Universitatea ‘’Andrei Şaguna’’

Facultatea de Drept şi Ştiinte Administrative

Specializarea:Drept

REVOLUTIA DE LA 1821

Coordonator ştiinţific,
Prof. univ. Marian Zidaru

Student,

CONSTANŢA
 2009

Cuprins

1.Introducere ...........................................................................................................................3

2.Cauzele izbucnirii revoluţiei................................................................................................4

3.Influenţa răscoalelor sârbeşti şi a mişcării eteriştilor.......................................................5

4.Proclamaţia de la Padeş-desfăşurarea revoluţiei...............................................................5

5.Concluzii...............................................................................................................................15

6.Bibliografie...........................................................................................................................16

2
 1.Introducere

Începutul secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-o miscare exceptionalã pentru

libertate socialã, restructurãri interne si afirmare nationalã. Generoasele idei ale revolutiei
franceze, care sustineau dreptatea si egalitatea socialã. precum si dreptul la autodeterminare a
popoarelor oprimate au cuprins întreaga Europã; imperiile absolutiste, lovite de forta geniului
napoleonian pãreau a fi aproape de prãbusire, dar înlãturarea lui Napoleon Bonaparte a impus
mentinerea vechilor structuri, însã în Peninsula Balcanicã, vointa de libertate, unitate si
afirmare nationalã era din ce în ce mai greu de stãvilit.
La împlinirea unui secol de domnii fanariote, societatea româneascã era împiedicatã in
dezvoltarea sa fireasca, de existenta unor de institutii si a unei clase politice dominatã de
coruptie si dorinta de îmbogãtire rapidã prin jefuirea resurselor Principatelor Dunãrene, aceasta
constituind o permanentã instabilitate. Mentinerea de cãtre Poartã a domniilor fanariote pãstra
un sistem de extorcare fãrã egal în întreaga noastrã istorie; cumpãrarea domniilor costa sume
enorme (exemplu elocvent cele 3 milioane de piaştri date de Mihail Şuţu); banii se obţineau
prin venalitatea funcţiilor, orice slujbã având pretul sãu (recordul a fost detinut de Ioan
Caragea care a vindut 4762 titluri de boierie pentru care a obtinut 20 de milioane de
piastri); impozitele indirecte (vãmile si ocnele de exemplu) intrau în vistieria domnului.
Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu reprezintă momentul în care
românii s-au exprimat şi au acţionat pentru afirmarea drepturilor lor naţionale şi modernizarea
instituţiilor interne. Aceasta s-a desfăsurat într-un cadru istoric european dominat de
confruntarea dintre legitimismul şi conservatorismul monarhic, pe de o parte, şi de noile idei
liberale generate de Revoluţia franceză, pe de altă parte. După înfrângerea lui Napoleon al III-
lea, puterile europene învingătoare s-au întrunit în cadrul Congresului de la Viena (1814-1815)
şi, prin hotărârile luate aici, au readus pe continent vechea ordine absolutist-monarhică.
Revoluţia de la 1821 aduce în faţă legimitatea regimului fanariot şi reţinea
responsabilitatea acestuia în degradarea politică, socială şi culturală prin Principatele dunărene.
Procesul de renaştere naţională în istoria românilor trebuia să înceapă cu înlăturarea regimului
fanariot. De aceea, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu are semnificaţia unei reveniri la
coordonatele istorice naţionale, marcând începutul epocii moderne româneşti.
Societatea românească a avut în perioada modernă o evoluţie cu caracter progresiv şi
cumulativ.

3
 2.Cauzele izbucnirii revoluţiei

Cauzele acestei mişcări sălăşluiesc pe de o parte în contradicţiile antagonice dintre

ţărănimea aservită şi boierime, ca urmare a numeroaselor şi apăsătoarelor obligaţii de rentă
(claca, dijma, diferite dări) şi a abuzurilor ce făceau şi mai grea aceste obligaţii, în apariţia
noilor forţe productive şi a noilor relaţii de schimb şi producţie care intra în conflict cu cele
vechi. Pe de altă parte, dezvoltarea forţelor naţionale româneşti cerea imperios scuturarea
jugului otoman.
Greutatea fiscalităţiii era resimtită de ţărănimea liberă. Moşnenii şi pandurii olteni au
fost supuşi unor dări în bani greu de plătit şi ameninţări de a fi asimilaţi cu clacaşii.
Monopolul comercial otoman limitat dar nu desfiinţat, îngrădirea circulaţiei mărfurilor
prin numeroasele vămi din interior cauzau mari prejudicii negustorimii şi stârneau
nemulţumirile acesteia.
Motive de nemulţumire aveau şi boierii concuraţi şi chiar îndepărtaţi din dregătorii de
elemnetele greco-levantine ce se inmulţiseră pete măsură. Creşterea nemulţumirilor populare,
accentuarea contradicţiilor dinlăuntrul claselor dominante sau manifestat puternic la sfărşitul
deceniului al II-lea şi începutul deceniului al III-lea al secolului al XIX-lea. Marea majoritate
a poporului era profund nemulţumita de regimul social politic fanariot, de relaţiile de
producţie sociale care păstrau încă vechiul caracter feudal. Nu numai ţăranii, dar şi târgoveţi
erau profund interesaţi de schimbarea vechii orănduiri, în dezvoltarea schimbului de mărfuri
şi a producţiei pe noile făgaşuri.

3.Influenţa răscoalelor sârbeşti şi a mişcării eteriştilor

Răscoala sârbilor împotriva Imperiului Otoman (1804-1816) a avut un mare ecou în

rândurile tuturor popoarelor asuprite din Balcani şi Europa Centrală.
Relaţiile economice, sociale şi culturale strânse existau între popoarele de pe cele două maluri
ale Dunării, îndeosebi între români şi sârbi. Unele căpetenii ale răscoalei sârbilor treceau
fluviul, adăpostindu-se la prietenii lor din Oltenia. Mai târziu în oastea lui Tudor Vladimirescu
vor lupta fruntaşi ai tuturor popoarelor din Balcani.

4
 Începând din anul 1814 s-a format nucleul conducător al răscoalei, iar Tudor
Vladimirescu a început pregătirile adunând arme şi organizându-şi pandurii din clanul Cloşani
(Mehedinţi).Burghezia grecească în general şi mai ales cea asezată în diferite părţi ale Europei
dezamăgită de politica lui Napoleon, în care-şi puseseră nădejdi de eliberare, nu vedeau o altă
posibilitate pentru a o obţine acum după Congresul de la Viena, decât printr-o răscoală
generală antiotomană. În acest scop înfiinţează societatea secretă Eteria (Fraţia), cu sediul la
Constantinopol şi cu eforii (secţii) în diferite ţări. Asemenea secţii existau în Rusia şi în
Principate, conduse de oameni cu o situaţie socială şi politică superioară, ceea ce explica lipsa
preocupărilor Eteriei faţă de problema ţărănească. Conducător al Eteriei a fost ales Alexandru
Ipsilanti, fiul fostului domn fanariot Constantin şi aghiotant al ţarului. În toamna anului 1820,
scrisori trimise diferiţilor conducători ai eforiilor anunţau răscoala cu sprijinul ţarului.
În acestă mişcare generală antiotomană, un rol însemnat i se rezervase şi vechiului
comandant de panduri, Tudor Vladimirescu, anume de a ridica ,,norodul românesc”. Această
misiune i se încredinţează şi de ,,Comitetul de oblăduire” format la moartea domnitorului
Alexandru Şuţu, la mijlocul lunii ianuarie 1821, confirmată şi prin legământul din acelaşi timp
dintre Tudor şi doi conducători eterişti, Iordache şi Farmache. Acest legământ era de fapt o
convenţie care consemna o alianţa politică între revoluţionarii români şi greci.
După câteva zile numai, Tudor pleacă spre Oltenia, pentru a pune în aplicare planul de
răsculare a norodului. Mănăstirea Tismana, întărită, urma să fie una din bazele de rezistenţă.
Ajuns la Padeş, trimite oameni de încredere pentru chemarea pandurilor şi plăieşilor sub
steagul răscoalei .

4.Proclamaţia de la Padeş-desfăşurarea revoluţiei

„Fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti - glăsuia Proclamaţia de la Padeş din 1821 a lui
Tudor Vladimirescu – veri de ce neam veţi fi, nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina
răul cu rău. Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti cât
şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi, până când să le fim robi?
(…) Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine…”. La
chemarea lui Tudor au răspuns cu entuziasm sute de ţărani, meşteşugari, târgoveţi şi chiar mici
boieri patrioţi. Masele populare nu mai puteau suporta dominaţia turco-fanariotă şi abuzurile
boierimii, fiscalitatea excesivă, plata haraciului, a peşcheşului, a mucarerului, a dijmelor şi
clăcii, a datoriilor. În faţa mulţimii adunate la Padeş, Tudor a proclamat la 23 ianuarie 1821
Adunarea norodului, care trebuia să hotărască în problemele importante ce frământau
societatea românească. Astfel, a început una din cele mai însemnate revoluţii a românilor

5
dornici să înlăture pentru totdeauna dominaţia străină şi exploatarea feudală. Nucleul revoluţiei
îl constituie pandurii olteni, care, deşi se sacrificaseră în lupta împotriva turcilor, în războiul
ruso-turc din 1806-1812, acum erau supuşi la „numeroase dajdii” şi în primejdie de a fi
asimilaţi cu clăcaşii.1
Oastea strânsă la Padeş, înarmată cu puşti, pistoale, săbii, lănci, coase, ghioage, furci de
fier, securi etc., s-a îndreptat pe valea Motrului spre Strehaia şi de aici, spre Ţânţăreni. La
ordinul lui Tudor, au fost ocupate mănăstirile Tismana, Strehaia şi Motru, care au fost
fortificate şi transformate în puncte întărite de sprijin ale răsculaţilor. Ştiind că poporul român
nu va putea singur să-şi câştige libertatea naţională, Tudor a luat legătura cu patrioţii sârbi,
macedoneni, muntenegreni şi greci, care, ca şi românii, doreau să înlăture dominaţia otmană.
În timpul staţionării la Ţânţăreni, oastea lui Tudor a ajuns la peste 4000 de panduri şi 500 de
arnăuţi, cuprinzând trupe de infanterie, cavalerie, artilerie şi elemente de asigurare materială cu
muniţii şi alimente. Detaşamente speciale au ocupat în acest timp şi mănăstirile Crasna,
Polovraci, Horezu, Bistriţa şi Cozia, în care au rămas garnizoane armate pentru apărare.
Programul revoluţiei, iniţiat prin Proclamaţia de la Padeş, este definitivat prin Cererile
norodului românesc din februarie şi Memorandumul către divanul ţării, din martie 1821.
În acest program se prevedea ca dregătoriile ţării, atât în aparatul de stat cât şi în cel
bisericesc, să nu se mai vândă, ci să se obţină pe merit, să fie reglementate dările la patru pe an
şi să fie plătite la trei luni; să se desfiinţeze taxele pentru a fi înlesnit comerţul, să se desfiinţeze
privilegiile boiereşti şi să se reînfiinţeze armata naţională. Evitând un război închis cu Poarta,
dar care nu putea fi exclus în viitor, Tudor solicită în prima urgenţă „desfiinţarea cu totul şi
pentru totdeauna a orânduirii domnilor greci în Ţara Românească” şi instaurarea domniilor
pământene, precum şi recunoaşterea de către Înalta Poartă a drepturilor pe care le-au avut în
vechime Ţările Române prin tratatele încheiate cu Mircea, Ştefan şi alţi domni.
Veştile despre răscoala din Oltenia au îngrijorat „Comitetul de oblăduire”, format la
moartea domnitorului Alexandru Şuţu, şi Divanul, şi au băgat groaza în boieri. Tudor este
calificat „tâlhar”, „trădător”, „făcător de rele”, „vrăjmaş al patriei”. Unii au informat imediat
Poarta pentru ca să fie „sfărâmat” cu „preaputernicul braţ al împărăţiei” acest „răzvrătitor”.
Alţi boieri, auzind că oastea revoluţionară se îndreaptă spre Capitală, şi-au făcut bagajele şi au
plecat peste graniţă, în imperiul austriac, pentru a-şi salva pielea.2
În calea oştirii lui Tudor, în direcţia Craiovei, e trimis vornicul Nicolae Văcărescu, cu
misiunea de a înăbuşi revoluţia. Acestuia i s-au pus la dispoziţie unităţile de arnăuţi de sub

1
D Bodin,.Tudor Vladimirescu în lumina izvoarelor italiene, „Revista istorică română”, XI-XII, 1941-1942, pp.
46-65.
2
Nicolae Iorga, Ştiri noi cu privire la mişcarea grecească din 1821, „Revista istorică”, XXVI, 1940, pp. 52-59.

6
comanda lui Hagi Prodan, delibaşa Mihail şi bulucbaşa Ieni. Răspunzând scrisorii lui Nicolae
Văcărescu, prin care era acuzat ca „vrăjmaş al patriei”, fiul de oltean din satul Vladimiri,
districtul Gorj, care era ataşat trup şi suflet patriei sale, a dat o apreciere genială patriei şi aşa-
zisului patriotism boieresc: „pre semne, dumneata pre norod, cu al cărui sânge s-a hrănit şi s-a
poleit tot neamul boieresc şi numai pre jefuitori îi numeşti patrie (…)- spune Tudor în
scrisoarea sa -. Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patria să cheamă nordul, iar nu tagma
jefuitorilor”. Tudor încheie amintind boierului Văcărescu despre părinţii săi, boirii Văcăreşti,
„care niciodată nu s-au ridicat cu arme de moarte împotriva patriei”. El invită pe Văcărescu la
o întrevedere pentru a discuta ce orânduieli aşteaptă norodul de la cârmuitori.
Aceeaşi poziţie de mare patriot a lui Tudor o aflăm şi din scrisoarea către Al. Pini,
diplomat ţarist şi susţinător al Eteriei, care îl acuza pe conducătorul revoluţiei române, când a
trecut Oltul, că a atacat patria. „Se cade să fac ştiut excelenţei voastre că eu sunt un adevărat
fiu al Patriei, care din tinereţea mea, i-am făcut multe şi folositoare slujbe; însă că n-am
dobândit alt folos fără decât iubire şi jertfire de la norod, iar din partea boierilor nu mi-a fost cu
putinţă a dobândi cât de mic folos”. Că aceştia „numai din preteşugul lor pentru străini sunt
nărăviţi a prăpădi ţara (…). Şi eu de capul meu nicidecum n-am încercat cea de acum pornire”.
Tudor Vladimirescu arată că este un reprezentant „al norodului” şi norodul, spunea el, „m-au
luat a le fi chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor”.
Voind să evite vărsările de sânge, Tudor Vladimirescu i-a cerut lui Al. Pini să
„binevoiască a mijloci la boierii oblăduitori ai Divanului să nu mai trimită trupe împotriva
norodului”, care s-a ridicat să-şi ceară drepturile. În acelaşi timp, el avertiza foarte drastic;
„Căci trebuie să vă fac ştiut, domnule, că de se va trage măcar un foc de armă asupra
norodului, atunci în Ţara Românească nu va mai rămâne nici măcar un suflet de neam
boieresc”.3
Fiind rechemat la Bucureşti, Văcărescu nu a mai apucat să atace tabăra lui Tudor de la
Ţânţăreni. O mare parte din arnăuţi, pe care conta stăpânirea, au trecut de partea lui Tudor.
Misiunea noului trimis al Divanului, Samurcaş, având acelaşi scop, de a opri prin orice mijloc
întinderea revoluţiei, a eşuat.
Ajunşi la Craiova, Samurcaş împreună cu consulul şi eteristul Al. Pini puseseră la cale
asasinarea lui Tudor Vladimirescu, prin Hagi Prodan, aderent la cauza eteristă, însă tentativa
nu a avut loc, Tudor punând mâna pe scrisorile compromiţătoare. Ca să mascheze complotul,
Constantin Samurcaş îl cheamă pe Tudor la Craiova pentru tentative. Tudor merge cu gândul

3
Pavel Mocanu, Revoluţia de la 1821 în documente diplomatice portugheze, „Revista de istorie militară”, 2001,
nr. 2, pp. 33-36.

7
de a pedepsi pe criminali, dar fiind informat că Tudor aflase de uneltirea lor, aceştia au fugit la
timp pentru a nu fi traşi la răspundere.
După un marş victorios, între 4 şi 21 martie, oştirea lui Tudor ajunge în Bucureşti, fiind
primită cu entuziasm de către populaţie. Deşi mulţimea îl numea „Domnul Tudor”, marele
patriot nu s-a proclamat domn. El a încercat să rezolve problemele complexe care stăteau în
faţa poporului român, sprijinindu-se pe Adunarea norodului.
În Capitală a sosit şi Alexandru Ipsilanti cu oastea lui, dar în loc să treacă Dunărea şi să
meargă să elibereze poporul grec de sub dominaţia otomană, aşa cum îşi propusese societatea
„Eteria”, Ipsilanti rămâne în Ţara Românească, încercând să-şi subordoneze oastea lui Tudor şi
chiar pe Tudor. Retrăgându-se de la Târgovişte, Ipsilanti a luat o serie de măsuri administrative
pentru a-şi impune puterea asupra Ţărilor române. Oastea lui Ipsilanti s-a dovedit a fi compusă
mai mult din aventurieri puşi pe jaf şi căpătuiala decât din adevăraţi patrioţi, dornici să lupte cu
hotărâre pentru eliberarea poporului lor. Intrând în Ţările române ca un stăpânitor, el a pus sub
ascultarea sa Moldova şi o parte din Ţara Românească şi a numit ispravnici, peste cei numiţi de
Tudor Vladimirescu. Ipsilanti cere chiar lui Tudor să se retragă din Capitală, fapt neacceptat de
acesta.
Rămânerea eteriştilor în Ţările române, în loc să treacă Dunărea spre Balcani pentru
eliberarea ţării lor, încercarea lui Ipsilanti de a-şi impune dominaţia asupra Ţării Româneşti şi a
lui Tudor şi de lua sub comanda sa oastea lui Tudor, „ce număra 8000 valahi”, cum susţine un
memorialist, au agravat conflictul dintre cei doi conducători.
După unii autori, Ipsilanti considera că are chiar dreptul la tronul Ţărilor române,
întrucât şi bunicul şi tatăl său fuseseră domni în aceste ţări.
Tudor Vladimirescu a luat poziţie faţă de intenţiile şi acţiunile eteriştilor pe pământul
românesc şi i-a trimis lui Ipsilanti o scrisoare la 14 aprilie, prin intermediul divanului, în care
se spunea: „În numele lui Dumnezeu (…) opriţi neomenia oamenilor dumneavoastră, milostiţi-
vă de un popor nevinovat (…) şi asuprit pe nedrept, faţă de care (…) datoraţi multă
recunoştinţă, cinstire şi îngrijire. Destăinuiţi-ne în mod sincer timpul cât veţi mai rămâne aici
(…). Rechemaţi pe ispravnicii numiţi de dvs. ca să vedem încotro mergem şi să putem face
faţă greutăţilor nemaipomenite (…). Să ne îngrijim ca patria noastră să nu ajungă pradă şi
acelora care sunt înfuriaţi împotriva noastră (e vorba de turci, n.n).”4
După cum ne informează cronicarul anonim în Istoria jefuitorilor Ţării Româneşti,
Tudor a adus acuzaţii grave lui Ipsilanti şi l-a tras la răspundere, lucruri care i-ar fi muşcat
inima acestuia prin cuvintele: „Măria ta, ai dat ştiri prin manifesturi că te cheamă patria şi cum

4
Mihai Regleanu,, Un nou pamflet moldovenesc din vremea Eteriei, „Revista arhivelor”, IV, 1960, nr. 1, pp.
204-214.

8
că trecătoarea îţi este la Elada ca să o izbăveşti de subt jugul otomanicesc. Apoi acuma cum te-
ai înscăunat la Târgovişte şi cu ce cuvânt te amesteci în stăpânirea ţării şi scoţi biruri asupra
locuitorilor şi le iei vitele şi bucatele?”.
E clar că aceste cuvinte i-au mărit ura lui Ipsilanti împotriva lui Tudor, punând la cale
complotul ce avea să-l ucidă.
Ţarul Alexandru al Rusiei, pe care conta foarte mult Alexandru Ipsilanti, aflat la
Congresul Sfintei Alianţe la Laybach (Liubliana de azi), a condamnat şi declanşarea revoluţiei
române şi răscoala lui Ipsilanti. Poarta otomană, al cărei sprijin îl ceruse marea boierime,
aflând şi de faptul că Rusia nu sprijină cele două mişcări, nici pe cea a lui Tudor, nici pe cea a
lui Ipsilanti, s-a grăbit să strângă trupele şi să le trimită asupra Principatelor. În faţa invaziei
otomane, Tudor a hotărât să se retragă spre Oltenia, unde intenţiona să organizeze rezistenţa, în
caz că nu ajungea la o înţelegere cu Poarta. În drum spre Oltenia, la Goleşti, Tudor este arestat
de eterişti în frunte cu Iordache Olimpiotul, din ordinul lui Ipsilanti. La acuzaţia adusă de
Olimpiotul, la întâlnirea de la 18 mai la Goleşti, că colaborează cu turcii, Tudor a răspuns,
foarte clar, că e pregătit să lupte cu otomanii, dar trebuie să încerce a negocia cu ei, în folosul
compatrioţilor săi. În ceea ce priveşte colaborarea cu eteriştii, Tudor îi invită pe aceştia să
părăsească teritoriul românesc, deoarece eliberarea Greciei se poate decide în Imperiul otoman,
şi nu în Valahia. Această orientare nu putea satisface pe conducătorii eterişti, căci ei hotărâseră
cu mult înainte soarta lui Tudor. La arestarea lui Tudor, Iordache Olimpiotul are concursul lui
D. Macedonschi şi Hagi Prodan, căpitani de arnăuţi, trecuţi de partea lui Tudor, care, după cum
spun unii autori, erau mai mult oamenii lui Ipsilanti, decât ai lui Tudor. Aceştia ar fi fost
nemulţumiţi şi de severitatea lui Tudor în pedepsirea unor panduri, pentru acte de indisciplină.
În momentul arestării, Tudor nu s-a putut opune, deoarece cei doi căpitani învoiseră oamenii de
nădejde ai lui să plece la Piteşti, după diferite treburi în ziua de Sf. Constantin (21 mai) şi îi
înlocuiseră cu 300 de oameni ai lui Prodan, în majoritate sârbi. Simţind sfârşitul ce i se
pregătea, Tudor a spus celor doi căpitani: „sufletul meu presimte ceva rău, care mi se va
întâmpla, sângele meu să fie asupra voastră şi asupra copiilor voştri”. Lui Iordache Olimpiotul
şi eteriştilor care-l arestaseră, Tudor le-a spus: „vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte.
Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere
drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii. Turcii sunt în ţară, dar nu sunteţi în
stare şi nu veţi fi niciodată a vă bate cu dânşii cu ispravă (…) voi oamenii fără căpătâi şi străini
cu totul de această ţară.”5
Fiind dus la Târgovişte, Tudor este supus la chinuri, pentru a spune unde „a ascuns
banii”, şi apoi asasinat mişeleşte în noaptea de 26 spre 27 mai 1821. După cum afirmă I. P.
5
Emil Vârtosu, Tudor Vladimirescu. Glose, fapte şi documente noi, Bucureşti, 1927, p.187.

9
Librandi, „Caravia l-a împuşcat cu pistolul, apoi l-au ciopârtit; i-au tăiat capul, iar trupul i l-au
aruncat in râu”.
Prin moartea lui Tudor Vladimirescu, românii au pierdut nu mare conducător politic şi
militar, un patriot înfocat, luptător dârz pentru drepturile poporului său. Eteriştii au comis –
afirma G. D. Iscru in lucrarea sa dedicata revoluţiei din 1821 – în final, acel asasinat odios,
rămas pentru noi ca o rană deschisa, iar pentru ei, în faţa oricărei judecăţi obiective, o pată
neagră pe care n-o va putea şterge nimeni în desfăşurarea istoriei.
Oastea lui Tudor este subordonată eteriştilor, fiind numiţi comandanţi D. Macedonschi
si Hagi Prodan. La Piteşti, din ordinul lui Iordache Olimpiotul, pandurilor li s-a luat o mare
parte din muniţie şi din artilerie. Olimpiotul a jefuit şi casa de bani a oştii pandurilor şi a trimis
banii soţiei sale la Câmpulung, fapt care denota cât de „revoluţionar” şi „de patriot” era acesta.
Pandurilor li s-a ascuns că Tudor a fost omorât, de teama unei revolte a „adunării norodului”;
au fost amăgiţi ca a fost trimis pentru tratative la Ipsilanti, apoi a fost răspândit zvonul ca a fost
înlăturat datorită trădării.
Oastea lui Tudor, rămasă fără conducător, s-a retras spre Oltenia, reuşind să treacă Oltul
pe la Vultureşti. Mulţi panduri nu au vrut însă să se subordoneze eteriştilor şi au plecat spre
casele lor.6
Prima luptă cu trupele turceşti a fost dusă de pandurii lui Ioan Solomon, lăsat de Tudor
comandant al trupelor din Oltenia. El primise o scrisoare de la Goleşti din partea lui Tudor, să
vină din Craiova spre Râmnicu Vâlcea pentru a face joncţiunea cu forţele principale din
Bucureşti. Fiind urmărit de turci, care invadaseră ţara pe la Calafat, Solomon luptă cu aceştia
la Zăvideni (circa 10 km nord de Drăgăşani), însă este nevoit să se retragă pentru a nu fi
copleşit de superioritatea turcilor. Aflând că Tudor a fost omorât de eterişti, Solomon a refuzat
să se unească cu aceştia si, lăsând pandurii să plece prin păduri, spre satele lor, a trecut cu
nume schimbat graniţa spre Transilvania.7
Efectivul forţelor principale ale oastei pandurilor, apreciat la circa 4000 de oameni la
trecerea Oltului, a angajat lupta cu forţele turceşti la 27 mai 1821. pentru a se masca locul de
trecere a Oltului, a fost trimis un detaşament de 300 de panduri care să reţina şi să atragă
forţele turceşti la Drăgăşani. Aceştia au trecut pe ascuns Oltul în noaptea de 27-28 mai şi au
ocupat casele din nordul Drăgăşanilor. Turcii, în număr de 3000, veniţi din Craiova în
urmărirea pandurilor, au atacat micul detaşament prin viile de la marginea de nord a
Drăgăşanilor. Erau 3000 împotriva a 300, însă pandurii s-au apărat cu îndârjire. Între timp,
grosul forţelor româneşti au putut trece nestingherite Oltul, la Vultureşti. Turcii au avut 86 de
6
Vasile Arimia, Revoluţia de la 1821 în atenţia străinătăţii, „Tribuna”, XXIV, 1980, nr. 25, p. 3.
7
S. I. Gârleanu, Tudor Vladimirecsu. Viaţa şi fapta sa, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1971, p.208

10
morţi şi 200 de răniţi, iar pandurii 33 de morţi si 17 răniţi. Seara, vitejii panduri s-au întors la
grosul forţelor. A doua zi, 29 mai, are loc prima luptă a pandurilor cu turcii la Drăgăşani. Lupta
a început printr-o şarja a călăretilor panduri asupra unei coloane otomane ce ieşise din
Drăgăşani cu gândul, probabil, să afle unde se afla oastea românească. Atacul a fost ca un
trăsnet; turcii luaţi prin surprindere se răspândesc în formaţie de luptă, însă sunt loviţi
năprasnic cu securile şi cu săbiile. O rup la goana înapoi spre Drăgăşani. Călăreţii pandurilor,
care-i urmăreau, sunt opriţi de focuri de armă din casa şătrarului, aflată în apropierea
mănăstirii. În ajutor vin şi forţele principale ale pandurilor. Lupta continuă cu schimburi de
focuri până la prânz. Era nevoie de artilerie pentru a fi dărâmate zidurile mănăstirii, însă cele
două mici tunuri pe care le mai aveau pandurii erau insuficiente. Turcii au folosit şi două case
boiereşti fortificate. Muniţia fiind pe terminate, cu amărăciune în suflet, cu ura pe eteriştii care
spuneau ca vor veni în urmă şi nu mai apăreau, cu blesteme la adresa lui Iordache, care oprise
carurile cu muniţii şi tunurile oştirii, pandurii se retrag spre nord.
La Drăgăşani a fost o victorie, însă nu a putut fi desăvârşită, pandurii neavând muniţiile
necesare. Nu au fost susţinuţi nici de detaşamentul de arnăuţi călări ai serdarului Diamandi
Giuvara, care trecuse prin apropiere. Dezamăgiţi, unii panduri s-au grupat la Râmnic. Eteriştii
au mers pe drumul direct de la Piteşti spre Râmnicu Vâlcea. Aici vine şi Ipsilanti din
Târgovişte, pe motiv că nu putea face faţă trupelor otomane conduse de Chehaia-bei. D.
Macedonschi şi Hagi Prodan s-au întâlnit la Râmnic cu Ipsilanti. Se plâng acestuia de Iordache
şi Farmache, care le luaseră muniţiile, şi de G. Diamandi, care nu-i ajutase; altfel, turcii ar fi
fost acum înfrânţi. Fanariotul îi asculta, dar „nu-i aude”; probabil nu avea încredere nici în ei,
căci a luat o măsura care i-a uluit. Sunt obligaţi să dea comanda lui Iordache Olimpiotul. Astfel
„erau răsplăţiti” cei doi trădători ai lui Tudor. Ei îi spun însă lui Iordache, să aibă grijă cum se
poartă cu pandurii, căci intrase în urechile lor zvonul ca el (Iordache) „a fost pricina pierzaniei
lui Tudor”. Alexandru Ipsilanti spera să câştige cu bani pe panduri, însă inimile acestor patrioţi
adevarati nu puteau fi cumpărate cu arginţi. Au preferat să plece spre familiile lor, asteptând
vremuri mai bune, sau să se facă haiduci. Iată, deci, că nici Adunarea norodului nu a vrut să se
subordoneze lui Alexandru Ipsilanti, aşa cum nu a dorit-o nici Tudor.8
Acuzând pe panduri că s-au retras de la Drăgăşani, „bine era să mai fi ţinut poziţia” –
spunea Ipsilanti -, acest îngâmfat fiu de fanariot a declarat căpeteniilor pandurilor; „Acum
merg eu singur de a-i izbi pe vrăjmaşi cu tot trupul meu şi a da sf’ârşit acestui război”. Faptul
ca erau vorbe goale, de paradă, se va vedea în a două luptă de la Drăgăşani de la 7 iunie 1821,
dintre eterişti şi turci. Lupta eteriştilor, de la Drăgăşani, n-a fost nici pe departe o luptă eroică

8
Dan Berindei, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, „Revista de istorie”, XXXIII, 1980, nr. 5,
pp. 823-845.

11
împotriva turcilor; ea reflectat lipsa de hotărâre a eteriştilor, slaba lor pregătire militară, spiritul
aventurist şi trădător al conducătorilor lor şi chiar al lui Ipsilanti.
În ceea ce priveşte raportul de forţe, cele eteriste erau mult superioare celor otomane;
eteriştii aveau circa 7500 de oameni (după alte izvoare 10000), iar turcii numai 5000. După
Chiriac Popescu, numărul turcilor era de 4000, după M. Cioranu, de 6000. Alături de eterişti au
fost şi circa 500 de panduri pedeştri, conduşi de Ioan Oarcă şi 300 de călăreti, comandaţi de
Mihail Cioranu, fost aghiotant al lui Tudor.
Planul era ca să fie atacate, cu o parte din forţe, trupele turceşti din schiturile de la sud
de Drăgăşani; Şerbăneşti, Stăneşti, Străjeşti şi Mamul şi flancurile, iar atacul principal să se
dea frontal, de către forţele conduse de Iordache şi Caravia. Lupta a început-o batalionul sacru,
format din 800 de mavrofori, urmat de arnăuţi, husari şi cazaci. Turcii au răspuns printr-un
contraatac impetuos şi au înconjurat batalionul sacru. În loc să intervină cu energie, trupele lui
Iordache şi Caravia, la bătaia puştilor otomane, s-au retras în debandadă. Întreaga oaste eteristă
era in pericol de a fi decimata, dar a intervenit detaşamentul căpitanului roman Oarcă cu
pandurii săi, căliţi de la exerciţiile militare organizate de Tudor, care se opun miilor de turci,
îmbîtaţi de succes că doborâseră numeroşi eterişti. Furia cu care lovesc acum pandurii îi
desmeticeşte pe turci; aceştia se opresc din urmărirea gloatelor înspăimântate. Batalionul sacru
al eteriştilor nu poate fi salvat. Majoritatea sunt tăiaţi. Din 800 rămân numai 120, care reuşesc
să-şi facă culoar de salvare cu sabia. Din rândurile pandurilor, rămân pe câmpul de luptă 48
morţi şi răniţi.9
Neavând nici muniţie suficientă şi nici un alt sprijin, micul detaşament de eroi ai lui
Oarcă se retrage în ziua următoare spre Râmnicu Vâlcea. Despre Iordache Olimpiotul,
izvoarele spun că la începutul luptei nu s-a găsit pe linia frontului, ci s-a dus, chipurile, să
întâmpine un detaşament întârziat, eschivându-se de la atac. S-ar fi întors şi ar fi intervenit
când a văzut groaznica măcelărie de către turci a eteriştilor, dar fără vreun rezultat. Caravia,
celălalt conducător al eteriştilor şi ucigaş al lui Tudor, a ordonat detaşamentului său să atace cu
o zi înainte de data stabilită, pentru a culege singur laurii victoriei. Dar la riposta turcilor, a
luat-o la fugă, dezertând de pe câmpul de luptă. Seful suprem al eteriştilor, Ipsilanti, care, aşa
cum relatează martorul luptei, M. Cioranu, „făcea pe feldmareşalul”, „pe generalisimul”, era
departe, undeva în spate, la 16 km distanţă, în satul Bucşani una (comuna Ioneşti) la nord de
Drăgăşani, să nu-l „ajungă vreo ghiulea sau vreun glonţ”. Aşa ştia el „să izbească pe vrăjmaşi”,
cu tot trupul său.
Retras la Râmnic, Ipsilanti acuza pe comandanţi că a fost trădat, „că a pierdut toata
muniţia şi tunurile”, că „arnăuţii n-au pofta de a sta la război” şi fug la mirosul ierbii de puşca.
9
Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti 1821-1822, Cartea Românească,
Bucureşti, 1945, p. 411.

12
Nefiind în stare să strângă trupele şi să impună disciplina, să organizeze din nou lupta sau
rezistenţa, Ipsilanti se retrage spre mănăstirea Cozia, cu gândul de a trece în Transilvania.
Resturile oştirii merg după el şi-i cer lefurile. Ipsilanti refuza să le satisfacă dorinţa, acuzându-i
că au fugit de la Drăgăşani „fără măcar a deşerta un pistol asupra vrăjmaşilor”. Pentru a scăpa
pentru a nu fi ucis, el născoceşte minciuna că Austria a declarat război turcilor şi că trupele
acesteia au intrat în Câineni. Librandi afirma că noaptea, laşul conducător al Eteriei a ieşit pe
ascuns din mănăstire şi a trecut graniţa în Transilvania, obtinând cu însemnate sume de bani
paşapoartele false de la autorităţile austriece. Fiind opriţi de austrieci la graniţă, cei doi
vânzători ai lui Tudor, D. Macedonschi şi Hagi Prodan, s-au îndreptat spre mănăstirea
Tismana, unde se retrăseseră rămăşiţele oştirii pandurilor. Aici, pandurii, în frunte cu Papa
Vladimirescu, fratele lui Tudor, au cerut socoteală celor doi pentru faptele lor. Sunt arestaţi,
băgaţi în fiare şi chinuiţi 21 de zile, până la sosirea turcilor. Li s-a dat drumul „doar în cămăşi”,
cum ne informează Chiriac Popescu, şi s-au refugiat prin Transilvania în Basarabia.
După cum ne spune Aricescu, pandurii care mai erau aici s-au risipit prin munţi şi codri,
„făcând vânătoare de turci, după sistemul haiducesc”. Resturile oştirii eteriste, urmărite de
turci, au fost înfrânte la Sculeni şi mănăstirea Secu din Moldova.10
Revoluţia de la 1821, început al epocii moderne în istoria României, a dat o lovitura
puternica orânduirii feudale şi dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române. Ea a avut un
puternic răsunet asupra Moldovei şi a Transilvaniei, unde masele aşteptau pe craiuţul Tudoruţ
„să facă dreptate”. Deşi a fost înfrântă, revoluţia lui Tudor a avut unele rezultate pozitive.
Poarta a fost obligată să pună capăt regimului fanariot, aşa cum ceruse Tudor Vladimirescu şi
să revină la domniile pământene. Revoluţia din 1821 a contribuit la dezvoltarea naţiunii
române şi la creşterea spiritului revoluţionar al maselor populare. Ea va continua în deceniile
următoare, culminând cu revoluţia din 1848-1849 din cele trei Ţări Romăneşti.
Amintirea lui Tudor Vladimirescu a rămas în constiinta poporului nostru ca un exemplu
de mare patriot, care a luptat până la sacrificiul suprem pentru interesele naţionale şi sociale ale
românilor.
În această ridicare a poporului, lui Tudor Vladimirescu i-a revenit un rol determinant.
A manifestat talent politic, fermitate, hotărârea neclintită de a câstiga şi de a apăra drepturile
tării. În realizarea acestei înalte îndatoriri civice şi patriotice, el nu a făcut nici un compromis.
Şi-a asumat întreaga responsabilitate, cu riscul mărturisit de a fi “îmbrăcat cămaşa morţii”.
I s-a atribuit rolul de conducător al revolutiei, de către contemporani, mai întâi, de posteritate
şi de istorici mai apoi, pentru faptul că a fost conducătorul poporului înarmat, care a deschis
drumul naţiunii române în secolul nationalităţilor. Prin conducătorul ei, revoluţia de la 1821
10
Ioana Panait-Cristache, Răscoala poporului din 1821, Bucureşti, 1960, p. 63

13
“a strigat dreptate şi a cerut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc.
Ea fu o revoluţie democratică”, aprecia N. Bălcescu, situându-l pe Tudor în galeria eroilor
naţionali, alături de Horea”. Întâmplărilor de la 1821 consemna, la rândul său, M.
Kogălniceanu, aducându-şi, si el, tributul de recunostinţă eroului, faptei sale şi revoluţiei,
suntem datori cu orice propăşire ce am făcut de atunce, căci ele ne-au desteptat duhul
naţional. Din raţiuni care se sprijină pe aceleaşi convingeri, ne-am îndreptat 11 interesul şi
stăruinţa spre izvoarele vieţii noastre naţionale, cu credinţa că eforturile contemporane,
consacrate unui plus de cunoaştere, nu poate fi păgubitoare, dimpotrivă.
Tudor Vladimirescu şi generatia din care el făcea parte (apărută în jurul anului 1770)
au cunoscut îndeaproape dramele lumii şi cele româneşti ale acestor timpuri. S-au format în
spiritul ideilor noi, au trăit îndoielile şi spaimele timpului, au împărtăsit speranţele legate de
transformările prin care trecea lumea. Integrarea eroului în vârtejul transformărilor, în spiritul
şi în mentalităţile vremii ne apropie, mai bine, poate, de întelegerea resorturilor intime ale
revolutiei, la conducerea căreia evenimentele l-au situat. În copilărie, în tinereţe şi în anii
maturităţii, Tudor Vladimirescu a trăit – dramatic, uneori -, evenimentele şi transformările din
jur. A crescut în casa unui boier, potrivit rânduielilor timpului; a învătat carte, miscându-se cu
folos, în mediul boieresc, însuşindu-şi spiritul mercantil ce domina economia perioadei de
trecere şi observând – nu fără să sufere si să riposteze – venalitatea şi corupţia care măcinau
societatea în ultimele decenii ale stăpânirii fanariote, precum şi consecinţele acestora.12
Tot în acord cu rânduielile vremii, si-a cumpărat rang de boierie şi a intrat în administratie,
întreţinând strânse legături cu mediile conducătoare, dar şi cu marea masă a contribuabililor,
cu ţăranii din Oltenia, mai ales.
De asemenea, a întreţinut raporturi directe cu lumea comercială. Oltenia era, atunci, un
important punct de legătură şi de convergenţă interregională. Situată la confluenţa dintre
Balcani, Adriatica şi Transilvania, prin intermediul unei negustorimi extrem de active,
provincia era angajată în strânse relaţii – ilicite, mai cu seamă – cu Bulgaria, Serbia şi cu
Austria, făcând un comerţ prosper, de care a beneficiat, dezvoltându-se, o puternică şi activă
pătură a ţărănimii libere. Întinse şi active, relaţiile respective erau de natură comercială, dar şi
umană şi politică, într-un context în care, în Serbia, mai cu seamă, mişcările revoluţionare, de
eliberare, sau desfăsurat în lanţ continuu. Experienţa căpătată de Tudor în cadrul acestor
relaţii, formate şi întreţinute în atât de diverse medii, avea să-i fie de folos în anii revolutiei,
desemnându-l pentru rolul pe care si l-a asumat.

11
Emil Vârtosu, Despre Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821, Bucureşti, 1947, p.124
12
Marcel Romanescu, Contribuţii la cunoaşterea lui Tudor Vladimirescu, 1947, p.32

14
 5.Concluzii

Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele

care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. Revoluţia a avut cauze
naţionale, economice şi sociale şi desi a fost în cele din urma înfranta, a adus în atenţia
cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determimat
Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Revoluţia română de la 1821 s-a integrat
în mişcările generale sociale şi naţionale care au zdrucinat continentul european de la vest la
est, dar şi dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la graniţa dintre secolele al XVIII-
lea si al XIX-lea.
Toate aceste mişcări revoluţionare se disting o serie de ţeluri comune - liberate,
independenţă şi unitate naţională - stipulate şi promovate în toată lumea de Revoluţia franceză
de la 1789. Sistemul Sfintei Alianţe, închegat în perioada postnapoleoniană a fost o încercare
de restaurare a regimurilor vechi feudale şi de conservare a sferelor de influenţă, care, în ciuda
unor succese vremelnice, nu a reuşit să stăvilească procesul de instaurare a noi orânduiri
capitaliste. Toate mişcările revoluţionare ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau
nationale, sau de o combinatie a cestora: abolirea structurilor feudale, intemeiate pe
autoritatea absoluta a monarhului si pe privilegiile aristocratiei, castigarea independentei si
infaptuirea unitatii nationale.

Bibliografie

15
1.Gârleanu, S. I., Tudor Vladimirecsu. Viaţa şi fapta sa, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1971.

2.Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti 1821-1822,

Cartea Românească, Bucureşti, 1945.

3.Panait-Cristache, Ioana, Răscoala poporului din 1821, Bucureşti, 1960.

4.Romanescu, Marcel, Contribuţii la cunoaşterea lui Tudor Vladimirescu, 1947.

5.Vârtosu, Emil, Despre Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821, Bucureşti, 1947.

6.Vârtosu, Emil, Tudor Vladimirescu. Glose, fapte şi documente noi, Bucureşti, 1927.

Reviste

7.Arimia, Vasile, Revoluţia de la 1821 în atenţia străinătăţii, „Tribuna”, XXIV, nr. 25, 1980.

8.Berindei, Dan, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, „Revista de istorie”,
XXXIII, nr. 5, 1980.

9.Bodin, D., Tudor Vladimirescu în lumina izvoarelor italiene, „Revista istorică română”, XI-
XII, 1941-1942

10.Iorga, Nicolae, Ştiri noi cu privire la mişcarea grecească din 1821, „Revista istorică”,
XXVI, 1940.

11.Mocanu, Pavel, Revoluţia de la 1821 în documente diplomatice portugheze, „Revista de

istorie militară”, nr. 2, 2001.

16
12.Regleanu, Mihai, Un nou pamflet moldovenesc din vremea Eteriei, „Revista arhivelor”, IV,
nr. 1, 1960.

17