Sunteți pe pagina 1din 2

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR ŞI PARACLINIC ÎN INFECŢII

Diagnosticul bolilor infecţioase se particularizează prin metode de a pune în evidenţă


micoorganismul sau reacţiile imunologice ale macrooganismului.

1. EVIDENŢIEREA UNUI AGENT INFECŢIOS ÎN PRODUSE


PATOLOGICE (EXAMENE SPECIFICE)

a. Metode directe
Produsul patologic este examinat pentru ea evidenţia unele bacterii sau fragmente
(antigene) bacteriene

 Examenul microscopic.
 Examen direct al produsului sau tratat cu tuş de India (Cryptococcus) sau în
câmp întunecat (leptospira)
 Frotiuri colorate cu diverse coloraţii (Gram, Giemsa, Ziehl-Neelson etc)
 Imunofluorescenţă

 Culturi
Se efectuează pe medii specifice micoorganismelor presupuse.Se pot însămânţa
oricare din produsele patologice (urină, spută, puroi, LCR, sânge, lichid pleural etc).
Mediile sunt diferite pentru germenii aerobi şi anaerobi.
Pentru virusuri culturile se fac pe medii celulare.
Recoltarea se poate face şi prin puncţii biopsii, endoscopii etc.

b. Evidenţierea de antigene
Reacţia antigen-anticorp se poate folosi prin seruri test fie prin folosirea serului de la
bolnav pus în contact cu antigene test.

 Evidenţierea unor antigene specifice microorganismelor. În principiu identificarea


acestor antigene se face prin utilizarea de seruri (imunoglobuline) specifice
antigenului presupus.

 Evidenţierea anticorpilor din ser ca răspuns la un micoorganism sau antigen


specific. Aceste reacţii au dezavantajul că necesită timp pentru dezvoltarea unui titru
de anticorpi specifici (2-3 săptămâni). Un titru iniţial mare poate fi “anamnestic”
(evocă o infecţie anterioară) de aceea se recoltează seruri “perechi” la 2-4 săptămâni
interval (creşterea de 3-4 ori a titrului este semnificativă pentru o infecţie acută).

c. Evidenţierea genomului

Se face prin tehnici de amplificare genică cum este reacţia de polimerizare în lanţ
(PCR)

2. MARCHERII INFLAMAŢIEI

Marcherii inflamaţiei sunt nespecifici în infecţii dar sunt utili în toate fazele
(diagnostic, evoluţie, prognostic). Ei sunt determinaţi în ser sau în lichidele natural
sterile (LCR, pleură, pericard, lichid pleural, ascită) unde se determină numărul şi
formula leucocitară, proteinele).

1. Hemoleucograma
 Neutrofilie: evocă o infecţie microbiană localizată sau generalizată. Lipseşte în
bolile cu trpism intacelular (exp. tubeculoza)
 Eozinofilia: evocă o parazitoză
 Limfocitoza: evocă o infecţie virală (este rară în infecţiile virale, exp. tusea
convulsivă)
 Monocitoza: asociată cu limfocitoză evocă mononucleoza infecţioasă

2. VSH
Creşte în majoritatea infecţiilor bacteriene.

3. Proteina C
Creşte în infecţiile bacteriene

3. MARCHERII SUFERINŢEI DE ORGAN

Infecţiile sunt localizate sau generalizate. Organele pe care le atacă primar sau
secundar dezvoltă disfuncţionalităţi care pot fi evidenţiate prin investigaţii specifice
(exp. citoliza din hepatite cu creşterea transaminazelor, pneumoniile extinse cu
dezvoltare de insuficienţă respiratorie evaluabilă oximetric etc).

4. EXAMENE HISTOPATOLOGICE

Este un examen mai rar folosit în diagnosticul infecţiilor (exp. biopsii ganglionare
pentru toxoplasmoză, cerebrale pentru tuberculoză)

5. EXAMENE IMAGISTICE

Sunt nespecifice. Ele pot evidenţia unele infecţii localizate. Noile tehnici copletează
examenel morfologice clasice (radiografia, scintigrafia).
 Echografia explorează abcesele profunde şi este utilă în sindroamele febrile
prelungite
 Tomografia aduce informaţii precise de localizare, dimensiuni, structură. Este
foarte utilă în infecţiile sistemului nervos
 Tomodensiometria permite un diagnostic mai precoce decât tomografia. Este
foarte util în encefalitele herpetice