştiinţă politică, deveneau interesaţi de genocid. În cadrul acestei
paradigme a ştiinţei politice, cea mai mare parte a atenţiei era dedicată în-
tocmirii tipologiilor de genocid (de exemplu, „de dezvoltare”, „punitiv” sau
„ideologic”) şi dezvoltării de mijloace de prevenire a genocidului. „Pionierii”
autointitulaţi „ai studiului despre genocid” erau un grup oarecum marginal,
având în vedere că în proiectul de studii privind genocidul există implicit ideea
că Holocaustul este numai unul dintre cazurile de genocid şi, prin urmare, poate
fi supus comparaţiei şi este disponibil pentru uzul academic ca element de
construcţie pentru o teorie generală privind genocidul.29 Cu toate acestea, munca
lor a menţinut viu un element comparativ în discuţiile dintre cercetători,
altminteri rar în istoriografia referitoare la Holocaust.
Paradigma timpurie a ştiinţei politice a jucat un rol important în atra-
gerea atenţiei asupra termenului lui Lemkin, în special în mediul academic şi în
cercurile activiste. Însă aceasta se îndepărta în mod substanţial atât de conceptul
iniţial al lui Lemkin, cât şi de definiţia de genocid consacrată în cadrul UNGC.
Spre deosebire de Lemkin, UNGC a eliminat (cel puţin în mod explicit) noţiu-
nea de „genocid cultural”, întrucât delegaţii UN erau de părere că distrugerea
artefactelor culturale şi a caracteristicilor unui popor se încadra într-un ordin de
persecuţie diferit de cel care viza biologia unui popor. Cu toate acestea, definiţia
care a devenit baza dreptului internaţional continuă să fie criticată pentru că este

29
Printre studiile importante în această paradigmă (fireşte, toate sunt diferite şi sunt
conştient de problemele cauzate de „înghesuirea” lor în acest fel) se numără: Leo
Kuper, Genocide: Its Political Use in the Twentieth Century ( Londra: Penguin, 1981);
Helen Fein, Genocide: A Sociological Perspective (Londra: Sage, 1993); Frank Chalk
şi Kurt Jonassohn, eds., The History and Sociology of Genocide: Analyses and Case
Studies (New Haven: Yale University Press, 1990); Israel W. Charny, How Can We
Commit the Unthinkable? Genocide: The Human Cancer (New York: Hearst Books,
1982); Robert Melson, Revolution and Genocide: On the Origins of the Armenian
Genocide and the Holocaust (Chicago: University of Chicago Press, 1992); George J.
Andreopoulos, ed., Genocide: Conceptual and Historical Dimensions (Philadelphia:
University of Pennsylvania Press, 1994); Isidor Wallimann şi Michael N. Dobkowski,
eds., Genocide and the Modern Age: Etiology and Case Studies of Mass Death
(Westport: Greenwood Press, 1987). Vezi Samuel Totten şi Steven L. Jacobs, eds.,
Pioneers of Genocide Studies: Confronting Mass Death in the Century of Genocide
(New Brunswick: Transaction, 2002) şi, mai recent, Samuel Totten şi Paul R. Bartrop,
eds., The Genocide Studies Reader (New York: Routledge, 2009). Toate acestea au
fost precedate de lucrarea care încă inspiră Gil Elliot, Twentieth Century Book of the
Dead (Londra: Allen Lane The Penguin Press, 1972). Pentru discuţii, vezi Ann
Curthoys şi John Docker, „Defining Genocide”, Anton Weiss-Wendt, „Problems in
Comparative Genocide Scholarship” şi David Moshman, „Conceptions of Genocide
and Perceptions of History”, în HG, pp. 9-41, 42-70, şi 71-92. 

226
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

deopotrivă prea limitată şi prea cuprinzătoare. Articolul II din UNGC defineşte


genocidul după cum urmează:

oricare dintre următoarele acte, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate


sau parţial, un grup naţional, rasial sau religios, după cum urmează:

1. Uciderea membrilor grupului;


2. Vătămarea corporală sau mentală gravă a membrilor grupului;
3. Deteriorarea deliberată a condiţiilor de viaţă ale grupului, cu scopul
distrugerii fizice a acestuia în totalitate sau parţial;
4. Impunerea de măsuri care previn natalitatea în cadrul grupului;
5. Transferarea forţată a copiilor din acel grup într-un alt grup.

Omiterea grupurilor politice poate fi parţial explicată de contextul Războiului


Rece în cadrul căruia a fost redactată convenţia, însă aceasta se datorează într-o
măsură mai mare faptului că cele patru grupuri menţionate erau în mod evident
considerate imuabile, conform unei presupuneri care face UNGC să pară foarte
demodată. Autorii convenţiei au presupus că oamenii îşi pot alege apartenenţa
politică, însă nu şi etnia sau religia. S-ar părea că acestea reprezintă repere fixe
ale identităţii. Încheiem aici discuţia despre caracterul ei îngust. Însă UNGC
este şi excesiv de cuprinzătoare. Cu siguranţă că, din punct de vedere legal,
„intenţia” este termenul cheie în cazul acesta, însă cine poate determina în ce
anume constă vizarea unui grup „ca atare”? În ce măsură trebuie vizată o
„parte” a unui grup pentru ca persecuţia „în parte” a unui grup să fie considerată
genocid, în comparaţie cu oricare alt caz de abuz al drepturilor omului? Aceste
chestiuni rămân disputate, cu toate că, începând cu primele cazuri audiate de
Tribunalele Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda, precum şi
de Curtea Penală Internaţională, dreptul internaţional referitor la genocid s-a
dezvoltat cu rapiditate, oferind în prezent o serie de jurisprudenţe care
furnizează precedente şi hotărâri ce pot sta la baza unei oarecare clarităţi.30
„Pionierii studiului genocidului” proveneau în mare dintr-o tradiţie a
ştiinţei sociale liberale nord-americane, care privea genocidul ca pe o politică de
stat (de obicei, un stat totalitar31) şi considera intenţia ca fiind cel mai important
aspect. O mare parte a muncii acestora a fost dedicată prevenirii genocidului,
deseori cu o impresie exagerată despre lucrurile care puteau fi realizate. Aceştia
erau de părere că articolul IIa (uciderea oamenilor) era sinonim cu genocidul şi
au omis celelalte mijloace prin care genocidul poate fi comis în conformitate cu

30
William A. Schabas, Genocide in International Law: The Crime of Crimes
(Cambridge: Cambrige University Press, 2000). 
31
Irving Louis Horowitz, Taking Lives: Genocide and State Power, a patra ediţie (New
Brunswick: Transation Books, 1997). 

227
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

UNGC (de altfel, în conformitate şi cu definiţia populară din dicţionar).32 Em-


piric vorbind, în secolul XX, genocidul a fost o crimă de stat – lucru cu sigu-
ranţă adevărat în cazul Holocaustului, deoarece, în pofida colaborării ample a
grupurilor şi indivizilor din întreaga Europă la uciderea evreilor, această cola-
borare a fost încurajată în cadrul unei campanii cu caracter de genocid orga-
nizată de stat. Cu toate acestea, în UNGC nu se menţionează că genocidul
trebuie să fie neapărat o crimă de stat. Iar în ceea ce priveşte problema intenţiei
– chiar dacă este obligatorie în tribunale – aceasta poate fi înţeleasă în mod
flexibil de către istorici. În urmă cu peste douăzeci de ani, Tony Barta susţinea
că istoricii nu ar trebui să urmeze exemplul oamenilor de ştiinţă politică, ce se
mulţumeau cu tipologiile statice de genocid, ci că ar trebui să explice felul în
care dinamicele cu caracter de genocid se desfăşurau în timp ce aveau loc; cică
nu ar fi istoric să presupunem că un lider sau un regim s-ar putea decide brusc,
într-o bună zi, să comită genocid şi, din fericire pentru viitorul savant, să lase în
urmă dovezi scrise ale acestui fapt. Barta a sugerat că istoricii ar putea căuta
dovezi ce nu ar putea fi neapărat folosite într-un proces, deoarece istoricii şi
avocaţii nu practică aceeaşi meserie. Intenţia, spune Dirk Moses, poate fi
„construită prin acţiune”. Istoricii trebuie să înţeleagă „relaţiile de distrugere”,
nu să caute documente incriminatoare. Genocidul este un proces dinamic în curs
de desfăşurare, nu un act individual.33
Putem observa validitatea afirmaţiei lui Barta studiind istoriografia
Holocaustului. Scopul erudiţiei privind procesul de luare a deciziilor este de a
demonstra că genocidul s-a desfăşurat ca un proces şi de a înţelege caracterul
acestui proces. Acesta este un domeniu cheie în cadrul căruia istoriografia

32
Chalk şi Jonassohn, de exemplu (History and Sociology, p. 23) au definit genocidul
ca pe „o formă a unei ucideri în masă unilaterale în care statul sau alte autorităţi
intenţionează să distrugă un grup, aşa cum grupul şi membrii din acesta sunt definiţi
de către făptaşi”. 
33
Tony Barta, „Relations of Genocide: Land and the Lives in the Colonization of
Australia”, în Genocide and the Modern Age, eds. Wallimann şi Dobkowski, pp. 237-
51. Reflecţiile lui Barta despre cum aceia care înţeleg genocidul ca pe o „politică
explicită” fie i-au respins (sau, mai des) ignorat lucrările, pot fi găsite în Barta,
„Decent Disposal: Australian Historians and the Recovery of Genocide”, în HG, pp.
296-322. Despre „construirea intenţiei prin acşiune”, vezi A. Dirk Moses, „An
Antipodean Genocide? The Origins of the Genocidal Moment in the Colonization of
Australia”, în JGR, 2, 1 (2000), pp. 89-106; Moses, „Conceptual Blockages and
Definitional Dilemmas in the „Racial Century”: Genocides of Indigenous People and
the Holocaust”, Patterns of Prejudice, 36, 2 (2002), pp. 7-36; Moses, „Genocide and
Settler Society in Australian History” în Genocide and Settler Society: Frontier Violence
and Stolen Indigenous Children in Australian History, ed. Moses (New York:
Berghahn, 2004), în special pp. 28-35. 

228
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

referitoare la Holocaust a influenţat în bine studiile despre genocid. O mai bună


conştientizare a istoricităţii se află acum în centrul studiului genocidului.
De exemplu, în studiul său privind genocidul armean, Donald Bloxham
insistă să sublinieze faptul că nu a existat nicio decizie din partea autorităţilor
otomane de a-i ucide pe armeni, descoperire care face genocidul mai dificil de
înţeles, însă care oferă o prezentare mai corectă din punct de vedere istoric a pro-
cesului de luare a deciziilor. Bloxham împrumută termenul lui Hans Mommsen,
„radicalizare cumulativă”, pentru a demonstra că genocidul armean, „a apărut
dintr-o serie de măsuri regionale mai limitate” şi s-a dezvoltat „într-o politică
cristalizată de ucidere pe cuprinsul unui întreg imperiu şi moarte prin epuizare”
numai la începutul verii anului 1915.34 Bloxham observă existenţa presiunii
venite din partea anumitor cercuri din cadrul regimului Comitetului unităţii şi
progresului (CUP) – cunoscut mai bine sub numele de „Junii turci” – pentru
măsuri extreme, însă le consideră mai puţin dovezi ale unui „plan” şi mai mult
ale unei „căutări continue ale unei o «soluţii» de amploarea corectă şi cu
ca+racter adecvat”.35 Conectându-şi în mod explicit cercetările privind
genocidul armean la dezbaterile istoriografice despre Holocaustul, Bloxham
scrie că „este foarte puţin probabil ca liderii CUP să fi elaborat instantaneu un
şablon exact al modalităţii în care planul lor inerent criminal avea să se deruleze
în imperiu”, afirmaţie pe care acesta o consideră dovedită de „caracterul con-
tinuu, mai degrabă improvizat, al întregului proces de distrugere”.36 Aşa cum
era de aşteptat, acesta încheie cu afirmaţia potrivit căreia studiul genocidului
poate beneficia de pe urma observaţiilor mai sofisticate ale istoriografiei
referitoare la Holocaust: „O parte din problema interpretării constă în faptul că
«genocidul» este un termen mai mult legal decât istoric, conceput mai degrabă
pentru hotărârile ex post facto din sălile de judecată, decât pentru încercarea
istoricului de a înţelege evenimentele pe măsură ce acestea evoluează – adică în
afara situaţiilor fără caracter de genocid sau latent criminale”.37 În prezent există
relatări similare referitoare la genocidul cambodgian, la cel al populaţiei herero

34
Donald Bloxham, „The Armenian Genocide of 1915-1916: Cumulative Radicalization
and the Development of a Destruction Policy”, în Past and Present, 181 (2003), p. 143. 
35
Bloxham, „The Armenian Genocide”, p. 176. 
36
Bloxham, „The Armenian Genocide”, pp. 181-182. 
37
Bloxham, „The Armenian Genocide”, p. 189. Pentru mai multe detalii, vezi Bloxham,
The Great Game of Genocide: Imperialism, Nationalism and the Destruction of the
Ottoman Armenians (Oxford: Oxford University Press, 2005). Vezi, de asemenea,
Mark Levene, „Creating a Modern „Zone of Genocide”: The Impact of Nation- and
State-Formation on Eastern Anatolia, 1878-1923”, HGS, 12, 3 (1998), pp. 393-433. 

229
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

din Africa germană de Sud-Vest şi, cel mai impresionant, având în vedere desfă-
şurarea sa recentă, la cel din Rwanda.38
Această conştientizare sporită a istoriei – a genocidului ca un proces, nu
ca un eveniment sau o decizie singulară – a mers mână în mână cu dezvoltarea
continuă a studiilor comparative despre genocid şi, cel mai important, cu
încercarea de a merge dincolo de comparaţii, pentru a produce o teorie generală
a genocidului. Compararea genocidelor a făcut mereu parte, aşa cum am văzut,
din proiectul studiilor privind genocidul; însă lucrări de sinteză recente au
început să ia în considerare criticile şcolii „liberale” şi, în lumina încheierii
Războiului Rece, a violenţei din Iugoslavia, Rwanda şi Sudan (Darfur) şi a
înfiinţării Curţii Penale Internaţionale, literatura referitoare la genocid în general
s-a extins în mod considerabil. În ultimii ani, lucrări ale lui Ben Kiernan,
Michael Mann, Benjamin Valentino, Eric Weitz şi Manus Midlarsky, printre
alţii, au contribuit la insuflarea de forţe noi studiilor comparative referitoare la
genocid.39 Savanţii şi-au îndreptat tot mai mult atenţia asupra cazurilor puţin

38
Pentru cele mai importante exemple din voluminoasa literatura din domeniu, vezi Ben
Kiernan, The Pol Pot Regime: Race, Power, and Genocide in Cambodia under the
Khmer Rouge, 1975-79 (New Haven: Yale University Press, 1996); David P. Chandler,
The Tragedy of Cambodian History: Politics, War, and Revolution since 1945 (New
Haven: Yale University Press, 1991); Edward Kissi, Revolution and Genocide in
Ethiopia and Cambodia: A Comparative Study of Socialist Ethiopia and Democratic
Kampuchea (Lanham: Lexington Books, 2006); Alexander Laban Hinton, Why Did
They Kill? Cambodia in the Shadow of Genocide (Berkeley: University of California
Press, 2005); Mahmood Mamdani, When Victims Become Killers: Colonialism,
Nativism, and the Genocide in Rwanda (Princeton: Princeton University Press, 2001);
Scott Straus, The Order of Genocide: Race, Power, and War in Rwanda (Ithaca:
Cornell University Press, 2006); Lee Ann Fujii, Killing Neighbors: Webs of Violence
in Rwanda (Ithaca: Cornell University Press, 2009). Pentru ghiduri pentru
istoriografie, vezi Jürgen Zimmerer, „Colonial Genocide: The Herero and Nama War
(1904-8) in German South West Africa and Its Significance”, Ben Kiernan,
„Documentation Delayed, Justice Denied: The Historiography of the Cambodian
Genocide”, şi Scott Straus, „The Historiography of the Rwandan Genocide”, în HG,
pp. 323-43, 468-86, şi 517-42. 
39
Ben Kiernan, Blood and Soil: A World History of Genocide and Extermination from
Sparta to Darfur (New Haven: Yale University Press, 2007); Manus I. Midlarsky, The
Killing Trap: Genocide in the Twentieth Century (Cambridge: Cambridge University
Press, 2005); Michael Mann, The Dark Side of Democracy: Explaining Ethnic
Cleansing (Cambridge: Cambridge University Press, 2005); Benjamin A. Valentino,
Final Solutions: Mass Killing and Genocide in the 20th Century (Ithaca: Cornell
University Press, 2004); Eric D . Weitz, A Century of Genocide: Utopias of Race and
Nation (Princeton: Princeton University Press, 2003); Robert Gellately şi Ben
Kiernan, eds., The Specter of Genocide: Mass Murder in Historical Perspective
(Cambridge: Cambridge University Press, 2003); Steven L. B. Jensen, ed., Genocides:

230
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

cunoscute şi au extins repertoriul de cazuri de genocid „subaltern”, sau au iniţiat


aplicarea altor instrumente disciplinare în acest domeniu, dintre care cele mai
importante sunt antropologia şi psihologia socială.40 Şi mai demnă de remarcat
este încercarea de a depăşi studiul comparativ şi de a produce o teorie a geno-
cidului per se, după cum se observă în lucrările lui Martin Shaw, Jacques Semelin
şi, mai ales, Mark Levene. Conform acestuia din urmă, genocidul este un produs
al unui sistem mondial în cadrul căruia statele-naţiune sunt asmuţite unul împo-
triva altuia într-o luptă darwinistă pentru resurse şi putere, şi în cadrul căruia
statele mai slabe recurg la metode disperate pentru a le „ajunge din urmă” pe
cele mai puternice.41
Statutul Holocaustului în cadrul acestor istorii şi teorii generale ale
genocidului este oarecum problematic. Pe de o parte, interesul faţă de Holocaust
a oferit multor savanţi şansa de a studia genocidul la modul mai general; pe de
altă parte, Holocaustul nu este un „tip ideal” sau un etalon foarte folositor în

Cases, Comparisons, and Contemporary Debates (Copenhagen: Danish Center for


Holocaust and Genocide Studies, 2003). Pentru o discuţie ajutătoare, vezi Scott Straus,
„Second-Generation Comparative Research on Genocide”, în World Politics, 59, 3
(2007), pp. 476-501. Straus scoate în evidenţă absenţa unui consens asupra a ceea ce
constituie genocid şi tendinţa continuă de a izola genocidul ca fenomen de studiul
violenţei în general. Unul dintre neajunsurile studiilor despre genocid este prin urmare
inabilitatea de a explica cum o situaţie violentă capată caracter de genocid. Aici,
exemplul istoriografiei prinvind Holocaustul este din nou instructiv. 
40
Nicholas A. Robins şi Adam Jones, eds., Genocides by the Oppressed: Subaltern
Genocide in Threory and Practice (Bloomington: Indiana University Press, 2009);
Alexander Laban Hinton, ed., Annihilating Difference: The Anthropology of Genocide
(Berkeley: University of California Press, 2002); Hinton, ed., Genocide: An
Anthropological Reader (Oxford: Blackwell, 2002); Hinton şi Kevin Lewis O’Neill,
eds., Genocide: Truth, Memory, and Representation (Durham: Duke University Press,
2009); Christopher C. Taylor, Sacrifice as Terror: The Rwandan Genocide of 1944
(Oxford: Berg, 1999); Victoria Sanford, Buried Secrets: Truth and Human Rights in
Guatemala (New York: Palgrave Macmillan, 2003); John Docker, The Origins of
Violence: Religion, History and Genocide (Londra: Pluto Press, 2008); James Waller,
Becoming Evil: How Ordinary People Commit Genocide and Mass Killing (New
York: Oxford University Press, 2002); Harald Welzer, Täter: wie aus ganz normalen
Menschen Massenmörder werden (Frankfurt/M: S. Fischer, 2005); Philip Zimbardo,
The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil (New York: Random
House, 2007); Steven K. Baum, The Psychology of Genocide: Perpetrators, Bystanders,
and Rescuers (Cambridge: Cambridge University Press, 2008). 
41
Martin Shaw, What is Genocide? (Cambridge: Polity Press, 2007); Jacques Semelin,
Purify and Destroy: The Political Uses of Massacre and Genocide (Londra: Hurst and
Company, 2007); Mark Levene, Genocide in the Age of the Nation State, Vol. 1: The
Meaning of Genocide şi Vol. 2: The Rise of the West and the Coming of Genocide
(Londra: I. B. Tauris, 2005). 

231
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

ceea ce priveşte genocidul, având în vedere întinderea lui geografică vastă,


precum şi caracterul procesului de ucidere, adică utilizarea camerelor de gazare.
Totuşi, aceste diferenţe nu constituie fundamente ale unei noi teze a „unicităţii”;
în primul rând, rolul statului, birocraţiei şi tehnologiei şi, cel mai important, al
unei intenţii anihilatoare este evident în alte cazuri, cu precădere în cazul geno-
cidului armean, cambodgian şi al celui din Rwanda; iar în al doilea rând, am
văzut deja că noţiunea de Holocaust ca genocid „industrial” sau „linie de pro-
ducţie” este doar parţial adevărată.42 Prin urmare, istoriografia privind Holocaustul
a contribuit la o „cotitură istorică” în cadrul studiilor despre genocid; ca urmare,
caracterul tot mai sofisticat al acestor studii ne fac să înţelegem că Holocaustul
nu a fost o aberaţie, ci a făcut parte dintr-un continuum în istoria modernă,
oricât de punctată şi întortocheată, care include sclavie, masacru imperial,
„război total” şi violenţă etnică în prima jumătate a secolului XX.
Astfel de înţelegeri ale istoricităţii procesului de luare a deciziilor cu
caracter de genocid, complexitatea „intenţiei”, deziderabilitatea unei abordări
comparative a genocidului care să evite competiţiile suferinţelor centrate pe
victime, şi valoarea unei teorii generale a genocidului au fost posibile în mare
parte datorită „redescoperirii” lucrărilor lui Lemkin, inclusiv a textelor sale
nepublicate, care cuprind planurile acestuia referitoare la un studiu important
asupra genocidelor din istorie. În lucrarea sa devenită canonică, Axis Rule in
Occupied Europe (1944) – contextul ocupaţiei naziste în Europa nu ar trebui dat
uitării – Lemkin a definit genocidul în felul următor: „Genocidul este compus
din două faze: prima, distrugerea tiparului naţional al grupului asuprit; a doua,
impunerea tiparului naţional al asupritorului”. Acesta a susţinut şi că „genocidul
nu înseamnă neapărat distrugerea imediată a unui naţiuni, cu excepţia cazului în
care acesta este efectuat prin uciderea în masă a tuturor membrilor unei
naţiuni”; genocidul înseamnă mai degrabă „un plan coordonat care include
diferite acţiuni ce urmăresc distrugerea fundaţiilor esenţiale ale vieţilor
grupurilor naţionale, cu scopul de a anihila înseşi aceste grupuri”. Prin urmare,
genocidul „este îndreptat împotriva grupului naţional ca entitate, iar acţiunile
implicate sunt îndreptate împotriva indivizilor, nu în capacitatea individuală a
acestora, ci în calitate de membri ai grupului naţional”.43 Astfel, genocidul este

42
În plus, aşa cum David B. MacDonald observă (Identity Politics in the Age of
Genocide: The Holocaust and Historical Representation (Londra: Routledge, 2008),
p. 46) este „relativ uşor să se spună că evreii erau subiectul unei atenţii unice şi
globale, deoarece evreii erau un popor Diasporic. Aceştia erau dispersaţi global”. 
43
Lemkin, Axis Rule, p. 79. Vezi de asemenea Anson Rabinbach,„The Challenge of the
Unprecedented: Raphael Lemkin and the Concept of Genocide”, în Simon Dubnow
Institute Yearbook, 4 (2005), pp. 397-420; Dan Stone, „Raphael Lemkin on the
Holocaust”, în JGR, 7, 4 (2005), pp. 539-550; Moses, „The Holocaust and Genocide”;

232
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

similar cu omuciderea, însă orientat spre grupuri; scopul persecutorului, în


cuvintele perspicace ale lui Henry Huttenbach, este de a „anula” grupul asuprit,
făcând lumea să arate ca şi cum acel grup nu ar fi existat niciodată. Scopul
anulării sau „anti-creaţiei”, bazat pe „naraţiuni feroce referitoare la răscum-
părare”, deosebeşte genocidul de crimele de război sau de alte încălcări ale
dreptului omului.44
În mod esenţial, definiţia conferită de Lemkin genocidului ar putea fi o
definiţie a colonialismului, cu accentul pus pe interacţiunea dintre două grupuri
distincte şi impunerea tiparului de viaţă al asupritorului asupra celor asupriţi.45
Problema intenţiei rămâne nerezolvată. Argumentul lui Barta şi Moses, potrivit
căruia pentru istorici dovedirea intenţiei înseamnă mai mult decât găsirea de
documente admisibile în instanţă, făcea în primul rând referire la societăţile
coloniale din America de Nord şi Australia. Abordarea „liberală” a ştiinţei poli-
tice, conform căreia genocidul reprezintă săvârşirea uciderii în masă de către
stat, înseamnă că se respinge de la bun început întrebarea dacă genocidul a avut
loc în aşezările coloniştilor albi, deoarece în acele cazuri nu se găsesc ordine
emise de către autorităţile de stat privind uciderea popoarelor indigene, cu
excepţia anumitor cazuri.46 În cazul Australiei, putem găsi chiar dovezi ale
ordinelor vizând împrietenirea cu aborigenii şi protejarea lor emise de însăşi
autoritatea colonială, Londra. Prin urmare, savanţii, în special cei din Statele
Unite, au fost reticenţi să folosească ceea ce este perceput de mulţi drept „băţul
tocit” al genocidului pentru a înţelege complexitatea relaţiilor dintre colonizator
şi cel colonizat, violenţa de frontieră şi construirea statului-naţiune. Această
situaţie a început să se schimbe doar de curând, astfel încât problema privind
genocidul în America de Nord să nu fie lăsată numai pe seama activiştilor
erudiţi marginali.47

Moses, „Colonialism” în Oxford Handbook of Holocaust Studies, eds. Peter Hayes şi


John K. Roth (Oxford: Oxford University Press, 2010). 
44
Henry R. Huttenbach, „From the Editor: Towards a Conceptual Definition of Genocide”,
în JGR, 4, 2 (2002), pp. 167-176 („anulare”, „anti-creaţie”); Peter Fritzsche, „Genocide
and Global Discourse”, în GH, 23, 1 (2005), p. 109 („naraţiuni feroce”). 
45
Vezi, de exemplu, Robert J.C. Young, Postcolonialism: An Historical Introduction
(Londra: Wiley Blackwell, 2001); Jürgen Osterhammel, Colonialism: A Theoretical
Overview (Princeton: Princeton University Press, 1997); Wolfgang Reinhard, Kleine
Geschichte des Kolonialismus, a doua ediţie (Stuttgart: Kröner, 2008). 
46
Despre abordările „liberale” şi „post-liberale” despre genocid, vezi Moses, „Conceptual
Blockages”. 
47
Kiernan, Blood and Soil, cap. 6 şi 8; Benjamin Madley, „Patterns of Frontier
Genocide 1803-1910: The Aboriginal Tasmanians, the Yuki of California, and the
Herero of Namibia”, în JGR, 6, 2 (2004), pp. 167-192; Ashley Riley Sousa, „„They
Will be Hunted Down Like Wild Beasts and Destroyed!” A Comparative Study of
Genocide in California and Tasmania”, în JRG, 6, 2 (2004), pp. 193-209; Michael A.

233
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Până aici am observat că istoriografia Holocaustului a avut un impact


asupra studiului genocidului, conferindu-i acestuia din urmă un sens istoric mai
puternic. În ceea ce priveşte contextul acestei lucrări, cel mai întemeiat motiv
pentru a studia apariţia studiilor despre genocid ca disciplină este ascensiunea
recentă a noţiunii de Holocaust ca „genocid colonial”. Numai ţinând seama de
evoluţia studiilor referitoare la genocid în general ar putea această abordare să
capete sens. În mod specific, punerea sub semnul întrebării a noţiunii potrivit
căreia genocidul este sinonim cu moartea în masă aprobată de stat şi
introducerea în ecuaţie a afirmaţiei lui Lemkin conform căreia genocidul este o
formă de colonialism au dat naştere la metode de abordare a Holocaustului care
sunt aproape în totalitate noi în istoriografia privitoare la uciderea evreilor. În
secţiunea ce urmează voi examina dezbaterea privind colonialismul şi
Holocaustul şi voi întreba în ce măsură conceptul de „genocid colonial” ne ajută
să înţelegem Holocaustul.

Colonialismul şi Holocaustul

Spre deosebire de accentul pus pe „ocuparea” Europei, istoricii au început


să discute despre „colonizare”, în special cea din Europa de Est. Aceştia si-
tuează proiectul nazist de „colonizare” în comparaţie directă cu practicile
europene de peste ocean anterioare, observând numai că acum acestea se apli-
cau creării unui imperiu colonial în Europa. Pentru istoricii postcoloniali,
această analiză este de rutină, după cum susţine şi Vinay Lal, iar înaintea lui,
Frantz Fanon şi Aimé Césaire, într-un mod provocator: „Holocaustul... a adus
popoarelor din Europa violenţa pe care puterile coloniale o aplicaseră «indi-
genilor» din întreaga lume timp de aproape cinci sute de ani”.48 Însă pentru
istoricii care studiază Holocaustul, rămâne o afirmaţie provocatoare. Cu toate
acestea, unii dintre istorici au răspuns, observând că tocmai această proximitate

McDonnell şi A. Dirk Moses, „Raphael Lemkin as Historian of Genocide in the


Americas” în The Origins of Genocide: Raphael Lemkin as a Historian of Mass
Violence, eds. Dominik J. Schaller şi Jürgen Zimmerer (Londra: Routledge, 2009), pp.
57-85, în special 76-9. Pentru o discuţie bună, vezi Alfred Cave, „Genocide in the
Americas”, în HG, pp. 273-295. Literatura din domeniu despre genocidul din Australia
este foarte cuprinzătoare; pentru puncte de plecare vezi: Moses, ed., Genocide and
Settler Society; Moses, ed., Empire, Colony, Genocide; Henry Reynolds, An Indelible
Stain? The Question of Genocide in Australia’s History (Ringwood, Vic: Viking,
2001); Colin Tatz, With Intent to Destroy: Reflecting on Genocide (Londra: Verso,
2003), cap. 4; Aboriginal History, 25 (2001), număr special: „Genocide”? Australian
Aboriginal History in International Perspective, eds. Ann Curthoys şi John Docker. 
48
Vinay Lal, „Genocide, Barbaric Others, and the Violence of Categories: A Response
to Omer Bartov”, în American Historical Review, 103, 4 (1998), pp. 1188-1189. 

234
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

a „coloniilor” şi temerile aferente referitare la lipsa de diferenţe evidente dintre


cel colonizat şi colonizator (cum ar fi culoarea pielii) a făcut proiectul german
mai violent: „Naziştii au aplicat distincţiile binare tipice colonialismului de
peste ocean Estului, cu scopul de a transforma similitudinea pronunţată în dife-
renţă absolută”, spune David Furber.49
Dezbaterea privind Holocaustul şi colonialismul foloseşte cu precădere
juxtapunerea lui Lemkin dintre colonialism şi genocid; noţiunea de „genocid
colonial” devine mai mult decât un termen pentru „genocidul” care se desfă-
şoară în coloniile europene de peste ocean – o afirmaţie discutabilă în sine – în
favoarea sugestiei potrivit căreia genocidul presupune întotdeauna o formă de
colonizare (cu toate că afirmaţia inversată, conform căreia colonialismul are în
mod inerent un caracter de genocid, rămâne de disputat).50 De exemplu, Bloxham,
rezonând cu Lemkin, scrie: „Justificarea pentru însuşirea de pământ în Africa,
Australia sau Imperiul nazist de Est a constat în faptul că populaţiile native nu
dispuneau de o civilizaţie demnă de a fi luată în considerare şi în faptul că,
pentru a putea folosi în mod adecvat pământul şi resursele acestuia, era necesară
eliminarea culturii native şi înlocuirea acesteia cu tiparele culturale şi
economice ale coloniştilor”.51 Robert Gellately scrie: „Mentalitatea cuceritorilor
[nazişti] şi a intelectualilor care i-au sprijinit ne duce cu gândul la imperialiştii
din Africa de la sfârşitul secolului al XIX-lea”.52 În studiul său extrem de
important referitor la procesul de luare a deciziilor pentru „soluţia finală”,
Christopher Browning scrie:

49
David Furber, „Near as Far in the Colonies: The Nazi Occupation of Poland”, în
International History Review, 26, 3 (2004), p. 558. 
50
Vezi, de exemplu: Jürgen Zimmerer, „Kolonialer Genozid? Von Nutzen und Nachteil
einer historischen Kategorie für eine Globalgeschichte” în Von Windhuk nach
Auschwitz? Beiträge zum Verhältnis zwischen Kolonialismus und Holocaust (Münster:
LIT, 2009), pp. 131-150; Alison Palmer, Colonial Genocide (Adelaide: Crawford
House, 2000); John Docker, „Are Settler-Colonies Inherently Genocidal? Re-reading
Lemkin” în Empire, Colony, Genocide, ed. Moses, pp. 81-101; Tony Barta, „Mr.
Darwin’s Shooters: On Natural Selection and the Naturalizing of Genocide”, în
Colonialism and Genocide, eds. Moses şi Stone, pp. 20-41; Mike Davis, Late
Victorian Holocaust: El Nino Famines and the Making of the Third World (Londra:
Verso, 2001); Adam Hochschild, King Leopold’s Ghost: A Story of Greed, Terror and
Heroism in Colonial Africa (Londra: Pan, 2002); Patrick Wolfe, „Settler Colonialism
and the Elimination of the Native”, în JGR, 8, 4 (2006), pp. 387-409. Wolfe observă
(pp. 398-399): „În practică, ar trebui să fie evident faptul că impunerea procedurilor şi
tehnicilor care sunt în general considerate „genocid cultural” asupra unui popor, va
avea cu siguranţă un impact asupra capacităţii acelui popor de a rămâne în viaţă”. 
51
Bloxham, The Final Solution, p. 283. 
52
Robert Gellately, „The Third Reich, the Holocaust, and Visions of Serial Genocide” în
The Specter of Genocide, eds. Gellately şi Kiernan, p. 259. 

235
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Credinţa lui Hitler în nevoia de Lebensraum german insinua faptul că naziştii


aveau să construiască un imperiu în Europa de Est analog cu ceea ce alte puteri
imperiale europene construiseră peste ocean. Aşa cum era de aşteptat, acest
lucru însemna şi că regimul nazist era pregătit să impună populaţiilor cucerite
din Europa, în special slavilor din Est, metodele de guvernare şi politicile de
decimare a populaţiei pe care până în acel moment europenii le folosiseră
numai în cazul populaţiilor cucerite de peste ocean.53

Şi Robert Cribb afirmă că există „o paralelă clară, desigur, între acţiunile


coloniştilor occidentali din ţinuturile popoarelor indigene şi politicile Germaniei
naziste în Europa de Est, acolo unde strămutarea şi uciderea în masă, împreună
cu bolile şi foametea, erau menite să modifice realităţi demografice”.54
Istoricii au început să meargă dincolo de aceste menţionări ocazionale
nefondate. Wendy Lower, de exemplu, în importantul său studiu privind
Holocaustul din Ucraina, depune eforturi considerabile pentru a încadra
Holocaustul în paradigma „genocidului colonial”. Ocupanţii nazişti ai Ucrainei,
susţine aceasta, „şi-au perceput acţiunile ca fiind legate în mod legitim de istoria
de cuceriri şi guvernări ale Europei”, o istorie care a inclus în mod curent
„explorarea, cucerirea, migrarea şi distrugerea în masă a popoarelor”. Prin
urmare, „ocupaţia nazistă a Europei de Est a demonstrat că astfel de practici nu
erau forme de cucerire şi guvernare folosite strict peste ocean, precum şi faptul
că cele mai îngrozitoare aspecte ale colonialismului – strămutările de populaţie
forţate, munca de sclav şi uciderea în masă – puteau fi îmbinate şi executate la o
scară enormă, într-o perioadă de timp de numai câţiva ani şi chiar în inima
Europei „civilizate””.55 Într-o lucrare importantă realizată împreună cu David
Furber, Lower scrie că, deşi evreii nu erau reprezentanţii tipici ai „celorlalţi
colonizaţi” – întrucât erau mai degrabă temuţi, decât dispreţuiţi – naziştii „îi
considerau nativi în sensul colonial clasic şi colonizatori pernicioşi ai
pământului german aşa-zis ancestral. Astfel, evreul a întruchipat atât străinul
nativ, cât şi străinul colonial, combinând dispreţul şi frica într-un cocteil letal”.56
Elizabeth Harvey îi examinează pe planificatorii colonizării în Polonia ocupată,
folosind termenul de „colonizare” ca ceva firesc.57 Elissa Mailänder Koslov

53
Browning, Origins, p. 14. 
54
Robert Cribb, „Genocide in the Non-Western World: Implications for Holocaust
Studies”, în Genocide, ed. Jensen, p. 137. 
55
Wendy Lower, Nazi Empire-Building and the Holocaust in Ukraine (Chapel Hill:
University of North Carolina Press, 2005), p. 6, 19-20. 
56
David Furber şi Wendy Lower, „Colonialism and Genocide in Nazi-Occupied Poland
and Ukraine”, în Empire, Colony, Genocide, ed. Moses, pp. 375-376. 
57
Elizabeth Harvey, „Management and Manipulation: Nazi Settlement Planners and
Ethnic German Settlers in Occupied Poland”, în Settler Colonialism in the Twentieth

236
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

demonstrează modul în care comportamentul gardienilor din Majdanek a fost


influenţat de percepţia acestora conform căreia luau parte la un demers colo-
nial.58 Cea mai nouă sinteză a lui Mark Mazower face cunoscute aceste infor-
maţii unei audienţe mai cuprinzătoare.59 Sunt argumentele care se construiesc pe
menţionările nesistematice făcute de istorici anteriori care studiau colonialismul
nazist şi, mai important, pe afirmaţiile gânditorilor anti-coloniali precum
Césaire, Fanon, W.E.B. Du Bois şi Albert Memmi, conform cărora fascismul
produsese în Europa acelaşi tratament la care fuseseră supuşi „indigenii” din
întreaga lume. Fanon a afirmat: „Nu cu mult timp în urmă nazismul a trans-
format întreaga Europă într-o colonie veritabilă”; indignarea faţă de crimele
nazismului a rezultat din acest „choc en retour”, după cum s-a exprimat Du
Bois.60 Teoreticienii postcoloniali precum Vinay Lal, Achille Mbembe şi Paul
Gilroy au dezvoltat recent aceste afirmaţii.61 Gilroy, cu precădere, demonstrează
cu grijă felul în care examinarea interconexiunilor dintre Holocaust şi istoriile
coloniale poate contribui la înţelegerea ambelor fără a diminua importanţa
vreuneia dintre ele.62 Istoricii au început doar recent, pornind de la informaţiile
„studiilor postcoloniale”, să ofere sprijin empiric pentru acestea.
Istoricii cunosc de foarte mult timp admiraţia lui Hitler pentru Imperiul
Britanic, respectul cu care vorbea acesta despre anihilarea indienilor americani
şi comparaţiile nonşalante, în cadrul aşa-numitei sale „Convorbiri în jurul
mesei” (Table Talk), ale ucrainenilor şi ruşilor cu „negrii”, precum şi alte
subiecte coloniale. Cel mai cunoscut citat atribuit lui Hitler este:

Century: Projects, Practices, Legacies, eds. Caroline Elkins şi Susan Pedersen (New
York: Routledge, 2005), pp. 95-112. 
58
Elissa Mailänder Koslov, „„Going East”: Colonial Experiences and Practices of
Violence Among Female and Male Majdanek Camp Guards (1941-44)”, în JGR, 10, 4
(2008), pp. 563-82. 
59
Mark Mazower, Hitler’s Empire: Nazi Rule in Occupied Europe (Londra: Allen Lane,
2008). 
60
Frantz Fanon, The Wretched of the Earth (Londra: Penguin, 1990 [1961]), p. 80;
Rothberg, Multidirectional Memory, cap. 3. 
61
Achille Mbembe, On the Postcolony (Bekeley: University of California Press, 2001);
Vinay Lal, „The Concentration Camp and Development: The Pasts and Future of
Genocide”, în Colonialism and Genocide, eds. Moses şi Stone, pp. 124-47. Printre
istoricii anteriori care au vorbit despre nazism în termeni coloniali se numără Robert
Koehl, Alexander Dallin, Hans Kohn, Klaus Hildebrand, Wolfe Schmokel, şi
Woodruff D. Smith. The Ideological Origins of Nazi Imperialism (New York: Oxford
University Press, 1986) al acestuia din urmă, rămâne importantă. 
62
Paul Gilroy, The Black Atlantic: Modernity and Double Consciousness (Londra:
Verso, 1993); Gilroy, Between Camps: Nations, Cultures, and the Allure of Race
(Londra: Penguin, 2000). 

237
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

Lupta pentru hegemonie la nivel mondial este decisă în Europa de posesia


teritoriului rusesc; de aceea Europa este cel mai protejat loc din lume împotriva
blocadei... Pe de altă parte, popoarele slave nu sunt destinate să aibă propria
viaţă... Teritoriul rusesc este India noastră şi, asemenea englezilor care guver-
nează India cu o mână de oameni, vom guverna şi noi acest teritoriu colonial
care ne aparţine. Le vom da ucrainenilor baticuri, lanţuri de sticlă drept
bijuterii şi orice alte lucruri apreciate de popoarele coloniale.63

Sunt uşor de găsit remarci asemănătoare făcute de alţi oficiali nazişti,


mulţi dintre aceştia justificând ocupaţia şi colonialismul german pe motiv că
regiunile estice ale Europei erau de fapt teritorii „germane”. De exemplu, în
1939, Albert Brackmann de la Universitatea din Berlin a scris: „Poporul german
a fost singurul popor cult din est, iar în calitate de principală putere a Europei a
protejat cultura occidentală şi a dus-o în regiunile necultivate. Timp de câteva
secole, acesta a constituit o barieră în Est împotriva lipsei de cultură [Unkultur]
şi a protejat vestul împotriva barbarismului”.64
Studiile recente ale Marciei Klotz, Diemut Majer, David Blackbourn,
Robert L. Nelson şi mulţi alţi confirmă idea potrivit căreia ocupaţia nazistă a
„Estului” poate fi conceptualizată în mod semnificativ ca un proiect colonial,
considerând colonialismul drept impunerea tiparului de viaţă al unui grup
asupra altuia.65 Diferenţele dintre colonialismul nazist şi, de exemplu, cel
britanic sau francez, este că acesta din urmă a ţinut seama, oricât de puţin, de
noţiunea de „misiune civilizatoare” şi a sperat să-i asimileze pe „indigeni” spre
„beneficiile” „civilizaţiei” occidentale, având grijă în tot acest timp ca cele mai
mari beneficii să revină statului colonizator. Aşa cum am văzut în capitolul 1,

63
Hitler, Monologue in Führerhauptquartier, ed. Werner Jochmann (Hamburg, 1980),
pp. 60-64 (17 septembrie 1941), citat în Jürgen Zimmerer, „Colonialism and the Holocaust:
Towards an Arheology of Genocide” în Genocide and Settler Society, ed. Moses, p.
49. Despre atitudinile lui Hitler în ceea ce privea Imperiul Britanic, vezi Gerwin Strobl,
The Germanic Isle: Nazi Perceptions of Britain (Cambridge: Cambridge University
Press, 2000), şi Dan Stone, „Britannia Waives the Rules: British Imperialism and
Holocaust Memory” în History, Memory and Mass Atrocity, pp. 174-195. 
64
Albert Brackmann, Krisis und Aufbau in Osteuropa: Ein weltgeschichtliches Bild
(Berlin: Ahnenerbe-Stiftung, 1939), p. 11 citat în John Connelly, „Nazis and Slavs:
From Racial Theory to Racist Practice”, în CEH, 32, 1 (1999), p. 13. 
65
Marcia Klotz, „Global Visions: From the Colonial to the National Socialist World”, în
The European Studies Journal, 16, 2 (1999), pp. 37-68; Diemut Majer, „Das besetzte
Osteuropa als deutsche Kolonie (1939-1944): Die Pläne der NS-Führung zur Beherrschung
Osteuropas” în Gesetzliches Unrecht: Rassistiches Recht im 20. Jahrhundert, ed. Fritz
Bauer Institut (Frankfurt/M: Campus, 2005), pp. 111-134; David Blackbourn, The
Conquest of Nature: Water, Landscape, and the Making of Modern Germany (New
York: W. W. Norton, 2006), cap. 5; Robert L. Nelson, ed., Germans, Poland and
Colonial Expansion to the East (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2009). 

238
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

tratamentul brutal aplicat „indigenilor” din Europa de Est a însemnat că tipul colo-
nialismului nazist din Europa se încadra într-o categorie aparte de violenţă –afir-
maţie ce acuză guvernarea nazistă, însă care nu caută să le disculpe pe cea brita-
nică sau franceză, care foloseau violenţa masivă atunci când conducătorii
imperiilor cereau acest lucru.66 (O altă diferenţă este aceea că, potrivit celor mai
multe definiţii, o cerinţă a colonialismului este să se desfăşoare „peste ocean”, nu
în ţările vecine, însă pare a fi mai degrabă un obicei, decât o regulă bine stabilită).
Majoritatea studiilor se concentrează asupra proiectului Lebensraum-
ului nazist. Am văzut deja că uciderea evreilor nu poate fi separată de noţiunea
de Lebensraum, deoarece în imaginaţia nazistă evreii erau responsabili pentru
faptul că îi refuzau Germaniei expansiunea firească. Articolul important a lui
John Connelly, „Nazis and Slavs”, demonstrează ierarhia rasială care a guvernat
modul în care naziştii conceptualizau popoarele slave ocupate – ruşii, polonezii
şi ucrainenii ocupând partea de jos, iar croaţii, bulgarii şi slovacii aflându-se în
partea de sus – şi explică felul în care această schemă rasială era destul de
flexibilă încât să permită circumstanţe schimbătoare. Astfel, atitudinile faţă de
asimilare, muncă şi aprovizionarea cu alimente puteau varia în funcţie de
condiţiile locale şi exigenţa militară. Cu toate acestea, Connelly observă un fapt
important, şi anume că aceste preocupări nu-i includeau pe evrei, deoarece
aceştia fuseseră excluşi de la bun început: „Doar în ceea ce i-a privit pe evrei,
ideologia rasială nazistă a învins orice altă consideraţie, fie că aceasta avea de-a
face cu economia, strategia militară sau ştiinţa rasială. În cazul slavilor, ideo-
logia nazistă s-a adaptat treptat la contururile teoriei rasiale convenţionale, cu
toate că aceasta nu fusese codificată în mod oficial”.67 Astfel, cu toate că ideea
de ocupaţie nazistă a Europei de Est privită ca un proiect colonial este relativ
uşor de acceptat, este mai puţin evidentă legătura acestui fapt cu Holocaustul.
Dacă evreii au fost scoşi din imagine de la bun început, atunci argumentul
conform căruia există legături între genocidele coloniale de la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi cele de la începutul secolului XX şi Holocaust devine mult mai
greu de susţinut.
Pentru a înţelege fundalul dezbaterii, trebuie să luăm mai întâi în
considerare „virajul colonial” din istoria germană. Până în ultimul deceniu, lipsa
generalizată de interes faţă de istoria colonială, cu excepţia cazului indirect în
care aceasta era examinată în contextele „imperialismului social” şi relaţiilor

66
Pentru o discuţie interesantă, vezi Frank Biess, „„Are We a Cruel Nation?” Colonial
Practices, Perceptions and Scandals” în Wilhelmine Germany and Edwardian Britain:
Essays on Cultural Affinity, eds. Dominik Geppert şi Robert Gerwarth (Oxford:
Oxford University Press, 2008), pp. 115-140. 
67
Connelly, „Nazis and Slavs”, p. 26. De asemenea Doris L. Bergen, „The Nazi Concept
of „Volksdeutsche” and the Exacerbation of Anti-Semitism in Eastern Europe, 1939-
45”, în JCH, 29, 4 (1994), pp. 569-582. 

239
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

diplomatice militare, a fost la ordinea zilei pentru istoricii germani. Datorită


existenţei scurte a fostului imperiu, istoricii, în cazul în care analizau subiectul,
erau de părere că „impactul” colonialismului asupra vieţii germane fusese ne-
semnificativ.68 Pornind de la munca Sunnanei Zantop, care a schimbat para-
digma şi a demonstrat că imaginaţia colonială germană a precedat şi a durat mai
mult decât oricare alte foste structuri imperiale, istoricii au privit dincolo de
istoria imperială concretă pentru a demonstra că ideile şi fanteziile de imperiu –
un „colonialism intelectual” – pătrunseseră adânc în fiecare sferă a culturii şi
societăţii germane, de la publicitate la sexualitate şi ştiinţă.69 Această lucrare nu
dispune de spaţiul necesar pentru a intra în detalii, însă istoria imperială
germană constituie în prezent o istoriografie considerabilă. Cu toate că această
istorie nu s-a maturizat încă – de exemplu, în prezent există puţine analize ale
colonialismului german din punctul de vedere al celor colonizaţi, iar despre
vieţile afro-germanilor se scrie abia acum – a existat totuşi o „globalizare”
remarcabilă a istoriei germane în ultimele două decenii. Cu toate că există, în
mod corect, o rezistenţă împotriva interpretării istoriei imperiale germane strict
din punctul de vedere al relaţiei acesteia cu nazismul, o mare parte din literatura
din domeniu rămâne preocupată de a răspunde întrebării lui Zantop: „se poate
postula un determinism istoric care a dus în mod obligatoriu de la o etapă a
fanteziei la alta şi care a trebuit să se sfârşească cu expansionismul nazist sau cu
politicile de exterminare rasiste? A existat oare o progresie teleologică de la
naţiune fără stat la Volk ohne Raum, oameni fără spaţiu?”70

68
Pascal Grosse, „What Does German Colonialism Have to Do with National
Socialism? A Conceptual Framework”, în Germany’s Colonial Pasts, eds. Eric Ames,
Marcia Klotz, şi Lora Wildenthal (Lincoln: University of Nebraska Press, 2005), pp.
115-134; Uta G. Poiger, „Imperialism and Empire in Twentieth-Century Germany”, în
History & Memory, 17, 1/2 (2005), pp. 117-143; Birthe Kundrus, „Blind Spots:
Empire, Colonies, and Ethic Identities in Modern German History”, în Gendering Modern
German History: Rewriting Historiography, eds. Karen Hagemann şi Jean Quataert
(New York: Berghahn, 2007), pp. 86-106. 
69
Susanne Zantop, Colonial Fantasies: Conquest, Family, and Nation in Precolonial
Germany, 1770-1870 (Durham: Duke University Press, 1997). Zantop vorbeşte despre
„colonialismul intelectual” la p. 41. 
70
Zantop, Colonial Fantasies, p. 203. Pentru unele dintre cele mai importante lucrări
despre istoria colonială germană recentă, vezi Geoff Eley şi Bradley Naranch, eds.,
German Cultures of Colonialism: Race, Nation and Globalization 1884-1945 ((Durham:
Duke University Press, urmează să apară); Sven Oliver Müeller şi Cornelius Torp,
eds., Das deutsche Kaiserreich in der Kontroverse (Göttingen: Vandenhoeck &
Ruprecht, 2008), în special secţiunile 3 şi 4; Karsten Linne, Deutschland jenseits des
Äquators? Die NS-Kolonialplanungen für Afrika (Berlin: Ch. Links, 2008); George
Steinmetz, The Devil’s Handwriting: Precoloniality and the German Colonial State in
Qingdao, Samoa, and Southwest Africa (Chicago: University of Chicago Press, 2007);

240
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

Hannah Arendt a susţinut, în The Origins of Totalitarianism, că piatra


de temelie a fascismului în Europa a fost colonialismul, iar savanţii au început
recent să testeze empiric această aşa-numită „teză a bumerangului”. Istorici
precum Götz Aly şi Robert Gellately, care subliniază faptul că uciderea evreilor
ar trebui percepută ca o singură etapă – poate cea mai urgentă – dintr-o viziune
mai cuprinzătoare cu caracter de genocid, au oferit un mod util de a înţelege
această legătură.71 Dacă plasăm Holocaustul în contextul genocidelor naziste şi
uciderilor în masă (ale rromilor şi prizonierilor de război sovietici, de exemplu,
sau planurile în mare parte nerealizate ale GPO-ului), putem observa o legătură
între „genocidele coloniale” ale slavilor şi nimicirea evreilor. Însă acest lucru
sugerează că Holocaustul se potriveşte paradigmei prin asociere; putem găsi
oare şi alte legături plauzibile?
Henning Melber a sugerat în urmă cu aproape douăzeci de ani nu numai
că guvernarea germană din Africa de Sud-Vest a oferit modelul pentru
Apartheid, ci şi faptul că guvernarea nazistă a reprezentat punctul culminant al
unui proces care începuse în cadrul coloniilor: „Dacă la sfârşitul secolului «sub-
omul» african era civilizat în coloniile germane (chiar dacă, în cazurile cele mai
extreme, acest lucru însemna exterminarea acestuia), atunci la două decenii
după sfârşitul jalnic al epocii coloniale germane, această definiţie a civilizaţiei
ca protecţie a purităţii sângelui german era pusă în practică la nivel domestic”.72
Într-adevăr, Africa de Sud-Vest, şi în special războiul împotriva triburilor herero
şi nama (1904–1908 ), este cazul pe care istoricii l-au considerat a fi cel mai

Matthew Jefferies, Contesting the German Empire 1871-1918 (Oxford: Blaxkwell,


2007); Ames, Klotz şi Wildenthal, Germany’s Colonial Pasts; Sebastian Conrad şi
Jürgen Osterhammel, Das Kaiserreich transnational: Deutschland in der Welt 1871-
1914 (Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 2004); Birthe Kundrus, ed.,
Phantasiereiche: Zur Kulturgeschichte des deutschen Kolonialismus (Frankfurt/M:
Campus, 2003); Lora Wildenthal, German Women for Empire, 1884-1945 (Durham:
Duke University Press, 2001); Sara Friedrichsmeyer, Sara Lennox, şi Susanne
Zantrop, eds., The Imperialist Imagination: German Colonialism and Its Legacy (Ann
Arbor: University of Michingan Press, 1998). 
71
Gellately, „The Third Reich, the Holocaust”, pp. 241-263. Despre „teza bumerangului”,
vezi King şi Stone, „Introduction” în Hannah Arendt and the Uses of History, eds.
King şi Stone, pp. 1-17; Richard H. King, Race, Culture, and the Intellectuals 1940-
1970 (Washington, DC: Woodrow Wilson Center Press, 2004), cap. 4; Pascal Grosse,
„From Colonialism to National Socialism to Postcolonialism: Hannah Arendt’s
Origins of Totalitarianism”, în Postcolonial Studies, 9, 1 (2006), pp. 35-52; Dan
Stone, „Defending the Plural: Hannah Arendt and Genocide Studies”, New
Formations (urmează să apară). 
72
Henning Melber, „Kontinuitäten totaler Völkermord und Apartheid in „Deutsch-
Südwestafrika”: Zur Kolonialen Herrschaftspraxis im deutschen Kaiserreich”, în
Jahrbuch für Antisemitismusforschung, 1 (1992), p. 109. 

241
ISTORII ALE HOLOCAUSTULUI

convingător atunci când au rafinat teza intrigantă şi problematică a lui Arendt.73


Datorită faptului că şi-au îndreptat atenţia asupra Africii de Sud-Vest, numeroşi
istorici au respins întrebarea care rezultă implicit din lucrările lui Arendt – Cum
a putut colonialismul britanic să ducă la nazismul din Germania? – sugerând în
schimb că problema este mai bine abordată dacă se examinează o traiectorie
specific germană.
Ilustraţia cea mai frecvent oferită de această legătură este cea dintre
legile rasiale şi practica de zi cu zi rasializată din Africa germană de Sud-Vest şi
nazism. Jürgen Zimmerer, de exemplu, scrie că, deşi genocidul populaţiilor
herero şi nama este tot mai des amintit, „rasismul de zi cu zi, în schimb, care a
făcut ca Africa germană de Sud-Vest să fie un precursor important nu numai al
regimului Apartheid din Africa de Sud, ci şi al politicilor rasiale ale celui de-Al
Treilea Reich, a fost uitat în totalitate”.74 Datorită similitudinii aparente dintre
preocuparea pentru amestecul dintre rase în colonii şi în Germania nazistă, mulţi
dintre istorici au făcut comparaţii între legile privind „Mischehen” şi Legile de
la Nürnberg din 1935.75 Părând să prefigureze interdicţia referitoare la relaţiile
sexuale dintre „germani” şi „evrei” din 1935, în Africa de Sud-Vest „căsătoriile
mixte” au fost interzise în 1905, în 1906 în Africa germană de Est, iar în 1912 în
Samoa.76 Prin urmare, ceea ce Elisa von Joeden-Forgey numeşte „puterea rasei”
pare să constituie o legătură esenţială între Africa de Sud-Vest şi nazism.77
73
Despre războiul herero şi nama, vezi Jan-Bart Gewald, Herero Heroes: A Socio-
Political History of the Herero of Nambia, 1890-1923 (Oxford: James Currey, 1999);
Gewald, „Imperial Germany and the Herero of Southern Africa: Genocide and the
Quest for Recompense” în Genocide, War Crimes and the West: History and
Complicity, ed. Adam Jones (Londra: Zed Books, 2004), pp. 59-77; Jürgen Zimmerer,
Deutsche Herrschaft über Afrikaner: Staatlicher Machtanspruch und Wirklichkeit im
kolonialen Namibia (Münster: LIT, 2004); Dominik Schaller, „„Ich glaube, dass die
Nation als solche vernichtet werden muss”: Kolonialkrieg und Völkermord in
Deutsch-Südwestafrika 1904-1907”, în JGR, 6, 3 (2004), pp. 395-430. 
74
Jürgen Zimmerer, „Ordnung, Entwicklung und Segregation in „Deutsch-Südwest”
(1884-1915)” în Gesetzliches Unrecht, ed. Fritz Bauer Institute, p. 135. 
75
Jürgen Zimmerer, „Von Windhuk nach Warschau: Die rassiche Privilegiengesellschaft
in Deutsch-Südwestafrika, ein Modell mit Zukunft?”, în Von Windhuk nach
Auschwitz? pp. 151-177; Pascal Grosse, Kolonialismus, Eugenik und bürgerliche
Gesellschaft in Deutschland 1850-1918 (Frankfurt/M: Campus, 2000), pp. 145-192;
Fatima El-Tayeb, Schwarze Deutsche: Der Diskurs um „Rasse” und nationale Identität
1890-1933 (Frankfurt/M: Campus, 2001), pp. 118-131; Birthe Kundrus, Moderne
Imperialisten: Das Kaiserreich im Spiegel seiner Kolonien (Köln: Böhlau, 2003), pp.
219-279; Frank Becker, ed., Rassenmischehen-Mischlinge-Rassentrennung: Zur
Politik der Rasse im deutschen Kolonialreich (Stuttgart: Franz Steiner, 2004). 
76
Helmut Walser Smith, „The Talk of Genocide, the Rhetoric of Miscegenation: Notes
on Debates in the German Reichstag Concerning Southwest Africa, 1904-14”, în The
Imperialist Imagination, eds. Friedrichsmeyer, Lennox, şi Zantop, pp. 107-23;

242
Genocidul, Holocaustul şi istoria colonialismului

Una dintre cele mai cunoscute conexiuni bazată pe „puterea rasei” este
transferul de cunoştinţe eugenice din colonii în Germania. În cuvintele lui
Michael Kater, „se poate trasa o cale directă între laboratoarele experimentale
de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi camerele de gazare de la Auschwitz. Patru
bărbaţi păşeau pe această cale, toţi medici, fiecare începând prin a fi un discipol
veritabil al ştiinţei şi apropiindu-se tot mai mult de iraţional odată cu trecerea
timpului, consecinţele acţiunilor acestora fiind resimţite chiar şi după încheierea
celui de-Al Doilea Război Mondial”.78 Aceşti p