Curente literare

Perioada Paşoptistă – „Dacia literară”

 specifică culturii româneşti
 cuprinsă între anii 1840- 1860
 reprezentanţi: Costache Negruzzi, V. Alecsandri, Alecu Russo, I. H. Rădulescu, G.
Alexandrescu, D. Bolintineanu, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu
 programul estetic:
 1. M. Kogălniceanu în „ Introducţiune” ( Dacia literară) condamnă traducerile şi încurajează
literatura originală
 2. I. H. Rădulescu prin ziarul său, „ Curierul românesc” favorizează publicarea operelor
originale
 perioada de început a literaturii române
 până atunci nu existau decât scrierile religioase, scrierile istorice ( cronicarii) şi traduceri
 termenul de literatură nu era clar definit la noi ( cuprindea texte istorice, de geografie, filosofice
etc.)
 se urmărea sincronizarea literaturii române cu cea europeană
 prin crearea de literatură originală
 prin încetarea traducerilor
 surse de inspiraţie :
 natura
 istoria naţională
 tradiţiile şi obiceiurile noastre
 stilul romantic era amestecat cu cel clasic

Perioada Junimistă – „Epoca marilor clasici”

Junimea

Junimea reprezintă cea mai importantă grupare literară din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-
lea. Tudor Vianu apreciază că Junimea reuneşte cele mai mari personalităţi intelectuale ale vremii.
 1859- 1890 este perioada de ființare a grupării
 început: 1864, acasă la Maiorescu a fost citită lectura traducerii lui McBeth (de Petre Carp)
 numele de Junimea propus de Th. Rosetti
 şedinţele aveau loc vinerea seara la Pogor sau Maiorescu
 fondatori: Titu Maiorescu, Petru Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor
Istoric:
1.1864-1874 cu un caracter polemic,vizând problemele legate de cultură, literatură, limbă.
2.1874-1885 etapa formărilor marilor clasici : Eminescu,Creangă, Caragiale, Slavici etc. . În 1870-
1890 literatura atinge apogeul în cele trei compartimente ale sale: proză, poezie şi dramaturgie=>
epoca marilor clasici.
3.dupa 1885,”Junimea” şi redacţia de la “Convorbiri literare” se mută la Bucureşti. Revista cercetează
în special filozofia, istoria, geografia, dobândeste un caracter academic.
„ Convorbiri literare”– revista cu cea mai mare longevitate; apare între 1867 şi 1944, constituind cel
mai important moment al presei româneşti.
Perioade ale revistei:
1.1867-1886 reprezintă perioada de glorie
2.1886-1944 apare la Bucuresti avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, predând apoi conducerea
unui comitet format din foşti elevi ai lui Titu Maiorescu (Mihail Dragomirescu, Simon Mehedinţi,
P.P.Negulescu, Rădulescu-Motru).

Scopul revistei:
-raspândirea spiritului de critică literară autentică.
-încurajarea liteaturii naţionale.
-combaterea imiţatiilor operelor straine.

Colaboratori:
-Mihai Eminescu publică aici majoritatea poeziilor sale
-Ion Creanga publica primele trei părţi ale “Amintirilor” şi poveşti.
-Ion Luca Caragiale publica majoritatea comediilor sale.
-Ioan Slavici publică nuvele şi poveşti
-Vasile Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, Panait Cernea, I.Al.Bratescu Voineşti şi alţi scriitori
reprezentativi ai vremii.

Asemănări cu paşoptiştii:
-dorinţa de a realiza o cultură şi o civilizaţie autentic românească dar cu deschidere spre Europa prin
păstrarea elementului autohton, national (nu prin imitaţie)
Deosebiri faţă de paşoptişti:
-vârsta (culturală) și atitudinea: pasoptişti:aproape adolescenţi, exaltați, frenetici; junimiştii: tinereţe
maturizată, lucizi, cumpătați, cu spiritul măsurii
– configurare estetică: paşoptiştii erau fundamental romantici, junimiştii erau fundamental clasici fără
să respingă romantismul și realismul incipient

Trăsăturile junimismului

Sintetizate de Tudor Vianu, trăsăturile caracteristice ale acestui spirit au fost următoarele: înclinaţia
spre filozofie, spiritul oratoric, spirit clasic şi academic, ironia, spiritul critic.
Direcțiile Junimii:
1) educarea publicului prin organizarea de prelecţiuni populare, conferiţe cu public ţinute de
Maiorescu, Carp, V. Pogor pe diverse teme: elemente de viaţă ale popoarelor, filosofie, cărţile omenirii,
învăţământ, religie
 aceste conferinţe vor dura 17 ani, vor fi un deliciu al intelectualităţii ieşene (profesori, medici,
avocaţi, studenţi, magistraţi)
2) lupta pentru unificarea limbii naționale

 în 1860 Ion Ghica, în calitate de ministru, înlocuiește alfabetul chirilic cu cel latin
 Titu Maiorescu trasează principii ale limbii în câteva din articolele sale.
 ortografia limbii trebuie să fie fonetică, fiecărei litere scrise să îi corespundă un sunet
(„Despre scrierea limbii române”- 1866)
 îmbogățirea vocabularului să fie făcută prin cuvinte împrumutate din limbile romanice
(„Neologismele”- 1881)
 să fie stopată stricarea limbii prin evitarea calcurilor lingvistice (traducerea fidelă a unor
expresii din alte limbi), a inflației și bombasticismului verbal („Limba română în jurnalele
din Austria”- 1868, „Beția de cuvinte”- 1873, „Oratori, retori și limbuți”- 1902)
3) promovarea literaturii naționale, susținută ideologic de Titu Maiorescu prin articolele sale ce pun în
discuție probleme de estetică:
 literatura conține atât formă (limbajul concret) cât și fond (sentimentele și pasiunile exprimate).
Pericolul este acela de a avea forme prost întocmite însă lipsite de adevăr și valoare.
  arta (deci și literatura) are o funcție morală, educativă, producând un sentiment de înălțare și
purificare asupra cititorului.
 tineri scriitori au fost depistați și publicați pe paginile „Convorbirilor literare”. Aceștia erau
judecați critic după principii estetice, de valoare și adevăr.

Titu Maiorescu
 îndrumator al culturii şi literaturii române
 născut în Craiova în 1840
 studiază la Brașov, Viena (unde termină ca șef de promoție) apoi Berlin și Paris, luându-și
doctoratul în filosofie și licența în litere și drept
 1861 este director la Colegiul Național din Iași, rector al Universității din Iași, întemeietor al
Junimii
 mutat la București profesează ca avocat, profesor universitar, deputat, ministru
 moare în 1917, fiind înmormântat la cimitirul Bellu
 dotat și serios este un exemplu pentru intelectualul român prin felul în care și-a organizat viața
și activitatea profesională. Citea mult, după un program clar, era doritor să învețe și să-și
lărgească orizontul cunoașterii.
 era inteligent, cu simț al valorii artistice, orientat spre lucruri durabile și esențiale, echilibrat,
victorios

Romantism
 curent artistic și literar ce apare la sfârşitul sec. al XVIII-lea în Franța, Anglia şi Germania
 teoretician – V. Hugo în prefaţa de la drama „ Cromwell” – 1827
 reprezentanţi: Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Schiller, Heine, Grimm, Byron, Shelley, Keats,
Leopardi, Manzoni, Puşkin, Schiller,
 la noi apare cu o întârziere de câteva decenii, primele manifestări romantice fiind evidente în
perioada pașoptistă la Alecsandri, Gr. Alexandrescu, I. H. Rădulescu, V. Cârlova,
Bolintineanu, Gheorghe Asachi, C. Negruzzi, Alecu Russo, Gheorghe Lazăr, Nicolae
Bălcescu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, Timotei Cipariu, Gheorghe Barițiu, Andrei Mureșanu,
continuându-se apoi cu Eminescu (considerat ultimul mare romantic european). La toți aceștia
spiritul romantic s-a amestecat cu elemente ale esteticii clasice.
 sensul inițial al termenului romantic era de „pitoresc”
 cel care a introdus cuvântul în limba română a fost Daniil Scavinschi, poet și traducător român
(Voltaire, Lamartine etc.)
 apare ca reacţie la raţionalismul şi constrângerile impuse de clasicism
Trăsături:
 romanticii își propuneau ca surse de inspirație realitățile naționale (elemente patriotice, dorința
de unitate națională), tradițiile folclorice, istoria, legendele și miturile îndepărtate (vezi
îndemnul lui Kogălniceanu pentru scriitorii pașoptiști în „Dacia literară”)
 primează sentimentul, sensibilitatea umană aupra raţiunii
 există o strânsă legătură între individ și natură
 absolută libertate de creaţie, încercarea de a elibera actul creației de orice convenții sau
canoane clasice. De aici apare și amestecul speciilor, o trăsătură a literaturii romantice.
 cultul eului, exagerare a personalităţii, tema omului de geniu
 predilecţia spre cosmic (motive astrale: stelele, luna soarele), spre exotic (insula), magic și
fantastic, spre nocturn (motivul visului, al somnului), spre acvatic (ape, izvoare, mare, fântână
etc.)
 folosirea altor motive specifice : demoniacul, mortul viu, copacul sacru, floarea albastră,
ruinele
  procedeu compoziţional specific: antiteza
 personaje romantice: geniul, demonul, îngerul, sentimentalul, visătorul, răzvrătitul, însetatul
după absolut. În general, romantismul surprinde personaje din toate mediile sociale. Intenția
este să se creeze personaje excepționale în împrejurări excepționale.
 stări specifice:
 frenezia – beţia sufletească
 melancolia – tristeţe + plăcere

Clasicism
 curent literar artistic ce apare în Franţa, între sec. al XVII-lea- sec. al XIX-lea
 reprezentanţi: Corneille, Racine, Mollire, Boileau, La Fontaine, La Bruyere
 în literatura română se manifestă în perioada veche la Dimitrie Cantemir și Miron Costin (prin
construcția frezelor specific latină) în perioada pașoptistă (în simbioză cu romantismul) la V.
Alecsandri (pasteluri, Fântâna Blanduziei), Al. Odobescu, Grigore Alexandrescu (meditații,
satire, fabule), Bolintineanu, B.P. Mumuleanu, Asachi, Barițiu dar și mai târziu în operele
lui M. Eminescu (Scrisori, perfecținea formei poeziei), I. Creanga, I.L. Caragiale, I. Slavici
(construcția personajelor), Titu Maiorescu, Ion Pillat, L. Blaga, Călinescu, Șt. A. Doinaș.
Majoritatea acestor scriitori dar și intelectualii contemporani lor s-au format sub egida
modelului clasic prezent în școlile din București, Iași, Blaj.
 programul estetic al clasicismului a fost exprimat de Boileau în „ Arta poetică” inspirat din
Aristotel
 clasicismul reînvie valorile literaturii antice (în special grecești), considerate idealuri de
echilibru și armonie și are ca scop modelarea individului astfel ca el sa atingă idealul frumuseții
morale
 la noi clasicii iau formele și modelele antice și le adaptează pentru a exprima idealuri ale vremii
lor ca de exemplu formarea statului național unitar român
Trăsături:
 accentul pus pe raţionalitate (chiar şi în artă) în dauna pasiunii
 cultivă legile armoniei, echilibrului, simetriei
 personajele sunt construite ca eroi ideali, funcționând ca modele pentru societate
 ele sunt animate de principii morale ferme (cinste, prietenie, adevăr, patriotism etc.)
 sunt strâns legate de stat, datoria cetățenească fiind mai presus de sentimentele personale
 puritatea genurilor şi a speciilor ( neamestecul lor)
 speciile utilizate (imn, odă, poem epic, tragedie) erau socotite specii superioare ale literaturii
dar și poezii cu formă fixă (sonet, rondel, glosă etc.)
 în tragedie (specie dramatică specifică perioadei antice) se respectă regula celor trei unităţi:
(timp- 24 h, spaţiu – decor unic, acţiune – un singur conflict)
 stilul este caracterizat de simplitate și veridicitate
 are în prim planul reflectării aristocrația ca și clasă socială

Simbolism
 curent literar ce apare în ultimele 2 decenii ale sec. al XIX-lea în Franța
 reprezentanţi: Charles Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, Rilke, Verlaine, Yeats, Bacovia,
Minulescu, Şt. Petică, D. Anghel
 Jean Moreas dă numele curentului într-un articol din 1886 – „ Le symbolisme”
 această mișcarea „decadentă” exprimă starea de spirit a unei generații dezamăgite de
limitarea spiritului de către o gândire materialistă și de adoptarea unor principii utilitariste
 teoretician la noi – Macedonski în art. „ Poezia viitorului” – 1892
  Trăsături:
 spirit neromantic, rupt de sentimental
 viziune: corespondenţa, legătura dintre lumea spirituală şi cea materială (ex. plumb – greutate
sufletească)
 sinestezia: amestec de senzaţii diferite ( vizuale, auditive, olfactive)
 folosirea sugestiei ( stările nu sunt numite direct, sunt sugerate)
 folosirea simbolurilor –
 stări sufleteşti sugerate: nevroza, spleenul (dezgust), disperarea, apăsarea sufletească,
oboseala psihică, spaima, dezolarea
 cromatica
 olfactivul accentuat
 muzicalitatea
 instrumente
 muzicalitatea versurilor (refrene)
 motive: oraşul sufocant, dezintegrarea materiei, descompunerea, natură apocaliptică

Tradiţionalism
 orientare culturală, literară ce se manifestă cu precădere în perioada interbelică
 s-a manifestat pentru prima dată în Franța, la sfârșitul sec. al XVII-lea dar a fost o mișcare
prezentă în toate literaturile europene în opoziție cu mișcările novatoare
 la noi apare pentru prima dată în „Introducția” lui Kogăniceanu la „Dacia literară” care pleda
pentru inspirația din specificul nostru național

 este reluat apoi în sec. al XX-lea prin următoarele orientări tradiţionaliste:
 „ Sămănătorul” – revistă culturală- 1902-1910- Bucureşti
 reprezentanţi: Iorga,Vlahuţă, Coşbuc, Şt. O. Iosif
 sămănătoriştii resping influenţele străine primejdioase
 creează un viguros tablou al naturii în care ființa umană e în plan secund
 Viaţa românească” – Iaşi – Garabet Ibrăileanu, Sadoveanu, G. Galaction, I. Teodoreanu,
Călinescu, Rebreanu, Goga, Arghezi, Blaga, Pillat, Philippide, H. P. Bengescu
 poporaniştii
 => simpatie exagerată pentru ţăran
 „ Gândirea” – Cluj – Cezar Petrescu, I. D. Cucu, Blaga, Nichifor Crainic, Gib Mihăiescu,
Pamfil Şeicaru, Adrian Maniu
 ideolog- N. Crainic
 în plus față se sămănătoriști, gândiriştii susţin religia ortodoxă ca element esenţial al
sufletului ţărănesc
 Trăsături:
 apără tradiţia
 valorile vechi sunt purtătoare de semnificație
 respingerea oricăror tendinţe de modernizare ce degradează tradiţionalul
 simpatie exagerată pentru ţăran
 teme: rurală (satul)
 religia
 credinţe străvechi
 fluxul de arhaisme
 modalitatea artistică este evocarea, valorificarea trecutului
Modernism
Modernismul denumește curentele apărute la sfârșitul sec. al XIX-lea, începutul sec. al XX-lea în
câteva literaturi naționale precum și în domeniul artelor. Moderniștii sunt de fapt doritorii de schimbare
în opoziție cu adepții stărilor existente (tradiționaliști).

E. Lovinescu definește inițial termenul prin înglobarea simbolismului, a poeziei de după război și a
„curentelor extremiste” (vezi avangardismul) apoi aplică termenul doar literaturii nontradiționaliste
postbelice.

Modernismul este descris cel mai bine prin opera poeților din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
și anume: Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire (primul teoretician al modernismului), Arthur Rimbaud,
Stephane Mallarme, Paul Valery, Paul Eluard, Eugenio Montale, T.S. Eliot etc.

Poezia modernă se caracterizează prin:

 ermetism (limbaj încifrat)
 ambiguitate a exprimării
 utilizarea limbajului neologic și tehnic
 sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei
 elitism
 sinceritate, coborârea poeziei în realitatea concretă, apropierea ei de contingent
 fragmentarism (discontinuitate – la nivelul expresiei şi limbajului)
 se face apel la funcția simbolică a limbajului, apar simboluri personale
 noutatea metaforei
 înnoiri prozodice: vers liber, măsură variabilă, ingambament
 îmbinarea în imagini a concretului cu abstractul
În proză modernismul se manifestă prin:
 negarea tradiţiei, contestarea, refuzul trecutului
 punerea accentului pe discontinuitatea eului și realității
 crearea romanului obiectiv și a romanului de analiza psihologică
 promovează intelectualismul, descrierea mediului citadin, urban, construcția personajului
intelectual în opoziție cu țăranul

Realismul
Este un curent literar care se manifestă în secolul XIX, începând din Franța și având ca principiu de
bază reflectarea credibilă, verosimilă a realității în datele ei esențiale, obiective.
Reprezentanți
 în literatura universală: Balzac, Flaubert, Stendhal, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Dickens,
Lampedusa, Thomas Mann.
 în literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, G. Călinescu,
Marin Preda
Caracteristici:
 teme sociale: parvenitismul, avariția, imoralitatea, singuratatea etc.
 perspectivă obiectivă, narator omniscient și omniprezent
 ton impersonal, neutru
 personajele întruchipează mai multe categorii sociale, complex caracterizate (țăranul,
aristocratul etc.) și reprezintă tipuri umane– dominate de o trăsătură principală de caracter
(lacomul, avarul etc.)
 se utilizează tehnica detaliului pentru o redare cât mai fidelă a mediului
 se realizează o strânsă legătură între mediu și personaj
 prezentarea moravurilor unei epoci
 prin realizarea unor fresce ale epocilor, operele devin monografii ale lumii prezentate
 romanul poate avea o geneză reprezentată de fapte reale
 elemente reale de cronotop (locuri care există în realitate)