VII.

Şcoala de la Frankfurt

- ceea ce numim astăzi şcoala de la Frankfurt, cuprindea iniţial grupul de cercetători

reuniţi, începând cu anul 1932, la Institutul de cercetări sociale de pe lângă Universitatea
din Frankfurt am Main, sub conducerea lui Max Horkheimer
- în activitatea institutului predominau (până la preluarea conducerii de M. Horkheimer)
cercetări de economie şi istorie socialã a capitalismului
- preluarea conducerii de M. Horkheimer - reorientare spre cercetări de filosofie socialã
- › cercetatori: Pollock - economia politică, Adorno - estetica, Marcuse - filosofia socialã,
Benjamin - sociologia literaturii, Fromm - psihologie
- a generat în condiţii istorice, bine definite, o teorie socialã care a servit (în unele din
variantele sale) drept paravan ideologic mişcãrilor politice cunoscute sub denumirea de
Noua Stângã
- reprezentanţi: Adorno, Horkheimer, Fromm, Marcuse
- suntem martorii unui proces integrator, o aşa-numitã societate de consum, care
înglobeazã totul
- Herbert Marcuse - dispare negaţia lãuntricã a sistemului, se nãruie dimensiunea
transcendentã a gândirii, a posibilitãţii de a gândi altfel -> o unidimensionazare a
existenţei umane în universul capitalismului contemporan
- > gândirea negativã, imanentã raţiunii dialectice, se aflã primejduitã în însãşi esenţa ei,
realitatea stabilitã anulând orice speranţã de depãşire a continuumului represiv
- dacã negaţia ca negaţie lãuntricã este suprimatã, gândirea negativã (dialecticã) va cãuta
modalitãţi de a se introduce din exterior
- Noua Stângã se reclamã de la socialismul utopic francez, însuşindu-si teza lui Fourier:
"nimic nu poate justifica o civilizaţie, nici chiar reuşitele sale «culturale», dacã ea este
întemeiatã pe foamete şi opresiune, dacã bogãţia unora nu este posibilã decât prin
nefericirea celorlalţi" (J.M. Palmier, Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche, Ed. Pierre
Belfond, Paris, 1973, p. 384)
- a fost lansată o cercetare a problematicii situaţiei individului
- cadrul problematizărilor:
- doctrina clasică a liberalismului

1
 - teoria kantiană a persoanei autonome
- opera hegeliană (condiţionarea istorică a existenţei individului)
- marxism - demonstrase rolul hotărâtor al factorilor materiali în existenţa oamenilor
VII. 1. teoria critică a societăţii
a) postulează necoincidenţa perpetuă dintre concept şi realitate
- nu există vreo înţelepciune sau vreo putere unitară care să poată purta numele istoriei
b) cunoaşterea reală a societăţii capitaliste şi lupta pentru o societate mai bună nu pot fi
realizate decât cu mijloacele materialismului
c) evoluţia social-istorică a dezvăluit relativitatea şi importanta social-politică a nevoilor
şi disponibilităţilor naturale ale oamenilor
- este legitim şi necesar ca în cunoaşterea societăţii să fie investigată dialectica acestor
nevoi şi disponibilităţi şi a factorilor social-istorici
- rolul psihologiei în cunoaşterea societăţii:
- ca determinare a nevoilor şi disponibilităţilor umane şi a atitudinilor corespunzătoare
- fundamentale pentru istorie sunt noţiunile economiei, nu ale psihologiei (disciplina
complementară)
- propune psihologie diferenţiată a grupurilor care să studieze:
- funcţia individului în procesul de producţie
- destinul individului într-o familie de un anumit fel
- acţiunea forţelor sociale de formare a spaţiului social
d) cunoaşterea societăţii capitaliste nu poate urma itinerariul stabilit în ştiinţele naturii
(descrierea fenomenelor şi formarea de concepte pe baza raporturilor de asemănare)
e) odată cu eroziunea societăţii capitaliste liberale -› cunoaştere radical critică la adresa
acesteia, fără să se lege de acţiunea istorică a unei clase sociale sau a unui partid politic
- este inadecvată promovarea unei teorii consecvent critice şi adeziunea la mişcarea
organizată a unei clase sociale sau la un partid politic determinat
f) funcţia esenţială a cunoaşterii este critică (întruchipată de filosofie)
- în măsura în care, în istoria ei, ştiinţa a intrat în conflict cu realitatea social-istorică dată,
aceasta s-a datorat înscrierii în coordonate filosofice
- susţine teza primatului filosofiei în ierarhia formelor vieţii spirituale (= "încercarea
metodică şi stăruitoare de a aduce raţiunea în lume")

2
g) ţine să delimiteze teoria critică a societăţii
- cunoaşterea nu este legată numai de condiţii psihologice, morale, ci şi de condiţii
sociale
- e nevoie de descrierea realităţilor social-istorice şi detectarea tendinţelor evolutive
imanente
- cunoaşterea societăţii presupune o cercetare interdisciplinară (filosofie, sociologie,
economie, istorie, psihologie - solicită cercetători pentru rezolvarea de probleme)
- cercetarea concretă a particularităţilor evoluţiei societăţii capitaliste a fost întreruptă
brusc de venirea la putere în Germania a naţional-socialismului, luând calea exilului în
Elveţia şi Franţa şi apoi în SUA
- nu s-a mai reunit sub auspiciile programului iniţial niciodată
- lucrãrile ulterioare ale membrilor -› cercetări ale tendinţelor evolutive din domeniul
conştiinţei în societatea industrială avansată de tip capitalist
teoria critică a societăţii
- "teoria tradiţională" - caută să obţină descrierea şi explicaţia fenomenelor, dincolo de
orice raportare la om
- "teoria critică" - leagã cunoaşterea realităţii de cunoaşterea de sine a omului
- a fost elaborată de Horkheimer în studiul Teoria tradiţională şi teoria critică, publicat
în revista institutului în 1937
- în acelaşi număr al revistei, H. Marcuse publica studiul Filosofia şi teoria critică, pentru
a explica specificul teoriei critice a societăţii
- "societatea raţională" = baza teoriei critice a societăţii, presupune
subordonarea economiei la nevoile indivizilor
- obiectivul final al teoriei critice : o societate în care nevoile indivizilor să fie
centrul organizării sociale
- teoria critică este solidară unui "materialism practic", înţeles ca atitudine, care
sesizează :
- › determinările obiective (raporturile cu natura şi raporturile sociale)
-› posibilităţile a căror realizare este împiedicată în starea dată a acestor
raporturi şi pentru care trebuie luptat
- existã două elemente care leagã materialismul de adevărata teorie a societăţii:

3
 - grija pentru fericirea oamenilor
- convingerea că această fericire nu poate fi atinsă decât printr-o
modificare a condiţiilor materiale de existenţă
- adevăratul loc în care se decide soarta libertăţii şi fericirii oamenilor =
raporturile sociale
- adevărata problemă a teoriei critice = înfăptuirea unei societăţi raţionale
- teoria critică a societăţii = disciplină socialã integratoare
-› celelalte discipline socio-umane se restrâng la a aborda realitatea istorico-socialã
în lumina acţiunii unui factor sau a uni grup de factori
-> t. c. recompune imaginea societăţii ca întreg cu o existenţă specifică, din
cunoaşterea acţiunii diferiţilor factori, posibil de ierarhizat ca întindere şi eficacitate

VII. 2. Jürgen Habermas

- elaboreazã şi promoveazã "teoria societãţii în intenţie practicã" (în introducerea lucrãrii
Teorie şi praxis, intitulatã Unele dificultăţi ce apar la încercarea de a mijloci teoria şi
praxisul )
- alãturat de cãtre comentatorii scrierilor sale grupului "Şcolii de la Frankfurt", el vine
spre aceastã şcoalã de pe alte poziţii teoretice (filosofie, drept, psihologie, istorie,
literaturã universalã la Bonn şi Zürich)
- teoria societãţii conceputã în intenţie practicã:
- indicã condiţiile în care o conştiinţã de sine a istoriei speciei este obiectiv
posibilã
- numeşte adresanţii care pot, cu ajutorul teoriei, sã se lumineze asupra rolului
lor emancipativ potenţial în procesul istoric
- reflecţie asupra contextului de apariţie şi anticiparea contextului de aplicare
- acest program a început sã fie realizat în jurul anilor ´60
- începutul investigãrii îl constituie "aspectul empiric" al relaţiei dintre teorie şi praxis
- aceastã cercetare s-a materializat într-un şir de studii consacrate problemei evoluţiei
"sferei publice" în capitalismul modern
- pleacă de la premisa: interacţiunile moral-practice, în mediul cărora oamenii trăiesc şi
acţionează, au un rol decisiv pentru destinul lor; ele nu sunt primordiale pentru existenţa

4
umană, dar constituie mediul principal al împlinirii acesteia
- este o teorie critică, care urmăreşte să dea expresie în plan teoretic unui „interes de
cunoaştere emancipator”
- › are caracter reflexiv: include în sine cunoaşterea condiţiilor genezei şi
aplicării ei
- › adoptă fundamente neontologice: este încredinţată reflecţiei de sine a
umanităţii
- abordează situaţii sociale date ca situaţii de „coerciţie” din perspectiva posibilei lor
depăşiri
- prima sa scriere - 1953 - A gândi cu Heidegger împotriva lui Heidegger
- Heidegger ar avea meritul de a fi interogat sensul "lumii tehnicizate"
- raportåndu-se la Introducere în metafizicã , Habermas arãta cã proiectul lui Heidegger
de depãsire a "lumii tehnicizate" implicã afecte ce alimenteazã psihoza unui iraţionalism
pe care filosoful nu îl admite
- de aceea "pare sã fi sosit timpul sã se gândeascã cu Heidegger, împotriva lui Heidegger"
(Jürgen Habermas, Mit Heidegger gegen Heidegger denken, în J. Habermas,
Philosophisch-politische Profile, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1973, p. 75)
- "a gândi cu Heidegger -> critica "lumii tehnicizate", când fenomenul "înstrãinãrii" nu
este suficient disociat de progresul tehnico-ştiinţific
- la mijlocul anilor ´50, Habermas semnala cã la un standard de viaţã ridicat, datorat
progresului tehnic, apare o "înstrãinare" ce constã în "devalorizarea lumii umane"
(Entwertung der Menschenwelt)
- "a gândi împotriva lui Heidegger"are o importanţã mai mare deoarece presupune
înaintarea analizei pe terenul raporturilor sociale, într-o perspectivã criticã
-cercetarea dependenţei înstrãinãrii de tehnicã -> în sensul în care înstrãinarea a fost
descoperitã de Marx : în producţia industrialã modernã ( Dialectica raţionalizãrii , 1954)
- delimiteazã 3 trepte ale raţionalizãrii: tehnicã, economicã, socialã, care la nivelul
întreprinderii industriale, realizeazã performante specifice - randament, rentabilitate,
satisfacţia muncii
- raţionalizarea socialã nu constituie o continuare a raţionalizãrii economice şi tehnice
- raţionalizarea economicã, ca şi cea tehnicã, constã într-o ordonare conform unui scop a

5
elementelor sau în organizarea de mijloace
-raţionalizarea socialã nu constã dintr-o organizare progresivã, ci se referã la acele
ordonãri care protejeazã de organizãri anumite domenii
-existã o diferenţã între dezvoltarea tehnicã şi dezvoltarea socialã: prima are caracterul
unei dezvoltãri fãrã ţintã, ce destramã raporturile umane bazate pe sens, a doua ar trebui
sã instituie un proces de sens contrar, care sã reîncarce raporturile umane cu
responsabilitate şi decizie liberã şi cu sens conştient
- se impune, astfel, crearea unei "noi atitudini" ca parte a procesului de raţionalizare
- funcţia noii atitudini = necesitatea unor judecãţi adecvate timpului şi recunoaşterea lor
generalã, pentru a pune capãt procedeelor sociale devenite neraţionale
- Note privind dezacordul dintre culturã şi consum - 1956 - semnaleazã o expansiune a
habitus-ului din procesul muncii industriale la toate activitãţile umane
-› aceastã atitudine din procesul muncii văzută ca atitudine de consum, ocupã acum
toate celelalte domenii ale vieţii şi extinde înstrãinarea ce se leagã de ea
- în condiţiile consumului dirijat, cultura începe sã fie consumatã şi intrã în declin
- o datã cu acest declin are loc şi o "pierdere a stilului" (Stilverlust), care stã în legãturã
cu reducerea spaţiului pentru libertãţi individuale
- distincţie între "comportamentul instrumental" (călăuzit de interesul pentru a dispune
de obiect; caracterizează ştiinţa modernă) şi "comportamentul simbolic" (călăuzit de
interesul pentru "stil" şi care caracterizează cultura)
- astăzi, "comportamentul instrumental", prin care ştiinţa, tehnica şi consumul sunt unite
produce o "orbire în ceea ce priveşte simbolul"
- soluţia constă în înfăptuirea unei autentice mijlociri a stilului, care este posibilã doar
prin înlăturarea dominaţiei consumului asupra culturii
- societatea de consum aduce cu sine o tendinţă de privare de libertate; ea nu mai oferă o
legătură consistentă a reprezentărilor, ci o leagãtură de "feluri de comportament"
- în cadrul societãţii de consum, conştiinţa devine o oglindă pasivă a ceea ce este dat, o
reacţie la stimuli
- vorbeşte de un "cinism" al culturii de consum, care caută să transforme chiar critica ei
într-un element component, consumabil

6
Problema formarii voinţei politice, a deciziilor relevante pentru mersul istoriei
- primele scrieri ale lui J. Habermas culminează cu circumscrierea unui fenomen pe care
„şcoala de la Frankfurt”, în faza ei tardivă, l-a numit "societatea administrată"
- J. Habermas va aborda "societatea administrată" din punctul de vedere al modificării
suferite de viaţa politică, de la forma discuţiei publice a problemelor de interes general la
forma rezervării elitare a deciziilor şi a dispunerii de persoane
- "societatea administrată" aduce cu sine o nouă formă de înstrăinare: tratarea persoanelor
ca obiecte de manipulat (specifică capitalismului târziu)
-› este nevoie de articularea şi promovarea de strategii teoretice pentru abordarea şi
depăşirea acestei înstrăinări

Teoria acţiunii la J. Habermas

- delimitează în interiorul conceptului de praxis două tipuri de acţiuni:
- acţiune instrumentală -› ≡ munca
- acţiune comunicativă -› ≡ interacţiunea
- delimitarea acestor două tipuri de acţiuni este operată din punctul de vedere al unei
teorii a societăţii orientată spre critica socială
-› vizează şi distincţia dintre:
- dispoziţia asupra proceselor naturale, rezolvă „probleme tehnice”
- dispoziţia asupra proceselor sociale, rezolvă „probleme practice”, care nu
se reduc la „probleme tehnice”
- problemele tehnice se pun:
- în privinţa organizării raţionale, în raport cu un scop, a mijloacelor
- în privinţa alegerii raţionale între mijloace alternative pentru scopuri date
(valori si maxime)
- problemele practice se pun în privinţa admiterii sau respingerii normelor, mai ales a
celor de acţiune, ale căror pretenţii de validitate putem să le susţinem sau să le contestăm
cu temeiuri

7
Pragmatica universalã
- premisa: caracteristică fundamentală a treptei socio-culturale de reproducere a vieţii =
prelucrarea cu sens a realităţii
- reproducerea socio-umană în condiţiile de astăzi ale creşterii complexităţii sistemelor
sociale poate fi luată sub control prin intermediul comunicării
- luarea sub control a sensului -› asigurarea cadrului unei comunicări sociale lipsite de
blocaje ancorate în chiar structura comunicării, ca urmare a împărţirii şanselor sociale la
exercitarea de roluri în comunicare
- comunicarea verbală, limba, are în societate rolul unui "transformator"
-> mijloceşte toate procesele vieţii sociale
-> reorganizează comportamentul individual sub imperativul vieţii sociale
- datorită rolului structurant pe care îl are limba, se impune cercetarea acesteia din
punctul de vedere al constituirii ei ca mediu al vieţii sociale
- a urmărit să stabilească diferenţa specifică a limbii în raport cu alte medii (munca) şi să
identifice conexiunile limbii cu celelalte medii (munca şi reflexivitatea)
- a elaborat o teorie generalã a comunicării, care viza :
- o abordare a comunicării
- o abordare a structurii funcţiilor şi rolurilor sociale
- teoria comunicării a lui J. Habermas include nu numai componente tehnice şi
psihologice ale comunicării, ci şi componente sociale şi instituţionale
-> în comunicare se pun nu doar probleme tehnice, ţinând de transmiterea rapidă şi
nedeformată a informaţiei, ci şi probleme social-umane ("recunoaşterea reciproca a
vorbitorilor, recunoaşterea de către aceştia a normei interacţiunii lor)
- cercetarea limbii presupune trei etape:
a) etapa lingvisticii
-> delimitarea între limbă şi limbaje
-> abordarea proprietăţilor formale ale limbii
-> cuprinde analiza logică şi lingvistica structurală
b) etapa sociolingvisticii
-> trecerea de la analiza formală la analiza materială a limbii

8
 -> are caracter descriptiv şi stabileşte corelaţii empirice de o anumită generalitate între
structura lingvistică şi structura socialã
c) pragmatica
-> folosirea limbii ca o activitate de un fel aparte, ca acţiune comunicativă
-> cercetarea structurii limbii din punctul de vedere normativ, al asigurării condiţiilor
pentru atingerea scopului: înţelegerea
= determinarea condiţiilor ce trebuie satisfăcute pentru ca înţelegerea să poată fi atinsă
în comunicarea socialã
-> condiţiile ce trebuie reunite pentru atingerea consensului
înţelegerea
-> nu se reduce la preluarea exactă a conotaţiei exprimărilor
-> se extinde şi cuprinde acordul celor ce comunică asupra normelor interacţiunii lor
("între membrii unei comunităţi lingvistice se realizeazã un acord în privinţa justeţei unei
exprimări relativ la un fundament relativ recunoscut în comun" - Was heisst
Universalpragmatik? în Sprachpragmatik und Philosophie, Suhrkamp, Frankfurt am
Main, 1975, p. 177)
- identitatea semnificaţiei se bazează pe posibilitatea de critică reciprocă a
comportamentului orientat de reguli, care cere reciprocitatea comportamentului şi a
aşteptărilor de comportament
- reconstrucţia raţională
= o noua forma a reflecţiei
- duce la identificarea condiţiilor posibilităţii limbii, cogniţiei şi acţiunii, asumate tacit
cu orice act de vorbire, de cunoaştere şi acţiune şi care au natura unui sistem de reguli
anonim şi forma unor "cunoştinţe intuitive"
pragmatica universalã
- studiază "condiţiile posibilităţii înţelegerii în limba în general"
- oferă baza pentru "explicarea comunicărilor sistematic distorsionate şi a proceselor de
socializare deviante"
- devine cadrul în care pot fi explicate proprietăţile sintactice şi semantice ale limbii
- abordează comunicarea din punctul de vedere al condiţiilor interactive ce trebuie să fie
întrunite pentru a atinge scopul comunicării: înţelegerea

9
Discursul -formă a comunicării
- teoria comunicării = teorie a înţelegerii prin intermediul unor acte de vorbire care ridică
mereu patru pretenţii de validitate:
- pretenţie cognitivă
- pretenţie lingvistică
- pretenţie ce se referă la autoprezentarea vorbitorului
- pretenţie ce se referă la norma interacţiunii vorbitorului cu ascultătorul
- în comunicarea socialã intervin nu numai acte de vorbire, ci şi exprimări extraverbale,
acţiuni propriu-zise şi gesticulaţia
- exprimările extraverbale sunt, în cazul omului, totdeauna subîntinse ce exprimări
verbale ("În contextele interacţiunii aceste trei clase de exprimări verbale şi extraverbale
sunt totdeauna legate. În interacţiunile mute (acţiuni şi gesturi), exprimările lingvistice
sunt cel puţin implicate" - Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative, în
Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politica, Bucureşti, 1983, p. 200)
- pe treptele mai evoluate ale comunicării, exprimările verbale se despart de cele
extraverbale, emancipându-se complet de acţiuni şi gesturi
- solubilitatea celor patru pretenţii de validitate are o importanţã decisivă în teoria
comunicării la J. Habermas
- în funcţie de aceasta solubilitate teoreticianul distinge între doua forme ale comunicării:
- acţiunea comunicativa (interacţiunea)
- discursul (-> nu se schimba informaţii
-> căutam să restabilim un acord care a fost problematizat şi care a existat în
acţiunea comunicativă
- interacţiunea dintre vorbitor şi ascultător presupune un consens, a cărui deranjare naşte
întrebări, sub forma:
-> lămuriri (cum înţelegi aceasta?, cum trebuie să înţeleg aceasta ?)
- > susţineri şi explicaţii (se comportă astfel?, de ce se comportă astfel?)
-> justificări (de ce ai făcut aceasta?, de ce nu te-ai comportat altfel?)
- la asemenea întrebări se răspunde în discursuri, întemeierea discursiva transformând :
- lămuririle în interpretări

10
 - susţinerile în judecãţi
- explicaţiile în explicaţii teoretice m
- justificările în justificări teoretice
- discursul se deosebeşte de acţiunea comunicativă prin conţinut şi prin status
- > discursul presupune despărţirea problemelor validităţii de cele ale genezei
-> discursul formulează rezerve cu privire la existenta obiectelor acţiunii
comunicative (lucruri şi evenimente, persoane şi exprimări)

11