Sunteți pe pagina 1din 77

“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G.

MAN

l..l.
BIOCHIMIE MEDICALĂ
NOTIUNI INTRODUCTIVE
Biochimia - stiinta care studiaza procesele chimice si fizico-chimice care au
loc in organismele vii, avand rolul sa stabileasca substratul material al
fenomenelor vietii.

02Problemele fundamentale ale biochimiei medicale nu trebuiesc rupte de


acelea ale biochimiei animale, vegetale si cele ale fiintelor monocelulare.
Principiul universal al unitatii naturii sta atat la baza compozitiei chimice a
organismelor, cit si a proceselor care se desfasoara continuu, si care
inseamna viata insasi.
Materia organica se formeaza, se transforma si se degradeaza in orice
organism viu (planta, animal sau microorganism); ea nu difera de la un
organism la altul prin natura substantelor care o alcatuiesc, care sunt
intotdeauna aceleasi sau inrudite, ci difera prin caractere secundare,
neesentiale, determinate de proportia si conditiile in care aceasta materie
organica se formeaza si se transforma. Din aceasta cauza, lumea foarte
diferita a organismelor manifesta, in cea mai mare masura, procese de
formare si degradare a materiei vii identice sau asemanatoare, procese care
pot varia intre anumite limite, determinand astfel variabilitatea si ereditatea
organismelor.
Studiul biochimiei este structurat astfel incat mai intai trebuie sa se cunoasca

1
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

structura, modul de formare si proprietatile generale ale componentelor


materiei organice (biochimia descriptiva) si apoi studierea transformarilor
care sunt comune sau asemanatoare tuturor organismelor precum si cele care
sunt proprii fiecarui tip de organism, de organ, de tesut, etc. (biochimia
dinamica).
Biochimia descriptiva studiaza substantele care alcatuiesc organismele vii.
Studiul biochimiei descriptive implica:
A. Compozitia elementara si sumara a organismelor.
B. Substante minerale ale organismelor.
C. Substante organice plastice ale organismelor: - glucide
- lipide
- protide
D. Substante organice active ale organismelor: - vitamine
- enzime
- hormoni
- pigmenti
E. Produse intermediare si finale de metabolism: - uleiuri eterice,
rasini,lignani
- lignine
- alcaloizi
- antibiotice vegetale.
11 Biochimia dinamica studiaza metabolismele substantelor organice care
alcatuiese materia vie, si cuprinde:
A. Formarea si degradarea glucidelor
B. Formarea si degradarea lipidelor
C. Formarea si degradarea protidelor
D. Interdependenta proceselor metabolice

2
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

E. Mediul si metabolismul.

SUBSTANTELE CARE ALCATUIESC ORGANISMELE VII


Chimia biologica descriptiva se ocupa cu studiul substantelor care intra in
alcatuirea organismelor (cu structura, proprietatile, sistematica si rolul lor),
nu insa si cu modul de formare, de transfoormare si de degradare a acestor
substante in organismul viu, care face obiectul biochimiei dinamice sau
metabolismului.
A. COMPOZITIA ELEMENTARA SI SUMARA A ORGANISMELOR
Compozitia elementara a organismelor
Fiecare substanta care intra in alcatuirea organismelor vii, are o anumita
constitutie chimica, care este caracterizata in primul rand de natura si
proportia diferitelor elemente chimice care o compun si in al doilea rand., de
modul de aranjare sau de legatura atomilor in molecula. Stabilirea naturii si
proportiei elementelor care alcatuiesc diferite substante sau diferite tesuturi
se face cu ajutorul analizei elementare.
Cercetarile privind compozitia elementara a materiei vii au evidentiat ca in
alcatuirea organismelor vegetale si animale intra in primul rand urmatoarele
12 elemente.. C, H 0, N, S, P, Cl, Ca, Mg, K, Na, si Fe; ele intra in organism
in proportie mare (macroelemente) si formeaza 99,0% din masa
organismului, din care cauza se numesc si elemente plastice.
In afara macroelementelor, in alcatuirea organismului vegetal si animal intra
inca un numar mare de elemente chimice, in cantitate mica, sub 1% in total,
numite oligoelemente sau microelemente. Dintre acestea trebuiesc
mentionate Mo, Cu, Zn, Si, B, Mn, Co, As, F, Br, AI, etc.
In organismul viu, aceste elemente chimice se gasesc sub forma diferitelor
combinatii in:

3
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

a) Apa;
b) Cateva saruri minerale (cloruri, sulfati, azotati si fosfati de potasiu,
calciu, sodiu si magneziu);
c) Substante organice plastice (glucide, lipide, protide);
d) Substante organice active (enzime sau fermenti, vitamine, hormoni,
numerosi pigmenti);
e) Produse intermediare si finale de metabolism (esente si rasini,
alcaloizi, glicozizi, tanini, antibiotice).
Compozitia sumara a organismelor.
Tesutul vegetal, ca si tesutul animal este format din apa, care uneori este
continuta in cantitate foarte mare, si din materie uscata.
Apa este un component nelipsit al organismului; continutul sau variaza insa
cu natura, organul si cu varsta fiecarei specii vegetale sau rase animale. Apa
apare in tesutul vegetal si animal in 3 forme si anume, ca apa care intra in
constitutia chimica a compusilor organici (apa legata), ca apa care asigura
starea coloidala a materiei vii protoplasmatice (apa absorbita) si ca apa libera
(apa de imbibitie).
Apa are in organism un rol multiplu si complex. Ea este dizolvant pentru
numeroase substante, servind in acelasi timp si ca agent de transport al
acestora in organism. Are
rol chimic, provocand numeroase fenome de hidratare, de hidroliza, de
oxido-reducere,de sinteza.
Ser-veste la mentinerea presiunii osmotice si la reglarea concentratiei ionilor
de hidrogen si de hidroxil in organism, constituind un factor important de
legatura intre organism si mediu.
Determinarea apei in diferite tesuturi sau organe se efectueaza in general

4
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

prin incalzirea acestora la temperatura de 105oC, adica la o temperatura la


care apa libera, ce imbiba tesutul, se poate evapora fara ca materia organica
sa se altereze. Prin aceasta operatie , in unele cazuri se pierde insa , si mici
cantitati din unele substante ale tesutului, care sunt volatile la aceasta
temperatura sau care sunt antrenate de vaporii de apa; acesta fiind cazul
uleiurilor eterice, amoniacului, etc.
In afara de apa, organismele vii sunt constituite din materie uscata
(substanta uscata). Se poate pune in evidenta prezenta substantelor organice
si minerale din material uscata prin incinerarea acesteia la o temperatura de
circa 500oC. Prin ardere ea da nastere la substante volatile (C02, H2O, NH3)
si la substante fixe (cenusa).
Materia vegetala si animala este deci formata din apa, substante minerale, a
caror proportie este in general mica si din substante organice, care constitute
principalele
componente ale materiei vii.
Iata compozitia chimica generala a organismelor vii.
apa (≈60%)
Anorganice
saruri minerale( 3 – 5%)
Compozitiaa chimica protide
a organismelor Rol plastic si energetic lipide
glucide
Rol catalitic enzime
Organice
Rol informational ARN + ADN
enzime
Rol de reglare vitamine

5
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

hormoni
B. SUBSTANTELE MINERALE ALE ORGANISMELOR
Combinatiile minerale din organism apar mai ales in stare ionizabila, cum ar
fi sarurile de sodiu, potasiu, magneziu, dar si sub forma greu solubila sau de
combinatii complexe cu substante organice, de exemplu proteinele, care
formeaza cu apa solutii coloidale.
Originea substantelor minerale o gasim in apa, pentru organismele care
traiesc in mediu acvatic, in sol si in sucul solului pentru plante, si in alimente
pentru animale.
Apa contine in mod obisnuit cantitati relativ mari de calciu si de magneziu
sub forma de bicarbonati; ea contine cantitati apreciabile de sodiu, potasiu,
fier si clor. De
asemenea, ea aduce organismului si alte elemente, cum ar fi de exemplu
iodul. Plantele absorb substantele minerale din solutiile apoase ale solului.
La randul lor, plantele, care sunt consummate sub forma de alimente,
introduc in organismul animal substantele minerale. Aportul in substante
minerale adus de plante este mai mare decat acela adus de alimentele de
origine animala; astfel, fructele si mai ales epiderma lor, ca si fainurile, sunt
cu mult mai bogate in calciu, magneziu, fier , decat laptele sau carnea .
Studiile au aratat ca necesitatile vegetalelor in substante minerale sunt
practic aceleasi cu ale animalelor. Aceleasi elemente se dovedesc a fi
indispensabile atat vietii plantelor cat si animalelor, inlocuirea unora dintre
aceste elemente cu altele nefiind posibila decat in foarte mica masura.

SUBSTANTE ORGANICE PLASTICE ALE ORGANISMELOR


GLUCIDE (HIDRATI DE CARBON)
Glucidele, numite si zaharuri, sunt o clasa importanta de substante

6
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

naturale care se intalnesc in toate organismele vii. Cu exceptia unor derivati


azotati, glucidele sunt substante ternare , formate din C, H si O. Ele raspund
formulei brute Cn(H2 O)n sau (CH 2O)n, din care cauza au primit si
denumirea de hidrati de carbon.
Clasificarea glucidelor.
Glucidele se impart in doua clase: oze si ozide, dupa caracterul de a se
hidroliza.
Trioze
Tetroze { eritroza riboza
Zaharuri simple Pentoze
(Monozaharide) xiloza glucoza
Hexoze fructoza manoza
Glucide zaharoza
Dizaharide maltoza lactoza
Oligozaharide Trizaharide { rafinoza
Tetrazaharide { stahioza
Zaharuri complexe
(Holozide) amidon
Glucani glicogen celuloza
Polizaharide
Fructani { inulina
0zele, sau monozaharidele, sau zaharurile simple, contin o singura unitate
carbonilica (sunt deci nehidrolizabile). Dupa natura gruparii carbonil din
molecula, se impart in aldoze si cetoze, iar dupa numarul atomilor de carbon
se impart in trioze, tetroze, pentoze, hexoze, heptoze, octoze.

7
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

0zidele sunt glucide care pot fi hidrolizate sub actiunea enzimelor sau a
acizilor diluati, cu formarea de monozaharide. Glucidele din clasa ozidelor
se pot imparti in doua clase holozide si heterozide.
Holozidele rezulta din condensarea a doua sau mai multe monozaharide.
Dupa numarul moleculelor de monozaharide se pot clasifica in oligozaharide
(oligozide) – care contin 2-4 molecule de monozaharide identice sau diferite
intre ele, legate covalent, si polizaharide - care contin un numar mare de
unitati monozaharidice (de ordinul sutelor sau miilor), pe care le pot elibera
prin hidroliza.
Heterozidele sunt formate din monozaharide si componente neglucidice
numite aglicon.
Monozaharide
Monozaharidele sunt substante cu functiuni mixte, ce contin in molecula o
grupare carbonil si mai multe grupari hidroxilice.
In functie de natura gruparii carbonilice - aldehidica ( H − C = O ) sau
cetonica ( > C = O), monozaharidele se impart in aldoze (ex. glucoza) si
cetoze (ex. fructoza).
Monozaharidele se pot obtine in natura prin biosinteze, in timpul procesului
de fotosinteza si prin chimiosinteza.
In industrie si in laborator ele se pot obtine prin hidroliza oligozaharidelor si
polizaharidelor. De asemenea, se pot obtine prin extractie, din unele materii
prime, cum ar fi glucoza – care se poate extrage din struguri, sau fructoza
din mierea de albine.
Monozaharidele pot fi privite ca derivati ai polialcoolilor din care se pot
forma prin oxidare. Astfel, prin oxidarea glicerolului se pot obtine doua
monozaharide – aldehida glicerica si dioxiacetona - care joaca un rol
important in metabolismul celulei vii.

8
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

In functie de gruparea carbonil, aldehida glicerica este o aldoza, sau mai


exact o aldotrioza, lar dioxiacetona - o cetotrioza.
lzomeria monozaharidelor
lzomerii sunt substante care au aceeasi compozitie, aceeasi formula
moleculara, dar au proprietati fizice si chimice diferite determinate de
structura moleculara
diferita.
Monoglucidele sunt compusi care formeaza mai multe tipuri de izomeri.
Izomeri datorita gruparii carbonilice. Incepand de la trioze, se intalnesc
in cadrul aceleiasi grupe de monoglucide, 4 aldoze si cetoze care se
deosebesc unele de altele prin gruparea carbonilica. In cazul triozelor se
mentioneaza aldehida glicerica si dihidroxiacetona, iar in cazul hexozelor
glucoza si fructoza.
Acest tip de izomerie se numeste izomerie de compensatie functionala,
izomerii fiind determinati de natura gruparii carbonilice. Proprietatile fizico-
chimice ale aldozelor si cetozelor din aceeasi clasa sunt mult diferite.
Izomeri datorita pozitiei gruparilor hidroxilice secundare din catena
carbonica a monoglucidelor (izomerie stereochimica sau stereoizomerie). In
conformitate cu legea van't Hoff (1874), numarul stereoizomerilor posibili
este dat de formula Z=2n, in care Z reprezinta numarul stereoizomerilor, iar
“n” numarul atomilor de carbon asimetrici din molecula monoglucidei.
Triozele au un atom de carbon asimetric, tetrozele doi, pentozele trei,
hexozele patru, etc. Deci, triozele pot forma numai 2 izomeri sterici,
tetrozele 4 izomeri, pentozele 8, iar hexozele 16 izomeri sterici.
In cazul monoglucidelor care au mai multi atomi de carbon asimetrici, dupa
pozitia penultimului hidroxil din molecula monoglucidei se determina forma
structurala dextrogira

9
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

(D) - cand gruparea hidroxilica este de partea dreapta a catenei carbonice si


levogira (L) – cand gruparea hidroxil de la penultimul atom de carbon este in
partea stanga a catenei. Astfel, in cazul pentozelor, din cei 8 izomeri sterici,
4 vor fi levogiri (L) si 4 vor fi dextrogiri (D); in cazul hexozelor - 8 izomeri
vor fi (D) si 8 izomeri vor fi (L).
Dintre stereoizomerii formati, doi cate doi sunt enantiomeri – unul din ei
reprezinta imaginea in oglinda a celuilalt.
Izomeri datorita activitatii optice. Monozaharidele avand in molecula atomi
de carbon asimetrici prezinta activitate optica. Ele rotese planul lumiii
polarizate spre dreapta sau spre stanga. Monozaharidele care in solutie rotesc
planul luminii polarizate spre dreapta sunt optic dextrogire si se noteaza cu
plus (+), iar cele care rotesc lumina polarizata spre stanga sunt optic levogire
si se noteaza cu minus (-). Numarul izomerilor optici este determinat de
numarul atomilor de carbon asimetrici din molecula si se stabilesc tot cu
ajutorul legii lui van't Hoff, Z=2n , in care "n” reprezinta atomii de carbon
asimetrici.
Amestecul in parti egale, din enantiomerul dextrogir si cel levogir al
aceleiasi substante se numeste amestec racemic (racemat) si se noteaza cu
semnul (±) sau (dl).
Amestecul racemic este optic inactiv prin compensatie.
Izomeri datorita structurii moleculare. Monozaharidele cu mai mult de
patru atomi de carbon in molecula prezinta doua structuri moleculare:
aciclica (foarte putin
reprezentata in natura si ciclica sau semiacetalica (se formeaza intre
gruparea carbonilica - C1 aldozic sau C2 cetozic – si o grupare alcoolica din
interiorul moleculei.
Aparitia acestor izomeri conduce la:

10
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

- existenta a 2 forme cristalografice ale glucozei, nu prea stabile α<⎯>β;


- existenta fenomenului de mutarotatie; in solutii apoase
monozaharidele formeaza 2 izomeri optici diferiti, care prezinta unghiuri
diferite de deviere a
planului luminii polarizate , transformandu-se unul in altul pana la formarea
unui echilibru.
Fenomenul de mutarotatie se intalneste la o serie de hexoze si pentoze,
precum si la unele dizaharide.
Formele ciclice ale monozaharidelor se formeaza prin reactia de aditie
intramoleculara intre gruparea carbonilica (aldehidica sau cetonica) si o
grupare hidroxilica de la C- 4, C-5, C-6, apartinand aceleiasi molecule, cu
formarea unui ciclu stabil.
Ciclul format din 4 atomi de carbon si unul de oxigen se numeste ciclu
furanic. lar el e format din 5 atomi de carbon si unul de oxigen se numeste
ciclu piranic. Glucoza care contine ciclul furanic se va numi glucofuranoza,
iar cea care, contine ciclul piranic se va numi glucopiranoza. In mod similar
cu glucoza, se formeaza si se denumesc si celelalte monozaharide.
In solutiile monozaharidelor se stabileste un echilibru intre forma structurala
aciclica si diferitele forme structurale ciclice.
Izomerie dalorita hidroxilului semiacetalic. Dupa pozitia hidroxilului
semiacetalic din molecula monozaharideior ciclice, se cunosc doi
stereoizomeri,
care se gasese, de obicei, in echilibru in solutie. Cand hidroxilu1
semiacetalic se gaseste in partea dreapta a catenei carbonice se obtine
izomerul α, iar cand hidroxilul semiacetalic se gaseste in partea stanga se
obtine izomerul β

11
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Trecerea izomerilor α in izomeri β se face prin intermediul formei


carbonilice. Trransformarea unui izomer α, in izomer β, poarta denumirea de
anomerie. Intre izomerii ciclici (α si β) si forma aciclica se stabileste un
echilibru.
In timpul transformarii reciproce a celor doi izomeri (anomerilor), se
produce o modificare a valorii unghiului de rotatie, pana la stabilirea unui
echilibru. Deci, are loc fenomenul de mutarotatie.
Izomeria geometrica. (epimeria) Pe cale experimentala s-a constatat ca,
sub actiunea solutiilor diluate a hidroxizilor alcalini sau a bazelor slabe, la
temperatura camerei, se produce o izomerizare a monozaharidelor epimere.
Se numesc epimere, monozaharidele care se deosebesc intre ele prin
configuratia unui singur atom de carbon din molecula. Astfel D-glucoza si
D-manoza sunt epimere in raport cu C-2; D-glucoza si D--galactoza in raport
eu atomul de carbon C-4. Hexoze epimere sunt de asemenea D-glucoza, D-
manoza si D-fructoza, care in mediu basic se transforma reciproc una in alt
Proprietatile fizice ale monozaharidelor
Monozaharidele sunt substante solide, cristalizate, inodore, solubile in
solventi polari datorita numarului mare de grupari -OH din molecula; greu
solubile in alcool,
insolubile in solventi organici ca eter etilic, cloroform, eter de petrol. Au
gust dulce, iar prin
incalzire se topesc si se caramelizeaza. Solutiile monozaharidelor sunt
incolore, prezinta activitate optica si proaspat preparate prezinta fenomenul
de mutarotatie.
Date comparative asupra intensitatii gustului dulce al diferitelor
monozaharide

12
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

si derivatilor lor sunt prezentate mai jos (gustul zaharozei s-a ales drept
referinta).
zabaroza ……….… 100 maltoza ...... ……. 32
fructoza…………... 175 ramnoza………... 32
zahar invertit...…….130 galactoza ..... …… 32
glucoza……………. 74 rafinoza ........ …… 23
sorbitolul………… 48 lactoza .......... …… 16
xiloza………………. 40
Proprietatile chimice ale monozaharidelor
Prezenta gruparilor functionale >C = 0 , - CHO si - OH in molecula
monozaharidelor le confera o reactivitate chimica deosebita, exprimata in
multitudinea de reactii pe care le prezinta.
Reactii de reducere. Prin hidrogenarea monozaharidelor la nivelul gruparii
carbonilice, in prezenta de catalizatori (Pt, Pd, Ni, etc.) sau cu amalgam de
sodiu, se obtin
polialcooli numiti si polioli. Din D-glucoza, prin reducere cu hidrogen, in
prezenta amalgamului de sodiu, se obtine D-sorbitolul.
In mod similar D-fructoza, in functie de conditiile de reactie, formeaza prin
reducere, doi hexoli: D-sorbitolul si D-manitolul.
Reactia de oxidare. Monozaharidele , datorita prezentei in molecula
a gruparilor carbonilice libere sau mascate (sub forma de hidroxili
semiacetalici),
manifesta un pronuntat caracter reducator. Produsii de oxidare care se obtin
din glucide depind de natura oxidantului si a mediului de reactie. Daca
oxidarea se produce la C-1 aldehidic (oxidare blanda) se formeaza acizi
aldonici; cand se protejeaza gruparea aldehidica si se oxideaza gruparea

13
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

de la C - 6 (oxidare protejata) rezulta acizi uronici; iar daca oxidarea are loc
atat la C - 1 cat si la C 6 (oxidare energetica), se formeaza acizi zaharici.
In cazul oxidarii protejate, se formeaza acizii uronici, care sunt larg
raspanditi in natura si au un rol biochimic important. Contribuie la
detoxificarea organismelor
animale de substante aromatice toxice, ajuta la transportul unor hormoni,
contribuie la formarea unor poliglucide cu rol important in organism, in
special in membrana celulara. Acizii uronici existenti in plante intra in
constitutia substantelor pectice, a unor gume vegetale si a unor polizaharide
complexe - poliuronoide. Componentul de baza al acestor polizaharide este
acidul gaalacturonic care se formeaza prin oxidarea galactozei.
Oxidarea monozaharidelor cu unii oxidanti slabi, de exemplu cu solutii
alcaline ale oxizilor unor metale (cupru sau bismut) se foloseste pe larg
pentru dozarea glucidelor.
In aceasta reactie, monozaharidul se transforma in acid aldonic, iar metalul
se reduce; in cazul cuprului, se formeaza, de exemplu oxid cupros a carui
cantitate se stabileste cu ajutorul unor tabele speciale. In functie de oxidul
cupros format, se determina cantitatea de monozaharid existenta in solutie.
Aceasta reactie se datoreste oxidrilului semiacetalic si ca urmare este
intalnita numai la zaharurile care au acest oxidril liber, adica sunt direct
reducatoare.
Reactii de aditie si condensare. Monozaharidele reactioneaza la nivelul
gruparii carbonilice cu hidroxilamina, acidul cianhidric, ureea, mercaptanii,
hidrocarburile aromate, etc., dand produsi de condensare.
Reactii de eterificare. Monozaharidele reactioneaza cu alcoolii, fenolii, sau
alte substante, la nivelul hidroxilului semiacetalic, formand eteri numiti
glicozide.

14
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Glicozidele sunt substante extrem de numeroase, larg raspandite in regnul


vegetal. Introduse in organismele animale, au efect fiziologic important,
multe dintre ele fiind
intrebuintate ca medicamente. Glicozizii care provin de la glucoza se
numesc glucozizi; cei derivati de la galactoza se numesc galactozizi; de la
fructoza – fructozizi, etc.
Dupa natura agliconului, glicozizii se impart in glicozizi alcoolici, fenolici,
chinonici, cianogenetici, indolici, alcaloidici, ureidici, tioglicozizi, etc.
Reactii de esterificare. Toate gruparile hidroxilice ale monozaharidelor se
pot esterifica cu acizii organici si anorganici.

Monozaharidele pot reactiona cu acizii anorganici (H3PO4 , HNO3 , H2SO4


,etc) sau cu derivatii lor, formand esteri. Cei mai importanti din punct de
vedere biochimic si
fiziologic sunt esterii fosforici, care au rol insemnat in metabolismul
glucidelor si a altor substante:
Prin tratarea monozaharidelor cu acizi organici concentrati si in special cu
anhidridele lor, se obtin esteri organici. Prin tratarea D – glucopiranozei cu
anhidrida acetica, se obtine pentaacetatul de D – glucopiranoza.
In unele plante, se gasesc in cantitate mai mare esteri ai glucozei cu acizi
fenolici, ca de exemplu acidul galic, care formeaza componentii principali ai
taninurilor.
Formarea dezoxiglucidelor. Prin eliminarea unei grupari hidroxilice din
molecula monoglucidelor si inlocuirea acesteia cu hidrogen, se formeaza
dezoxiglucide. Daca se elimina hidroxilul de la C-6 al glucozei, se obtine
izoramnoza.
Dintre dezoxiglucide, cea mai importanta este 2 – Dezoxiriboza. Ea intra in

15
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

constitutia acizilor dezoxiribonucleici.


MONOZAHARIDE NATURALE
Monozaharide naturale mai importante.
Triozele - importante in metabolism si in unele procese fermentative. Nu se
gasesc libere in natura, ci numai sub forma de esteri fosforici.
Tetrozele - se gasesc in natura numai ca produsi intermediari sub forma de
esteri fosforici in procesul de fotosinteza , in ciclul pentozfosfatilor, in
degradarea monoglucidelor.
Pentozele si hexozele sunt foarte raspandite, luand parte la formarea unui
mare numar de substante naturale ca: zaharul, amidonul, celuloza,
glicogenul, materiile pectice, gumele naturale, glicozizii, etc,
Pentozele apar in natura mai ales in regnul vegetal sub forma de polizaharide
(pentozani), glicozizi sau esteri, iar in stare libera numai in foarte rare cazuri.
Pentozele nu sunt sintetizate direct de catre plante, ci iau nastere mai ales
prin degradarea hexozelor sau a derivatilor acestora.
Spre deosebire de hexoze, pentozele se caracterizeaza printr-o mare
stabilitate fiziologica; ele nu fermenteaza si nu sunt transformate si utilizate
in organismul uman cand sunt ingerate ca alimente, ci sunt eliminate ca atare
prin urina (pentozurie). Pentozele au rol important in formarea peretilor
celulari (D-xiloza, L-arabinoza) si a acizilor nucleici (D-riboza,
Ddezoxiriboza).
L (+) –arabinoza se gaseste in natura mai ales sub forma de polizaharide
numite arabani, care se gasesc in cantitate mare in hemiceluloze, materii
pectice, gume si mucilagii vegetale, borhotul de sfecla, taratele cerealelor,
paie, coceni, etc. Se poate obtine prin hidroliza acida
a cleiului de visin sau a borhotului de sfecla. Nu este fermentata de drojdii.

16
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

In stare libera, arabinoza se gaseste, in cantitate mica, in sucurile fructelor, in


lemnul coniferelor, in familia Liliaceae. Arabinoza formeaza, foarte greu,
eteri la nivelul
hidroxilului semiacetalic. D-arabinoza apare rar in natura, mai frecvent in
constitutia unor glicozide si a polizaharidelor din bacilul tuberculozei.
D (+) - xiloza, ca si arabinoza, se gaseste in natura sub forma de
polizaharide numite xilani, care se gesesc in membranele celulare, in cojile
semintelor, in paie, in cocenii de porumb, etc. Xiloza insoteste celuloza in
lemn. Se formeaza in natura usor, prin decarboxilarea acidului glucuronic.
Este o substanta dulce, dextrogira, usor solubila in apa. In natura predomina
sub forma piranozica.
Prin reducerea xilozei, se obtine xilitolul care este de doua ori mai dulce
decat
zaharoza si nu este asimilat de organismul omului. Datorita acestui fapt,
xilitolul se foloseste in locul zaharului pentru indulcirea produselor destinate
diabeticilor si obezilor.
D (-) – riboza si 2-dezoxi – D (-) – riboza sunt pentoze de mare importanta
biologica. Ele intra in constitutia acizilor nucleici din celulele vii, in unele
coenzime si vitamine. In stare libera se gasesc sub forma piranozica, iar in
acizii nucleici sub forma furanozica. Se gasesc in toate celulele vegetale
animale si umane.
Hexozele sunt monozaharidele cele mai raspandite in natura si cele mai bine
studiate din punct de vedere biochimic. Unele (glucoza, fructoza) se gasesc
in stare libera, altele (manoza, galactoza) intra in alcatuirea unor
polizaharide si a unor glicozizi sau apar ca produsi de hidroliza ai acestora.
Hexozele se formeaza in plante si sunt substante de baza pentru sinteza altor

17
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

zaharuri si compusi derivati. In natura se intalnesc trei aldohexoze (glucoza,


manoza , galactoza) si doua cetohexoze (fructoza, sorboza).
Toate hexozele sunt reducatoare si fermentescibile.
D (+) – glucoza se mai numeste si dextroza. Numirea de dextroza provine de
la activitatea optica dextrogira. Glucoza a fost extrasa pentru prima data din
struguri, de aceea se mai numeste si zahar de struguri. In struguri, glucoza se
gaseste in amestec cu fructoza, cu un continut de aproximativ 200 g/l must.
Glucoza se gaseste in ierburi , in raport de aproximativ 1 : 1 cu fructoza,
avand o concentratie de 1 – 3%.
Glucoza este cel mai important monozaharid pentru biochimia celulei. Este
sintetizata din CO2 si H2O , in procesul de fotosinteza. Glucoza este cel mai
important si mai raspandit monozaharid din regnul vegetal animal si uman.
Se gaseste atat in stare libera (in fructe
dulci, flori, miere, sange, in toate organele plantelor) cat si sub forma de
dizaharide (zaharoza, celobioza,maltoza, lactoza) sau polizaharide (amidon,
celuloza, glicogen). In mierea de albine, glucoza se gaseste in amestec cu
fructoza, in raport de 1:1.
Glucoza si fructoza sunt principalele monozaharide care formeaza in plante
“zaharul liber reducator”. Aceste doua monozaharide impreuna cu zaharoza
formeaza “zaharul total liber”. Acest zahar are un rol insemnat in
conservarea produselor vegetale, a ierburilor si a legumelor. Zaharul total
liber fermenteaza cu usurinta si stimuleaza dezvoltarea microorganismelor,
care produc fermentatia lactica.
Zaharul total liber se extrage cu usurinta din produsele vegetale, cu alcool
etilic 80%, separandu-se astfel de glucidele neconstitutive (amidon,
fructozani), precum si de cele cu rol consitutiv (celuloza, hemiceluloza, etc.).
Glucoza este o susbtanta alba, cristalina, solubila in apa, greu solubila in

18
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

alcool si insolubila in eter, cloroform si alti solventi organici. Este optic


dextrogira si prezinta
fenomenul de mutarotatie. Este mai putin dulce decat fructoza.
Glucoza se obtine in cantitati mari prin hidroliza acida sau enzimatica a
amidonului de cartofi sau porumb, etc. Are numeroase utilizari in industria
alimentara, medicina, etc., fermenteaza usor sub actiunea drojdiilor si a altor
microorganisme. Este usor metabolizata de organism, fiind un compus
energetic important, indispensabil vietii.
D (+) – manoza este o aldohexoza, care se gaseste predominant in natura,
sub
forma de polizaharide, numite manani. Acestia se gasesc in cantitate mai
mare in nucile de cocos, in semintele de lucerna si in semintele unor
palmieri, precum si in hemiceluloze, gume si mucilagii vegetale. In stare
libera, se gaseste in coaja portocalelor si in sucul pepenilor galbeni. Sub
diferite forme, manoza se intalneste si la animale si microorganisme. Prin
reducere, manoza se transforma in alcoolul hexavalent numit manitol
(manita) folosit ca diuretic.
D (+) – galactoza se gaseste libera foarte rar in natura, dar frecvent in
combinatii, mai ales sub forma de glicozide. Galactoza se gaseste sub forma
de dizaharide (lactoza,
melibioza), trizaharide (rafinoza), polizaharide – galacto-manani, in
semintele unor plante, sau galactani in gume si mucilagii vegetale, substante
pectice, agar-agar, in numeroase alge si in peretii celulari.
In organismele animalelor se gaseste in creier, contribuind la formarea unor
lipide complexe. Galactoza cristalizeaza usor atat in solutiile apoase, cit si in
cele alcoolice.

19
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

D (-) – fructoza se mai numeste si levuloza, datorita activitatii optice


levogire
(-92o), sau zahar de fructe. Este cea mai raspandita cetohexoza. In natura, se
gaseste in stare libera, mai ales in amestec cu glucoza, in proportii variabile,
in fructe dulci, miere, struguri, cicoare, cat si sub forma de dizaharide
(zaharoza), trizaharide (rafinoza), sau polizaharide nereducatoare.
Fructoza se gaseste in diferiti compusi, de obicei, sub forma furanozica, iar
in
stare libera apare sub forma piranozica. In mediu alcalin, fructoza
reactioneaza sub forma
carbonilica, iar in mediu acid si neutru sub forma semiacetalica. Fructoza
este cel mai dulce
monozaharid. In organism se transforma greu in glucoza.
Drojdiile fermenteaza fructoza transformand-o in alcool si CO2 .
L (-) – sorboza este o cetohexoza de mai mica importanta. Se gaseste in
fructele de sorg, in sucul de scoruse fermentat de catre bacterii. Rezulta prin
oxidarea sorbitolului de catre unele bacterii. Sorboza are o deosebita
importanta in obtinerea vitaminelor, ca intermediary principal in sinteza
vitaminei C (acidul ascorbic).
OLIGOZAHARIDE
Oligozaharidele sunt compusi glucidici rezultati prin condensarea a doua sau
a
mai multor monozaharide (maximum 10). Legatura stabilita intre
monozaharide este de natura glicozidica, dupa schema:
R-OH + HO-R1 ------> R-O-R1 + H2O
Numele de oligozaharide provine de la cuvantul grecesc oligos , care

20
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

inseamna putin. Denumirea se refera la numarul mic de resturi de


monozaharide care contribuie la formarea oligozaharidelor.
Oligozaharidele sunt substante care se gasesc in natura atat in stare libera,
cat
si sub forma de glicozizi. Ele se caracterizeaza printr-o masa moleculara
relativ mica, se
solubilizeaza bine in apa, cristalizeaza usor si de regula, au gust dulce.
Solutiile lor sunt optic active.
Monozaharidele care intra in constitutia oligozaharidelor pot fi identice sau
diferite. Ele se gasesc sub forma piranozica si mai rar furanozica. Pot aparea
sub forma de izomeri α si β, iar legatura dintre monozaharide poate fi α - sau
β - glicozidica.
Prin hidroliza cu acizi sau sub actiunea enzimelor, oligozaharidele se
descompun in monozaharidele componente.
Clasificarea oligozaharidelor
Dupa caracterul chimic oligozaharidele se clasifica in:
- oligozaharide reducatoare
- oligozaharide nereducatoare
Oligozaharide reducatoare se formeaza prin eliminarea unei
molecule de apa dintre hidroxilul semiacetalic al unei monozaharide si
hidroxilul nesemiacetalic al altei monozaharide. Oligozaharida obtinuta este
reducatoare deoarece are un hidroxil semiacetalic liber, provenit de la
ultimul rest de monozaharida.
Oligozaharidele reducatoare se numesc oligozaharide de tip maltozic.
Legatura de tip maltozic se mai numeste legatura monocarbonilica,
deoarece la formarea sa

21
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

contribuie o singura grupare carbonilica. Din aceasta grupa de oligozaharide


face parte maltoza, celobioza, lactoza, melobioza, gentiobioza, rutinoza.
Oligozaharide nereducatoare. Se formeaza prin eliminarea
moleculelor de apa dintre hidroxilii semiacetalici ai monozaharidelor
constituiente. Ele nu au
caracter reducator, deoarece nu au nici un fel de hidroxil semiacetalic liber..
Oligozaharidele nereducatoare se mai numesc oligozaharide de tip
trehalozic. Legatura glicozidica a oligozaharidelor nereducatoare se mai
numeste si legatura
dicarbonilica, deoarece provine din doua grupari carbonilice. Dintre
oligozaharidele nereducatoare fac parte zaharoza, trehaloza, etc.
Dupa structura lor, oligozaharidele pot fi: dizaharide, trizaharide,
tetrazaharide, etc.
Oligozaharide naturale importante
Dizaharide.
Dizaharidele sunt cele mai importante si mai raspandite oligozaharide.
Predomina in regnul vegetal, dar se intalnesc si in regnul animal. Moleculele
unei dizaharide pot contine doua resturi de hexoze, doua de pentoze sau un
rest de hexoza si unul de pentoza. Legarea celor doua molecule de
monozaharide are loc pe seama hidroxilului glicozidic al uneia din ele si una
din gruparile hidroxilice ale celeilalte molecule.
Diferitele dizaharide pot fi constituite din una si aceeasi monozaharida:
glucoza glucoza glucoza glucoza glucoza glucoza.
maltoza trehaloza celobioza
+++
H2OH H2OH H2OH
Se observa ca maltoza, trehaloza si celobioza sunt constituite numai din

22
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

molecule de glucoza. Deosebirea dintre proprietatile acestor trei dizaharide


se explica prin faptul ca
in structura lor intra izomeri diferiti ai glucozei, iar acestia se combina in
diferite moduri intre ei.
Dizaharide reducatoare
Maltoza este o dizaharida reducatoare, formata din doua molecule de α-
glucoza piranozica, legate monocarbonilic intre atomii C(1) al primei
glucoze si C(4) al celei de a
doua glucoza (legatura 1,4-α-glicozidica).
Maltoza se gaseste in semintele cerealelor in curs de germinare provenind in
mare parte in urma hidrolizei amidonului. In cantitate mai mare se afla in
orzul incoltit si din
aceasta cauza se mai numeste si zahar de malt sau cerealoza. Se intalneste
frecvent in faina
cerealelor. Maltoza este unitatea structurala a glicogenului si amidonului.
Apare de obicei prin
17
degradarea hidrolitica a amidonului sau glicogenului, sub actiunea enzimelor
α- si β-amilaza. Este o
substanta alba, cristalina, usor solubila in apa cu p.t. +208oC. Fermenteaza
usor. Sub actiunea
enzimei - maltaza - (care se afla in orzul incoltit) hidrolizeaza si formeaza
doua molecule de α-Dglucopiranoza.
Celobioza rezulta din doua molecule de glucoza piranozica, prin eliminarea
unei molecule de apa dintre oxidrilul semiacetalic de la atomul C(1) al
primei glucoze si oxidrilul

23
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

alcoolic de la atomul C(4) de la cea de a doua molecula de glucoza. Legatura


este monocarbonilica,
iar celobioza este o glucoza-β-glucozid cu urmatoarea structura:
Celobioza nu se gaseste in stare libera; ea intra in structura celulozei, iar prin
actiunea hidrolitica a enzimei celulaza, celuloza este scindata pana la
celobioza.
Lactoza este o dizaharida formata dintr-o molecula de galactoza si una de
glucoza, legatura este monocarbonilica si se face intre atomii C(1) al β-
galactozei piranozice si C(4) al α-glucozei piranozice
Deci lactoza este un α-glucoza-β-galactozid. Prin oxidare se formeaza intai
acidul zaharic din molecula de glucoza si apoi acidul mucic din molecula de
galactoza. Sub actiunea enzimei lactaza, lactoza este scindata hidrolitic in
cele doua monozaharide componente.
Lactoza se gaseste in laptele tuturor mamiferelor , in proportie de 2-6%, in
functie de natura speciei. In cantitate mica, s-a identificat in polenul unor
flori (Forsitia) si in unele fructe tropicale. Este o dizaharida care
fermenteaza greu. Sub actiunea bacteriilor lactice, se transforma in acid
lactic; acest fenomen are loc la fabricarea produselor lactate acide. Este o
substanta solida, cu gust dulce, solubila in apa si insolubila in alcool. Se
obtine , in cantitate mare, din zerul concentrat obtinut in procesul de obtinere
a branzeturilor, prin tratarea cu alcool metilic.
Lactoza este substanta care da gustul dulce laptelui si din aceasta cauza se
mai numeste si zahar de lapte. Se foloseste in industria farmaceutica la
prepararea unor comprimate si la prepararea unor alimente nutritive pentru
copii.
Dizaharide nereducatoare

24
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Zaharoza este o dizaharida cu 5 rol foarte important, fiind un aliment de


baza in nutritia omului,. Ea se numeste si zahar de trestie sau zahar de
sfecla. Termenul vechi este de sucroza.. In molecula zaharozei intra o
molecula de α-glucoza piranozica si o molecula de β- fructoza furanozica
unite printr-o legatura dicarbonilica. Zaharoza este un α-glucozid-β-
fructozid.
Zaharoza este cea mai raspandita dizaharida naturala. In cantitate mica se
gaseste in toate plantele alaturi de monozaharide. In cantitate mare se afla in
sfecla de zahar (8- 12%) si in trestia de zahar (18-20%). Din acestea
zaharoza se extrage pe cale industriala. In cantitate relativ insemnata se
gaseste, de asemenea, in sorgul zaharat si in tulpinile de porumb. In ierburi
se afla intr-o proportie de 2-8%.
Zaharoza este o substanta solida, cristalina, solubila in apa si insolubila in
solventi organici, cu punct de topire la + 183oC. In solutie prezinta activitate
optica dextrogira ([α]D 20 = + 66,5o).
Prin hidroliza enzimatica, sub actiunea zaharazei, denumita si invertaza,
zaharoza (zahar dextrogir) formeaza un amestec echimolecular de fructoza
levogira si glucoza dextrogira .Acest proces de hidroliza a zaharozei poarta
si numele de invertirea zaharului (inversiunea zaharului), iar amestecul
echimolecular de glucoza si fructoza formeaza zaharul
invertit. Zaharul invertit este, alaturi de zaharoza, principalul constituient al
mierii, gustul puternic dulce al acesteia fiind dat de fructoza..
POLIZAHARIDE
Polizaharidele sau glicanii sunt compusi constituiti dintr-un numar foarte
mare de monozaharide legate glicozidic intre ele. Prin hidroliza chimica sau
enzimatica are loc treptat desfacerea acestor compusi macromoleculari,
formandu-se produsi intermediari cu grad de

25
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

polimerizare din ce in ce mai mic, iar in final, se formeaza monozaharide sau


derivati ai acestora.
Polizaharidele se gasesc in natura atat in regnul vegetal, unde
predomina, cat si in cel animal. Ele au un rol fiziologic important. In
organismele vegetale ele servesc fie ca substante de rezerva (amidon,
inulina, glicogen), fie ca substante de sustinere (celuloza, hemiceluloza,
chinina, etc.). Polizaharidele reprezinta insemnate materii prime pentru
industria usoara si pentru industria alimentara.
Polizaharidele sunt substante solide, cristaline, cu aspect amorf. Se
prezinta sub forma de pulberi albe, insolubile sau greu solubile in apa.
Polizaharidele solubile formeaza solutii coloidale.
Clasificarea polizaharidelor
Polizaharidele se clasifica in:
- homopolizaharide – produsi de policondensare a unui singur tip de unitate
structurala;
- heteropolizaharide – produsi de policondensare a mai multor tipuri de
unitati structurale.
In schema care urmeaza, fiecare din aceste subdiviziuni se impart in mai
multe grupe in functie de monozaharidul participant.
amidon
glucani celuloza
glicogen
hexozani fructani inulina
manani
galactani
omogene
(oze identice) xilani

26
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

pentozani
arabani
Polizaharide
fara acizi uronici
neomogene hemiceluloze
(oze diferite) cu acizi uronici gume
substante pectice, etc.
Proprietati generale.
Polizaharidele sunt substante solide, cristaline, cu aspect amorf, insolubile
sau greu solubile in apa, prezinta activitate optica, hidrolizeaza in mediu acid
sau sub actiunea enzimelor, formand produsi intermediari din ce in ce mai
mici si cu putere reducatoare din ce in ce mai mare.
Homopolizaharide
Cele mai raspandite si mai importante homopolizaharide sunt cele in
structura carora participa hexozele . Unele sunt de natura vegetala, iar altele
de natura animala. O importanta deosebita o prezinta polizaharidele formate
numai din glucoza si care sunt denumite, in general, glucani sau glucozani.
Din aceasta clasa fac parte amidonul, glicogenul si celuloza.
Amidonul este cea mai importanta materie de rezerva din regnul vegetal si
cea mai importanta sursa hidrocarbonata a omului si animalelor. In cantitate
mai mare se gaseste raspandit in tuberculi (cartofi 13-25%), seminte (cereale
50-70%, leguminoase 40-45%) si chiar in partile lemnoase ale plantelor;
formand granule rotunde, ovale, poliedrice, stratificate, a caror
forma si marime difera cu natura speciei sau tesutului. Granulele de amidon
au diametrul de 4-6μ si sunt constituite din straturi asezate concentric in
jurul unui nucleu, vizibile la microscop. Aceste granule prezinta fenomenul
de birefringenta, iar spectrele radiatiilor Roentgen arata starea cristalina.

27
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Amidonul se formeaza in plante prin polimerizarea glucozei care rezulta in


urma sintezei clorofiliene din CO2 si H2O.
In stare pura, amidonul se prezinta ca o pulbere alba, care dupa uscare este
higroscopica, practic insolubila in apa rece. La cald formeaza solutii
vascoase, coloide, care atunci cand sunt concentrate si racite formeaza un
gel, numit coca de amidon sau clei de amidon, granulele de amidon
absorbind deci apa. Imbibarea cu apa are loc la o anumita temparatura
(temperatura de gelatinizare), cuprinsa intre 60-80oC. Prin degradare
partiala, da nastere unui produs solubil in apa, numit amidon solubil.
Granulele de amidon sunt constituite din doua componente, amiloza si
amilopectina, care se deosebesc prin proprietatile lor fizice si chimice.
Prin hidroliza menajata, blanda, degradarea amidonului are loc progresiv,
obtinandu-se fractiuni ale moleculei din ce in ce mai mici, numite dextrine,
ce se pot obtine si izola cand limitam actiunea hidrolitica la o anumita
durata.
Degradarea amidonului are loc si sub actiunea enzimelor.
Amidonul este o substanta de rezerva, care prin degradare enzimatica este
mobilizat in interiorul organismului vegetal sau animal si transportat sub
forma de produse de degradare spre diferite organe, unde servesc la sinteza
altor substante.
Datorita proprietatilor sale hidrocoloidale amidonul este utilizat in industria
alimentara si ca aditiv de legare , ingrosare si stabilizare la obtinerea
sosurilor, supelor –crema, dressingurilor pentru salate, alimentelor pentru
copii, inghetatei . Glicogenul reprezinta forma de depozitare a excesului de
hidrati de carbon.
In organismul animal, rezerve semnificative de glicogen se gasesc in muschi,
si in ficat. Cantitati mici de glicogen se gasesc in toate tesuturile, inclusiv in

28
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

creier. El a fost identificat si in organismul vegetal si anume in alge,


ciuperci, drojdii, bacterii si chiar in unele plante superioare, cum este
porumbul zaharat.
In organism glicogenul este hidrolizat la glucoza; si glucoza poate trece
insa in glicogen, adica glicogen + H2O <⎯> glucoza. Acest echilibru este
mentinut in organismul uman de actiunea antagonista a doi hormoni
(adrenalina si insulina).

Celuloza formeaza invelisul celular al tesuturilor vegetale; este cea mai


raspandita substanta organica si apare in cantitatea cea mai mare in natura;
apare rar in organismul animal formand carapacea unor animale marine.
In partile lemnoase ale organismelor vegetale, celuloza apare in proportie de
45-60%. In plantele inferioare celuloza apare in cantitate mica, mai frecvent
in ciuperci si in alge.
Este insotita si de alte polizaharide, ca hemiceluloze, materii pectice, precum
si de lignine, lipide, rasini, materii tanante, pigmenti, materii proteice, saruri
minerale, etc., numite substante incrustate.
In stare pura celuloza este o substanta alba, cu aspect amorf, fara gust si fara
miros. Aproape pura se gaseste in fibrele de bumbac si de in, in maduva de
soc si hartia.
Celuloza nu este descompusa in tractul digestiv al omului. Ea este degadata
numai de ierbivore, in al caror rumen si intestin se gasesc bacterii care
hidrolizeaza celuloza cu
ajutorul enzimelor (celulaze) pe care le contin.
Celuloza este un component al tuturor materiilor prime vegetale utilizate in

29
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

industria alimentara, de unde ajunge prin prelucrare tehnologica, in cantitati


variabile, in majoritatea alimentelor . Desi nu este metabolizata de
organismul omului si deci nu are valoare nutritiva, celuloza este o
componenta alimentara utila datorita rolului pozitiv pe care-l are in
fiziologia gastrointestinala (intensifica peristaltismul, tranzitul intestinal,
favorizeaza eliminarea substantelor toxice, etc.).
Inulina este cel mai important si cel mai studiat dintre fructani. Se gaseste ca
substanta de rezerva in napi, dalie, gerghine, cicoare, indeosebi in tuberculii
acetor plante, dar si in tulpinile si in organele suculente ale acestora. Se
dizolva greu in apa la rece, este insa usor solubi la cald.
Plantele care contin inulina se folosesc pentru obtinerea fructozei , care este
utilizata ca substanta de indulcire in industria alimentara. Deoarece toti
fructanii, printre care si inulina, se hidrolizeaza foarte usor cu ajutorul
acizilor, obtinerea fructozei din materii prime bogate
in inulina se realizeaza pe calea hidrolizei acide.
Mananii sunt polizaharide de origine vegetala, care se gasesc raspanditi in
lemnul coniferelor, in cojile dure ale unor seminte, in ciupercile pigmentate
de tipul drojdiei, in unele bacterii.
Galactanii sunt raspanditi in organismul vegetal in ciuperci si
microorganisme . Galactanii se gasesc in cantitate mai mare in substante
pectice, gume si mucilagii, in membranele celulelor vegetale, etc. Galactoza
este componentul principal.
Cel mai raspandit galactan este agar-agar sau geloza , care se extrage din
algele rosii ce traiesc in Oceanul Indian si in Marile Chinei . Are o structura
moleculara asemanatoare amidonului. Este format din doi componenti:
agaroza si agaro-pectina. Agar-agarul este folosit ca materie de baza in

30
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

mediile de cultura in microbiologie. Are proprietatea de a se transforma in


gel chiar in solutii foarte diluate de 1%.
Pentozanii. Dintre pentozani cei mai importanti sunt arabanii si xilanii.
Arabanii sunt polizaharide care intra in amestecuri in alcatuirea
hemicelulozelor, a materiilor pectice si a gumelor vegetale., deci in
constitutia unor polizaharide neomogene. Se pot izola prin extractie cu
alcool 70% din pulpa unor fructe (mere, gutui, cirese, etc).
Arabanii au structura moleculara ramificata. Arabinoza intra in constitutia
lor sub forma furanozica.
Xilanii sunt polizaharide care se gasesc predominant in plantele
superioare. Ei insotesc in plante celuloza, de care se pot separa prin tratarea
cu solutie de NaOH 10% si precipitare cu alcool. Intra si in constitutia
membranelor celulare.
Heteropolizaharide
Polizaharidele heterogene contin in molecula lor resturi a doua sau mai
multe monozaharide (oze) diferite. In alimente, ca si in plante se gasesc
numeroase polizaharide de acest fel .
Hemicelulozele – o grupa mare de polizaharide cu greutate moleculara
ridicata, care nu se dizolva in apa, dar se dizolva in solutii alcaline, si care
insotesc celuloza in tesuturile vegetale (17 – 43% din materia uscata a
lemnului). Cele cu masa moleculara mai mica au rol de polizaharide de
rezerva , iar cele cu masa moleculara mare au rol de susbtante de structura ca
si celuloza
Materiile pectice sunt combinatii de origine vegetala intre mai multe
polizaharide superioare (celuloza, D-galactani, L-arabani) si acidul pectic, al
carui edificiu macromolecular este format din molecule ale acidului

31
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

galacturonic si acidului glucuronic. Ele au un rol insemnat in sudura


tesuturilor celulozice si in reglementarea permeabilitatii celulare. Se gasesc
in aproape toate organele plantelor. In cantitate nai mare, se gasesc in pulpa
fructelor carnoase (40- 50%), in radacini, tulpini, maduva plantelor anuale
(la floarea soarelui 30-35%), in fibrele de in, canepa, in tesutul lemnos al
arborilor, in structura peretului celular la plante.
Materiile pectice se prezinta sub forma de pulberi amorfe, de culoare alba
sau alb-galbuie. Au o mare capacitate de imbibitie. Solutiile lor concentrate
formeaza geluri transparente. Materiile pectice au un rol insemnat la
prepararea gemurilor si marmeladelor din fructe.
Substantele pectice au un rol important in timpul maturizarii, pastrarii si
prelucrarii industriale a diferitelor fructe si legume. In timpul dezvoltarii
fructelor protopectina se formeaza in peretii celulari si se poate acumula in
cantitati mari (mere, pere, citrice). Coacerea fructelor este caracterizata de
transformarea protopectinei in pectina solubila. Procesul continua si
dupa recoltarea fructelor, in timpul pastrarii lor in stare proaspata. Aceasta
transformare determina inmuierea pulpei fructului si formarea
caracteristicilor specifice ale fructului copt.
Gumele si mucilagiiile vegetale sunt polizaharide asemanatoare cu
substantele pectice. Sunt formate din pentoze, metilpentoze, acid
galacturonic si acid glucuronic.
Sunt solubile in apa formand solutii deosebit de vascoase si lipicioase. Sunt
substante coloidale si reprezentantul tipic al acestei grupe il constituie
gumele secretate de visini, pruni, migdali in locurile cu leziuni pe ramuri.
LIPIDE
DEFINITII, CLASIFICARE
Lipidele sunt constituenti foarte raspanditi ai organismelor vii, plante sau

32
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

animale, care se aseamana prin caractere comune de solubilitate, sunt greu


solubile in apa dar se dizolva usor in solventi nepolari (eter, benzen,
cloroform, etc.). Aceasta insusire este datorata prezentei in moleculele
lipidelor a unor intinse regiuni hidrocarbonate, hidrofobe. Numele de lipide
provine din grecescul lypos, care inseamna grasime, acizi grasi si alcooli,
sau aminoalcooli
Plantele se caracterizeaza, in general printr-o compozitie constanta in lipide,
in cantitati nu prea mari, exceptie facand semintele plantelor oleaginoase
(floarea soarelui, soia, ricin, masline, susan, atc.), care contin insemnate
cantitati de lipide,(48 –62%), denumite generic
uleiuri. Majoritatea legumelor au un continut redus de lipide, care variaza in
partea edibila a plantelor intre 0,1% si 1,6%. In cazul fructelor si a
cerealelor, continutul mediu in lipide variaza intre 0,11% si 2%. Tesuturile
batrane ale plantelor sunt mai sarace in lipide decat tesuturile similare
tinere. Nivelul continutului de lipide, in plante, este influentat de soi,
fenofaza, varsta si de diferiti factori de mediu. In celula , lipidele se gasesc
in cantitate mai mare in nucleu, mitocondrii, membrane celulare, cloroplaste,
lamele protoplasmatice, microzomi, etc. .
La animale si om lipidele sunt distribuite in toate celulele, compozitia
prezentand unele caracteristici in functie de tesut.

Diferentiat pe grupe de alimente, se pare ca laptele reprezinta sursa lipidica


cea mai complexa prin
“grasimea laptelui”. Carnea, pestele si derivatele lor contin cantitati variabile
de lipide dependente de modul de prelucrare a materiilor prime. Tehnologic
se poate controla si dirija continutul lipidic al oricarui aliment. In oua,
lipidele se regasesc numai in galbenus (albusul contine maximum 0,02%

33
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

lipide). In consumul zilnic, prin compozitia lor, ouale devin, cea mai
importanta sursa de fosfolipide.
Lipidele indeplinesc functii foarte importante:
- sunt principala forma de depozitare si de transport a rezervelor energetice
ale organismului;
- au rolul de izolatori electrici, termici si mecanici;
- sunt constituenti structurali ai membranelor celulare si intracelulare;
- unele lipide au roluri importante in procesele de comunicare si
recunoastere intercelulara;
- sunt vitamine, hormoni, etc.
Lipidele se pot clasifica dupa mai multe criterii. Astfel, dupa rolul biologic
ce-l indeplinesc in organism, ele se pot grupa in lipide de rezerva si lipide de
constitutie.
Lipidele de rezerva - depozitate in celule si tesuturi, ca sursa energetica si
functionala primara a organismului sunt formate in principal, din lipide
simple, respectiv din grasimi bogate in acizi grasi saturati.
Lipidele de constitutie - ca element constant intre componentii celulari, nusi
schimba compozitia in raport cu nutritia, deaoarece functia lor de baza este
de natura fiziologica si nu energetica. Aceste lipide sunt constituite, in
principal, din acizi grasi nesaturati apti de asociere si structurare spatiala in
complexe, ce asigura permeabilitatea membranara in transportul de masa
,corelat cu transportul de flux nervos si, implicit, informational.
In alimente , lipidele sunt componente de nutritie si constructie, dar si cu
important rol fiziologic in transportul compusilor cu fosfor, azot, sulf,
oligoelemente, etc., la nivelul membranei celulare
Intr-o clasificare mai veche, dupa compozitia chimica, lipidele se impart in

34
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

lipide simple (neutre) formate din C,H, si O si in lipide complexe (polare),


care contin in molecula pe langa C,H,O si N,P,S, etc.
Lipidele simple sunt esteri formati dintr-un alcool sau un polialcool si acizi
carboxilici grasi, saturati sau nesaturati sau acizi bibazici. Dupa natura
alcoolului, lipidele simple (neutre) se clasifica in:
- gliceride – esteri ai glicerolului cu acizii grasi;
- ceride – esteri ai monoalcoolilor superiori cu acizii grasi;
- steride - esteri ai sterolilor cu acizii grasi;
- etolide – esteri rezultati prin esterificarea a doua combinatii cu functie
mixta de alcool si acid. Gruparea acida a unuia esterifica gruparea alcoolica
a celuilalt.
Lipidele complexe contin in molecula lor componentele lipidelor simple –
glicerina si acizi grasi – sau inlocuitorii lor – amino-polialcooli, polialcooli
ciclici, monozaharide, acizi bibazici, etc.
LIPIDE SIMPLE
Gliceride
Gliceridele sunt foarte raspandite in regnul vegetal si animal. Ele se gasesc
aproape in toate tesuturile; de obicei sunt acumulate in mare cantitate in
plante, in primul rand in seminte, circa 2% in boabele de grau, secara, orz si
circa 4 – 5% in boabele de porumb. Semintele plantelor oleaginoase contin
25 – 35% gliceride, si chiar pana la 55% (semintele de susan).
Gliceridele constituie un aliment de mare valoare si o pretioasa sursa de
energie, caldura lor de ardere fiind de 9400 kcal/kg. La temperatura
obisnuita se prezinta ca o masa solida, semisolida sau lichida-uleioasa si se
impart, dupa consistenta, in grasimi consistente si uleiuri lichide.
Structura chimica. Grasimile animale si vegetale sunt esteri ai glicerolului
cu acizii grasi si apar sub forma de amestecuri de triesteri ai glicerinei .

35
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Acizii grasi care intra in compozitia trigliceridelor naturale sunt


monocarboxilici , saturati si nesaturati, cu una sau cu mai multe duble
legaturi etilenice, cu catena moleculelor liniara, continand de obicei un
numar pereche de atomi de carbon.
Acizii grasi saturati importanti din punct de vedere biologic au intre 14 si 24
atomi de carbon. Cei mai raspanditi, in lipidele izolate din tesuturi animale,
sunt acizii grasi cu 16 atomi de carbon (acidul palmitic) si 18 atomi de
carbon in molecula (acidul stearic). Acidul cu 24 de atomi de carbon (acidul
lignoceric) se afla in cantitati apreciabile in unele lipide din substanta
nervoasa.
Primii doi acizi formeaza circa 50% din continutul total in acizi grasi ai
grasimilor consistente, restul fiind mai ales acid oleic. Pe masura ce
consistenta grasimilor scade, se micsoreaza proportia de acid palmitic si
stearic si creste cea de acid oleic, astfel incat in uleiuri proportia primilor doi
acizi este cu totul neinsemnata.
In afara de acesti acizi grasi principali, grasimile mai contin si altii, a caror
natura si proportie variaza dupa substanta grasa.
Acizii butiric, capronic, caprinic, caprilic, laurinic si miristic apar in laptele
rumegatoarelor si in unt. Grasimile din laptele uman cuprind doar urme din
acesti acizi.
Gliceridele vegetale sunt , de asemenea, foarte diferite sub aspectul structurii
in acizi grasi, care se deosebesc prin lungimea lantului atomilor de carbon
cat si prin gradul lor de nesaturare. Aproximativ 60% din cantitatea totala a
acizilor grasi din untul de cocos o formeaza acizii laurinic si miristic; in
compozitia uleiului de crucifere 50% este acid erucic, pe cand uleiul
linoleic se gaseste in proportie de circa 50% in uleiul de floarea soarelui, de
soia, de nuca, de mac, etc., iar impreuna cu acidul linolenic formeaza circa

36
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

80% din continutul total in acizi grasi ai unor uleiuri, ca cel de canepa, de in,
etc.
Majoritatea gliceridelor animale contin, mai ales, in diverse proportii, acizii
palmitic, stearic, palmitoleic, oleic si linoleic. Gliceridele din diversele
tesuturi ale aceluiasi organism pot sa se deosebeasca foarte mult din punct de
vedere al compozitiei lor. Astfel, gliceridele din tesutul adipos al omului sunt
mai bogate in acizi grasi saturati in comparatie cu gliceridele din ficat, care
contin mai multi acizi grasi nesaturati.
Acesti acizi se gasesc in substantele grase sub forma de amestecuri de
trigliceride; in proportie mai mare se gasesc trioleina, tripalmitina si
tristearina.
Proprietati fizice
Starea de agregare a trigliceridelor depinde de compozitia in acizi grasi –
cele bogate in acizi saturati inferiori sau acizi nesaturati sunt lichide, iar cele
cu un continut ridicat in acizi saturati superiori sunt solide. Tributirina si
trioleina sunt lichide, trestearina este solida.
Trigliceridele au densitati mai mici decat apa (0,96 g/cm3). Avand caracter
hidrofob foarte pronuntat nu se dizolva in apa, cu care insa pot emulsiona in
anunite conditii.
Cele mai multe gliceride sunt insolubile in alcool sau in acetona, se dizolva
usor in eter, cloroform, sulfura de carbon, benzina, diferiti derivati clorurati
ai hidrocarburilor.
Gliceridele sunt substante incolore, in stare proaspata , cu exceptia
tributirinei, nu au gust si miros.
Punctul de topire caracterizeaza gliceridele, valoarea acestuia descrescand
in functie de continutul in acizi grasi nesaturati si de lungimea catenei
acestor acizi grasi nesaturati.

37
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

In functie de punctul de topire, lipidele simple se impart in:


- uleiuri, care sunt lichide la temperatura normala;
- grasimi si unturi cu puncte de topire la temperatura de 20 – 300C;
- seuri, cu punct de topire la temperaturi de peste 500C.
Proprietati chimice
Proprietatile chimice ale gliceridelor sunt datorate caracterului lor de esteri
si prezentei in molecula a diferitilor acizi grasi si a glicerinei.
Hidroliza gliceridelor .
Indicele de aciditate (Ia) este cantitatea de acizi grasi, exprimata in mg.,
care se formeaza prin hidroliza unei molecule gram de gliceride
Saponificarea gliceridelor. Hidroliza grasimilor se poate realiza si cu
hidroxizi alcalini (KOH, NaOH) sau alcalino-pamantosi (Ca(OH)2,
Mg(OH)2) , in solutii apoase sau alcoolice. Insa odata cu hidroliza are loc si
salificarea acizilor grasi pusi in libertate. Deci, pe langa glicerina se
formeaza si sarurile acizilor grasi (sapunurile)..
Hidrogenarea gliceridelor. Grasimile contin in diferite proportii acizi
grasi nesaturati, proprietatile lor active fiind cu atat mai pronuntate cu cat
este mai mare si gradul lor de nesaturare este mai ridicat (adica au mai multe
duble legaturi in molecula).
Ca urmare, grasimile naturale pot aditiona hidrogen la nivelul dublelor
legaturi, transformand astfel gliceridele nesaturate in gliceride saturate.
- CH = CH - + H2 → - CH2 - CH2 –
In acest fel prin hidrogenare, uleiurile se transforma in grasimi solide. De
exemplu, din trioleina lichida se obtine astfel tristearina consistenta.
Hidrogenarea uleiurilor vegetale este utilizata in industria alimentara pentru
obtinerea margarinei. Reactia se petrece la aproximativ 2000C in prezenta de
catalizatori (Ni).

38
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Pentru a fi mai placuta la gust, margarina se amesteca cu lapte, sare,


galbenus de ou, vitamine, care-I confera o culoare asemanatoare untului si ii
ridica valoarea biologica.
Reactia de hidrogenare se foloseste in industria alimentara si pentru a
transforma uleiurile cu miros neplacut (ulei de peste, bumbac, balena, etc.)
in grasimi alimentare comestibile.
Halogenarea gliceridelor. Gliceridele care contin in molecula acizi grasi
nesaturati pot aditiona la nivelul dublelor legaturi halogeni (Cl, Br, I). In
consecinta, un ulei sau o grasime fixeaza o cantitate mai mare de halogen cu
cat caracterul ei este mai nesaturat. Gradul de nesaturare al unei grasimi se
exprima prin indicele de iod (II).
Rancezirea gliceridelor . Uleiurile si grasimile, in contact timp indelungat cu
aerul umed si cu lumina, sufera o serie de transformari chimice, care
provoaca un miros si gust caracteristic neplacut, definit cu numele de
rancezire. El consta din hidroliza partiala a gliceridelor
si din oxidarea ulterioara a componentelor. Ca produse de oxidare apar
aldehide, cetone si acizi volatili, care provoaca mirosul si gustul de ranced.
Pentru indepartarea gustului si mirosului neplacut, grasimile rancede se
incalzesc in prezenta unor substante adsorbante, cum este carbunele
activ, care absoarbe astfel subtantele volatile formate, ce dau mirosul si
gustul de ranced.
Fenomenul rancezirii grasimilor se produce cu atat mai repede si mai intens
cu cat uleiul sau grasimea are o proportie mai mare de acizi grasi nesaturati.
Pentru a evita oxidarea si degradarea grasimilor alimentare (unt, ulei,
untura) precum si a produselor bogate in grasimi, ele trebuiesc ferite de
lumina, contactul cu aerul si vaporii de apa. Procesul de autooxidare poate fi

39
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

oprit sau incetinit prin utilizarea de antioxidantilor, substante care in cantitati


foarte mici au capacitatea de a inhiba degradarea.
In lipsa luminii rancezirea are loc foarte incet; vara, la lumina solara, reactia
devine intensa, de 104 mai rapida decat la intuneric.
Substantele grase, prin incalzire puternica, formeaza o substanta cu miros
intepator , innecacios si neplacut, acroleina, care este o aldehida nesaturata
(propenal). Aceasta se formeaza, de asemenea, cand pe plita sobei incinse
cad picaturi de grasime.
Ceride
Ceridele sunt esteri ai unor acizi grasi cu alcooli superiori cu masa
moleculara mare si reprezinta constituientii principali ai substantelor
naturale complexe care se numesc ceruri.
In cerurile naturale, pe langa ceride se gasesc, in cantitati diferite, alcooli
superiori liberi, acizi grasi, steride, hidrocarburi de genul parafinelor,
coloranti si uleiuri eterice.
Cantitatea totala a acestui amestec poate atinge 50%.
Cerurile se intalnesc atat in regnul animal (ceara de albine, spermantetul,
lanolina), cat si in cel vegetal ( ceara merelor). Cerurile indeplinesc in
organisme functii de protectie, acoperind pielea, lana, frunzele, fructele,
ferindu-le de pierderile de apa, umiditate excesiva si atacul microbian.
Un interes deosebit il prezinta stratul de ceara de la suprafata fructelor:
struguri, mere, pere care reprezinta 0,5 – 1% din greutatea cojii proaspete.
Steride
Steridele sunt lipide simple, de o mare importanta biologica, care se gasesc
larg raspandite in regnul animal, in regnul vegetal si, in cantitati mici, in
microorganisme.
Sterolul specific organismului vertebratelor este colesterolul, raspandit in

40
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

toate celulele. In organism indeplineste o serie de functii vitale: participa la


procesele de osmoza si difuzie care au loc in celule si la care, colesterolul
mentine apa necesara pentru activitatea vitala;
participa la metabolismul unor hormoni, la neutralizarea toxinelor bacteriene
si parazitare; are proprietati antihemolitice, etc.
Ergosterolul sau provitamina D este reprezentantul sterolilor ce se gasesc in
microorganisme. Cantitati mari de ergosterol contin ciupercile, drojdiile si
unele bacterii. Se gaseste si in organismul uman alaturi de colesterol in toate
tesuturile, insa in piele - unde are loc convertirea in vitamina D2,
ergosterolul reprezinta 35 – 40% din totalul sterolilor. In drojdii
continutul de ergosterol reprezinta 2% din substanta uscata si de aceea
acestea se folosesc pentru extragerea sa industriala, in vederea obtinerii
vitaminei D.
In unele produse de origine vegetala se gasesc o serie de steroli, printre care
mai frecvent se intalneste sitosteroulul, care este principalul component al
sterolilor din uleiul de soia, uleiul din seminte de bumbac si uleiul din
germeni de cereale. De cele mai multe ori sitosterolul este insotit de
stigmasterol, mai ales in uleiul din germenii de grau.

PROTIDE
Protidele constituie componentii cei mai importanti ai materiei vii si in
special ai organismelor cu organizare superioara cum ar fi cel uman; prin
structura si proprietatile lor, definesc esenta vietii, constituind baza materiala
a existentei si a manifestarilor specifice acesteia.
Protidele indeplinesc functii extrem de diferite, ceea ce reflecta
un inalt grad de organizare structurala si de specializare:
- constituie suportul chimic structural si functional al materiei

41
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

vii si al tuturor fenomenelor specifice acesteia;


- sunt componente plastice, participand direct la edificarea si
mentinerea structurii tuturor celulelor;
- - sunt purtatorul material al tuturor insusirilor biologice:
diferentiere,
crestere, dezvoltare, reproducere;
- reprezinta principala biomasa a organismelor;
- in calitate de enzime, indeplinesc rol catalitic;
- exercita functie represoare participand la reglarea expresiei
genelor
in cromozomi;
- unele pot actiona ca hormoni participand la reglarea
reactiilor biochimice;
- se comporta ca anticorpi participand la procesele imunochimice
de aparare a organismelor superioare;
- participa in asociere cu lipidele in ultrastructura
biomembranelor;
- indeplinesc diferite roluri fizico – chimice, intervenind in
procesele de permeabilitate selectiva a biomembranelor, in transportul apei,
a ionilor anorganici si a diferitelor substante organice, in mentinerea
echilibrului acido-bazic - functionand ca sisteme tampon.
Protidele sunt substante universal raspandite in natura. Se gasesc
in toate organismele umane, animale si vegetale. In regnul animal, protidele
sunt substante predominante, reprezentand aproximativ 65 – 70% din
materia uscata a organismului. In plante, protidele se gasesc intr-un procent
mai mic, fiind cuprins intre 2 – 35%.
Sub aspectul compozitiei chimice, protidele sunt substante

42
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

formate din C, H, O si N, uneori contin S, P si unele metale (Fe, Mg, Cu,


Mn, Zn, Co,
etc). Proportia elementelor chimice de baza este urmatoarea: C ~ 50%, H ~
7%, O ~ 23%, N ~ 16%, S ~ 1-3%.
Elementul principal si caracteristic pentru protide este azotul, care
se gaseste in proportie medie de 16%. Prin dozarea azotului organic total
(N), se poate determina, indirect, cantitatea de proteina bruta din materialul
de analizat, folosind formula:

Proteina bruta (%) = N (%) x 100/16 = N (%) x 6,25


Unitatea structurala de baza a protidelor o reprezinta aminoacizii;
in consecinta, prin hidroliza acida, bazica sau enzimatica, orice protida
elibereaza aminoacizi.
In functie de numarul aminoacizilor constituienti, ca si a
existentei unor compusi de alta natura care pot intra in structura anumitor
protide, acestea se clasifica astfel:
Aminoacizi
Oligopeptide
Peptide
Protide Polipeptide
Holoproteide (proteine)
Proteide
Heteroproteide
AMINOACIZII
Aminoacizii reprezinta unitatile structurale de baza care intra in

43
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

structura peptidelor si proteinelor, sub forma unor lanturi polipeptidice, in


care gruparea aminica a unui aminoacid se leaga peptidic de gruparea
carboxil a altui aminoacid.
Exista 20 de aminoacizi proteinogeni specificati prin codul
genetic, prezenti in toate organismele vii, de la cele mai simple pana la om.
Alaturi de acesti 20 de aminoacizi, in proteine se mai intalnesc alti cativa,
care rezulta, de fapt, in urma modificarilor chimice a celor 20 de aminoacizi,
dupa incorporare in lanturile polipeptidice (ex. hidroxiprolina, hidroxilizina,
etc.).
In functie de particularitatile structurale ale radicalului , aminoacizii se
clasifica:
- monoaminomonocarboxilici
- monoaminomonocarboxilici cu grupare alcool hi
Aciclici
- monoaminomonocarboxilici cu sulf
Aminoacizi - monoaminodicarboxilici
- diaminomonocarboxilici
- homeociclici
Ciclici
- heterociclici
Proprietati generale ale aminoacizilor
Toti aminoacizii sunt substante solide, incolore, cristalizeaza in
forme caracteristice fiecarui aminoacid, au puncte de topire ridicate, mai
mari de 2000C si se descompun inainte de a se topi. Aminoacizii se dizolva,
intr-o masura mai mare sau mai mica, in apa, dar sunt greu solubili in
solventii nepolari ca: eter, cloroform, benzen.
Sunt usor solubili in solutii diluate de acizi zi baze.

44
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Datorita caracterului lor amfoter, aminoacizii se comporta in


mediul acid (H+) ca baze – disociind sub forma de cationi, iar in mediul
bazic (HO-) ca acizi – disociind sub forma de anioni. In cazul in care
catenele laterale ale diferitilor aminoacizi contin si alte grupari ionizabile
decat cele atasate la carbonul α, sarcina neta a moleculei va reflecta prezenta
unor asemenea grupari disociabile. Astfel, datorita prezentei unei grupari –
COOH aditionale, acizii aspartic si glutamic se comporta ca
aminoacizi cu caracter acid; prezenta unor grupari bazice suplimentare in
molecula de arginina, lizina si histidina le confera caracterul de aminoacizi
bazici; ceilalti aminoacizi pot fi considerati ca neutri.
Datorita capacitatii lor de a disocia ca anioni sau cationi, deci in
functie de sarcina lor electrica neta la o anumita valoare de pH, aminoacizii
manifesta proprietati electroforetice deplasandu-se sub actiunea unui camp
electric. Astfel, in mediu acid aminoacizii migreaza spre catod, iar in mediu
alcalin spre anod; la pH-ul izoelectric (pHI) amfiionul nu indica nici o
deplasare in campul electric, atractia catre catod sau anod compensandu-se
reciproc.
Punctul izoelectric (pHI) se defineste ca pH-ul la care un aminoacid nu
migreaza intr-un camp electric: la pHI aminoacizii se afla disociati ca
anioni si cationi in proportii egale, dar solubilitatea lor este redusa datorita
atractiilor electrostatice dintre anionii si cationii existenti. Aminoacizii
prezinta pHI diferite, deoarece catenele laterale ale unora dintre ei
(aminoacizii polifunctionali) contin grupari chimice suplimentare care
ionizeaza. Astfel aminoacizii monoaminodicarboxilici au pHI
in zona acida (pHI = 3,0 – 3,2), pe cand aminoacizii diaminodicarboxilici in
zona alcalina (pHI = 7,5 – 11,0); aminoacizii monoaminomonocarboxilici au

45
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

pHI in jur de 6,o intrucat solutiile lor sunt slab acide deoarece gruparea
carboxil este mai puternic ionizata decat gruparea amino.
Proprietati chimice ale aminoacizilor
Aminoacizii prezinta diverse reactii chimice la care participa atat
functiile amino si carboxil comune tuturor aminoacicizilor , cat si gruparile
prezente in radicalii de la Cα.
Doi sau mai multi aminoacizi reactioneaza intre ei cu eliminarea
intermoleculara a apei dintre o grupare - COOH a unui aminoacid si o
grupare -NH2 a altui aminoacid formand dipeptide, tripeptide, tetrapeptide,
etc. Prin aceasta reactie de condensare se formeaza legaturi peptidice - CO –
NH – (amide substituite), care stau la baza structurii peptidelor,
polipeptidelor si proteinelor.
Aminoacizi neproteici
In afara aminoacizilor care intra in compozitia proteinelor din
plante, animale si microorganisme au fost izolati mai mult de 150 de
aminoacizi care exista fie in stare libera, fie in stare combinata (in peptide
inferioare), dar niciodata in proteine.
Aminoacizi neesentiali si esentiali
In organismul animalelor si omului se sintetizeaza aproximativ
jumatate din aminoacizii necesari sintezei proteinelor. Acestia se numesc
aminoacizi neesentiali sau banali (glicina, alanina, serina, cisteina, tirozina,
acidul aspartic, acidul glutamic,prolina). Ceilalti aminoacizi (10) nu pot fi
sintetizati de aceste organisme. Ei trebuiesc sa patrunda in organism din
hrana si de aceea se numesc aminoacizi esentiali (indispensabili): arginina,
fenilalanina,histidina, izoleucina, leucina, lizina, metionina, treonina,
triptofan, valina.
Identificarea aminoacizilor

46
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Identificarea aminoaciziloor se poate face pe cale chimica sau


prin metode cromatografice si electroforetice.
Identificarea prin metode cromatografice si electroforetice.
Metoda cromatografica a aparut in 1906, cand s-a separat cantitativ pe un
singur absorbant diferitele componente chimice care s-au gasit intr-un
amestec. In prezent, definita intr-o acceptiune generala, cromatografia
reprezinta o metoda analitica fizico - chimica, calitativa si cantitativa, care
permite separarea in zone spatial distincte a unor componente biochimice
din amestecuri complexe. De asemenea, electroforeza definita
intr-o acceptiune generala, reprezinta o metoda fizico – chimica analitica si
preparativa, care se bazeaza pe fenomenul migrarii (deplasarii) intr-un mediu
lichid sau solid, - sub actiunea unui camp electric extern - a unor particule
incarcate electric. Prin inaltele sale performante, electroforeza – in diferitele
ei variante moderne, s-a impus, cu autoritate, ca una dintre cele mai eficace
si consacrate metode de cercetare biochimica a materiei vii.
PEPTIDE
Peptidele sunt substante naturale sau sintetice constituite dintr-un
numar restrans de aminoacizi care se condenseaza intermolecular la nivelul
gruparii α- carboxil a unui aminoacid si a gruparii α - amino a altui
aminoacid, cu formare de legaturi peptidice. Peptidele pot rezulta din doua,
trei, sau n molecule de aminoacizi.
Ceea ce ramane dintr-un aminoacid dupa angajarea sa in legatura peptidica
poarta denumirea de rest (reziduu) aminoacidic.
Peptidele cuprinzand mai putine resturi aminoacide sunt denumite
oligopeptide (dipeptide, tripeptide, etc.), iar acelea cu un numar mai mare de
resturi aminoacide sunt polipeptide. Polipeptidele cu un numar foarte mare
de aminoacizi se numesc peptone.

47
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Capetele moleculei unui peptid sunt diferite, unul are gruparea


aminica libera, capat N – terminal, iar celalalt are gruparea carboxil
neangajata, este capatul C – terminal. Resturile de aminoacizi de la capatele
moleculei sunt denumite resturi N –terminale si, respectiv, C – terminale.
Inceputul unui peptid este capatul N – terminal.
In functie de complexitatea lor structurala si respectiv de masa lor
moleculara, peptidele reprezinta compusi intermediari intre aminoacizi si
proteine.
Masa moleculara a peptidelor este de ordinul sutelor pana la cateva mii, iar
cea a polipeptidelor poate atinge valori pana la aproximativ 1 x 104.
Proprietatile peptidelor
Peptidele sunt substante solide, cristalizate, solubile in apa si
insolubile in solventi organici. Oligopeptidele formeaza cu apa solutii
moleculare , iar polipeptidele solutii coloidale . Solutiile peptidelor nu
coaguleaza sub actiunea caldurii.
Solubilitatea si tendinta de cristalizare a polipeptidelor scade odata cu
cresterea masei moleculare. Peptidele sunt substante cu caracter amfoter si
prezinta activitate optica.
Sub aspect chimic, ambele grupe de substante dau reactii
asemanatoare aminoacizilor, la nivelul gruparilor aminice si carboxilice
libere.
PROTEIDE
Proteidele sunt compusi cu structura complexa, macromoleculara,
importante pentru organismele vii atat din punct de vedere structural cat si
functional.
In termenul general de proteide, sunt incluse :
- proteidele care prin hidroliza dau nastere numai la aminoacizi si

48
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

care reprezinta deci holoproteidele sau proteinele propiu-zise;


- proteidele care prin hidroliza pun in libertate aminoacizi si o
componenta neproteica (prostetica) – heteroproteidele.
Substante proteice
Substantele proteice formeaza protoplasma si nucleul celulei vii;
ele sunt prezente in toate lichidele fiziologice din organismul viu (sange,
lapte, seva) si alcatuiesc elementele de sustinere, de rezistenta si de protectie
mai ales ale organismului animal (coarne, copite, unghii, par, lana, pene,
solzi de peste, membrane animale, tesuturi conjuctive si elastice, cartilagii,
tendoane), stratul aleuronic al semintelor, etc.

Provenite din resturile organismelor animale si vegetale,


substantele proteice apar si in sol, formand azotul organic al solului, pe
contul caruia se hranesc plantele, dupa prealabila convertire a lui la forma
amoniacala sau nitrica.
Proportia diferitelor elemente chimice in compozitia proteinelor
variaza intre anumite limite. Elementul chimic cel mai constant si cel mai
usor de determinat este azotul; el reprezinta in medie 16%; fiecare gram de
azot va exprima prin urmare 6,25 g substanta proteica. Deci, multiplicand
valoarea care exprima cantitatea procentuala de azot dintr-o materie organica
cu factorul 6,25 se stabileste continutul aproximativ in substante proteice
totale al acelei materii organice. Substantele proteice vegetale, cum sunt
proteinele cerealelor, au un continut in azot mai mare de 16 %; din
aceasta cauza factorul de multiplicare nu trebuie sa fie 6,25, ci numai 5,7.
In organismul animal proportia substantelor proteice este mai

49
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

mare decat in cel vegetal. Aceasta proportie difera insa de la organ la organ
si de la o specie la alta specie.
Structura proteinelor
Proteinele au o structura polipeptidica. Granita dintre
polipeptidele propriu-zise si proteine este arbitrara. La un anumit grad de
complexitate a lanturilor polipeptidice apar nivele superioare de organizare
si calitati noi neintalnite la polipeptidele mai mici.
Proteinele, alaturi de acizii nucleici, sunt macromolecule ce exista
intr-o varietate foarte mare. Fiecare tip de celula, fiecare individ, fiecare
specie poseda un set distinct de proteine. Se estimeaza ca numarul de tipuri
de proteine din intreaga lume vie este de 1010 – 1012 si potentialul de
diversitate nu este epuizat. Chiar proteinele care indeplinesc functii similare,
la specii diferite sunt distincte, cu mase si proprietati diferite.
Chimia proteinelor este deosebit de complexa, aceasta
presupunand mai intai, intelegerea principiilor generale de constructie a
moleculelor proteice, a modului in care dintr-un numar limitat de unitati
structurale se pot forma infinit de multe proteine si a factorilor care intervin
in realizarea organizarii lor spatiale.
In al doilea rand, studiul proteinelor necesita abordarea fiecarui tip de
proteina in parte, stabilirea pentru fiecare specie moleculara a constitutiei
chimice, a arhitecturii si a functiei (sau functiilor) pe are le exercita.
Prin urmare, proteinele sunt alcatuite din resturi de aminoacizi
legate intre ele prin legaturi peptidice care formeaza lanturi polipeptidice,
care, datorita legaturilor disulfidice, de hidrogen si ionice, precum si datorita
interactiunii hidrofobe sunt dispuse in spatiu intr-o anumita forma, adica au,
in conditii date, o anumita conformatie. Conformatia nativa ce ia nastere in
conditii fiziologice normale este asigurata de lagaturile covalente si

50
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

complementare care confera structurii moleculei proteice o anumita


rigiditate, compactitate si regularitate.
Denaturarea proteinelor.
Conformatiile native ale proteinelor globulare, rezultate prin
impachetarea specifica a lanturilor polipeptidice si asocierea subunitatilor in
proteinele oligomere sunt extrem de fragile, ele sunt usor perturbate sub
actiunea unei multitudini de agenti care afecteaza interactiunile necovalente
din cuprinsul moleculei. Modificarea conformatiei native a unei proteine
poarta denumirea de denaturare si agentii care o
provoaca sunt agenti denaturanti. In cursul denaturarii unei proteine nu sunt
rupte legaturile peptidice, nu se elibereaza aminoacizi.
Denaturarea proteinelor are loc sub actiunea unor agenti
denaturanti care pot fi de natura fizica sau chimica. Denaturantii fizici sunt:
incalzirea (la temperaturi mai mari de 50o – 60 oC), cresterea presiunii,
congelarea, radiatiile ionizante,
ultrasunetele, etc.; chimici – ionii de H sau OH (de obicei la pH mai mic de
4 si mai mare de 10 are loc denaturarea), solventii organici (acetona, alcool),
ureea, sarurile metalelor grele, etc. Proteinele se denatureaza si sub influenta
detergentilor, insa in acest caz, de cele mai multe ori proteina denaturata
ramane in stare solubila.
Cea mai caracteristica modificare a proteinei la denaturare este
pierderea solubilitatii ei in apa, in solutii de saruri sau in solutii alcoolice.
Fenomenul se explica prin faptul ca, lantul polipeptidic desfasurat datorita
denaturarii, se transforma intr-un ghem afanat pana la formarea unui fir. In
continuare, lantul polipeptidic trece din ce in ce mai mult intr-un ghem
dezordonat, in care se formeaza legaturi intamplatoare atat intre

51
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

elementele aceluiasi lant, cat si intre diferite lanturi, producandu-se


agregarea. In final apar agregate mari care se depun.
Viteza si gradul de denaturare a proteinelor la incalzire depind de
temperatura incalzirii si de durata ei; denaturarea este cu atat mai profunda
cu cat temperatura este mai ridicata si cu cat durata incalzirii este mai mare.
In afara de aceasta, gradul si viteza denaturarii proteinei depind si de
umiditatea ei: denaturarea solutiei apoase a proteinei se produce mult mai
repede decat denaturarea aceleasi proteine in stare uscata sau de gel.
Impreuna cu modificarea solubilitatii si a capacitatii proteinei de a
absorbi apa, la denaturare se mai produc o serie de alte transformari care se
manifesta prin cresterea reactivitatii unor grupari (de exemplu, - SH), prin
cresterea accesibilitatii proteinelor la enzime ca urmare a "afanarii"
structurilor moleculare , prin variatia vascozitatii solutiilor proteice, prin
variatia formei moleculei proteice.
Denaturarea poate fi superficiala si in anumite conditii proteina
denaturata poate reveni mai mult sau mai putin la starea ei nativa. O astfel de
proteina se numeste renaturata, iar denaturarea este reversibila. Daca
denaturarea este profunda si proprietatile proteinelor nu mai revin, ea este
ireversibila.
In industria alimentara sunt o serie de procese tehnologice de
prelucrare care conduc la denaturarea proteinelor - sterilizarea termica,
prajirea, frigerea, coacerea, etc.
Proprietatile proteinelor
Proteinele se caracterizeaza printr-un ansamblu de proprietati
fizico – chimice, chimice si biochimice. Cercetarea proprietatilor proteinelor
in scopul caracterizarii lor impune existenta acestora in stare pura, ceea ce

52
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

reclama extractia, izolarea si purificarea lor prin procedee si tehnici


laborioase si de mare finete.
Proprietati fizico – chimice
Proprietatile fizico – chimice ale proteinelor sunt determinate de
structura moleculara, de gruparile libere polare de la suprafata moleculei, de
legaturile intra – si intercatenare, de natura radicalilor nepolari, etc. , avand
un rol insemnat in activitatea biologica a proteinelor.
Proteinele sunt substante amorfe, dar se pot obtine si in stare
cristalina (hemoglobina, albumina din serul sanguin, albumina din lapte, si
unele enzime ca pepsina, catalaza etc.).

Proprietati chimice
Substantele proteice manifesta o intensa activitate chimica datorita
gruparilor functionale libere, gruparilor peptidice si diferitilor radicali
alchilici si mai ales arilici din molecula lor.
Datorita acestei pronuntate reactivitati chimice, proteinele sunt
capabile sa dea nastere la numeroase reactii de culoare, de degradare
hidrolitica si de denaturare.
Hidroliza Proteinele formeaza edificii moleculare foarte labile.
Sub actiune catalitica a acizilor, bazelor , a unor enzime specifice, ca si sub
actiunea unor microorganisme, proteinele sufera un proces de degradare
hidrolitica, din care rezulta intotdeauna un amestec de mai multi aminoacizi.
Cand intreg edificiul proteic este degradat pana la cele mai mici unitati
moleculare, ce nu mai sunt hidrolizabile, - pana la aminoacizi - hidroliza este

53
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

totala; cand insa edificiul proteic este scindat in fractiuni intermediare, care
sunt hidrolizabile la randul lor mai departe, hidroliza este partiala..
Hidroliza enzimatica a proteinelor are loc treptat pana la aminoacizi, sub
actiunea unor categorii de enzime proteolitice.
Proprietati biochimice si imunologice
Proprietatile biochimice ale proteinelor au o importanta fundamentala pentru
materia vie.
Proteinele prezinta proprietati biochimice specifice care se
manifesta prin functiile diferite pe care le pot exercita: enzimatica,
hormonale, respiratorii, imunologice, etc. Diversitatea functionala a
proteinelor este o reflectare a unei proprietati generale a lor, si anume
specificitatea.
Una din manifestarile specificitatii proteinelor este reprezentata
prin proprietatile imunologice, la baza carora sta reactia antigen – anticorp.,
prin care organismul se apara de agresiunea unor factori externi:
microorganisme, toxine. Proteinele straine patrunse in organism determina
formarea unor anticorpi foarte specifici care reactioneaza numai cu proteina
respectiva, o precipita, favorizand eliminarea ei. Se numeste antigen proteina
care declanseaza producerea de anticorpi . Ca antigeni, pe langa proteinele
ca atare, mai pot fi si asociatii complexe formate intre glucide, lipide,
polipeptide , bacterii , virusuri.
Conceptul de antigen prezinta o dubla semnificatie: pe de o parte
desemneaza o substanta straina organismului care reactioneaza cu anticorpii
corespunzatori, iar pe de alta parte reprezinta o substanta omogena care
provoaca reactia imunitara prin formarea de anticorpi.
Anticorpii sau imunoglobulinele sunt substante de natura proteica

54
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

cu rol de aparare, a caror biosinteza este declansata de catre antigen si care


poseda capacitatea specifica de a reactiona cu antigenul care a provocat
formarea lor.
Deci, sinteza anticorpilor este derminata de un stimul antigenic si
constituie raspunsul imun in cadrul reactiei de aparare a organismului
impotriva unor
agenti nocivi care actioneaza ca antigeni.
Proteinele injectate unui animal stimuleaza formarea unor
substante proteice noi, capabile de a distruge proteina inoculata (de a o
precipita). Serul care a sintetizat anticorpi devine imun la actiunea
antigenului. Asemenea reactii imunologice stau la baza fabricarii serurilor si
a vaccinurilor pentru imunizare contra infectiilor microbiene sau virotice.
Clasificarea proteinelor
La baza clasificarii proteinelor stau de obicei doua criterii: forma
particulelor (globulare si fibrilare) si constitutia chimica. Deoarece primul
criteriu nu este intotdeauna suficient pentru o diferentiere completa a
proteinelor, este utilizat frecvent criteriul structurii chimice.
Dupa solubilitate, caracterul chimic si proprietatile biologice, proteinele
globulare se clasifica:
1. Albumine – caracter foarte slab acid origine vegetala
2. Globuline – caracter slab acid si animala
3. Prolamine – caracter acid origine
4. Gluteline - caracter acid vegetala
5. Histone - caracter slab bazic origine
6. Protamine - caracter foarte bazic animala
7. Proteinoide (colagene si keratine) origine animala
Albumine. Albuminele sunt proteine globulare care se gasesc

55
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

in toate tesuturile animale si vegetale. Sunt substante cu caracter slab acid


sau neutru, solubile in apa si in solutii diluate de electroliti. Cu apa formeaza
solutii coloidale, din care albuminele precipita sub actiunea unor solutii
concentrate de sulfat de amoniu, clorura de sodiu, sulfat de magneziu, etc. ,
iar prin incalzire (60 – 70oC) coaguleaza.
Spuma alba care apare la fierberea legumelor si fructelor sau care se
formeaza la suprafata laptelui fiert sunt albumine coagulate datorita
temperaturii ridicate.
Reprezentantul tipic al albuminelor este proteina din albusul de ou
denumita ovoalbumina; in plasma sangelui se gaseste serumalbumina; in
lapte – lactoalbumina; in tesutul muscular – mioalbumina.
O serie de albumine sunt de origine vegetala; ele se gasesc in toate
organele plantelor, dar in cantitate mai mare fiind in seminte. Reprezentantii
albuminelor vegetale sunt leucozina care se gaseste in semintele cerealelor
(grau, orz, ovaz, etc.), legumelina din semintele leguminoaselor (mazare.,
linte, soia, etc.), ricina din semintele de ricin, etc.
Globuline.
Globulinele sunt cele mai raspandite proteine globulare din
organismele vegetale animale si umane. Sunt insolubile in apa, dar se
dizolva cu usurinta in solutii diluate de saruri (NaCl, Na2SO4, etc.). Pentru
separarea lor din solutia salina in care s-au dizolvat, se adauga sulfat de
amoniu (concentratie 50%) sau se adauga multa apa sau se dializeaza
folosind o membrana semipermeabila.
Globulinele sunt cele mai raspandite proteine din organismul
animal. Impreuna cu albuminele formeaza proteinele protoplasmei celulei.
Astfel in plasma sanguina se gasesc serumglobulina si fibrinogenul; in lapte
– lactoglubulina; in ou

56
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

– ovoglobulina; in muschi – proteina contractila care se numeste miozina. In


starile infectioase se inregistreaza o crestere a cantitatii de globuline din
sange ca urmare a formarii compusilor de aparare (raspunsul imun) –
anticorpi – in compozitia carora intra imunoglobulina (Ig).
Se cunosc numeroase globuline vegetale: faseolina in semintele de
fasole alba; legumina in mazare, linte; glicina in soia; vicilina in bob;
edestina in canepa;
amandina in migdale; conglutina in lupin; excelsina in nuca de cocos.
Prolamine.
Prolaminele sunt proteine de origine vegetala, care s-au identificat
numai in cereale. Existenta prolaminelor numai in cereale prezinta o
trasatura caracteristica pentru acest grup de plante.
Prolaminele sunt insolubile in apa si solutii de saruri, insa sunt
solubile in alcool etilic 70%. Datorita acestei solubilitati, prolaminele se pot
separa de celelalte proteine. Se mai pot dizolva in alcool metilic, alcool
propilic si glicerol.
Prolaminele nu coaguleaza sub actiunea caldurii. Ele au o valoare
nutritiva slaba, deoarece contin in cantitati extrem de mici aminoacizi
esentiali: lizina si triptofanul.
Principalele prolamine sunt: gliadina din grau si secara; zeina din
porumb; hordeina din orz, avenina din ovaz; cafirina din sorg.
Gluteline.
Glutelinele sunt ca si gliadinele proteine de origine vegetala. Ca
si gliadinele, glutelinele sunt insolubile in apa si in solutii saline, dar sunt
solubile in solutii apoase alcaline sau acide. Spre deosebire de gliadine,
glutelinele nu sunt solubile in alcool apos. Glutelinele apar in frunzele

57
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

plantelor si insotesc mai ales gliadinele in semintele cerealelor, unde se


gasesc in proportie diferita. Dupa natura cerealei, glutelinele
iau denumiri diferite si anume glutenina in cazul semintelor de grau, secara
si orz, orizeina in cazul orezului.
Glutelinele au o valoare alimentara mai mare decat prolaminele
deoarece contin intr-o proportie mai mare diferiti aminoacizi esentiali. In
glutenina porumbului lizina se afla in proportie de aproximativ 3%, in timp
ce in zeina lipseste complet.
Amestecul format din glutenina si gliadina, care se izoleaza din
faina de grau poarta denumirea de gluten. Proteinele din gluten, prin puntile
lor - S – S -, confera fainii de grau proprietatea de a da cu apa un aluat
elastic care retine intr-un mod caracteristic bioxidul de carbon format in
timpul dospirii (in timpul fermentarii alcoolice partiale) si in timpul coacerii,
dand painii o structura poroasa si un volum corespunzator.
Spunem din aceasta cauza ca faina graului are insusiri de panificatie.
Glutenul contine in medie doua treimi apa si o treime substanta
uscata. Glutenul din faina de grau contine aproximativ 40 – 50% gliadina, 30
– 40% glutelina, 6 – 10% globulina, 3 – 5% albumina, 2 – 3% glucide
solubile, 6 – 7% amidon, 1 – 2% celuloza, 2 – 3% lipide, 1 – 1,5% cenusa.
Elasticitatea este o proprietate a materiei , determinata de 2 factori si
anume de extensibilitate, adica de proprietatea de a se intinde, si de
tenacitate, adica de rezistenta ce se opune extensiei. Dupa raportul diferit in
care se gasesc acesti doi factori, elasticitatea glutenului ia valori diferite:
spunem din aceasta cauza ca glutenul este de diferite calitati.
Histone.
Histonele formeaza o familie de proteine animale, care in

58
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

organism nu se gasesc in stare libera, ci conjugate mai ales ca cromoproteide


si nucleoproteide. Astfel, ele se gasesc mai ales in nucleele celulelor, in
sperma, in celulele timusului, in nucleul globulelor rosii ale pasarilor, in
sange, etc.
Protamine.
Protaminele sunt de origine animala, nu coaguleaza prin incalzire,
fiind considerate cele mai simple proteine. Au o solubilitate mare in apa,
datorita greutatii moleculare mici (2000 – 3000
Protaminele spre deosebire de histone nu sunt degradate hidrolitic
de pepsina si de alte enzime proteolitice.
Protaminele au fost izolate din nucleul celulelor spermale (din
nucleul spermatozoizilor), din peste , unde se gasesc combinate cu acizii
nucleici, formand astfel nucleoproteide.
Proteinoide (scleroproteine)
Proteinoidele sunt proteine de tip fibrilar care exercita in organismul uman
un rol plastic, de sustinere, protectie si rezistenta mecanica. In general, ele
intra in constitutia tesuturilor conjuctive, de sustinere si epidermice.
Proprietatile mecanice caracteristice ale scleroproteinelor se datoresc formei
fibrilare alungite a moleculelor, precum si faptului ca in organism unele se
afla in stare solida.
Particularitatea deosebita a acestor proteine o constituie totala lor
insolubilitate in apa, solutii alcaline, acizi si baze diluate si nedigestibilitatea
lor sub actiunea enzimelor din tractul digestiv. Au un continut mai mic in
azot si unul mai mare in oxigen, contin o cantitate mare de glicocol si de
cisteina. De fapt, continutul ridicat de sulf este o caracteristica a
proteinoidelor.
Dintre diferitii reprezentanti ai acestei grupe de proteine

59
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

transformate, trebuie mentionat colagenul, keratinele, elastinele.


C o l a g e n u l este componentul principal al proteinelor din tesutul
conjuctiv, ligamente, tendoane, cartilagii, piele; reprezinta aproximativ 95%
din materia organica a oaselor si cartilagiilor.
Colagenele sunt insolubile in apa, acizi diluati si baze la rece.
Prin fierbere cu apa, moleculele fibrilare de colagen sufera modificari
structurale profunde, si transformarea in gelatine, care sunt solubile si
hidrolizabile de catre enzimele proteolitice; prin racire, gelatinele astfel
obtinute se transforma in gel si atunci pot fi digerate de pepsina si tripsina.
Keratinele
Keratinele sunt proteinele constituente ale epidermei, parului,
penelor si formatiunilor cornoase (unghii, copite, coarne). Indeplinesc un rol
de protectie si sub actiunea enzimelor proteolitice nu sunt hidrolizate.

Elastinele
Elastinele participa la structura fibrelor elastice din artere si
tendoane, manifestand proprietati elastice si termoelastice. Elastinele
prezinta analogii cu colagenul.; se deosebesc insa de acesta prin
incapacitatea de a fi convertite in gelatine .
HETEROPROTEIDE
Heteroproteidele sau proteinele conjugate sunt proteine cuplate cu
diferite substante ce formeaza gruparile lor prostetice.
Deci, proteinele sunt apte de a lega o varietate de compusi
chimici cu masa moleculara foarte diferita, formand ansambluri moleculare
heterogene ca structura. Proteinele conjugate reprezinta asocierea prin
legaturi covalente si necovalente a unei componente proteice si a unei
componente neproteice, de natura chimica diversa.

60
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Dupa natura gruparii prosteticeproteidele se clasifica in mai multe grupe:


glicoproteide, fosfoproteide, lipoproteide, cromoproteide, metalproteide,
nucleoproteide
In organismul uman se gasesc toate aceste grupe de proteide; in
organismul vegetal nu au fost gasite fosfoproteidele si nici glicoproteidele,
cu exceptia polenului de porumb.
Caracteristic proteidelor este faptul ca prin degradare hidrolitica
gruparea prostetica se elimina inainte ca molecula proteinica sa fie scindata
la aminoacizi; aceste fapte ne arata ca legatura dintre gruparea prostetica si
proteina este mai slaba decat legatura peptidica, ceea ce este in concordanta
cu faptul ca sarurile, esterii, ca si acetalii sunt mai usor hidrolizabili decat
amidele.
Glicoproteide
Glicoproteidele formeaza o familie de proteide animale, a caror
grupare prostetica este o polizaharida formata din monozaharide sau derivati
ai acestora.
Din 1962 glicoproteidele au fost identificate si in plante si microrganisme.
Glicoproteidele au o larga raspandire in organismul animal, fiind
distribuite in diverse tesuturi, in plasma, in secretia mucoaselor, in saliva; de
asemenea, se gasesc asociate cu unele enzime si hormoni. Dupa felul
gruparii prostetice, glicoproteidele pot avea caracter acid sau neutru. Cele
mai importante glicoproteide cu caracter acid sunt mucinele, mucoidele si
condroidele. Mucinele protejeaza mucoasele tractului intestinal de actiunea
nociva a unor compusi chimici sau agenti mecanici;
mucidele intra in constitutia cartilagiilor, oaselor (osteomucoide), a
tendoanelor si ligamentelor.
In sange se gasesc glicoproteide neutre, care determina

61
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

specificitatea grupelor sanguine. Ele contin glucozamina, galactozamina,


galactoza si fucoza.
In seminte si alte organe vegetale se gasesc proteine care produc
aglutinarea eritrocitelor. Aceste proteine se numesc fitohemoglutinine sau
lectine si reprezinta niste glicoproteide . Cantitati mai mari de lectine se
gasesc in leguminoase (soia, fasole, mazare) si in semintele de ricin. Sunt
toxice cand sunt injectate animalelor si devin inhibitori ai cresterii cand sunt
introduse in hrana.
Fosfoproteide
Fosfoproteidele sunt proteine vii cuplate cu acidul fosforic (prin
restul fosforil), pentru care motiv au un caracter acid foarte pronuntat. In
molecula de fosfoproteida, resturile de acid fosforic (- PO3H2) se leaga prin
legaturi esterice cu gruparile hidroxilice ale oxiaminoacizilor care intra in
structura lantului polipeptidic al proteinei.
Fosfoproteidele sunt substante insolubile in apa, solubile in
alcalii diluate., formand saruri, de unde precipita prin acidulare. Sub
actiunea alcaliilor diluate, la cald, fosfoproteidele se hidrolizeaza usor,
eliminand gruparea fosforica.
Fosfoproteidele apar in cantitate mare in oua (vitelinele) si lapte
(caseina) sub forma de saruri de Ca sau K. Servesc pentru hranirea
animalelor tinere, respectiv a embrionului.
Caseina are caracter acid si se gaseste sub forma de sare de calciu
solubila (in laptele de vaca) si de sare de potasiu (in laptele de femeie). Ea
nu coaguleaza prin caldura; sub actiunea acizilor precipita; precipita
ireversibil si sub actiunea enzimelor specifice numite renine sau chimizine
(cheagul) si pepsina, care sunt prezente in sucul gastric al copiilor.

62
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Fenomenul branzirii laptelui are la baza precipitarea caseinei (caseogenului)


din lapte cu ajutorul acizilor sau a enzimelor.
In alcatuirea diferitelor caseine intra aproape toti aminoacizii necesari
nutritiei omului si animalelor; din aceasta cauza laptele este considerat ca un
aliment aproape complet. Caseina, de fapt, este formata din trei caseine,
deosebite prin compozitia aminoacizilor si mobilitate electroforetica.
Vitelina sau ovovitelina se gaseste in galbenusul de ou, combinata
cu lecitinele (o lipoproteina ce contine fier).
Lipoproteide
Lipoproteidele formeaza o grupa de proteide a caror grupare
prostetica apartine unei substante din grupa lipidelor (lecitina, cefalina,
colesterol). Spre deosebire de lipide, lipoproteidele sunt solubile in apa si
insolubile in solventi organici.
Lipoproteidele au o larga distributie, fiind componente
structurale ale celulelor, biomembranelor, mitocondriilor, reticulului
endoplasmatic, nucleului, tecilor de mielina a neuronilor, etc. Se gasesc in
tesutul nervos, plasma sangelui, lapte, galbenus de ou.
In apa lipoproteidele formeaza solutii coloide si sub aceasta forma ele sunt
transportate in diferite organe.
Cromoproteide
Cromoproteidele dau prin hidroliza o proteina si o grupare prostetica
colorata, din care cauza ele intra in grupa pigmentilor naturali (formeaza
subgrupa Pigmenti – proteide). Particularitatea deosebit de importanta a
cromoproteidelor o reprezinta activitatea lor biologica foarte mare. Ele joaca
un rol esential in procesele vitale, deoarece in general sunt biocatalizatori
care intensifica in organism unele procese biochimice importante, cum sunt
fotosinteza si reactiile de oxido – reducere.

63
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Cel mai studiat reprezentant al cromoproteidelor este hemoglobina


din sangele animalelor vertebrate si al omului, care este concentrata in
eritrocite, si care fixeaza, transporta si depune oxigenul atmosferic la nivelul
tesuturilor. Este alcatuita dintr-o componenta proteica denumita globina si
una prostetica colorata care este hemul.
Clorofila este un pigment verde, care se gaseste in cloroplaste..
Metaloproteide
Metaloproteidele sunt heteroproteide care au ca grupare prostetica
un metal (Fe, Cu, Mg, Zn, Mn, Co, etc.), fixat prin legaturi complexe direct
de componenta proteica, fara existenta unor anumite grupari speciale de
atomi
Unele metaloproteide indeplinesc in organism functia de proteine
transportoare de metal, cum este transferina plasmatica sau lactotransferina
din lapte care transporta fier si ceruloplasmina din plasma care transporta
cupru. Altele reprezinta rezerve de fier pentru organism, cum este cazul
feritinei sau hemosiderinei. La proteinele transportoare continutul de metal
reprezinta sub 1%, la cele de depozit acest procent este mult mai mare (in
feritina ajunge la 20%).
Nucleoproteide
Nucleoproteidele sunt heteroproteide complexe cu rol esential in
activitatea vitala a organismelor. Nucleoproteidele formeaza masa principala
a tuturor nucleelor celulare. Ele apar de asemenea si in protoplasma si in
diferitele lichide biologice si constituie componenta principala a virusurilor
din plante (fitopatogene), care sunt constituite aproape numai din
nucleoproteide si a virusurilor din animale care au o organizatie superioara,
precum si a bacteriofagilor (virusurile care ataca bacteriile).
Nucleoproteidele sunt substante solide, cu caracter slab acid,

64
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

solubile in apa si in prezenta alcaliilor diluate sau a carbonatilor alcalini, de


unde precipita la acidulare cu acid acetic.
Nucleopriteidele au rol in procesele de diviziune celulara, in sinteza
proteinelor si in transmiterea caracterelor ereditare.
Caracterele lor chimice si fiziologice sunt imprimate mai ales de
gruparea prostetica, de acizii nucleici.
Acizii nucleici sunt substante cu structura macromoleculara complicata, cu
rol in stocarea si transmiterea informatiei genetice.
D. SUBSTANTE ORGANICE ACTIVE ALE ORGANISMELOR
VITAMINE
Vitaminele formeaza o familie de substante organice cu structura
chimica foarte diferita, fara valoare plastica sau energetica, dar care joaca un
rol catalytic important in organism, in cantitati extrem de mici intervenind in
stimularea si reglarea proceselor metabolice ale organismului. Marea
majoritate a vitaminelor sunt sintetizate
numai de organismul vegetal. Organismul animal si uman ia aceste substante
indispensabile odata cu alimentele vegetale, fie sub forma de vitamine
propriu-zise, fie sub forma de provitamine, pe care le converteste apoi in
forma activa de vitamine propiu-zise.
Vitaminele sunt strans legate de o alta familie de substante cu rol
catalitic, enzimele, deoarece aproape fiecare vitamina este o componenta
structurala activa a unei enzime sau a unui grup de enzime, indeplinand rolul
de coenzime, sau de activatori enzimatici, si justificand astfel incadrarea lor
in clasa biocatalizatorilor. .
Lipsa completa de vitamine sau de provitamine din alimentatie are
drept consecinta aparitia unor tulburari de nutritie numite avitaminoze sau

65
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

hipovitaminoze. Avitaminozele pot aparea nu numai datorita unui aport


insuficient de vitamine sau de provitamine in alimentatie, ci si unui defect de
utilizare a acestora, ca de exemplu unei deficiente de rezorbtie sau a unei
deficiente a organismului de a transforma provitaminele in vitamine, etc.
In conditii normale de alimentatie, de regula, necesarul omului
sanatos este pe deplin acoperit printr-o hrana variata, Unul si acelasi aliment,
de obicei, este bogat numai intr-o singura vitamina: de exemplu – morcovul
– in caroten; citricele – in vitamina C si P; carnea – in acid nicotinic; etc.
Prin urmare, pentru pastrarea sanatatii omului, o mare importanta o are
utilizarea unor produse variate , in special, de natura vegetala, dar si
animala. Sunt alimente care contin aproape toate vitaminele necesare
organismului in crestere (laptele, oul). Insa, chiar din acest produs ideal –
laptele –
lipseste vitamina E si se gaseste putina vitamina D. Drojdiile contin multe
vitamine, insa utilizarea lor este posibila numai dupa tratarea termica,
deoarece drojdiile vii nu sunt descompuse de enzimele digestive. Deci,
echilibrarea corecta a alimentatiei asigura organismului uman un complex de
vitamine.
Nomenclatura si clasificare
Denumirea vitaminelor se poate stabili dupa trei criterii: dupa
nomenclatura veche, dupa rolul fiziologic si dupa structura chimica.
Dupa nomenclatura veche vitaminele continua sa se denumeasca
si in prezent cu ajutorul literelor mari din alfabetul latin(A, B, C, D, E, F,
etc.). In cadrul aceleiasi clase, vitaminele se denumesc cu ajutorul indicilor
(de exemplu: vitamina A1, A2, D2, D3, D4, D5)
Dupa rolul fiziologic ce-l indeplinesc in organism, vitaminele se

66
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

denumesc astfel: vitamina antixeroftalmica (vitamina A1), antihemoragica


(viotamina K), antiberiberi (vitamina B1), antirahitica (vitamina D), etc.
Dupa structura chimica se denumesc: tiamina (vitamina B1),
riboflavina (vitamina B2) acid ascorbic (vitamina C), piridoxina (vitamina
B6), acid paraaminobenzoic (vitamina H), etc.
Structura chimica a vitaminelor este extrem de heterogena, fapt ce
creeaza dificultati in clasificarea lor pe baze stiintifice. Exista un criteriu,
inca acceptat, de clasificare a vitaminelor dupa solubilitate. Dupa acest
criteriu vitaminele se impart in doua mari grupe: vitamine liposolubile
(solubile in lipide si solventi organici) si vitamine hidrosolubile (solubile in
apa).
Intr-un tablou general, denumirile dupa litere, structura chimica, actiune
fiziologica a vitaminelor liposolubile si hidrosolubile sunt urmatoarele:
Vitamine liposolubile:
A retinol, axeroftol antixeroftalmica
D calciferoli antirahitica
E tocoferoli antisterilitate
K filochinone antihemoragica
Vitamine hidrosolubile:
B1 tiamina antinevretica
B2 riboflavina vitamina cresterii
B3 acid pantotenic antidermatitica
B5 (PP) acid nicotinic , nicotinamida antipelagra
B6 piridoxina, piridoxal, piridoxamina antidermatitica
B12 ciancobalamina antianemica
Bc acid folic, folaina, acid pteroil glutamic antianemica
H biotina antiseboreica

67
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

C acid ascorbic antiscorbutica


P bioflavone intaritor al capilarelor
Pe langa compusii care intra in aceste doua grupe principale de
vitamine, mai exista o serie de substante cu actiune asemanatoare
vitaminelor:
Colina
Acidul lipoic
Acidul orotic
Vitamina B15, acidul pangamic
Mio-inozita
Acidul paraaminobenzoic
Carnitina
Vitamina U, S-metilmetionina, antiulceroasa
Ubichinone, Coenzima Q

ENZIME
Enzimele sau fermentii sunt combinatii chimice complexe de
natura organica – proteino coloidal solubile – elaborate de plante, animale si
microorganisme, care catalizeaza reactiile de sinteza si descompunere ce au
loc in celula vie, fara sa se consume in cursul lor.
In anul 1877 catalizatorilor reactiilor din organismele vii li s-a
atribuit numele de “enzime” de la expresia “en zima = in levura” (in
l.greaca); aceasta denumire , alaturi de aceea de “biocatalizatori”, se
utilizeaza si in prezent. Denumirea mai veche a fost aceea de “fermenti”
(legata si ea de procesele fermentative).
Procesele enzimatice, cum sunt fermentarea vinului, dospirea

68
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

painii, acidificarea laptelui, etc. sunt cunoscute din cea mai indepartata
antichitate. In ultimile patru decenii, enzimologia, domeniu al biochimiei
care se ocupa cu studiul enzimelor, s-a dezvoltat exploziv pe baza unor
cercetari ample privind structura enzimelor, mecanismele de reactie studiate
la nivel electronic si cuantic, reglarea proceselor enzimatice in cadrul
metabolismului intermediar. Ca urmare, enzimologia constituie studiul
bazelor moleculare ale vietii.
Prin actiunea lor catalitica, enzimele fac posibila, in conditii
compatibile cu viata, realizarea unei intregi serii de reactii chimice, care in
vitro nu se pot realiza decat in conditii foarte dure, improprii vietii celulare.
Astfel, hidroliza proteinelor pe cale chimica, se realizeaza la 370C, numai in
mediu puternic acid si intr-un interval de timp foarte lung (3 luni); in
organism , in schimb, aceasta degradare are loc extrem de rapid si in mediu
slab acid. Pentru a realiza in vitro tot asa de repede aceasta hidroliza,
sunt necesare o temperatura de 120 – 1400C si o mare aciditate, deci conditii
de incompatibilitate cu viata organismelor. In mod similar arderea glucozei
in organismele vii, cu producerea apei , bioxidului de carbon si a energiei, se
realizeaza prin intermediul enzimelor, in conditii specifice vietii celulare. In
absenta enzimelor, aceste transformari necesita temperaturi de 180 - 2000C.
Ca urmare rolul enzimelor este fundamental in procesele vietii.
In lipsa enzimelor , majoritatea covarsitoare a reactiilor chimice din
organism nu s-ar produce si deci nu ar putea exista procese metabolice si
nici fenomene de viata.
Din punct de vedere chimic , enzimele sunt proteine sau proteide
cu rol functional foarte important, de natura coloida, din care cauza ele au
insusirile substantelor proteice, fiind astfel influentate de conditiile de mediu
(temperatura, concentratie, concentratie in ioni de H). Ele sunt produse

69
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

numai de organismele vii si isi pot manifesta activitatea enzimatica atat in


interiorul, cat si in afara organismului.
Substanta asupra careia actioneaza enzimele poarta denumirea de substrat.
Bogate in enzime sunt semintele in stare de germinatie, plantulele,
frunzele, tesuturile merismatice, fructele, etc. In general, plantele tinere au
un continut mai ridicat de enzime decat plantele batrane. Puterea catalitica a
enzimelor din organismele in crestere este mai mare decat a celor din
organismele batrane.
Clasificarea si nomenclatura enzimelor
Enzimele avand o structura complexa si intrucat la majoritatea nu
li se cunoaste precis structura, nu li s-a facut o clasificare pe baza structurii
chimice.
Initial ele au fost denumite dupa substratul pe care-l transforma urmat de
sufixul “aza” . Astfel, enzima care degradeaza hidrolitic amidonul este
amilaza, cea care degradeaza maltoza este maltaza, cea care degradeaza
lactoza este lactaza, etc. Pentru alte enzime, denumirea comuna deriva de la
tipul de reactie catalizata prin adaugarea sufixului “aza”;
O enzima care catalizeaza o reactie de oxidare are denumirea comuna de
oxidaza. De asemenea s-au pastrat denumiri mai vechi care nu aduc
informatii speciale: pepsina, papaina, tripsina.
Identificarea unui numar tot mai mare de enzime (in prezent sunt
cunoscute peste 2000), a impus necesitatea unei nomenclaturi. Actuala
clasificare si nomenclatura a enzimelor se bazeaza pe principiile si regulile
stabilite de catre Comisia de Enzime a Uniunii Internationale de Biochimie
(IUB). In conformitate cu recomandarile acestei comisii, clasificarea
enzimelor se bazeaza pe un sistem numeric codificat, criteriul esential de
clasificare constituindu-l tipul de reactie chimica catalizata

70
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

de o anumita enzima. In sistemul de clasificare, identitatea fiecarei enzime


este stabilita printr-un numar de ordine si un nume sistematic.
Caracteristicile generale ale enzimelor
Ca biocatalizatori, enzimele se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati
generale:
- actioneaza in cantitati extrem de mici, dar manifesta o activitate
extrem de intensa;
- nu se consuma si nu se transforma in reactiile catalizate;
- catalizeaza reactii termodinamic posibile, adica reactii care
corespund unei dinminuari a energiei libere;
- orienteaza si maresc viteza reactiilor biochimice, determinand
scaderea energiei de activare a moleculelor de substrat asupra carora
actioneaza;
- determina reactii extrem de rapide;
- nu modifica starea finala de echilibru a reactiilor, ci numai viteza
cu care se realizeaza acst echilibru;
- se disting printr-o specificitate de actiune;
- asigura coordonarea, reglarea si controlul proceselor biochimice
la care participa, moduland activitatea metabolismului celular.
Structura si conformatia enzimelor
Enzimele sunt biocatalizatori de natura proteica. In consecinta,
structura lor chimica de ansamblu reprezinta un edificiu macromolecular
complex, determinat de nivelurile de organizare structurala a proteinelor.
Totodata enzimele reprezinta proprietatile generale fizice si chimice ale
proteinelor.
Manifestarea proprietatilor catalitice sau reglatoare ale enzimelor

71
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

este conferita de existenta in structura lor moleculara a unor regiuni sau zone
priveligiate, la care se leaga in mod specific substratul de reactie – situs
catalitic.
Temperatura influenteaza reactiile enzimatice, viteza acestor
reactii variind cu cresterea sau scaderea temperaturii. Enzimele au un optim
de activitate la o temperatura in jur de 350C – 400C. Daca temperatura este
depasita, activitatea enzimelor se reduce, pana la o distrugere completa.
Temperatura de inactivare este proprie fiecarei enzime. Deci enzimele sunt
termolabile, incalzite peste o anumita temperatura isi pierd ireversibil
activitatea.
Majoritatea enzimelor sunt complet inactivate prin incalzire la
temperatura in jur de 800C, unele din ele se inactiveaza chiar la 550C, dar
exista si enzyme care se inactiveaza la 1000C.
La temperaturi joase, activitatea enzimelor se miscoreaza sau
devine chiar nula; ridicandu-se temperatura, enzimele isi reiau activitatea –
fenomen care se intampla in cazul semintelor multor plante , care sunt
rezistente la ger, sau in cazul congelarii alimentelor, cand nu sufera
modificari de calitate.
Concentratia ionilor de H, din mediul de reactie, influenteaza
activitatea enzimelor. Pentru fiecare enzima exista un pH optim, in care
activitatea ei este maxima. Influenta pH – ului asupra activitatii enzimelor se
reprezinta dupa o curba in forma de clopot, al carui maxim constituie pH –
ul optim de actiune a fiecarei enzime.
Radiatiile ionizante. Activitatea enzimelor mai poate fi influentata
de radiatii. Lumina vizibila nu are influenta asupra activitatii enzimelor,
decat in prezenta de substante sensibilizante. Radiatiile ultraviolete (UV)
fiind absorbite de substanele proteice , datorita resturilor de aminoacizi

72
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

aromatici din molecule, pot sa produca ruperea unor legaturi care determina
denaturarea proteinelor si deci inactivarea enzimelor.
Radiatiile ionizante ( razele X, radiatiile radioactive de tip α, β, γ)
in anumite doze, actioneaza asupra structurii si activitatii enzimelor. Efectul
acestor radiatii poate fi direct, prin producerea ionizarii moleculelor de
enzima, sau indirect , prin producerea ionizarii mediului in care se afla
enzima, cu formarea de radicali liberi.
Ambele efecte duc la inactivarea enzimelor, prin modificari la nivelul
structurii lor. In special , sunt sensibile la aceste radiatii enzimele care contin
grupe - SH. Prin introducerea in mediul de reactie a unor antioxidanti
(glutation redus, cisteina, acid ascorbic) se pot proteja gruparile - SH din
situsul catalitic al unor enzime.
Preparate enzimatice
Activitatea catalitica a enzimelor, extrem de importanta din punct
de vedere fiziologic, prezinta si o deosebita importanta practica. O serie de
industrii care prelucreaza materii prime de origine vegetala sau animala au
de-a face in procesele lor tehnologice cu reactii catalizate de enzime, care
sunt proprii acestor materii prime sau sunt elaborate de microorganismele ce
se dezvolta in/pe ele.
Reactii enzimatice similare pot avea loc insa si cu enzime izolate
sau cu sisteme extrase din diferite surse bogate in enzime si introduse apoi in
procesele tehnologice in scopul realizarii unor transformari dorite. Aceste
enzime sau sisteme enzimetice izolate din speciile in care au fost elaborate
se numesc preparate enzimatice.
Ele se caracterizeaza printr-o puritate mai mica sau mai mare enzimatica, in
functie de cantitatea si tipul compusilor ce le insotesc, proveniti din aceeasi

73
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

sursa enzimatica. Cu alte cuvinte, preparatele enzimatice pot fi mai mult sau
mai putin pure (purificate).
Pentru obtinerea unor preparate enzimatice, trebuie ales un
material biologic bogat in enzime, cu o puternica activitate catalitica, si care
sa se prelucreze usor.
Materiile prime folosite la obtinerea preparatelor enzimatice pot
fi de natura vegetala, animala, sau microbiana. La plante, concentratii mari
de enzime se intalnesc in seminte, in boabele de cereale germinate si
negerminate, in fructe, in radacini, in seva, in frunze. La animale, enzimele
se gasesc in toate celulele, insa concentratii mari de anumite enzime se
gasesc localizate in diferite organe si tesuturi
specializate in producerea de enzime, asa cum sunt glandele salivare,
mucoasa stomacului, pancreasul, mucoasa intestinala. O sursa foarte
importanta de enzime , pentru obtinerea preparatelor enzimatice o constituie
microorganismele: bacterii, drojdii si mucegaiuri.
Procesul de extractie a enzimelor din materiile prime enzimatice
este precedat , cu exceptia enzimelor extracelulare elaborate de
microorganisme, intotdeauna de operatia de dezintegare a celulelor, cu
aparate speciale, pentru eliberareea enzimelor.
Dupa dezintegrarea celulelor, urmeaza operatia de extractie a lor,
care consta in amestecarea materialului cu solventi care dizolva enzimele ,
urmata de separarea solutiei de enzime de toate particulele in suspensie.
Solubilizarea se realizeaza
prin tratarea materialului cu apa sau solutii de saruri, dupa cum enzima sau
grupul de enzime care intereseaza, este solubil in apa sau in diferite solutii.
Molaritatea solutiilor si pH – ul mediului de extractie, precum si timpul
necesar unei extractii optime se stabilesc experimental.

74
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Amestecul de material si solvent este centrifugat, iar


supernatantul reprezinta extractul enzimatic brut care poate fi utilizat ca
atare, dupa concentare, sau dupa uscare, sau este supus operatiei de
purificare.
In extracte, enzimele se gesesc alaturi de o multime de substante
care au fost extrase in acelasi timp, deoarece au fost solubile si ele, in
solventii de extractie folositi. In general , metodele de purificare se refera fie
la indepartarea impuritatilor din extract, fie la indepartarea enzimei din
extract prin precipitare, adsorbtie sau extractie.
Dupa aceasta operatie, se obtin preparate enzimatice partial
purificate.
Cand preparatul enzimatic a fost adus intr-o stare avansata de puritate este
posibila cristalizarea lui.
Pentru aprecierea puritatii preparatelor enzimatice se utilizeaza
curbele de solubilitate, care stabilesc variatia cantitatii de enzima
solubilizata in functie de cantitatea de enzima introdusa.
In scopul utilizarii repetate a unei enzime si pentru desfasurarea
in instalatii continue sau semicontinue a reactiilor enzimatice, in practica
industriala, au capatat o larga utilizare , in ultimul timp, preparatele
enzimatice imobilizate. Aceste preparate au o serie de avantaje, putandu-se
prelucra o cantitate mai mare de substrat cu aceeasi enzima, enzima care nu
ramane in produs, existand posibilitatea opririi reactiei la momentul dorit,
printr-o simpla operatie mecanica, etc.

75
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

BIBLIOGRAFIE
Bodea C. - Tratat de Biochimie vegetala, vol. I, II, III, Editura Academiei
R.S.R., Bucuresti, 1964 – 1966
Dinu Veronica, Trutia E., Cristea Elena popa, Popescu Aurora - Biochimie
medicala, Editura medicala, Bucuresti, 1998
Ionescu M. - Biochimia agricola, Editura Ceres, Bucuresti, 1970
Moraru C., Segal b., Banu C.,Giurca V., Pana N., Costin G. – Biochimia
produselor alimentare, Editura tehnica, Bucuresti, 1971
Neamtu G., Cimpeanu G., Socaciu Carmen – Biochimie umana, Editura
Didactica si Petagogica, R.A. Bucuresti, 1993

76
“BIOCHIMIE MEDICALĂ – NOTE DE CURS” DR. Mihai G. MAN

Neamtu G., Cimpeanu G., Enache A. - Dictionar de biochimie medicala,


Editura Ceres,Bucuresti, 1989
Oeriu S. – Chimie biologica, Tipografia Invatamantului, Bucuresti 1956
Oeriu S. - Biochimie Medicala, Editura Didactica si Petagogica, Bucuresti,
1975
Popescu S. - Biochimia cerealelor , fainurilor si conservarea lor, Editura
Didactica si Petagogica, Bucuresti, 1964
Segal Rodica - Biochimie, Universitatea “Dunarea de jos”, Galati, 1992
Soru E. – Biochimie medicala, Editura medicala, Bucuresti, 1959 - 1963
Tamas V., Serban M., Cotrut M. - Biochimie medicala veterinara, Editura
Didactica si Petagogica, Bucuresti, 1982
Vasilescu I. – Enzimele, Editura Academiei R.S.R., 1961

77