Sunteți pe pagina 1din 65

ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT în

memoria poporului roman și în conștiința


străinătății
IONEL CIOABĂ
IONEL CIOABĂ

ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT


în memoria poporului roman și în conștiința străinătății

CRAIOVA 2019

1
Autor: IONEL CIOABĂ
Referent științific: dr. Albinel Firescu
Coperta: pr. prof. Ioan D. Constantinescu
Corectura: prof. Cristina Cioabă

ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT


în memoria poporului roman și în conștiința străinătății

EDIȚIE ELECTRONICĂ
Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare
neautorizată indiferent de mediul de transmitere este interzisă.

ISBN: 978-606-94682-1-0

© Editura eParadigme, Ionel Cioabă 2019


www.eParadigme.ro
http://groups.google.ro/group/paradigme_educationale?hl=ro

2
CUPRINS
CUPRINS / p. 3

PREFAŢĂ / p. 6

CUVÂNT ÎNAINTE/ p. 4

 PARTEA I. PERSONALITATEA MARELUI DOMNITOR ÎN


MEMORIA POPORULUI ROMÂN ŞI ÎN CONŞTIINŢA
STRĂINĂTĂŢII / p. 9

Cap.1.1 Ştefan Cel Mare și Sfânt În Europa Timpului Său / p. 9

Cap. I.2. Studii și opinii ale călătorilor străini despre Sf. Voievod Ştefan / p.
15
Cap II. Bisericile de Mir Ctitorite de Ştefan cel Mare și Sfânt / p. 26

 PARTEA A II-a. AŞEZĂMINTELE MONAHALE ORTODOXE


CTITORITE DE ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT / p. 31

Cap I.1 Ștefan Vodă cel Mare, Apărator de țară și ctitor de lăcaşuri Sfinte / p.
31
Cap I.2. Aşezământe Monahale Ctitorite de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare /
p. 41

Cap II. Rolul cultural al aşezămintelor monahale ctitorite de Sf.Voievod


Ştefan / p. 51

 CONCLUZII / p. 54

3
CUVÂNT ÎNAINTE

După cum însuşi autorul precizează, avem de a face cu o cercetare


“istorico-teologică”. Debutul lucrării cu o introspecţie privitoare la
condiţia istoricului, argumentata cu pasaje din SCRIERILE lui V. Pârvan,
îndeamnă cititorul să ia în calcul permanenta căutare a obiectivităţii de
către dl. Cioabă. Ori, dacă avem în vedere opera CRITICĂ anterioară,
putem conta pe minuţiozitatea autorului în abordarea problematicii alese,
pentru creionarea unei imagini clare, coerente, veridice.
În ciuda faptului că lectură de faţă ne este propusă pentru o
abordare exclusiv istorică, aş considera, ca urmare a clarităţii interpretării
şi informării, că poate fi şi un foarte bun material didactic. Evident, este
necesară o minimă instrucţie. Dincolo de opţional, veleităţile acestei cărţi
sunt cât se poate de limpezi şi, sunt convins că, dacă ar fi traversat cumva
perioada postbelică, n-ar fi supravieţuit cenzurii nivelatoare.
Alegerea, spre studiu, a personalităţii marelui domnitor, nu este
întâmplătoare. Este izvorâtă din chiar copilăria autorului, iar acesta este
unul dintre motivele pentu care socotesc inevitabil specificul didactic.
În acelaşi timp este o provocare istorică actuală. Bulgărele de
zăpadă al demitizării istoriei a cuprins inclusiv personalitatea lui Ştefan
cel Mare, tocmai de aici izvorând necesitatea clarificării. În ansamblul
său, personalitatea lui Ştefan cel Mare, are şi o trăsătură mitică,
influenţând gândul şi fapta urmaşilor. Să se afle în ce măsură realitatea a
contribuit la dezvoltarea mitului cade în sarcina laborioasă a istoricului.
În orice caz, temeinicia mitului Ştefan cel Mare este dată tocmai de sabia
sa, aflată în muzeul Topkapi din Istanbul şi care, în ciuda unor insistente
diplomatice de a fi redusă în ţară, cel puţin deocamdată, rămâne acolo.
Dorit ca parte a istoriei turce, la noi, marele domnitor, a fost adesea,
miezul unor controverse. Aici intervine meritul tânărului nostru autor:
prezentarea sa, judicios compartimentata, urmează regulile stricte de
întocmire a unei lucrări ştiinţifice. Încadrarea în epoca, izvoarele străine
despre Ştefan cel Mare sunt capitole, absolut lămuritoare. Periata cu

4
îngrijire de alte surse incerte, carte insistă, după cum bine i-a fost precizat
caracterul (istorico-teologică), asupra operei cultural-edilitare a
domnitorului. Ultimul capitol al primei perti şi întreaga parte a doua au
această menire (ex:Bisericile de Mir ctitorite de Ştefan cel Mare şi Sfânt;
Rolul cultural al Aşezămintelor Monahale Ctitorite de Sfântul Voievod
Ştefan).
În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, trimiterile critice, specifice
unei lucrări ştiinţifice, au o atribuire foarte largă şi sunt ferm şi frecvent
utilizate că metodă de lucru, ceea ce ne îndreptăţeşte să observăm, atât
vastă documentare, cât şi riguroasă atenţie, ambele combinate cu scopul
de a aduce în faţa publicului interesat o lucrare temeinică, substanţială,
luminatoare prin calitatea informaţiei.

Astfel întâlnim referiri la: V. Pârvan, C. C. Giurescu, Ştefan


Gorovei, N. Iorga, Şerban Papacostea, P. P. Panaitescu, Virgil Cândea, A.
D. Xenopol, GR.Ureche, dar şi Nestor Vornicescu, Mircea Pacurariu,
Mihai Vlasie Gh. Moisescu, ori Mehmed Mustafa şi Gh.Duzinchevici.
Concluzionând, putem spune că, din paleta Scrierilor sale de până
acum,autorul lasa să se întrezărească, rafinat, modest şi cultivat, însă
ferm, în studiul istoric de faţă, latura sa vocaţional teologică.

dr. Albinel Firescu,


Muzeul Județean “Alexandru Ștefulescu, Gorj”

5
Prefaţă

Dacă ar exista o compatibilitate între teorie şi practică s-ar putea evita


astfel o decădere morală care ia naştere din studiul exacerbat, iar în ce priveşte
bigotismul şi acesta poate fi suprimat căci practica nu i-ar mai da posibilitatea
de a depăşi limitele discernământului fiind în conformitate cu teoria şi astfel
decăderea s-ar compromite neputând evita practica. O astfel de conexiune între
teorie şi practică poate fi observată şi în mediul istoriei, acolo unde nici măcar
formarea şi decăderea morală nu poate fi exclusă.
Deşi sunt departe de a face aprecieri verbale cu privire la contribuţia pe
care o are cineva în crearea istoriei, totuşi din puţinele mele cunoştinţe, ţin să
fac câteva precizări având ca exemplu un promotor contemporan, un mare
istoric, şi anume Vasile Pârvan. Istoricii, spunea el, sunt mult mai numeroşi
decât o sută: „…întâi şi întâi nu-s doar istorici toţi studenţii în istorie, precum
îs filosofi cei în filozofie şi filologi cei în filologie. Calitatea de istoric e iarăşi
cu toate acestea mult mai greu de căpătat. Nu pentru că cineva a scos o carte
de istorie, e istoric…”1
După părerea mea ca să fii mare istoric trebuie nu numai să ai implicaţii
culturale în domeniu, ci să încerci să descoperi unde, unele evenimente incerte
au fost pentru multe generaţii inopinate, dar totuşi de multe ori sumar, ţinând
seama de slaba reputaţie şi de insuficienta dotare tehnologică specifică acelor
vremuri. Mai mult decât atât istoricul se naşte acolo unde există istorie; pentru
a putea să evite întocmirea de compendii plictisitoare de o valoare
informaţională cel mult egală cu documentele în cauză.
Adunător de izvoare e acela ce tipăreşte „materiale” pentru viitorul
istoric, fie chiar şi fără să le adune el „ab origine”, zicea acelaşi Vasile Pârvan.
„El e de obicei un om ale cărui aptitudini istorice sau pur şi simplu sintetice,
sunt reduse aşa că în lipsă de o operă, pe care nu ar da-o sau de ar da-o ar
face-o proastă mai bine să culeagă materiale. De atâta poate fi bun.”2
În fine, o ultimă condiţie pe care mi-o atribui este ca cel ce se pretinde
istoric măcar să aibă competenţa necesară întocmirii altor documente cu
evenimente specifice perioadei în care el activează pentru a da posibilitatea

1
Vasile Pârvan, Scrieri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1981, pag. 60
2
Ibidem, pag. 62

6
urmaşilor să folosească ca bază informaţională indispensabilă, una din lucrările
sale. De asemenea Vasile Pârvan spunea că „e mult mai nobil să te ocupi cu
problemele filosofice decât să te apuci, de pildă ca urmaş recunoscător
cercetând viaţa unuia din oamenii mari ai ţării sale, să scrii o cărticică, după
puterile tale arătându-le meritele şi greşelile şi slăvindu-le memoria pentru
binele ce l-au făcut, iar de greşeli iertându-i ca fiind tu însuţi muritor” cu tot
dispreţul – accentuează el – vom zice că nu dragostea pentru înaltele probleme
ale cugetării omeneşti atrage droaia de studenţi la filozofie, ci lenea.3
Interesant această idee însă nu pe deplin autentică. Evident că cei ce au
spus că „istoria este un cimitir de date”, (ideea aparţine unui coleg de
facultate), sau că istoricii sunt „pigmeii” care se ocupă cu „ştersul colbului de
pe cronice bătrâne”, nu sunt altceva decât diletanţi în ale istoriei sau mai
degrabă nu sunt nici măcar filosofi, căci filosofi sunt aceia care prin
înţelepciunea lor omenească nu fac să se acopere noaptea „acel fulger dătător
de lumină, ci acei ce imitând pe maeştri au luat vocabularul lor special şi au
început să se joace cu el ca copii de-a buşele”4.
Pentru a fi un bun istoric trebuie să fi un adânc cunoscător al gândurilor
şi faptelor omeneşti ca să le poţi cântării şi explica după adevărata lor valoare,
iar pentru un critic istoric nu-i de ajuns educaţia lui şi bunul lui simţ.
Îi trebuie un pătrunzător simţ critic, spre a distinge lucrurile adevărate de
cele pe jumătate adevărate ori false, chiar dacă din punct de vedere logic ar
reieşi că sunt adevărate.
„Acel simţ critic de care un istoric are nevoie pentru discernământul în
materie de izvoare istorice, trebuie nu numai să nu lipsească, ci să fie într-o
cât mai mare printre facultăţile de judecată ştiinţifică ale criticului istoric. Iar
mai presus de toate, criticul istoric îi e neapărată nevoie cunoaşterea totală şi
stăpânirea deplină a subiectului cel puţin în trăsăturile lui generale.”5 Deci,
prin urmare un istoric adevărat este un filosof în înţelesul serios şi înalt al
acestor cuvinte…
A scrie despre Ştefan cel Mare e o mare cinste însă a întocmi o lucrare
exhaustivă cu privire la ctitoriile sale şi contribuţia sa pentru Biserica Ortodoxă
Română, este aproape imposibil chiar dacă s-a scris destul de mult în acest

3
Ibidem, pag. 63
4
Ibidem, pag. 64
5
Ibidem, pag. 66-67

7
sens. Mai întâi, ţin să aduc la cunoştinţă că această onoare nu mi-a fost
atribuită întâmplător, ci după eforturi considerabile şi după mai bine de zece
ani de aşteptare, luând în considerare împrejurările latente din această perioadă
de ananghie cauzată de dragostea faţă de figura marelui domnitor moldovean.
Marcată de această dragoste de la vârsta de 11 ani când tabloul marelui Ştefan
mi-a sensibilizat sufletul în şcoala gimnazială în care am studiat, au urmat ani
în care am căutat să studiez realitatea hiperbolizată a imaginii mele de copil. Şi
realitatea s-a confirmat până când în perioada de 29 iunie – 4 iulie 2004 în
calitate de consilier pe probleme externe a Ligii Tinerilor Creştini Ortodocşi
din România, filiala Motru, Judeţul Gorj, alături de alţi membrii ai comitetului
de conducere şi membri titulari am participat la pelerinajul organizat de
Ministerul Cultelor şi Culturii în colaborare cu Mitropolia Sucevei şi
Bucovinei, cu ocazia împlinirii a 500 de ani da la moartea domnitorului Ştefan
cel Mare şi Sfânt. Într-adevăr şi Sfânt căci „până astăzi, istoria nu ne-a păstrat
amintirea unui domnitor, care să-şi fi mărturisit evlavia prin atâtea ctitorii
religioase prin câte şi-a dovedit-o Ştefan cel Mare.”6
La acestea se adaugă dragostea sa de ţară, măreţia faptelor sale de
apărător al patriei şi al credinţei, confirmând necontenit valorificarea bunurilor
spirituale româneşti.
Toate acestea scot în evidenţă compatibilitatea sa cu ceea ce s-a spus în
simpozionul organizat şi găzduit cu binecuvântarea I.P.S. Pimen, în perioada
18-25 aprilie 2004, în cadrul ceremoniilor prilejuite de prăznuirea a 500 de ani
de la strămutarea la cele veşnice lăcaşuri a Binecredinciosului Voievod Ştefan
cel Mare şi Sfânt, „atlet al credinţei creştine”.
În cele ce urmează vom aborda cu precădere o cercetare istorico-
teologică, ţinând seama de tema acestei lucrări şi de adresanţii ei, istorici în
adevăratul sens al cuvântului şi nu diletanţi în cele ale istoriei.

6
Victor Brătulescu, Cuvinte de sărbătoare, Ştefan cel Mare, 2 iulie 2004, pag. 3

8
PARTEA I. PERSONALITATEA MARELUI DOMNITOR ÎN
MEMORIA POPORULUI ROMÂN ŞI ÎN CONŞTIINŢA
STRĂINĂTĂŢII

CAP.1.1 Ştefan cel Mare și Sfânt în Europa timpului Său

În anul 1457, 14 aprilie „la locul numit Direptate, reprezentanţii clerului o


parte din boieri şi comandanţii oştirii aclamă ca domn pe Ştefan, care este
«uns» de mitropolitul Teoctist.”7
Întreaga suflare românească îşi aminteşte cu adâncă pietate de cel mai
mare voievod al Moldovei, figură emblematică a istoriei acestor meleaguri,
apărător al neamului şi al Bisericii, cel ce între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504 a
condus cu inegalabilă râvnă, jertfelnicie, eroism şi conştiinţă creştină, ţara şi
poporul său.
Ştefan cel mare a fost socotit ca „sfânt” încă din vremea domniei sale, dar
odată cu mutarea sa la cele veşnice, el a trecut în nemurirea credinţei religioase
care l-a însufleţit în eterna pomenire a istoriei româneşti şi a Europei întregi.
Pentru aceasta, nici un voievod român, din toate cele trei provincii româneşti,
nu-l poate egala, prin calităţile sale de luminat om politic, iscusit strateg şi
eminent comandant de oşti, prin purtarea atâtor calităţi ale polivalentei sale
personalităţi.8
S-a născut la Borzeşti în prima parte a sec. al XV-lea, ca fiu al
domnitorului Bogdan al II-lea şi al doamnei Oltea, care se va călugări mai
târziu, după omorârea soţului ei, probabil sub numele de Maria; totodată el era
şi nepot al lui Alexandru cel Bun.
A fost căsătorit de trei ori; prima dată se căsătoreşte la 5 iulie 1463 cu
Evdochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici. Aceasta însă va muri
curând, astfel că va urma o a doua căsătorie, la cinci ani după prima căsătorie,
cu Maria din Mangop, rudă cu bazileii bizantini, care cârmuiau ţinutul din
Crimeea. După câţiva ani de convieţuire, şi aceasta se va muta către Domnul,
aşa că va urma o a treia căsătorie, în 1473, cu Maria Vochiţa, fiica lui Radu cel
Frumos.9

7
Constantin C.Giurescu, Istoria României în date, Ed. Crai-nou, Bucureşti 1992, pag. 93
8
Ibidem
9
Ibidem

9
Instalarea sa ca domnitor al Moldovei s-a făcut la data de 14 aprilie, 1475,
fiind aclamat de mulţimea adunată pe locul numit Direptate, iar ungerea ca
domnitor a fost săvârşită de mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist. În
primii doisprezece ani ai domniei sale, Ştefan a încercat să-şi asigure siguranţa
tronului, care era ameninţat de multiple primejdii. Una din ele o constituia
Petru Aron, cel care ucisese la Răuseni pe tatăl marelui Voievod. În 1469,
Petru Aron a fost prins şi decapitat, şi astfel, una din primejdii era înlăturată.
Alta însă venea din partea stăpânirii otomane, care încerca să domine Moldova
în întregul ei ansamblu. Astfel, va începe un lung şi sângeros şir de războaie cu
turcii, inaugurat prin bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1457, care a fost cel
dintâi mare succes al voievodului în lupta pentru independenţa Moldovei (din
cronici se ştie că oastea lui Ştefan a numărat 40,000 de oameni, iar cea
otomană a fost de trei ori mai numeroasă).10 Imediat după bătălie, Ştefan va
cere ajutor creştinătăţii apusene, care însă nu va reacţiona, şi astfel Ştefan a
trebuit să facă faţă, în anul imediat următor, armatelor sultanului Mehmed al II-
lea, pornit să răzbune înfrângerea ruşinoasă suferită de confratele său, Soliman.
Lupta s-a dat la Războieni, Ştefan fiind învins, dar cetăţile Neamţ, Suceava,
Hotin, nu au cedat în faţa invadatorilor, astfel că oştile sultanului, slăbite de
foame şi ciumă, au fost nevoite să se retragă.11
Paralel cu lupta pentru independenţă, Ştefan se va preocupa şi de instalarea
în Muntenia a unui domnitor fidel aspiraţiilor sale de independenţă, dar acest
ţel nu va fi atins, deoarece cel pe care Ştefan îl sprijinise la urcarea pe tron,
Vlad Ţepeş, va fi prins şi ucis, iar ceilalţi aspiranţi la tronul muntean erau fideli
turcilor. După ce mulţi dintre principii şi regii apuseni încheie tratate de pace
cu turcii, Moldova va rămâne singură în faţa puterii copleşitoare a Imperiului
Otoman, primul semn de slăbiciune fiind cucerirea de către turci a cetăţilor
Chilia şi Cetatea Albă. Astfel, din 1492 Ştefan va fi nevoit din nou să plătească
haraci turcilor. În anul 1497, moldovenii îi înfrâng pe polonezii lui Ioan Albert,
care voiau să supună Moldova, în bătăliile de la Codrii Cosminului şi apoi
Cernăuţi. Aceasta va fi începutul unei campanii pornită de Ştefan împotriva
polonezilor, ocupând provincia Pocuţia şi ajungând până aproape de Cracovia.

10
Ibidem
11
Ibidem.

10
Îmbolnăvindu-se, Ştefan se va întoarce din Pocuţia, şi va muri la 2 iulie 1504,
lăsându-l pe tronul Moldovei pe fiul său, Bogdan-Vlad.12
Vitejia sa pe câmpul de luptă a fost dublată permanent de râvna sa pentru
credinţa creştină. Această râvnă pentru ortodoxie i-a fost insuflată marelui
voievod încă din perioada copilăriei sale, prin grija şi osteneala evlavioşilor săi
părinţi. În numele acestei credinţe el ieşea la război, şi tot această credinţă la fi
cea care îl va determina să zidească numeroase locaşuri de cult (circa 44 la
număr). Printre ctitoriile sale de referinţă se numără mânăstirile: Putna (1470),
Tazlău (1487), Voroneţ (1488), Borzeşti (1494), Popăuţi (1496), Războieni
(1496), Neamţ (1497), Dobrovăţ (1504), precum şi biserici domneşti
răspândite pe întreg cuprinsul Moldovei (Vaslui, Bacău, Iaşi, Cotnari, Dorohoi
etc. ). De asemenea, Ştefan a contribuit cu danii substanţiale la zidirea unor
lăcaşuri de cult din Muntenia, Ardeal, de la Sfintele locuri, precum şi de la
Muntele Athos (mânăstirea Zografu, de exemplu). Din relatările cronicarilor
este cunoscut ca om al rugăciunii şi postului (îşi îndemna întotdeauna oştenii la
rugăciune, post şi împărtăşanie, înainte de a pleca la război), iar ca povăţuitor
duhovnicesc se ştie că îi era marele Daniil Sihastrul, pe care adeseori
voievodul îl vizita, cerând sfat şi învăţătură. Întotdeauna, Ştefan purta asupra
sa un triptic, (sau Deisis), pe care erau înfăţişaţi Mântuitorul, Maica Domnului
şi Sf. Ioan Botezătorul. Astăzi, acest triptic se află păstrat în Muzeul Mânăstirii
Putna, locul de odihnă veşnică al marelui voievod. Prin toate aceste fapte
autentic creştine, observăm că Ştefan s-a străduit să ridice aşezământul
Bisericii la o înflorire niciodată atinsă până la el, ceea ce a şi reuşit. mai
remarcăm în legătură cu aceasta apariţia unei sinteze între arta bisericească
bizantină, unele elemente gotice, şi elementele locale de arhitectură, sinteză
care va da naştere unui nou stil arhitectonic bisericesc, stilul lui Ştefan cel
Mare.13 Sub acelaşi imbold creştin, arta bisericească va cunoaşte şi ea o
măreaţă înflorire în toate domeniile sale: pictură, sculptură, broderie, orferărie,
muzică, cărţi de cult, aici situându-se în frunte faimosul Gavriil Uric, al cărui
minunat Tetraevanghel se află astăzi la Biblioteca Bodleiană din Oxford. Din
toate operele de artă bisericească, putem constata cu regret că numai o mică
parte din ele s-au întors acasă, printre care se află şi faimosul steag de luptă al

12
Ibidem.
13
Ibidem.

11
lui Ştefan, care are reprezentat pe el pe Sf. Gheorghe călare, omorând balaurul,
astăzi aflat în Muzeul de Istorie Naţională al României.14
Personalitatea marelui voievod se întregeşte şi mai mult dacă o raportăm
nu numai la Moldova, ci şi la restul Europei. Sunt multe mărturiile externe din
acea vreme, cu privire la măreţia, biruinţa şi gloria acestui titan al Moldovei. În
special aceste referinţe sunt poloneze, germane, italiene, maghiare, slave,
turceşti. Din aceste referinţe se conturează o personalitate plenară, un
conducător de stat şi militar de mare elită, aureolat de razele genialităţii.
Conştiinţa europeană avea deplină dreptate să schiţeze un asemenea profil
moral, care convinsese „pe viu” Europa că Moldova îndeplinea rolul de
„poartă a creştinătăţii”, cu sacra menire de a fi pavăză şi zid de apărare
întregii Europe, în faţa urgiei cotropitoare a Imperiului Otoman. Astfel, la
adăpostul bătăliilor şi victoriilor marelui Ştefan, Europa a putut să-şi
construiască în tihnă catedralele, universităţile, şi celelalte bunuri materiale şi
spirituale, cu care se mândreşte până astăzi.15
Totodată, Ştefan se dovedeşte un incontestabil precursor al Principiilor
Mişcării ecumenice din zilele noastre, deoarece el se adresa căpeteniilor
creştine ale Europei fără discriminare de apartenenţă confesională,
îndemnându-le stăruitor să alcătuiască un front comun de rezistenţă şi apărare a
tuturor valorilor creştinătăţii.
Prin cele arătate mai sus, Ştefan a fost cu siguranţă, la vremea sa, singura
căpetenie cu conştiinţă creştină europeană, care, dacă ar fi fost ascultată şi
urmată efectiv, ar fi putut arunca pe musulmani din partea cucerită până atunci
a Europei, şi ar fi restaurat Imperiul creştin al lui Constantin cel Mare.16
Pentru ai săi, Ştefan rămâne, aşa cum adevereşte şi o medalie jubiliară
lansată la 4 veacuri de la stingerea sa din viaţă, Ştefan cel Mare şi Sfânt,
apelative care reflectă pe deplin personalitatea celui care sunt atribuite.
Martoră a râvnei sale pentru apărarea ortodoxiei şi urmând tradiţiei poporului
dreptcredincios, care de timpuriu l-a rânduit pe Ştefan printre sfinţi, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în anul 1662, cu titlul de

14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Ibidem.

12
„Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”17, iar ca zi de prăznuire
s-a fixat data trecerii sale în cămările cereşti, 2 iulie.
Istoricul şi diplomatul german Herberstein, care a trăit în Rusia la mijlocul
veacului al XVI-lea, spunea că atât Ludovic al XI-lea, cât şi Ivan al III-lea, n-
au dat vreo bătălie mai mare în vremea lor, pe când uriaşul Ştefan n-a lăsat
niciodată sabia din mână. Însuşi el mărturiseşte în comentariile sale Rerum
moscoviticarum comentarii, St. Petersburg, 1871, pag.9, că „Ivan al
Moscovei nu se bate niciodată cu duşmanii şi cuprinde mereu ţinuturi şi cetăţi
noi, iar eu o zi nu pot lăsa sabia din mâini şi abia izbutesc să-mi apăr întreaga
ţară!”. Va trebui să înţelegem că Ştefan al Moldovei se afla mereu în faţa
turcului, cea mai mare putere militară din vremea aceea care ameninţa viaţa
Europei. Desigur că Ivan al Moscovei era mai departe iar stăpânitorii din Apus
cu atât mai mult.18
Marele cronicar Grigore Ureche spunea că Ştefan, luând domnia se găti
de războaie, alegând cei mai buni „hotnogi şi căpitani” care să-i slujească cu
înţelepciune. Dar Ştefan cel Mare n-a fost un scornitor de războaie. Niciodată
el n-a avut o toană sângeroasă, niciodată el n-a căutat un duşman aşa cum firea
lui Vlad Dracul, unui Vlad Ţepeş, al doilea Dracul o dovedea.
Acelaşi cronicar scria despre Ştefan că era un „om nu mare la stat, dar
mare la sfat, vărsătoriu de sânge nevinovatu.”19 „Era acest Ştefan Vodă om nu
mare la stat, întreg la minte …, şi lucrul său ştia să-l acopere, şi unde nu
cugeta-i acolo-l aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie însuşi se
vâra ca văzându-l ai săi să nu înderăpteze. Şi pentru aceia rar războiu de nu
biruia. Aşijderea şi unde-l biruiau alţii, nu perdea nădejdea că ştiindu-se căzut
jos, se ridică deasupra biruitorului…”20 Dar figura lui Ştefan nu e zugrăvită pe
deplin. În afară de actele sale mari, rămâne de cercetat, în treacăt sufletul lui,
caracterul său intim.21
Dacă ar fi trăit în alte vremuri aşa cum spunea Nicolae Iorga, „el ar fi
fost un bun păstor de oameni, un împărat cu iubire şi credinţă, ţesând firele de
aur ale unor zile paşnice, în mijlocul mulţămirilor ce s-ar fi înălţat de

17
Ibidem.
18
Calinic Argatu, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare între cer şi genune, Ed. Eikon, Cluj Napoca 2004, pag. 34
19
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, E.S.P.L.A. Bucureşti 1958, pag. 89
20
Ibidem
21
Gheorghe Becescu Silvan, Ştefan cel Mare, Ed. „Librăriei Şcoalelor”, C.Sfetea, Bucureşti 1904, pag. 484-
485

13
pretutindeni spre bunătatea lui. Dar, bătută de valurile tuturor furtunilor, tare
avea nevoie de un paznic adormit. Şi el fu acela, omul viteaz, dar nu crunt, pe
care-l urcau pe vremurile.”22
Personalitatea excepţională a lui Ştefan a impresionat puternic
străinătatea. Contemporanii şi urmaşii au lăsat numeroase mărturii care
trădează impresia pe care i-au produs-o acţiunile şi însuşirile remarcabile ale
domnului moldovean.23
Ceea ce a caracterizat încă din primii ani de domnie pe marele domnitor
este tendinţa acerbă de centralizare a puterii în teritoriul condus de el.
Împotriva acestor tendinţe manifestate de Ştefan, „o parte a boierimii a
reacţionat, încercând să recâştige poziţiile pierdute şi să le apere pe cele
ameninţate. Dar Ştefan a reuşit să domine toate crizele interne izvorâte din
această reacţie.”24
Marele cronicar polon Jan Dulgosz, contemporan cu Ştefan îşi exprima
impresiile faţă de domn în felul următor „bărbat demn de admirat, întru nimic
inferior ducilor eroici pe care atât îi admirăm.” Cronicarul polon Miechowita
îşi arăta admiraţia sa pentru Ştefan prin aceste cuvinte „O! bărbat glorios şi
victorios care ai biruit pe toţi regii vecini”. Nu mai puţin elogios scria şi un alt
cronicar polon Martin Cromer; „bărbat demn de memoria tuturor veacurilor
pentru mărimea sufletului său, pentru măiestria sa politică, pentru cunoaşterea
adâncă a lucrurilor militare şi pentru războaiele fericite pe care le-a avut cu
turcii, ungurii, polonii şi tătarii.”25

22
Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti 1966, pag. 63-64
23
Gh. Duzinchevici, Ştefan cel Mare în epoca sa, Ed. Politică, Bucureşti 1973, pag. 45
24
Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldove, Ed. Corint, Bucureşti 2003, pag. 22
25
Gh. Duzinchevici, op.cit.

14
I.2. Studii și opinii ale călătorilor străini despre Sf. Voievod Ştefan

În îndelungata şi rodnica sa domnie, Ştefan cel Mare dovedeşte o


iscusinţă pe măsura destinului său de „ales al Domnului”. Pe de altă parte
respectă cu sfinţenie trecutul, cu izbânzile, cu durerile şi învăţămintele lui, pe
de altă parte are deschidere spre lumea şi gândirea timpului său, adoptă
principii noi de domnie, ştiind că nu era de ajuns sfatul boierilor, că sprijinul
său temeinic era mulţimea oamenilor de rând, cei care se dovedeau bravi oşteni
în ceasurile de grea cumpănă pentru ţară. Chezăşie în toate nu putea fi însă
decât credinţa fără clintire în Dumnezeu şi datoria sa de slujire a neamului.26
La începutul domniei, binecredinciosul Ştefan Voievod, Ţările Române,
Moldova cu deosebire, reprezentau un punct de reazem şi de întărire a
ortodoxiei. Domnitorul moldovean oferea ajutoare substanţiale şi multiple
Athosului şi întregului Răsărit creştin. Istoria menţionează în amănunt relaţiile
sale binefăcătoare cu Ohrida, cu Sârbii şi Kievul, cu Moscova şi cu
dreptmăritorii creştini din Pocuţia.27
Marii noştri istorici, analizând şi comparând scrierile şi tradiţiile,
cronicile şi documentele despre evlaviosul Ştefan Voievod, au remarcat că
puţini au fost în istoria omenirii cârmuitorii care să fi fost descrişi de
contemporanii lor în chit atât de elogios. Chiar şi cronicarii ţărilor cu care a
purtat războaie nu i-a scăzut valoarea, scoţând în relief marile sale virtuţi. Iar
pentru poporul nostru, pentru biserica noastră ortodoxă, el este eroul şi sfântul
în faţa căruia ne plecăm frunţile şi ne smerim cugetul în rugăciune.28
Pe la mijlocul acestui secol plin de contradicţii sociale mai precis prin
1457, îşi strânge rândurile o nouă sectă, zisă a „Fraţilor cehi”. Noua comunitate
era alcătuită îndeobşte din oameni săraci, iobagi şi meşteşugari mărunţi.
Adepţii acestei modeste „frăţii” – în care feudalii şi înavuţiţii nu aveau acces –
încercau o reactualizare a vechii ideologii hiliarte, care fanatizase altă dată
oştile taborice. Comunitatea fraţilor cehi făcea elogiul sărăciei şi predica
întoarcerea la biserica originară a lui Hristos, izolându-se cu totul de catolici şi

26
Ioan Scurtu, Constantin Dinică, Marian Curculescu, Aurel Soare, Istoria Românilor până astăzi, Ed.
Petrion 2001, pag. 50
27
Mustafa A. Mehmed, Documnte turceşti privind istoria României, Vol I, (1455-1774), Ed. Academiei
R.S:R:, 1976, pag. 3
28
P.P.Panaitescu, Contribuţii al istoria culturii româneşti, Ediţie îngrijită de Silvia Panaitescu, Prefaţă, note
şi bibliografie de Dan Zamfirescu, Bucureşti 1971, pag. 73

15
ultraquişti. Din cauza atitudinii lor negative şi protestatare faţă de întreaga
societate feudală, „fraţii cehi” au fost urmăriţi şi întemniţaţi mai ales sub Jiri Z.
Podibrady. Din această cauză mulţi dintre ei au luat calea băjeniei, ajungând
până în Moldova şi ţinuturile apusene.29
Spre sfârşitul secolului evenimentele politice de mare răsunet adâncesc
şi mai mult deosebirile de structură ideologică dintre catolici, utraquişti şi
comunitatea fraţilor cehi, mai ales că, între timp, pe parcursul câtorva decenii,
se produce treptat o mutaţie valorică în programul acestor mişcări. Vechile
postulate solide sunt handicapate cu acuitatea ostilităţii ideologice, care capătă
acum un caracter pur dogmatic. Cehia devine din nou „ţara ereziilor”.30
O dată cu anul 1486, politica războinică face loc politicii aşa-zicând
culturale: începe marea campanie constructivă de pe urma căreia pământul
Moldovei s-a acoperit repede de multe lăcaşuri de închinăciune. Şirul acestora
începe în 1487 cu biserica de la Pătrăuţi, al cărui hram „Înălţarea Sfintei
Cruci” arată că domnul nu încetase a se considera în stare de război cu
duşmanii săi chiar dacă în 1486 acceptase formula definitivă a păcii cu Poarta
devenind plătitor de haraci. Ceea ce a precedat încheierea acestei păci merită o
reflecţie mai adâncă, în spiritul mentalităţii acelei vremi.31
Programul regelui polon prevedea, ca etapă premergătoare acţiunii
antiotomane instaurarea controlului polon direct asupra Moldovei prin
înlăturarea lui Ştefan, care din 1489 revenise la alianţa cu Ungaria, obţinând
din partea lui Matias Corvin cetăţile transilvănene: Ciceiul şi Cetatea de Baltă
cu domeniile lor, compensaţie pentru cetăţile pontice pierdute.32
Statele europene ştiau că se pot bizui pe acest aliat, iar otomanii
învăţaseră să-şi evalueze corect adversarul. Şi unii şi alţii priveau Moldova cu
respectul şi prudenţa care asigurau românilor dintre Carapaţi şi Nistru
condiţiile necesare păstrării fiinţei statale, instituţiilor şi identităţii lor.33
La sfârşitul secolului 14 şi începutul celui următor, când cuceritorii
otomani au atins linia Dunării în expansiunea către centrul Europei, Sublima

29
Traian Ionescu-Nişcov, Un călător ceh în Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare, în „Studii şi Materiale de
Istorie Medie”, vol VIII, Ed. Acad. Republicii Socialiste România, Bucureşti 1970, pag. 205
30
Ibidem
31
Ştefan S. Gorovei, Anul 1486-un timp de răscruce, în revista «Rost», An II, nr. 17, 2004, pag. 13
32
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Şerban Papacostea,… Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti 2006,
pag. 159
33
Virgil Cândea, Ştefan cel Mare în Europa timpului său, în rev. «Cuvinte de sărbătoare» 1504-2004, Putna
2004, pag. 9

16
Poartă a aplicat noilor vecini (Ţările Române) un statut diferit de acela impus
până atunci creştinilor din Orient, Imperiul Bizantin sau Bulgariei. Potrivit
doctrinei Islamului rezumat într-o sentinţă a lui Muhamad transmisă oral (care
nu figurează în Coran), „pământul aparţine lui Alah, profetului şi
musulmanilor.”34
Toţi domnitorii români devotaţi misiunii lor cunoşteau primejdia care le
ameninţă ţara, aceea de a fi adusă în Imperiul Otoman.35
Totuşi în multe privinţe existau dezorientări şi incertitudini în privinţa
adevărului biblic ceea ce i-a determinat pe „fraţii cehi” să organizeze între ei
dezbateri interminabile despre adevăratul caracter al bisericii originale. De
aceea, hotărăsc să purceadă câţiva dintre ei la acest drum lung şi plin de
primejdii în acele vremuri. Printre cei aleşi se afla şi Martin Kabatnik, care,
încă înainte de 1490, părăsise Praga, aşezându-se în localitatea Lytomyšl.36
Despre Martin Kabatnik ştim prea puţine lucruri. Din prefaţa primei
ediţii a călătoriei acestuia aflăm că la început făcuse parte din rândurile
ultraquiştilor, însă dezamăgit de cele ce se întâmplau în jurul lui, pleacă în
provincie, stabilindu-se la Lytomyšl.37 Acolo se afla o colonie numeroasă a
„fraţilor cehi”, care îşi desfăşura activitatea sub aripa protectoare a panului
Bohuš Kostka, maestrul monetăriei regatului ceh, el însuşi un simpatizant al
comunităţii. M. Kabatnik nu era un om instruit, însă foarte isteţ în treburile
negustoreşti. Se pare că ştia ruseşte, limbă cu care s-a descurcat în timpul
călătoriei sale. Atras de spiritul de libertate dar şi de programul radical al
„fraţilor cehi”, Martin Kabatnik intră în rândurile lor şi ia parte cu toată
convingerea atât la manifestările religioase, cât şi la discuţiile purtate mai ales
în jurul caracterului apostolic al comunităţii.38
Sentimentul izolării şi incertitudinii determină comunitatea să recurgă –
după cum s-a amintit mai sus – la o formulă costisitoare: aceea de a trimite pe
cineva acolo, în acele ţări sfinte, de la mari depărtări, pentru a aduce veşti
trebuitoare. Astfel, la începutul anului 1491, comunitatea fraţilor cehi din
Lytomyšl hotărăşte să plece patru „fraţi”: Martin Kabatnik, Lukás, magistru
polonez, Mareš Kokovec, din ordinul cavalerilor şi un oarecare Kašpor Z.
34
Virgil Cândea, Republica Christiana, în rev. «Magazin Istoric» iulie 2004, pag. 10
35
Virgil Cândea, Cuvântare, în rev. «Chemarea credinţei» an 12, nr 137-138 – iulie-august 2004, pag. 12
36
Ibidem, pag. 206
37
Ibidem
38
Ibidem

17
Marek. Banii pentru drum au fost strânşi de la „oameni buni şi înstăriţi”, dar
mai ales de la panul Bohus Kostka, care le-a procurat de la rege şi un slav –
conduct pentru drum. Calea de urmat pornea din Cehia, peste Moravia, Silezia,
Polonia, Moldova, spre miază-zi până la Constantinopol. Ajunşi în capitala
Imperiului Otoman, cei patru călători având misiuni diferite au trebuit să se
despartă. Lukás a pornit spre arhipelagul grecesc, Mareš Kokovec s-a îndreptat
prin Tartaria spre Moscova, Kašpor a rămas să aştepte introducerea lor la
Constantinopol, iar Kabatnik a plecat spre Ierusalim. Călătoria a durat 20 de
luni, din martie 1941 până în noiembrie 1492. După ce s-a întors acasă,
Kabatnik a mai trăit 11 ani şi impresiile din această călătorie le-a scris foarte
probabil în jurul anului 1500.39
Descrierea începe astfel: „Drumul din Cehia spre Ierusalim, cine ar vrea
să meargă sau să meargă fără apă şi fără mare pe unde am pornit eu, plecând
din ţara Cehiei, din Lytomyšl, peste ţara Moraviei şi Sileziei, până la Cracovia,
calea e uşoară şi sunt în total mile 50 fără două. Acest oraş Liov se află în ţara
rusească. După aceea, se pleacă din ţara rusească spre ţara valahă, până la
oraşul Suceava sunt tot 50 de mile. De la Suceava până la Dunăre se socotesc
mile 60 fără două”, în continuare autorul se referă la teritoriile cuprinse în
Imperiul Otoman.40
Aşadar, Kabatnik a poposit în Suceava lui Ştefan cel Mare, foarte
probabil, în lunile de vară ale anului 1491, într-o perioadă de acalmie pentru
Moldova. Tocmai se soluţionase problema succesiunii la tronul Ungariei în
cursul anului trecut, în care era pe punctul să fie amestecat şi domnul
Moldovei, în urma propunerii lui Maximilian I.41
Aveau să urmeze până la 1500 luptele cu polonii. Din păcate, însă,
călătorul ceh nu ne-a lăsat nici un fel de relaţie despre stările de lucruri din
Moldova, nici cel puţin o simplă descriere.42
Descrierea amănunţită a călătoriei sale începe abia din Constantinopol.
Printre alte lucruri minunate şi strălucitoare, care îi furau ochii lui Kobatnik, a
fost şi castelul sultanilor din Cairo, castel înconjurat de „cinci ziduri înalte
foarte”. Despre bogăţiile curţii, călătorul ceh are cuvinte de mare admiraţie:

39
Ibidem, pag. 207
40
Ibidem
41
Ibidem, apud A.D.Xenopol, Istoria Românilor, II, 1889, pag. 372
42
Ibidem

18
„Sultanul, spune el, e un domn tare bogat în aur şi argint, ca şi în
giuvaericale. E un domn tare puternic şi în oameni e bogat, fiindcă sunt mulţi
la curtea lui şi îi plăteşte din belşug pe joldenrii săi, iar la curtea lui se află
curteni sau joldneri tare bogaţi, fiindcă au destul aur, precum am văzut. Am
fost printre ei, am cunoscut acolo unul care cunoştea ruseşte şi era acela şi din
ţara valahă şi l-am întrebat pe el, unde a ajuns în Egipt? Iar el mi-a povestit:
eram un prăpădit de argat când m-au luat turcii şi acela, la care am fost, m-a
vândut în Egipt, şi m-a cumpărat un mameluc , cum să spun, un joldner, pentru
care am crescut un cal şi când am fost gata cu el, mi-a încredinţat doi şi tot
aşa mi-a încredinţat şi alte lucruri; şi după ce m-am dovedit şi în altele tot atât
de harnic, precum îmi poruncise, m-a pus mai mare peste nişte oameni. Apoi,
cu ajutorul altora şi bunului meu nume am ajuns la curtea sultanului.”43
Ştirea aceasta pare cu totul verosimilă, ca un moldovean, luat rob de
turci, să ajungă până în Egipt la sfârşitul secolului al XV-lea. Relatarea lui
Martin Kobatnik constituie o mărturie indubitabilă că din Tartaria şi până în
Asia Mică cel căzut în robie era supus tuturor umilinţelor şi vândut ca un res
nullius.
Deşi Martin Kobatnik n-a consemnat nimic despre trecerea lui prin ţara
Moldovei, fiind de felul lui om evlavios şi apăsat de nostalgia locurilor sfinte,
totuşi nu putem să relevăm faptul că, acum 250 de ani, un călător ceh a poposit
în cetatea de scaun a lui Ştefan cel Mare.44
Matei de Murano arată cum a venit de la Veneţia pe calea Ragusei, cum
a sosit în Moldova, după invitaţia lui Ştefan, care, putem adăuga, declarase
veneţienilor că nu a vrut să-şi aducă un medic în altă parte a lumii decât de
acolo unde are siguranţa că este iubit. Înconjurat de duşmani din toate părţile
adaugă el, a avut treizeci şi şase de lupte de când e domn şi din acestea în
treizeci şi patru a biruit iar numai două le-a pierdut. Medicul, ajungând în
Moldova, în scurta lui petrecere aici îşi face o părere despre domn şi
împrejurările înseşi ale ţării, pe care o expune astfel în raportul său: „Domnul
este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă şi iubit mult de supuşi
fiindcă este îndurător şi drept, foarte veghetor şi darnic, bine încă (propsero de
la persoana) pentru vârsta lui, de nu l-ar fi apărat această bodă”.45 „Turcii au

43
Ibidem, pag. 208
44
Ibidem
45
Ibidem.

19
mare frică de acest domn.” Fiul lui, Bogdan Orbul, care era rănit la ochi, cum
se vede şi în cutare frescă de mănăstire, e de douăzeci li cinci de ani, „modest
ca o fată mare şi un om viteaz, prieten al isprăvilor (vistu) şi al oamenilor de
ispravă.” În ce priveşte pe supuşi, „sunt oameni (velenti homini) şi oameni de
fapte (homini de fatti)”, nu de fraze -, „şi nu de stat pe saltea (so li pimazi), ci
în război.”46 Oastea poate fi alcătuită din 40000 de călăreţi şi 20000 de
pedestraşi. Cu privire la ţară, o găseşte „roditoare şi foarte plăcută şi bine
aşezată, bogată în animale şi în toate roadele. Grâul se seamănă în aprilie şi
mai şi se adună în august şi septembrie. Vinurile sunt cam Friul, păşunile
perfecte şi ar putea să hrănească peste 100000 de cai.” Drumul de aici la
Constantinopol se face unsprezece până la douăzeci de zile. Negustorii vin din
capitala Imperiului turcesc, şi pe lângă negustorii aceştia vin şi evrei din
Crimeea.
Raportul e din 7 decembrie 1502.47 Acum, după ce cunoaştem ce spune
însuşi Matei de Murano, să încercăm a vedea ce ar fi putut întâlni în calea lui
când a venit să îngrijească pe Ştefan cel Mare sau ce ar fi putut să câştige ca
experienţă după câteva luni de şedere în Moldova. În Moldova venind cineva
din Veneţia, putea să sosească pe mai multe drumuri. Pe drumul Ragusei, se
străbăteau ţinuturile sârbeşti, unde ragusanii aveau privilegii de comerţ încă de
pe vremea lui Ştefan Duran, şi o parte din Bulgaria supusă turcilor ca şi
Serbia.48
În Silistra, cetăţenii Ragusei aveau case de bancă încă din secolul al XVI-
lea. Acesta e motivul informaţiei exacte pe care, o dă, în Analele Ragusei ale
sale, Luccari, care vorbeşte în treacăt despre ţările noastre în cele dintâi
timpuri, cu ştiri pe care critica istorică le-a întrebuinţat de mult ca să extragă
ceva despre cei dintâi domni care au stăpânit în ţările noastre. Deşi nu era
drumul cel mai obişnuit, totuşi nu lipseau oameni care să apuce prin aceste
părţi ale Serbiei. Neagoe Basarab, domnul muntean de la începutul secolului al
XVI-lea trimite astfel după lucrurile trebuitoare în caz de boală prin Ragusa pe
medicul Eronim Mateevici, care trece la Veneţia, şi în izvoarele veneţiene se

46
Ibidem.
47
Nicolae Iorga, Istoria Românilor prin călători, studiu introductiv şi note de Adrian Anghelescu, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1981, pag. 97
48
Ibidem, pag. 98

20
înseamnă pe trecerea acestui medic în oraşul unde i s-a acordat şi un titlu de
distincţiune făcându-l cavaler eques auratus.49
După meşterii Ghedigold Lituanul, care pe vremea lui Alexandru cel
Bun fortificase cetatea, adaosuri s-au datorat şi trudei meşterilor şi zidarilor
moldoveni care chiar înainte de Ştefan cel Mare, şi în timpul lui Ştefan, au
lucrat la Cetatea Albă, loc unde debarcau călătorii de pe Marea Neagră când
veneau în Moldova. În cetate, sus, păzeau străjerii, aşa de preţuiţi în secolul al
XV-lea, încât îi întâlnim, şi la Caffa din Crimeea, unde făceau parte din aşa
numiţii orguxii, - termin tătăresc – acei „valahi unguri” şi „valahi poloni”
care sunt munteni şi moldoveni. Alt drum trecea prin Buda, unde era curtea lui
Mateiaş Corvinul, foarte luxoasă curte. De la Buda, călătorul putea să treacă
prin Ardeal, care era în vremea de cea mai mare înflorire a oraşelor săseşti.50
Aşa de mândri erau în acea vreme saşii de puterea lor încât la un moment dat s-
au gândit chiar să desfacă Transilvania de Ungaria şi să-şi proclame un rege în
părţile acelea51.
Expediţia pe care a făcut-o Mateiaş Corvinul împotriva lui Ştefan cel
Mare şi care s-a isprăvit trecând prin pasul Oituzului, cu înfrângerea de noapte
da la Baia(1467) şi rănirea regelui unguresc, care se şi credea stăpân pe
Suceava de care era aşa de aproape, expediţia aceasta a fost în parte datorită şi
legăturilor de alianţă pe care Ştefan le încheiase cu nemulţumiţii din Ardeal,
datori să ridice ca rege pe un Ioan de Pösing şi Skt Georg, care, de sine înţeles
ar fi fost înainte de toate un rege pentru saşi. S-ar putea zice că a fost un
moment de conştiinţă transilvăneană îndrăzneaţă, cum se întâmplă întotdeauna
când îi e omului pre bine. Căci podoabele principale ale acestor oraşe săseşti
datează toate de la sfârşitul secolului al XV- lea şi începutul secolului al XVI-
lea, până pe la 1550, când începe decăderea, care se vede şi din îngustarea
socotelilor oraşelor52.
Un alt drum obişnuit pentru a intra în Moldova, era drumul galiţian,
drumul Cracoviei şi mai ales al Liovului, pe unde mergeau necontenit care
nemţeşti şi armeneşti cu produsele despre care am vorbit. În cazul acesta, vama
în ultimul timp al stăpânirii lui Ştefan cel Mare se plătea, nu la graniţa

49
Ibidem
50
Ibidem, pag. 99
51
Ibidem
52
Ibidem

21
Bucovinei, fiindcă el izbutise a cuceri Pocuţia, ci la Colomeea, vechea staţie de
vamă a teritoriului pocuţian.53
Pe lângă activitatea comerţului intern şi extern imaginea Sucevei şi
implicit a Moldovei era elogiată de călătorii străini prin evidenţierea stilului
specific moldovenesc, a construcţiilor cetăţilor şi de ce nu, mai ales al
bisericilor.
La aceasta se adaugă existenţa mormintelor caracteristice stilului
moldovenesc, un amestec al stilului bizantin cu cel gotic.54
Casele particulare erau înfăţişate, cum se înfăţişează şi acum, pierdute în
mijlocul grădinilor înconjurate de un gard de răchită sau de scânduri; era mai
mult satul pătruns în oraş decât oraşul întinzându-se în dauna satului.
Acestea sunt câteva din lucrurile pe care le-ar fi putut vedea cine ar fi
venit în Moldova lui Ştefan cel Mare.55
Străinii l-au aşezat spontan în rândul celor mai de seamă conducători,
aplicându-i epitetul care exprimă recunoaşterea supremă: „Stephanus ille
magnus”, „acel mare Ştefan” scria, referindu-se la domnul decedat cu aproape
30 de ani în urmă, regele Poloniei, Sigismund.56 Nu alţii erau termenii
omagiului adus personalităţii domnului Moldovei de cronicarul Marin Cromer,
când schiţa portretul cneazului Moscovei, Ivan al III-lea care părăsise şi el
scena istoriei un an după Ştefan: „Preafericit a fost Ivan. A înlăturat jugul
tătarilor, a adăugat cu puţin efort sau chiar fără efort, stăpânirii sale multe şi
însemnate principate, a statornicit legături de rudenie şi prietenie cu Ştefan,
acel mare voievod al moldovenilor…”57
Prin poziţia sa geografică, Moldova se vedea confruntată înaintea
oricărei alte ţări europene cu primejdia otomană scria Al. Husar în articolul
«Athletea Christi» în anul 1979.58
În chip firesc nu numai pământul ţării era ameninţat, dar şi credinţa
noastră creştină, Sfânta Biserică a neamului. Binecuvântarea lui Dumnezeu s-a
întrupat în chipul acestui voievod, plin de credinţă şi virtute, plin de bărbăţie şi
având puterea de a-şi îmbărbăta oştenii. Apărându-şi ţara împotriva turcilor,
53
Ibidem, pag.100
54
Ibidem.
55
Ibidem, pag. 104-106
56
Ibidem.
57
Şerban Papacostea, op. cit., pag. 67
58
Acad. Dr. Nestor Vornicescu, Studii de Teologie Istorică, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova 1998, apud Al.
Husar, pag. 125

22
luptând pentru neatârnarea Moldovei, el apăra Biserica Strămoşească şi însăşi
credinţa ortodoxă sublinia A.V.Boldur în lucrarea sa «Biserica în timpul
domniei lui Ştefan cel Mare» publicată în colecţia bisericească «Biserica
Ortodoxă Română, din anul 1964».59
„Ştefan moşteneşte de la înaintaşii săi în primul rând respectul şi
admiraţia faţă de tot ceea ce reprezenta tradiţia concepţii bizantine în ideea
domniei de drept divin, fastul şi ceremonialul de curte, de la ungerea ca domn
până la înmormântare, concepţia religioasă şi organizarea bisericii, concepţia
religioasă şi organizarea bisericii, legislaţia, cultura, arta.”60
Studii relativ recente au pus în lumină laturi mai puţin cunoscute privind
reformele sale economice şi sociale,61 iar rezultatele cercetărilor arheologice
cuprinse în nenumărate rapoarte, articole şi monografii au pus la dispoziţie noi
şi grăitoare mărturii pentru cunoaşterea aspectului cetăţilor, locuinţelor şi
curţilor domneşti, meşteşugurilor şi vieţii orăşeneşti.62
În raporturile sale cu Marile Puteri vecine, Ştefan a realizat, cu abilitate
şi înţelepciune un sistem de relaţii capabil să asigure Moldovei independenţa
înţeleasă totuşi în limitele timpului medieval.63
Exemplară este caracterizarea pe care i-a făcut-o lui Ştefan cel Mare
cronicarul contemporan polon Ioan D. Dulgosz în 1475: „O bărbat luminat,
întru-nimic inferior comandanţilor eroi pe care îi admirăm. În timpurile
noastre el a fost cel dintâi dintre principii lumii care a obţinut o victorie
strălucită împotriva turcilor. După părerea mea el este cel mai vrednic să fie
numit în fruntea unei cualiţii a Europei creştine împotriva turcilor.”64
După ce s-a aşezat lespedea pe mormântul de la Putna şi s-a aprins
candela care luminează şi astăzi după 500 de ani, venerarea lui Ştefan cel Mare
manifestată chiar în timpul vieţii, prin denumirea „Purtător de biruinţă pentru
credinţă”, „Atletul lui Hristos”, s-a păstrat şi s-a extins în întreg spaţiul
românesc. Chipul său, locul atât de clar pe care l-a ocupat în istoria ţării
59
A.V.Boldur, Biserica în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, B.O.R., 1964, 7-8, pag. 729
60
Corina Nicolcescu, Arta epocii lui Ştefan cel Mare. Relaţii cu occidentul, în Studii şi materiale de Istoria
Medie, Vol. VIII, Bucureşti 1975, pag. 63
61
Barbu Câmpina, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan cel Mare, Bucureşti 1956, pag. 11
62
Mircea D. Matei, Contribuţii arheologice la istoria oraşului Suceava, Bucureşti 1963, pag. 84
63
Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la
revoluţia din 1821, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997, pag. 253
64
Acad. Dr. Nestor Vornicescu, op.cit, pag. 123

23
noastre şi a continentului, au preocupat statornic şi departe de a cunoaşte
estompări, s-a limpezit tot mai mult, inconfundabil şi nepieritor.65 În Cronica
rusă de la Hust se menţionează ca „a murit Ştefan Vodă, Domnul Moldovei,
oştean viteaz ca un al doilea Alexandru (cel Mare). La 3 februarie 1531, regele
Sigismund al Poloniei îl numea „Stephanus ille magnus” – Ştefan acela,
Mare.66 Prin 1563, călătorul Graziani, ştia că „biruitorul din Codrul
Cosminului a fost moldoveanul rege neînfricat şi neobosit”67, iar scriitorul
francez Blaise de Vigenère aflase în Moldova că Voievodul Ştefan cel Mare a
fost „cel mai viteaz şi mai renumit comandant de oşti din vremea sa, căci a
înfăptuit lucruri mari împotriva turcilor, ungurilor şi chiar a polonilor.68”
De o însemnătate deosebită pentru noi sunt mărturiile arhidiaconului
catolic din Polonia, Maciej Staryikowski, care în anii 1574-1575 a făcut parte
din solia trimisă la Constantinopol trecând prin Moscova şi prin Ţara
Românească: „M-am silit cu stăruinţă ca, mergând … să nu schimb numai
aerul şi cerul ci, … am deschis … toate tradiţiile, obiceiurile … şi le-am redat
întocmai …”.69
Despre Ştefan cel Mare a adunat ştiri de cea mai mare importanţă. A
observat că în Moldova, ca şi în Muntenia, cu prilejul unor sărbători, la
mormintele oamenilor de seamă se istorisesc vitejiile, virtuţile, însuşirile
principale ale acestor bărbaţi. La Podul-Înalt, lângă Vaslui, unde Ştefan Vodă a
repurtat biruinţa asupra turcilor în 1475, a văzut şi „trei cruci care stăteau zidite
ca semn al acelei biruinţe”. Solia cu care călătorea a fost poftită la Bucureşti la
un ospăţ dat de domnitorul Alexandru al II-lea. Pe peretele «iatacului»
domnitorul a văzut un chip zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, «arătându-l
pe acest voievod Ştefan … şezând cu coroana pe cap …».
Despre Ştefan Vodă spune direct: „Acest Ştefan Voievod al Moldovei
era iscusit şi norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci,
pe lângă alte lupte dese şi însemnate cu ei. De asemenea a alungat pe Matiaş,
regele Ungariei cel viteaz, din ţara Moldovei şi cea secuiască, nimicind o
mare oaste de unguri şi rănind pe regele însuşi cu trei săgeţi, în dreptul

65
Ibidem
66
Acad. Dr. Nestor Vornicescu, op.cit, apud. Documentele Hurmuzachi, pag. 133
67
Ibidem, apud. M.Holban în Călători străini despre Ţările Române, op.cit. pag. 621
68
Ibidem
69
Maciej Staryikowski, Menţiuni depre călătoria prin Ţara Românească şi Moldova, în „Călători străini
despre Ţările Române”, vol. 2, Bucureşri 1968, pag. 449-450

24
oraşului Baia, după care izbândă i-a luat şi ţara secuiască. De asemenea şi pe
tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei, Albert l-a biruit
în Bucovina…”. A fost impresionat de cântecele locului, în care este evocată
vitejia voievodului: „Ştefan … a bătut pe tătari, a bătut pe unguri …”70, după
care menţiunea cea mai importantă, arătând că moldovenii, din cauza nespusei
sale vitejii îl socotesc ca sfânt. Prin urmare încununarea evlaviosului Domn
Ştefan cu denumirea de „purtător de biruinţă”71 însemna recunoaşterea
întrutotul a sfinţeniei idealului său de luptă pentru apărarea credinţei. Despre
acea neuitată şi sfântă «strămutare», cronicarul Grigore Ureche ştia şi arăta
spre ştiinţa tuturor: „Pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi
plângere în mănăstire, în Putna care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de
plângea toţi ca după un părinte al său, că-l cunoşteau toţi că s-au scapatu de
mult bine şi de multă apărătură.”

70
Ibidem, pag. 450
71
Ibidem, pag. 454

25
CAP II. Bisericile de Mir ctitorite de Ştefan cel Mare și Sfânt

Nu avem de gând să cuprindem situaţia bisericii moldoveneşti în domnia


lui Ştefan cel Mare în întregime. Ar fi poate aceasta şi imposibil în scurta
expunere de faţă. Ceea ce ne propunem este să scoatem la iveală raporturile
dintre Ştefan şi Biserică, cu tot specificul lor. În domnia lui Ştefan cel Mare,
biserica moldovenească a fost condusă consecutiv de doi mitropoliţi: 1) până la
1477 Teoctist şi 2) de la această dată până la moartea domnului de Gheorghe
„cel Bătrân”. În legătură cu diferita conducere vom socoti că sunt două
perioade în istoria bisericii moldoveneşti din acest timp. Prima perioadă se
caracterizează printr-o neobişnuită energie a reprezentantului Bisericii,
Mitropolitul Teoctist.72
O împrejurare importantă, care prevenea orice nemulţumire faţă de
domn, este grija deosebită din partea domnului pentru instituţiile bisericeşti.
Înzestrarea mănăstirilor şi bisericilor cu toate trebuincioase lor intra în
preocuparea constantă a domnului. Donaţii şi privilegii au fost acordate
bisericii de Ştefan cel Mare în decursul întregii domnii, cu unele intermitenţe.73
S-a făcut afirmaţia că „opera de mare ctitor a lui Ştefan sintetizată de
tradiţie în cele 44 de mănăstiri, care i se atribuie, s-a desfăşurat în cea mai
mare parte în ultima etapă a domniei sale”, dar documentele nu confirmă
această afirmaţie. După calculul nostru, pe prima perioadă a domniei lui Ştefan
cel Mare, 1457-1472, cad 43 de donaţiuni şi confirmări de posesiune, pe a
doua perioadă, 1473-1488, 27, iar pe a treia, 1489-1504, abia 22. Prin urmare,
avem o ordine descrescândă. Şi nici de cum nu se poate afirma că tocmai în
ultima perioadă a domniei sale Ştefan a avut mai multă grijă de biserică şi în
special de mănăstiri. Cifrele pe an sunt următoarele:
Prima perioadă: 1457-2,1458-10, 1459-3, 1460-2, 1462-2, 1463-1, 1465-
3, 1466-5, 1467-2, 1468-1, 1470-5, 1471-3, 1472-4.
A doua perioadă: 1473-2, 1475-2, 1476-2, 1478-1, 1479-4, 1480-1,
1481-3, 1482-1, 1487-4, 1488-7.
A treia perioadă: 1489-1, 1490-8, 1491-3, 1492-1, 1497-1, 1499-5,
1500-3.

72
Alexandru V. Boldur, Biserica în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în Biserica. O lecţie de istorie, Ed.
Sfânta Mănăstire Putna 2004, pag. 89
73
Ibidem, pag. 99

26
Avem întreruperi mari de donaţii şi confirmări de posesiuni numai în a
doua perioadă de patru ani (1489-1485) şi în a treia perioadă de cinci ani
(1492-1497). În prima perioadă întreruperile sunt mici: câte un an
(1461,1464,1469). Cele mai mari confirmări cad pe anul 1458 imediat după
începerea domniei, anume 10, şi pe perioada de trei ani 1488-1490, după o
mare cotitură în politica lui externă, anume 16. Această manifestare de
bunăvoinţă a domnitorului faţă de Biserică putea dezarma pe orice nemulţumit
din sânul clerului.74
Bisericile zidite de Ştefan sunt o îmbinare de stil bizantin şi gotic.
Inspiraţia bizantină o mărturisesc: planul cu trei încăperi; forma de trifoi sau
trilobată, executarea bolţilor cu arcuri semicirculare. Stilul gotic poate fi
identificat în aspectul zvelt al zidirii, precum şi în acoperirea separată a fiecărei
părţi a clădirii.75
O etapă însemnată în afirmarea istorică a unei colectivităţi umane nu
poate fi considerată desăvârşită dacă impulsul pornit din sfera activităţii social-
politice nu e încununat şi de o mare operă spirituală. El a dat ţării şi o tradiţie
istorică şi culturală.76
Întregirea spirituală a marii acţiuni creatoare de stat a lui Ştefan, opera
artistică şi culturală realizată în Moldova în timpul, şi, în cea mai mare parte,
din imboldul lui, se integrează – dincolo de valoarea ei estetică – într-o dublă
finalitate politică.77 Cea dintâi s-a manifestat şi realizat printr-o prodigioasă
activitate în domeniul arhitecturii bisericeşti. Expresie a puternicului sentiment
religios al lui Ştefan, ………. Sa creatoare în acest domeniu a avut menirea de
a invoca şi simboliza protecţia divină asupra faptei sale şi a ţării ale cărei destin
îl conducea. În al doilea rând, opera sa culturală s-a născut din necesitatea
puternic resimţită de domn de a da ţării o tradiţie, de a lega fapta sa de fapta
predecesorilor săi şi de a le transmite succesorilor.78
Abia se încheiase îndelungatul război cu turcii şi Ştefan, încrezător în
perspectivele de pace şi convins că noul echilibru internaţional în care
încadrase politica externă a Moldovei avea să fericească ţara de noi invazii şi
să-şi asigure răgazul de care avea nevoie, începe să acopere Moldova cu o
74
Ibidem, pag. 99-100
75
Ibidem.
76
Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare Domn al Moldovei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1990, pag. 65
77
Ibidem
78
Gh. Duzinchevici, op.cit, pag. 65

27
mantie de construcţii religioase, bisericii şi mănăstiri. În ritm accelerat, pentru
a recâştiga parcă timpul pierdut pentru creaţia spirituală în anii de sterilitate ai
luptelor dintre pretendenţi şi ai războaielor devastatoare din primele trei
decenii ale propriei sale domnii, Ştefan înalţă lăcaşuri bisericeşti din piatră
menite să înlocuiască modestele construcţii din lemn în care se adăpostise până
atunci cinstirea divinităţii.79
Construcţii de dimensiuni reduse în sate, menite să răsplătească
fidelitatea în luptă a ţărănimii sau să fixeze amintirea unor evenimente
importante, - edificii solemne în oraşe – biserica Sfântului Ioan din Vaslui
(1490), Biserica Adormirii Maicii Domnului din Bacău (1491), Biserica
Sfântului Nicolae din Iaşi (1492), Biserica Sfântul Gheorghe din Hîrlău (1492),
Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi (1496), Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel din Huşi (1495), Biserica Sfântul Nicolae din Botoşani (1496), Biserica
Sfântul Ioan din Piatra Neamţ(1497-1498).
Unii spun că cel întâi întemeietor a bisericii din satul Hărmăşeşti,
comuna Vascani, ţinutul Sucevei, ar fi fost Ştefan cel Mare.80 Biserica Sfinţii
Voievozi din comuna Stoeşti, Biserica Sfântul Neculai, Biserica Veche de la
Mănăstirea Poiana (Probota), ţinutul Suceava din ţântirimul Sihăstriei din Vale,
zice că a fost făcută de Ştefan-Vodă. Acum nu mai este Biserica Sfântul
Gheorghe sau Biserica Domnească e zidită de Ştefan, când a făcut curţile de
piatră din Hîrlău, Biserica Sfânta Înviere de la Mănăstirea Doamnei din satul
Doamna, de lângă târgul Botoşani, a fost făcută de Ştefan, Biserica din comuna
Dimăcheni, ţinutul Dorohoi, ulterior biserica s-a stricat. În Dorohoi biserica
Sfântul Neculai făcută pentru mărirea lui Dumnezeu şi pentru înfrângerea
purtată asupra polonilor, pe câmpiile Siretului la Vârfu-Câmpului şi la
Ionăşeni. Aici sunt portretele Voievodului Ştefan în straie scumpe (asemenea
celui de la biserica Sfântul Neculai din Iaşi) a soţiei sale, Doamna Maria şi a
fiilor: Bogdan, Ştefan şi Petre. În comuna Dealu-Nou, din ţinutul Bacău, pe
locul numit „Siliştea” zice că ar fi fost o mănăstire de călugări, întemeiată de
Ştefan.81 Biserica cea de la ţintirimul din câmp, din comuna Valea Mare,
ţinutul Bacău, mănăstirea Socola, în vechime a fost schit de călugăriţe.

79
Şerban Papacostea, op.cit, pag. 65
80
Simion T. Kirileanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt-Istorisiri şi cântece populare, Ed. Tipografia Monastirii
Neamţu, 1924, pag. 311
81
Ibidem

28
În locul unde-i Mitropolia din Iaşi, era o biserică numită Biserica Albă;
în marginea pădurii Ţibăneştilor, ţinutul Vaslui este o bisericuţă care a fost
mănăstire de călugări. Se văd aici, urmele unor şanţuri, care ar fi fost ca
întărituri ostăşeşti. Mănăstirea Dobrovăţul din ţinutul Vaslui, făcută de Ştefan
în anul morţii, biserica Sfânta Parascheva din satul Fâtânele, comuna Nicoreşti,
ţinutul Tecuci, este făcută de Ştefan, după cum s-a găsit pe-o piatră, care se
află acum sub Sfânta Masă.82
Biserica Sfântul Arhidiacon Ştefan, făcută în chip de paraclis mic pentru
curteni în colţul despre miază-noapte, în Cetatea Neamţului. Mănăstirea
Bisericani a fost împodobită cu o mulţime de odoară de către Ştefan şi fiul lui,
Bogdan (La 9 august, în fiecare an se face pomenirea lui Ştefan- Vodă cu tot
neamul lui).83
Biserica din satul Măscăteşti, comuna Dobreni, ţinutul Neamţ,
Locuri de refugiu potrivite vieţii cenobitice – mănăstirea Putna 1466-
1469, singura construcţie bisericească anterioară marelui avânt de creaţie
arhitectonică, mănăstirea Voroneţ (1488), mănăstirea Tarlău, mănăstirea
Neamţ (1497), mănăstirea Dobrovăţ (1503-1504) – sunt expresia elanului
înnoitor izvorât din energia colectivă a ţării transferată acum de pe câmpul de
luptă în activitatea constructivă.84
Ştefan Vodă a dat călugărului Simionbani de aclădit la Pângăraţi din
ţinutul Neamţ, o biserică de lemn, cu hramul Sfântul Dumitru. În vremea
războiului de la Valea-Albă a ars biserica cea de lemn, iar călugărul Simion cu
toţi călugării au trecut în ţara Ungurească la Cetatea Gurgia şi s-au sălăşluit în
Mănăstirea Kaşiva până după potolirea războiului.85
A zidit biserica din Războieni, ca locaş sfânt pentru aducerea aminte de
cei căzuţi în războiul pentru apărarea ţării. A dăruit biserica şi o bucată de
moşie şi din venitul ei ca să se grijească de biserică şi să se grijească de
pomenirea ostaşilor îngropaţi acolo. Mănăstirea Pătrăuţi din Bucovina este
zidită ca să slujească de spital pentru ostaşii neputincioşi. Clopotul de la
mănăstirea Zamca este din vremea lui Ştefan Vodă, fu şi clopotul aista-i

82
Ibidem.
83
Ibidem
84
Şerban Papacostea, op.cit., pag. 69
85
Simion T. Kirileanu, op.cit, pag. 314

29
năzdrăvan, că se trage singur când are să se-ntâmple ceva în Ţară (Bucovina):
bătălie, foamete, bolişte mare.86
Întru multe alte daruri ale lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, sunt şi la
mănăstirea Vatra-Moldaviţei nişte clopote, împotriva furtunii. Ele sunt sfinţite
şi menite anume de-a împrăştia orice furtună, care s-ar ivi în partea locului sau
prin împrejurimi.

86
Ibidem.

30
PARTEA A II-a AŞEZĂMINTELE MONAHALE
ORTODOXE CTITORITE DE ŞTEFAN CEL MARE ŞI
SFÂNT

CAP I.1 Ștefan Vodă cel Mare,


Aparator de Ţară și Ctitor de Lăcaşuri Sfinte

În aprilie 1457, tânărul Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea al Moldovei, în


urma biruinţei reputate asupra lui Petru Aron, a fost "ridicat domn" şi
"pomazuit spre domnie", de mitropolitul Teoctist "la locul ce se chiamă
Direptatea". Cronicarul Grigore Ureche - din Letopiseţul căruia am citat aceste
cuvinte - făcea din el figura centrala a vechii istorii a Moldovei, socotindu-l
apărătorul pământului strămoşesc în faţa primejdiei tot mai ameninţătoare a
Semilunei, dar şi unul din cei mai de seama ctitori de lăcaşuri sfinte din istoria
ţării sale.
Cei 47 de ani domnie n-au fost altceva decât o perioadă de eforturi
pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării sale. Însuşi tronul
Moldovei l-a cucerit prin luptă - la Doljeşti pe Siret şi Orbic în ţinutul
Neamţului (12 şi 14 aprilie 1457) - împotriva lui Petru Aron, ucigaşul tatălui
său Bogdan II. Acesta va tulbura aproape 17 ani nu numai viaţa internă a
Moldovei, ci şi raporturile ei cu vecinii. Fiindcă s-a refugiat în Polonia, de
unde putea veni cu ajutor polonez, tânărul domn a încheiat o înţelegere cu
regele Cazimir, în urma căreia Petru Aron a trebuit să se refugieze în
Transilvania, în regiunea locuită de secui. Datorită acestui fapt, Ştefan
întreprinde o expediţie în regiunea respectivă, iar Petru Aron este nevoit să
ceară adăpost la curtea regelui Ungariei - de origine româneasca - Matei
Corvinul.
Urmează două atacuri ale domnului moldovean împotriva cetăţii Chilia
(1462 si 1465), stăpânită de unguri, încă din timpul lui Iancu de Hunedoara,
drept plată pentru ajutorul pe care-l dăduse altui domn moldovean, Petru II, ca
să ocupe tronul. La 25 ianuarie 1465 cetatea Chiliei intra în stăpânirea
Moldovei. Cucerirea Chiliei a dus însă la o expediţie a lui Matei Corvinul în
Moldova în noiembrie - decembrie 1467, urmărind înlăturarea lui Ştefan din
domnie. Expediţia s-a încheiat cu înfrângerea armatei ungare la Baia, unde

31
regele a scăpat cu viaţă. Peste doi ani Ştefan a reuşit să înlăture şi pe
pretendentul la tron Petru Aron, care a fost prins şi decapitat.
De acum înainte Ştefan şi-a îndreptat toate eforturile împotriva
puternicului stat otoman, condus pe atunci de Mahomed II, cuceritorul
Constantinopolului. În 1470 o oaste tătara era distrusă la Lipnic (Lipinti) în
apropiere de Nistru. În urma unor expediţii ale lui Ştefan în Ţara Româneasca,
unde voia să aibă un domn credincios, în locul celor impuşi de turci, sultanul a
trimis împotriva lui o armată puternică de 120.000 de oameni, comandaţi de
Soliman Paşa. Cu toate că avea numai 40.000 de ostaşi, Ştefan a obţinut o
strălucită biruinţă, în ziua de 10 ianuarie 1475 în apropierea oraşului Vaslui, la
confluenţa Racovei cu râul Bârlad (lângă "Podul Înalt"). În următoarele trei
zile ostaşii moldoveni au urmărit şi distrus o mare parte din armata
invadatoare. Dezastrul a fost consemnat nu numai de cronicarii moldoveni şi
poloni, ci chiar şi de cei turci. Unul din ei spunea că "niciodată armatele
turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare". Biruinţa lui Ştefan Vodă cel
Mare a impresionat atât de mult pe cronicarul polon Dlugosz, încât îl elogia
prin cuvintele: "O, bărbat demn de admirat, întru nimic mai prejos ducilor
eroici pe care îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în
zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor. După părerea
mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii
şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul
comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi
creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile".87
În urma victoriei repurtate, Ştefan trimite o scrisoare, cu data de 25
ianuarie 1475, mai multor conducători de state din Europa medievală de atunci.
Este una din cele mai impresionante scrisori de acest gen, o adevărată pagină
de antologie, în care - consemnând victoria ţării sale pe care o consideră ca "o
poartă a creştinătăţii" - cerea ajutor militar în eventualitatea unei noi expediţii
otomane. Din nefericire, Ştefan a primit numai felicitări şi promisiuni, dar în
ceasul marii încleştări care avea să vină nu l-a ajutat nimeni.88
În adevăr, în iunie anul următor, însuşi sultanul Mohamed II a pornit în
fruntea unei oşti puternice să pedepsească pe domnul moldovean, cu intenţia

87
Mircea Pr Prof. Dr. Păcurariu "Sfinti daco-romani și romani", Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
Iasi, 1994, pag. 126
88
Ibidem.

32
de a-i ocupa ţara. În cursul lunii iunie Ştefan izbuteşte să înfrângă oştile
tătarilor care urmau să se unească cu cele turceşti, fiind nevoiţi să se retragă
dincolo de Nistru. Este înfrântă şi avangarda oştilor otomane. Dar cu toate
acestea, în ziua decisivă a luptei, la 26 iulie 1476, la Războieni sau Valea Albă,
oastea moldoveană a fost înfrântă de superioritatea zdrobitoare a armatei
turceşti, care se ridica la aproximativ 150.000 de oameni.
Această luptă, memorabilă pentru apărarea pământului străbun a fost
consemnată şi în pisania bisericii ridicate de Ştefan după 20 de ani, la
Războieni, prin aceste cuvinte înduioşătoare: "S-au ridicat puternicul
Mahomed, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene. şi au venit să
prade şi să ia Ţara Moldovei. Şi au ajuns până aici, la locul numit Valea Albă.
Iar noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru am ieşit înaintea lor şi am
făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu au fost
înfrânţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai
Moldovei.".89
Cu toată înfrângerea suferită, Mahomed nu şi-a văzut gândul împlinit.
Ajungând la Suceava, a dat ordin ca oraşul să fie ars; cetatea n-a putut fi însă
cucerită, fiind apărată de hatmanul Sendrea cu ostaşii lui. Tot aşa n-au putut fi
cucerite nici cetăţile Hotin şi Neamţ. Foamea şi ciuma bântuiau în toată armata
turcească. În astfel de condiţii, sultanul a fost nevoit să dea ordin de retragere,
fără să-şi fi realizat planul de cucerire a Moldovei.
În anii următori Ştefan a făcut noi încercări de a pune un domn
credincios în Ţara Românească, dar fără rezultat. De fapt şi împrejurările
externe îi erau nefavorabile. Regele Cazimir al Poloniei încheiase încă din
primăvara anului 1476 - deci înainte de lupta de la Războieni - o înţelegere cu
sultanul; acelaşi lucru l-au făcut în anii următori Veneţia, apoi Ungaria. Cu alte
cuvinte, Moldova rămânea singura în fata puterii otomane în plină expansiune.
Sultanul Baiazid II, succesorul lui Mahomed II, porneşte o nouă expediţie în
1484, terminată cu ocuparea Chiliei şi a Cetăţii Albe. Era o lovitură puternică
dată Moldovei, căci de acum înainte, garnizoanele turceşti instalate aici vor
constitui o permanentă ameninţare pentru Moldova; se adăugau şi greutăţile de
ordin economic-comercial, căci importurile şi exporturile moldoveneşti de la
Cătlăbuga şi Scheia n-au putut schimba situaţia.90
89
Ibidem. pag 126
90
Ibidem

33
În cele din urmă, însuşi Ştefan a fost nevoit în 1489 să încheie un tratat
de pace cu turcii, plătind Imperiului Otoman un haraci de 3000 de florini
veneţieni. Probabil în acest an Ştefan primeşte din partea lui Matei Corvinul
două feude în Transilvania: Ciceul pe Valea Someşului şi Cetatea de Balta, pe
Târnava Mică, ca o compensaţie pentru pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe. Se
statorniceau astfel noi raporturi cu Ungaria împotriva Moldovei, cu gândul de
a-l pune domn pe fratele său Sigismund. Suceava a fost asediată timp de trei
săptămâni. Rezultatul este bine cunoscut: oastea polonă a fost zdrobită de
Ştefan în Codrul Cosminului, un alt corp de oaste era nimicit de vornicul
Voldur la Lenteşti. În anul următor are loc o expediţie moldovenească în
Polonia. Conflictul se încheie printr-un tratat moldo-polon, în 1499.91
Un alt aspect din multipla activitate desfăşurată de marele domnitor, care
trebuie să fie pus în lumină, este cel de ctitor de lăcaşuri sfinte.
Sub domnia lui Ştefan cel Mare averile Mitropoliei Sucevei cresc.
Boierul Şendrică îi dăruieşte prisaca lui Balint de pe Bahlui la 21 februarie
1461, iar marele voievod o altă prisacă la 15 ianuarie 1465. În schimbul satului
greci, vândut la 12 septembrie 1464 lui Toader Prodan, Mitropolitul Teoctist
cumpără de la Giurgea Rotimpan, satul Mihăieşti cu mori şi pive pe Brădăţel.
În urma schimbului făcut la 20 septembrie 1479 cu Ştefan cel Mare, pentru
satul Jicovul de Jos, cu vama şi morile de pe Suceava, Mitropolitul Gheorghe
primeşte satele Verşcani de pe Siret cu morile şi Satul Ungureni.92
La acestea se mai adaugă satele Sârbii şi Vlădenii cu mori pe Siret, viile
din dealul hârlăului şi 6 sălaşe de ţigani pentru lucrul viilor. În total opt sate cu
mori şi pive, două prisăci, vii şi sălaşe de ţigani, toate reconfirmate într-un
document din 12 martie 1458.93
Principalele mănăstiri ridicate de înaintaşii săi în scaun (Probota,
Moldoviţa, Bistriţa, Humor, Bohotin, Chiprieni s.a.) şi-au continuat existenţa,
primind felurite danii din partea lui Ştefan. Dar numărul lăcaşurilor de
închinare a sporit prin mănăstirile, schiturile şi bisericile de mir ridicate de
Ştefan însuşi sau de unii dintre dregătorii săi. La multe din ctitoriile înaintaşilor
săi a ridicat construcţii noi ori a refăcut pe cele existente. De pildă, la

91
Ibidem, pag 127
92
Ibidem.
93
Alexandru I. Gonţa, Mitropolia şi Episcopiile Ortodoxe Moldoveneşti în secolul al XV-lea,în Biserica . O
lecţie de istorie, Sfânta Mănăstire Putna 2004, pag. 108

34
mănăstirea Neamţ a ridicat din temelie o biserică nouă cu hramul Înălţarea
Domnului, existentă şi astăzi, isprăvită la 14 noiembrie 1497. La Bistriţa a zidit
o clopotniţă cu paraclis, care, de asemenea, dăinuieşte până în zilele noastre. În
ultimii ani de domnie a înălţat o biserică nouă la mănăstirea Dobrovăţ. Toate
trei au fost înzestrate cu o serie de danii: moşii, mori, iazuri cu peşte, prisăci
s.a.94
O altă categorie de lăcaşuri de închinare sunt cele ridicate din temelie de
el însuşi, deci mănăstiri şi biserici noi. Pe primul loc se situează mănăstirea
Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Lucrările de construcţie au
început în iulie 1466 şi au durat până la 3 septembrie 1470, când a fost sfinţită
de un sobor de 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul
Teoctist şi episcopul Tarasie al Romanului, după cum relatează Letopiseţul de
la Putna. A fost înzestrată de ctitor cu numeroase bunuri materiale, veşminte
preoţeşti, vase liturgice şi cărţi de slujbă.95
O alta ctitorie a lui Ştefan este Voroneţul, ridicată pe locul unui schit din
lemn, în care, potrivit tradiţiei, ar fi trăit Daniil Sihastrul, de la care domnitorul
a primit sfat şi cuvânt de mângâiere în ceas de grea cumpănă în timpul luptelor
pentru apărarea pământului strămoşesc. Biserica - cu hramul Sfântul Gheorghe
- a fost ridicată în mai puţin de patru luni, din 26 mai până în 14 septembrie
1488. Ea şi-a câştigat un renume deosebit în lumea întreagă pentru picturile
sale exterioare, realizate în jurul anului 1547, sub îndrumarea mitropoliţilor
Teofan I şi Grigorie Roşca.
Tot lui Ştefan cel Mare îi aparţin mănăstirile Tazlău, în părţile Buhuşilor
şi Sfântul Ilie de lângă Suceava (azi în acest oraş), ambele devenite cu timpul
biserici parohiale.96
Numărul bisericilor de mir ctitorite de Ştefan este mult mai mare decât
al mănăstirilor. Unele din ele au fost ridicate în amintirea unor biruinţe după
marile lupte cu turcii. Toate au fost ridicate în ultimele două decenii de
domnie. Între ele se pot aminti bisericile din Bădeuţi, distrusă de armata
austro-ungară în 1917.97

94
Ibidem, Pag 128-130
95
Ibidem.
96
Ibidem.
97
Ibidem.

35
Înalţarea Sfintei Cruci din Pătrauţi (lângă Suceava) cu un frumos tablou
votiv, Sfântul Ioan Botezătorul, din Vaslui, în amintirea luptei de la Podul
Înalt, Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi, din nefericire reconstruită din temelie,
spre sfârşitul secolului trecut, Sfântul Gheorghe din Hârlău, Adormirea din
Brozeşti, satul în care, după tradiţie, ar fi copilărit domnitorul, Sfântului
Nicolae din Dorohoi, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, rezidită în
secolul al XVII-lea, biserica de la Războieni, ridicată la 20 de ani de la lupta cu
forţele otomane "întru amintirea şi pomenirea tuturor drept credincioşilor
creştini care au pierit aici", după cum se spune în impresionanta ei pisanie,
Sfântul Nicolae din Popauti - Botoşani, astăzi complet refacută, Sfântul Ioan
Botezătorul din Piatra Neamţ, Înălţarea Sfintei Cruci din Volvat, Tăierea
Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Reuseni, jud. Suceava, pe locul în care
a fost ucis tatăl său şi care a fost isprăvită numai de fiul său, Bogdan III.
Grigore Ureche scria că şi biserica Sfântul Dumitru din Suceava a fost ctitorită
tot de marele voievod, după înfrângerea oştilor regelui Ian Olbracht, iar tradiţia
populară îl consideră ctitor al bisericii Sfântul Gheorghe (sau "Alba") din Baia,
ridicată după 1467, anul înfrângerii lui Matei Corvinul. Tradiţiile locale îi mai
atribuie bisericile din Scânteia (jud. Iaşi), Scheia, lângă Roman, Floreşti lângă
Vaslui, Cotnari (jud. Iaşi), Ştefăneşti (jud. Iaşi) pe Prut, o biserică la
mănăstirea Capriana, dincolo de Prut, o biserica cu hramul Sfântul Nicolae în
cetatea Chilia, un paraclis în cetatea Neamţ, altul în cetatea Hotin, o biserică în
Cetatea Alba. Tradiţia, ca şi unii istorici, îl socotesc ctitor a două biserici
transilvane: la Vad pe Someş şi la Feleac lângă Cluj, unde au fost şi scaune
vlădiceşti.98
În afara hotarelor ţării sale, a mai ridicat o biserică cu hramul Cuvioasei
Parascheva, în Râmnicu Sărat (refăcută mai târziu de Constantin
Brâncoveanu), care a dăinuit până la sfârşitul secolului trecut. Bisericile sale
din Transilvania şi Ţara Românească erau un adevărat simbol al unităţii
româneşti. La acestea se adaugă şi câteva biserici ctitorite de membrii familiei
domnitoare sau de unii dregători: Adormirea din Bacău, de fiul său Alexandru,
Sfântul Nicolae din Balineşti de logofătul Ion Tautu, biserica din satul Arbore,
a pârcălabului de Suceava Luca Arbore şi altele.99

98
Ibidem, pag 131
99
Ibidem

36
Unele din bisericile lui Ştefan cel Mare au fost împodobite cu picturi. De
pildă, biserica din Pătrăuţi, cu un frumos ansamblu pictural, în care se distinge
tabloul votiv al ctitorului şi al familiei; picturile din altarul şi naosul bisericii
de la Voroneţ, cele de la Sfântul Ilie-Suceava, Sfântul Nicolae din Popauti sau
Sfântul Nicolae din Bălineşti, ctitoria lui Ion Tăutu.100
La cea din urmă se cunoaşte şi numele pictorului: ieromonahul Gavriil,
considerat unul din cei mai mari artisiti romani din toate timpurile. Cronicarul
Ion Neculce, în lucrarea să “O samă de cuvinte” scria că și mănăstirea Putna a
fost zugrăvita "și pe dinlăuntru și pre dinafară" dar pictura inițială n-a ajuns
până la noi.
Domnul moldovean a venit şi în sprijinul unor aşezăminte bisericeşti
căzute sub dominaţie turcească. Cu ajutorul lui, a fost refăcută mănăstirea
Zografu din Muntele Athos; tot acolo a ridicat o bolniţă, mai târziu un turn
pentru corăbii (cu o pisanie care consemna numele său), o trapeză, iar în
ultimii ani de domnie a refăcut întreaga mănăstire şi a zugrăvit biserica mare.
Aceleiaşi mănăstiri i-a dăruit un Apostol, un Tetraevanghel, o icoană a
Sfântului Gheorghe. Daniile hărăzite acestei mănăstiri erau atât de însemnate,
încât călugării de acolo îl considerau drept ctitorul ei. Alte ajutoare a acordat
manăstirilor atonite Vatoped, Sfântul Pavel, Constamonit şi Grigoriu; cea din
urmă a fost refăcută "din temelii" cu sprijinul său, întrucât fusese distrusă şi
jefuită de piraţi. Toate acestea păstrează hrisoave de danie şi unele obiecte de
cult de la "binecinstitorul şi de Hristos iubitorul" domn moldovean.101
O altă latură a vieţii bisericeşti din timpul domniei lui Ştefan este cea
culturală, îndrumată îndeaproape de mitropoliţii ţării Teoctist I (1452-1478) şi
Gheorghe (1478-1508). În mănăstirile ctitorite de el sau de înaintaşii lui s-a
desfăşurat o apreciabilă activitate de copiere a unor manuscrise, în limba
slavonă, fie cărţi de slujbă, fie traduceri din literatura patristică. După
activitatea îndelungată a copistului-miniaturist Gavriil Uric, în prima jumătate
a secolului al XV-lea, în cursul domniei lui Ştefan şi-au desfăşurat activitatea
alţi meşteri ai scrisului. Sub îndrumarea egumenilor Ioasaf, Paisie şi Spiridon,
mănăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural-artistic al ţării. Un
ieromonah de aici, cu numele Nicodim, a copiat, în 1473, un Tetraevanghel
slavon (azi în Muzeul de Istorie din Bucureşti), cea mai reuşită opera
100
Ibidem
101
Ibidem.

37
caligrafica-miniaturistica din epoca marelui domnitor. A fost copiat pe
pergament, cu frontispicii şi chenare bogate, cu chipurile celor patru
evanghelişti. Ceea ce impresionează însă, în mod deosebit în acest manuscris
este portretul policrom al lui Ştefan cel Mare, în genunchi, oferind Evanghelia
Sfintei Fecioare Maria, aşezată pe tron cu pruncul Iisus în braţe; domnitorul, cu
plete blonde şi ochi albaştri, este îmbrăcat într-o tunică de brocart roşu deschis.
Tot la Putna a lucrat caligrafii şi miniaturiştii Casian, Paladie, Spiridon Paisie,
Iacob şi alţii, care au copiat diferite cărţi liturgice şi Cuvântări ale unor mari
Părinţi bisericeşti s.a.102
La Neamţ cel mai de seamă caligraf al vremii a fost diaconul Teodor
Marisescu, care a copiat mai multe Tetraevanghele cu miniaturi pentru
ctitoriile domnului şi ale familiei sale. Unele se păstrează în ţară, dar cele mai
multe în muzee şi biblioteci de peste hotare. Tot la Neamţ s-au copiat
numeroase cântări ale unor Sfinţi Părinţi.103
În alte mănăstiri mai pot fi pomeniţi: egumenul Anastasie de la
Moldoviţa, ieromonahul Ioanichie de la Neamţ, monahul Pahomie de la
Voroneţ, monahul Filip, preotul Ignatie din Cotmani, monahul Visarion de la
Zografu, gramaticul Dimitrie, diecii Isaia, Mircea, Trif, logofătul Ion Tăutu şi
alţii. La mănăstirea Bistriţă s-a continuat Pomelnicul domnitorilor ţării şi
al membrilor familiilor lor, al mitropoliţilor, episcopilor şi egumenilor, început
încă din vremea lui Alexandru cel Bun.
În aceleaşi mănăstiri s-a dezvoltat arta bisericească, cu toate ramurile ei.
Pe lângă picturile şi manuscrisele amintite, se mai păstrează din timpul lui
Ştefan numeroase piese de broderie şi de argintărie, între ele mai multe
epitrahile lucrate pentru mănăstirea Putna (unul din ele are 16 scene din viaţa
Mântuitorului, precum şi chipul domnitorului cu al fiului său Alexandru), dar
mai ales acoperământul de mormânt al soţiei sale Maria Mangup, una din cele
mai remarcabile piese de acest gen, pe care este redat chipul doamnei, cu ochii
închişi şi mâinile împreunate pe piept, îmbrăcată într-o mantie de brocart
albastru şi coroana pe cap. Majoritatea acestora se păstrează şi azi în muzeul
mănăstirii Putna. Înseamnă că în toate mănăstirile moldovene se desfăşura o
frumoasă activitate cultural-artistică.104

102
Ibidem, pag 130-132
103
Ibidem.
104
Ibidem, pag 132- 133

38
Din toate cele arătate până aici, se desprinde că Ştefan cel Mare a fost un
neîntrecut cârmuitor de oşti şi apărător al pământului strămoşesc şi am putea
spune, fără exagerare, un apărător al întregii Europe centrale în fata cuceririlor
turceşti, un priceput diplomat, un bun îndrumător al treburilor interne ale ţării
şi un mare ctitor de lăcaşuri sfinte. Era însufleţit de o credinţă puternică în
Dumnezeu, din milă Căruia se socotea domn al Moldovei; a vegheat cu grijă la
bunul mers al vieţii bisericeşti din ţara sa, la dezvoltarea artei şi culturii.
Bisericile şi mănăstirile zidite de el, pe tot cuprinsul pământului românesc, dar
şi în afara hotarelor, activitatea excepţională de ordin cultural-artistic care s-a
desfăşurat din cele mai multe din ele sunt mărturii grăitoare ale unei epoci de
maximă strălucire, care poartă pecetea geniului creator şi îndrumător al marelui
domn.105
A trecut la cele veşnice într-o zi de marţi, la 2 iulie 1504. Sfârşitul
domniei sale este prezentat de Grigore Ureche în aceste mişcătoare cuvinte:
"Iara pe Ştefan Vodă l-au îngropat tara cu multă jale şi plângere în
mănăstirea Putna, care este zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca
după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă
aparatură. Ca după moartea lui, până astăzi îi zic sveti (sfântul n.n.) Ştefan
Vodă, nu pentru suflet, ci ieste în mâna lui Dumnezeu, ca el încă au fost om cu
păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni nici
nainte, nici după aceia l-au ajuns".106
Aşa l-au socotit romanii de aproape 500 de ani încoace, de când
Dumnezeu l-a chemat la Sine, ca un adevărat "sfânt", apărător de tara in fata
cotropitorilor, si sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni. Drept
aceea, socotind ca este bine plăcut lui Dumnezeu si neamului romanesc,
Sfântul Sinod al Bisericii noastre a trecut pe marele domnitor in sinaxarul si
calendarul Bisericii in ziua de 2 iulie, cu numele "Binecredinciosul voievod
Ştefan cel Mare si Sfânt."107 In acest fel au procedat si alte Biserici ortodoxe
surori cu unii din marii lor cârmuitori politici de alta data, care au fost nu
numai apărători eroici ai tarilor lor, ci si fii buni ai Bisericii Ortodoxe, pe care
au ştiut sa o apere in fata oricăror vitregii. Aşa trebuie sa-l cinstim si noi

105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
Ibidem

39
romanii pe Ştefan cel Mare, ca pe un eroul al neamului, dar si ca un "sfânt
mărturisitor" al credinţei ortodoxe!

40
I.2. Aşezământe Monahale ctitorite de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare

Mănăstirile Moldoveneşti din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi


începutul celui de-al XV-lea, Neamţ, Moldoviţa, Probota, Bistriţa, Humor,
Chiprieni, Bohotin, etc., se menţin şi în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. El
Sporeşte numărul lor prin noi mănăstiri, schituri şi biserici ctitorite de el, de
membrii familiei sale, sau de unii dintre dregătorii săi.
Consemnăm mai întâi mănăstirile zidite de înaintaşii în scaun, cărora el
le-a făcut numai danii.108
Mănăstirea Moldoviţa, cu hramul Bunavestire, ctitorie a lui Alexandru
cel Bun, s-a bucurat de cele mai mari privilegii. Prin mai multe hrisoave,
marele voievod a confirmat mănăstirii 11 sate, mai multe iezere, prisăci şi
privilegii comerciale care o situau printre cele mai înstărite mănăstiri din
Moldova.
Mănăstirea Sfântul Nicolae din Poiana Siretului, denumită Probota, s-
a bucurat de asemenea de atenţia deosebită a lui Ştefan cel Mare, poate şi
pentru că aici odihneau osemintele mamei sale Oltea (┼ 1465). Printr-un hrisov
din 9 iulie 1466, se acordau mănăstirii numeroase danii domneşti încât a ajuns
una din cele mai înzestrate din Moldova.
Mănăstirea Humor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitoria lui
Oană Vornicul de la Suceava, s-a bucurat de veniturile pe care le avea
moştenite încă de la ctitor şi de la fii săi, fiind confirmate de Ştefan Vodă
printr-un hrisov cu data de 25 aprilie 1475. Fiind o ctitorie boierească nu s-a
bucurat de privilegiile şi imunităţile celorlalte mănăstiri.109
Mănăstirea Horodnic. La 15 iulie 1439, Alexandru cel Bun a dăruit
acestei mănăstiri satul Balsinovici numind mai târziu Balşineşti. Ştefan cel
Mare va dona mănăstirii alte două sate la 17 aprilie 1475.
Mai mult decât această sfântă mănăstire, a durat cea de la Iţcani, care
capătă apoi daruri, odăjdii, sat, etc. Fiind însă în apropiere de Suceava îi
împărtăşi de mai multe ori soarta, la năvăliri străine, la războaie, ca de pildă la

108
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1992,
pag. 376
109
Ibidem

41
năvala regelui Poloniei, Albert. Cu timpul s-a desfiinţat şi mănăstirea de la
Iţcani.110
O a doua categorie de mănăstiri sunt cele ctitorite în timpul lui Alexandru
cel Bun sau chiar mai înainte, la care Ştefan cel Mare a făcut felurite
îmbunătăţiri, prefaceri, adaosuri, sau a ridicat biserici noi .
Mănăstirea Neamţ- ctitoria lui Petru Muşat- deţinea o puternică bază
materială încă din timpul lui Alexandru cel Bun. Sub Ştefan au continuat
daniile de sate, eleştee, prisăci, închinări de mănăstiri mai mici, etc. Astfel, la
13 februarie 1458 îi întărea satul Băloşeşti şi i se închina mănăstirea de la
Hangu, la 1 aprilie 1470 îi întăreşte «prisaca lui Chiprian si cu mânăstirea care
este la Vâşnevăţ şi cu toate poienile şi prisăcioarele, câte sunt în acele hotare
pe care le-a stăpânit popa Chiprian» (dăruită de mătuşa sa Chiajna, fiica lui
Alexandru cel Bun, cum rezultă dintr-un act din 7 mai 1470). Din acelaşi
hrisov, îi întărea stăpânirea peste nouă sate. La 9 mai 1482 îi întărea trei sate
iar la 30 septembrie 1503 îi dăruia două sate, o prisacă şi câte şase pietre de
ceară anual, din cele care se cuveneau domniei de la Târgu-Neamţ. Toate
acestea au făcut din mânăstirea Neamţ una din cele mai puternice instituţii din
acel timp.111
Ea a fost sfinţită după biruinţa de la Codrii Cosminului, repurtată asupra
lui Jan Olbracht, regele Poloniei.
O situaţie materială deosebită avea şi mânăstirea Bistriţa ctitoria şi
gropniţa lui Alexandru cel Bun, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Are
patru ctitori voievozi muşatini: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru
Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. A fost întemeiată înainte de anul 1407.
Biserica a fost reconstruită integral în 1554. Ştefan cel Mare i-a întărit prin mai
multe hrisoave, toate daniile primite de la înaintaşii săi. La 15 septembrie 1462
îi întărea 18 sate cu mai multe mori, iezere, prisăci, o torcătorie de lână şi
altele. Pe lângă toate acestea, Ştefan cel Mare şi-a legat numele de mânăstirea
Bistriţa prin ridicarea unei clopotniţe cu paraclis, în 1497-1498, cu hramul
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care cu unele renovări şi adaosuri
dăinuieşte până astăzi.112

110
Protosinghel Theofil S. Niculescu, Sfintele Monastiri şi Schituri din România, Ed. Mănăstirea Vodiţa, Dr.
Tr. Severin 2002, pag. 173
111
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit, pag. 377-378
112
Ibidem, pag. 378

42
Sfânta mănăstire Dobrovăţ este ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare.
Piatra de temelie s-a pus la 27 aprilie 1503, iar construcţia s-a terminat în 1504,
însă marele ei ctitor n-a mai apucat s-o vadă. Pictura bisericii a fost executată
mai târziu, între anii 1527-1531 în timpul lui Petru Rareş. Tabloul votiv îi
reprezintă pe Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Petru Rareş. În 1651, Vasile
Lupu a închinat aşezământul mănăstirii Zograf de la muntele Athos, tot o
ctitorie a lui Ştefan cel Mare, şi a rămas în această situaţie până în 1863.
Mânăstirea a fost reînfiinţată în 1990.113
A treia categorie de lăcaşuri de închinare sunt mânăstirile şi bisericile
ctitorite şi înzestrate în întregime de strălucitul domn moldovean. Între acestea,
pe primul loc se situează mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii
Domnului. Zidirea ei a început la un an după cucerirea cetăţii Chilia, în vara
anului 1466. Lucrările de construcţie au durat patru ani, timp în care această
măreaţă operă arhitectonică a fost dusă la bun sfârşit de un arhitect grec,
Teodor, ajutat de meşteri zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din
Transilvania. Sfinţirea mănăstirii s-a făcut la 3 septembrie 1470, după victoria
reputată asupra tătarilor la Lipiniţi, slujba fiind săvârşită de un sobor de 64 de
arhierei, egumeni, preoţi şi diaconi în frunte cu mitropolitul Teoctist şi
Episcopul Tarasie al Romanului cum relatează Letopiseţul de la Putna şi al lui
Grigorie Ureche.114
În interior, biserica este împărţită în cinci încăperi: pridvor, pronaos,
camera mormintelor, naos şi altar. În biserică se află mormântul lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt într-o nişă din camera mormintelor, cu baldachin şi marmură
sprijinit pe două coloane. Tot aici se află şi mormintele Mariei Voichiţa, ultima
soţie a voievodului, Maria de Mangop cea de-a doua soţie, ale descendenţilor
din familia marelui domnitor, precum şi ale unora dintre ierarhii Moldovei.
Mănăstirea Putna a fost un important centru cultural. Aici s-au copiat
manuscrise, au fost împodobite miniaturi, texte bisericeşti. Ca şi în alte
mănăstiri din prima jumătate a secolului al XVI-lea, aici s-au alcătuit şi copiat
letopiseţe care au îmbogăţit literatura noastră istorică: letopiseţul Putna 1 şi
letopiseţul Putna 2.115

113
Mihai Vlasie, Ghidul Aşezămintelor Monahale Ortodoxe din România, ediţia a zecea, Editura Σoφία,
Bucureşti 2005, apg. 116
114
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit, pag. 379
115
Mihai Vlasie, op.cit, pag. 158

43
Strădania domnitorului ctitor de a crea Putnei o bază materială se
vădeşte din cuprinsul multelor hrisoave emise de domn, prin care i se făceau
felurite danii: sate, iezere, prisăci, mori, mertice anuale de vin, peşte şi sare,
scutiri de vamă, etc. Ar fi prea lungă înşirarea tuturor actelor sale de danii, de
aceea menţionăm numai ultimul act emis în timpul vieţii sale, la 2 februarie
1503 prin care i se întăreau mănăstirii toate daniile şi privilegiile obţinute până
atunci (27 de sate, vii, sare de la ocnă, ceară, venitul unor vămi, mori, prisăci,
etc.).116
În secolele XV-lea şi al XVI-lea la Putna a funcţionat o şcoală în care se
pregăteau cronicarii epocii şi clerul Moldovei. La mănăstirea Putna se află cel
mai bogat muzeu monastic unde se păstrează multe obiecte rămase de la Ştefan
cel Mare: broderii cu fir de aur, manuscrise-pergament, obiecte de cult, pictură,
sculptură, icoana triptic pe care o purta voievodul în războaie, autoportretul
doamnei Maria de Mangop, etc.
Adăpostind o adevărată colecţie de lucrări bisericeşti cu importanţă
istorică-artistică, tezaur nepreţuit al patrimoniului nostru cultural, Putna este,
astăzi, cunoscută atât în ţara noastră, cât şi peste hotare. Zilnic, mai cu seamă
în timpul verii, se îndreaptă spre această mănăstire zeci de mii de vizitatori spre
a cunoaşte diferite aspecte din trecutul poporului nostru.117
Mănăstirea Putna este unul din cele mai sfinte locuri din istoria neamului
nostru, numită de Mihai Eminescu „Ierusalimul neamului românesc” iar
mormântul marelui voievod „altar al conştiinţei naţionale”.118
Iată pentru ce, ctitorul mănăstirii Putna n-a putut, n-a fost şi nici nu
trebuie privit drept un erou de legendă şi nici nu poate fi socotit doar un Domn
viteaz şi înţelept al Moldovei ci, aşa cum l-a numit Papa Sixt IV într-o
scrisoare din 1406, el s-a dovedit un „adevărat atlet al credinţei creştine”.119
O altă mănăstire ctitorită de Ştefan şi dăruită cu privilegii a fost
Voroneţul. Aici exista de mult o mănăstire din lemn unde, potrivit tradiţiei, ar
fi trăit Daniil Sihastrul, căruia domnul, într-un ceas de cumpănă în timpul
luptelor sale cu turcii, i-a cerut sfat şi ajutor. O primă atestare documentară a

116
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit.
117
Pr. Scarlat Porcescu, Locul Mănăstirii Putna În viaţa Bisericii Ortodoxe Române, în Biserica. O lecţie de
istorie, Sfânta Mănăstire Putna 2004, pag. 134
118
Mihai Vlasie, op.cit, pag. 159
119
Gheorghe Moisescu, Mănăstirea Putna la 500 de ani de la întemeiere 1466-1966, în Biserica. O lecţie de
istorie Ed. Sfânta Mănăstirea Putna 2004, pag. 37

44
Voroneţului este din 22 ianuarie 1472 când Ştefan cel Mare dădea călugărilor
de la schitul de lemn de acolo – în frunte cu egumenul Misail – scutire de vamă
pentru două măji de peşte care vor fi aduse de la Chilia sau din altă parte. În
locul vechiului scit de lemn, Ştefan cel Mare a ridicat actuala biserică cu
hramul Sfântului Gheorghe. Pisania bisericii arată că lucrările de construcţie au
durat mai puţin de patru luni, de la 26 mai până la 14 septembrie 1488.120
Celebră prin pictura sa, executată, atât în interior, cât şi în exterior între
anii 1534-1535, în timpul lui Petru Rareş. Picturile realizate pe un fond
albastru închis se caracterizează prin monumentalitate, claritate şi vigoare
compoziţională, remarcabilă fiind „Judecata de apoi” de pe perete vestic (După
unele cercetări, pictura a fost făcută de Ionaşcu Chiril.) A fost refăcută de
mitropolitul Grigorie Roşca, în anul 1547, adăugându-i-se şi un pridvor. În
acelaşi an s-au executat picturile de pe pereţii exteriori, de meşterul Marcu.
Pronaosul a fost pictat în anul 1550 prin grija mitropolitului Teofan.
Mănăstirea a fost desfiinţată, iar chiliile distruse în 1786. Voroneţul este
cunoscut în istoria culturii poporului nostru şi prin textele a căror
particularitate este rotacismul, descoperite în acest locaş: Codicele Voroneţean
şi Psaltirea Voroneţeană - ambele texte fiind copiate în secolul al XVI-lea. În
biserica mănăstirii se află mormântul Sfântului cuvios Daniil Sihastrul,
prăznuit în calendarul ortodox român la data de 18 decembrie. Pictura
exterioară, în stânga intrării, cuprinde un portret al sfântului. Este monument
UNESCO. Reînfiinţată după 1989. În prezent se află în curs de restaurare
paraclisul şi chiliile din partea de nord.121
A treia mănăstire ctitorită de Ştefan Vodă este cea de la Tazlău, în
părţile Buhuşilor, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. La 4 iunie 1496,
meşterii pietrari ai lui Ştefan cel Mare au pus piatra de temelie pe locul unui
vechi schit de lemn în cinstea Maicii Domnului. Lăcaşul este unul dintre cele
mai înalte, având la straşină înălţimea de 12 metri. Biserica are o singură turlă,
în stil bizantin; a fost pictată în 1497; pictura a fost reînnoită între anii 1858-
1859, aşa cum se poate citi deasupra uşii din pronaos. Clopotniţa a fost zidită
de meşterii lui Petru Rareş şi a fost reparată în 1902; are două clopote turnate
în 1870. În 1894 aşezământul este trecut în rândul bisericilor patriarhale.

120
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit, pag. 380-381
121
Mihai Vlasie, op.cit, pag. 166-167

45
Mănăstirea a fost reînfiinţată în 1990. În prezent se repară un corp vechi de
chilii şi se construieşte unul nou.122
Mănăstirea Sfântul Nicolae Domnesc, este ctitoria Voievodului Ştefan
cel Mare şi Sfânt. Zidirea a început la 1 iunie 1491 şi a fost terminată la 10
august 1492. Spre sfârşitul secolului XVI-lea când Iaşul devine scaun statornic
de domnie (1593), lăcaşul era încă cea mai frumoasă biserică din oraş. Grav
deteriorată de intemperii, incendii şi cutremure biserica este închisă în 1676,
când au început lucrări de restaurare (în timpul domnitorului Antonie Ruset),
continuate apoi de domnitorul Gheorghe Duca, în 1680, când a fost terminată
pictura interioară. Antonie Ruset a construit în jurul bisericii chilii încăpătoare,
unde s-a instalat, în 1677, mitropolitul Dosoftei. În secolul al XVIII-lea i s-au
adăugat două altare: unul închinat Sfântului Ştefan şi altul Sfintei Varvara.123
Cu adaosurile din secolul al XVIII-lea, cu reparaţiile şi transformările
efectuate aproape după fiecare incendiu şi cutremur, biserica „Sfântul
Nicolae” Domnesc s-a păstrat până în anul 1888 când, nemaigăsindu-se nici o
soluţie de salvare arhitecţii au propus să fie dărâmată şi construită. Comisiunea
Monumentelor Istorice a hotărât în 1890, începerea reconstruirii lăcaşului
încredinţată arhitectului Leconte de Noüy, care a ţinut seamă de stilul
bisericilor ctitorite de Ştefan cel Mare. Multă vreme, în decursul veacurilor,
biserica a fost reşedinţă mitropolitană. Aici, mitropolitul Dosoftei a înfiinţat o
tipografie unde a tipărit, în 1679, mai multe cărţi în limba română: Vieţile
Sfinţilor, Psaltirea, Liturghierul. În prezent, s-a amenajat subsolul şi se
lucrează la pavajul din jurul bisericii.124
Pisania de pe peretele mănăstirii Războieni, descrie pe larg istoria
acestui locaş. Biserica a fost ctitorită de Ştefan cel Mare, în anul 1496, şi s-a
ridicat întru amintirea şi cinstirea celor căzuţi în urmă cu 20 de ani, în lupta de
la Pârâul Alb, din iunie 1476. Nu există nici un document în legătură cu
pictarea lăcaşului; pictura actuală a fost executată în secolul trecut . Mănăstirea
s-a redeschis în anul 1991.125
Mănăstirea Sfântul Nicolae-Popăuţi a fost sfinţită în anul 1496,
avându-l ctitor pe Ştefan cel Mare. Lăcaşul a suferit modificări în secolul al

122
Ibidem, pag. 142
123
Ibidem, pag. 108
124
Ibidem
125
Ibidem, pag. 146

46
XVI-lea. A fost reînfiinţată în secolul al XVIII-lea, de Ana, soţia lui Mihai
Rcoviţă, iar pe la 1750 a devenit mănăstire, când i s-a construit şi zidul de
incintă, precum şi alte clădiri de Matei Vodă Ghica. Monument de arhitectură a
fost restaurat la începutul veacului XX, din iniţiativa Comisiunii
Monumentelor Istorice. Biserica ocupă un loc important în ansamblul artei
moldoveneşti, fiind reînfiinţată în anul 1997.126
Conform tradiţiei o altă mănăstire care datează din timpul lui Ştefan cel
Mare, fiind ctitorită după lupta de la Orbic, este mănăstirea Runc, în jurul
anului 1457. Pe la 1760 biserica a fost rezidită din temelii de boierul Ionaşcu
Isăcescu. Între anii 1965-1967 s-a ridicat un corp de clădiri şi a fost extinsă
stăreţia, iar în perioada 1980-1990, tot complexul a fost consolidat şi restaurat.
După 1990, prin osârdia stareţului Emilian, s-a zidit turnul clopotniţei, trei
corpuri de chilii şi s-a renovat stăreţia; de asemenea, s-au înfiinţat ateliere şi o
frumoasă gospodărie anexă (livadă, grădină de zarzavat, etc.)127
În fine, mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, este ctitoria lui
Ştefan cel Mare, din anii 1494-1495. Devine catedrală episcopală sub Ieremia
Movilă, la sfârşitul secolului al XVI-lea. Grav deteriorată în 1692, incendiată
de turci în 1711, reparată în întregime în timpul domnitorului Nicolae
Mavrocordat (1711-1715), pustiită de tătari în 1740. Episcopul reface în
totalitate biserica lui Ştefan cel Mare în anul 1756, în forma actuală. În această
mănăstire se află reşedinţa episcopiei Huşilor, din istoria căreia însemnăm
câteva date.128
Episcopia Huşilor a fost înfiinţată în anul 1598, cel dintâi episcop fiind
Ioan de Râşca. În acest scaun vlădicesc s-au succedat mari personalităţi ale
Bisericii şi culturii române: Dosoftei, stihuitorul Psaltirii (1658-1660);
Mitrofan, ostenitor la traducerea Bibliei de la Bucureşti 1688; Inochentie (intre
anii 1752-1782), care a condus delegaţia Moldovei la Ecaterina a doua a Rusiei
în 1770-1771; Veniamin Costachi (între anii 1792-1796); Mechisedec
Ştefănescu (între anii 1861-1864); Nicodim Munteanu (între anii 1812-1823),
cel de-al doilea patriarh al României; Grigore Leu (1941-1949), în timpul
căruia, la 5 februarie 1949, se desfiinţează episcopia între 1949 şi 1999
parohiile din judeţul Vaslui s-au aflat sub jurisdicţia episcopiei Romanului. A

126
Ibidem, pag. 148
127
Ibidem, pag. 180-181
128
Ibidem.

47
fost reînfiinţată în 1996, avându-l ca episcop titular pe Ioachim Mareş, care s-a
distins atât ca bun chivernisitor al treburilor bisericeşti, cât şi ca ierarh cărturar.
Din iniţiativa sa s-au tipărit, pe când era arhiereu vicar la Roman, peste 20 de
cărţi de spiritualitate ortodoxă şi românească.129
Alte mănăstiri în care domnitorul apare ca sfătuitor, urmaş şi donator-
ctitor sunt: mănăstirea Bisericani şi mănăstirea Pângăraţi.
Aşezată la o depărtare de Piatra Neamţ pe teritoriul comunei Pângăraţi,
Sfânta mănăstire Bisericani este înconjurată din trei părţi cu clădiri pe două
rânduri, a căror ziduri foarte înalte se cunosc că sunt ridicate pe temelia altora
mai vechi. Potrivit tradiţiei, încă din secolul XV-lea exista aici un schit de
lemn. După ultimele cercetări s-a stabilit că modestul schit a fost ridicat în
timpul lui Alexandru cel Bun, beneficiind şi de dania domnitorului. Urmaşii
acestuia, Ştefan cel Mare, Ştefăniţă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu au
fost şi ei donatori-ctitori. Înăuntrul bisericii se mai păstrează peste 20 de
candele de argint, cinci evanghelii slavone şi române, toate legate cu argint,
icoane asemenea, Sfinte Cruci de deosebite mărimi, cinci chivote frumoase cu
câte cinci turnuri şi multe alte vase preţioase, dăruite de pe vremi de către
diferiţi credincioşi. La 9 august, în fiecare an se face pomenirea lui Ştefan
Voievod, Magdalena Doamna, Ruxandra, Nastasia, Ganavra, Livian Voievod
(acesta din urmă a dăruit o sută galbeni). În clădirile Sfintei mănăstiri de afla în
1898 un penitenciar pentru corecţiune, populat cu 285 arestaţi. Azi se
adăposteşte acolo un sanatoriu pentru tuberculoşi.130
Locul mănăstirii Pângăraţi a fost ales în secolul al XV-lea de către nişte
călugări sihaştri. În anul 1432, în timpul domniei lui Iliaş Voievod, fiul lui
Alexandru cel Bun, a venit aici, în muntele Păru, un călugăr de la mănăstirea
Bistriţa, iubitor de linişte, şi a ctitorit o sihăstrie care îi purta numele. În anul
1461, acest pustnic, cu încuviinţarea lui Ştefan cel Mare a ridicat prima
biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Dimitrie”, întemeind primul schit pe care
l-au incendiat apoi turcii. Mănăstirea de astăzi este însă ctitoria lui Alexandru
Lăpuşneanu, din anul 1560, pe care a întărit-o cu hrisoave şi i-a făcut multe
danii. Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, trăiau aici călugări iconari, de la care

129
Ibidem, pag. 191-192
130
Protosinghel Teofil S. Niculescu, op. cit., pag. 52

48
s-au păstrat câteva icoane deosebite, iar în anul 1778, stareţul Daniil sculptează
şi pictează iconostasul, existent şi astăzi, în biserica de la etaj.131
În anul 1806, stareţul Macarie transformă tainiţa de la subsol în paraclis.
Începând din anul 1850, stareţul Barnaba restaurează mănăstirea extinzând
ansamblul de clădiri. Prin anul 1870, trăiau aici vreo 40 de călugări, unii
doritori de mai multă linişte retrăgându-se la schitul Tarcău, pe atunci metocul
mănăstirii. În anul 1956, în mănăstirea Pângăraţi s-a stabilit staţiunea de
cercetări biologice, geologice şi biografice „Stejarul”, iar în anul 1960 a fost
închisă pentru cult. În anul 1984 a fost transformată în depozit de plante, ceea
ce a accelerat procesul de ruinare a ansamblului monahal. Aşezământul a fost
reactivat ca mănăstire la începutul anului 1990. Până la 15 ianuarie 1992 s-a
terminat evacuarea depozitului de plante, iar în prezent s-a început restaurarea
generală a ansamblului monahal.132
De la începutul fiinţării sale şi până la 1899, această sfântă monastire a
purtat patru numiri:
1. De la 1461-1490 s-a numit „Sihăstria lui Simion”
2. De la 1490-1589, după ce s-a făcut biserica de lemn, s-a numit „Schitul
lui Simion”
3. De la 1589-1616, după ce s-a făcut biserica de piatră, s-a numit
„Monastirea lui Amfilohie”
4. De la 1616 încoace se numeşte „Pângăraţi”, după pârâul ce curge pe sub
poalele muntelui unde este clădită biserica.133

Dacă stăm să cumpănim virtuţile şi păcatele cu balanţa unei jumătăţi de


mileniu, nimeni nu va ezita să constate că ea s-a închlinat definitiv spre ceata
celor drepţi şi sfinţi de cari s-a învrednicit din partea lui Dumnezeu, arătându-l
biruitor în timpul vieţii şi după moarte, înlătură orice obstacol şi spulberă orice
piedică din calea aşezării lui solemne în rândul sfinţilor. Căci „blagocestivul şi
iubitorul de Hristos io Ştefan Voievod, Gospodar al Ţării Moldoveneşti, fiul lui
Bogdan Voievod 134– cum îşi zicea el însuşi de atâtea ori – s-a ridicat prin
blagocestie şi iubire de Hristos atât de mult deasupra oamenilor comuni, încât
131
Mihail Vlasie, op.cit., pag. 144-145
132
Ibidem, pag. 145
133
Protosinghel Teofil S. Niculescu, op. cit., pag. 217
134
Victor Brătulescu, Ştefan cel Mare Binecredincios Domn şi Apărător al Dreptei Credinţe, în Biserica. O
lecţie de istorie, Sfânta Mănăstire Putna 2004, pag. 28

49
cu adevărat i s-a zis în graiul poporului, că „seamăn pe lume nu are”. Detalii
despre “Aşezământele monahale ctitorite de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare”
le puteți găsi în “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, scrisă de Pr. Prof. Dr.
Mircea Păcurariu. Noi ne-am propus în acest capitol doar să facem o scurtă
incursiune în istoria acestor locașuri de cult ortodoxe.

50
CAP II. Rolul cultural al Aşezămintelor Monahale ctitorite de Sf.Voievod
Ştefan135

Într-o vreme când credinţa religioasă constituia o realitate puternică,


cuvântul vârfurilor bisericeşti era ascultat cu evlavie, cântărind greu şi în
divanul ţării. Pe de altă parte, stăpânind domenii întinse, sporite necontenit prin
danii domneşti şi boiereşti; prin testamente pioase şi prin achiziţii, beneficiind
de felurite privilegii şi înlesniri – biserica ajunsese unul dintre cei mai de
seamă stăpâni feudali ai Moldovei, poate cel mai mare după domn.
După o socoteală făcută de curând, valoarea satelor cumpărate de Ştefan
numai pentru mănăstirea Putna atingea poate 5000 de zloţi tătăreşti ceea ce
reprezintă aproape jumătate din cei circa douăsprezece mii cinci sute de zloţi
folosiţi la cumpărarea de sate pentru mănăstiri, şi o treime din suma celor peste
cincisprezece mii de zloţi, folosiţi de marele domn pentru cumpărarea satelor
pe care le-a donat în total.136
Dar nu numai instituţia bisericii figura ca mare deţinătoare de pământ;
multe feţe prea cuvioase se prenumărau personal printre feudali.
Bogăţiile de care dispuneau membrii clerului îi îndemnau adesea să ducă
o viaţă comodă, dedată tuturor plăcerilor. Ca document care să arate astfel de
abateri „lumeşti” n-a rămas însă decât scrisoarea din 28 noiembrie 1452 a
episcopului de Baia, Petru Csiper, în care se plânge papii de călugării
propovăduitori minoriţi. În ceea ce priveşte apucăturile similare ale unora
dintre preacuvioşii ortodocşi n-au rămas urme scrise, ci doar zicala: „Să faci ce
spune popa, să nu faci ce face popa!”.137
În opoziţie cu huzurul înaltului cler, activitatea preoţilor de ţară se
apropia mai mult de cea a simplilor muritori. Ei se ocupau la sate de învăţarea
credincioşilor, înlocuiau lipsa medicilor, făceau pe grămătici, întocmind jalbele
şi tălmăcind buchile scrise. Dată fiind starea de înapoiere în care se afla lumea
pe atunci, credinţa religioasă a avut mare influenţă asupra conştiinţelor.

135
Pr. Prof. dr. Al. I. Ciurea, Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare în evlavia poporului român, în vol.
„Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 577.
136
Lespezeanu L. Marcu, Nebiruitul Vodă Ştefan, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1962, pag. 325-326
137
Ibidem

51
În lupta împotriva agenţilor papali, care urmăreau să facă din Moldova o
ţară catolică, Biserica ortodoxă – ameninţată în riturile, veniturile şi chiar în
existenţa ei – a fost împinsă la o alianţă hotărâtă cu domnul şi cu poporul.
Daniile făcute bisericii de unii domni aveau ca ţel mai mult întărirea acestui
aliat preţios decât mulţumirea unor vagi năzuinţe mistice. Ce-l împingea pe
moldoveanul de rând spre smerenie şi-l lega de biserică, izvora din teama naivă
faţă de Dumnezeu, această „forţă” nevăzută; a mobilului sufletesc, dar acest
mobil era floare la ureche faţă de cel social constând într-o teamă reală faţă de
asupritorii feudali; slujitorii altarului, aceste forţe bine văzute de puternicii
zilei. Când preotul spunea enoriaşului că nu te-am văzut la biserică, însemna
mai mult decât o dojană: un avertisment.138
Ridicarea Moldovei din starea în care o aduseseră domnii dinaintea lui
Ştefan, a coincis cu însăşi Renaşterea – aceea perioadă înălţătoare în care
remarcabila cultură antică părea că a înviat în mijlocul unei lumi orbitoare.
La această nouă primăvară a culturii omeneşti, Moldova lui Ştefan n-a
luat decât prea puţin parte. Aşezată geografic într-un ungher îndepărtat şi silită
de vicisitudinile istoriei să mai lupte cu stihiile cotropirii; ea fumăta într-o
veşnică alarmă şi sângera în necurmate războaie, când muzele, îngrozite
trebuiau să tacă.
Nici Moldova n-a putut da la iveală toată comoara de simţire artistică pe
care o ascundea, nici Ştefan n-a ajuns să fie ctitorul unei culturi pe măsura
dorinţelor lui.
S-a scris mult în jurul obiceiului lui Ştefan care, după fiecare izbândă
înălţa câte o mănăstire. Indiferent de mobilul care l-a îndemnat pe domn să
zidească aceste lăcaşuri, faptul în sine rămâne: ele au constituit mijlocul prin
care s-a promovat o arhitectură solidă şi o pictură evoluată în Moldova, pârghia
cu ajutorul căruia s-au ridicat o sumă de artişti populari, meşteri în sculptură, în
lucrăturile cu fir de aur sau broderii cu fir de mătase.139
Astfel, dacă, pe plan religios bisericile şi mănăstirile trebuiau, prin
exteriorul lor impunător şi trainic să închipuie măreţia „celui de sus”, iar prin
interiorul lor sobru, răcoros şi tainic să strecoare în suflete acea atitudine de
supunere calmă şi acel sentiment al neputinţei ocrotite – ce se numeşte
smerenie; dacă pe plan politic şi social aceste stări sufleteşti trebuiau să se
138
Ibidem.
139
Ibidem

52
traducă o dată printr-o mobilizare a conştiinţelor în vederea respingerii unui
atac vrăjmaş, pe plan istoric aceste monumente au devenit cu timpul tezaurele
păstrătoare ale mai tuturor mărturiilor trecutului nostru, vestigii ale unor
însemnate focare de cultură. De aceea, pătrunzând în aceste încăperi cu un
sentiment de pietate de altă natură decât cel al credincioşilor mistici, rămâne să
enunţăm epoca de înflorire pe care a adus-o domnia lui Ştefan.140
Politica chibzuită a Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare, înflorirea ei
economică şi puterea ei militară, au contribuit ca viaţa spirituală şi culturală să
se ridice treptat în timpul marelui domn, la un nivel tot mai înalt.
Pe lângă numeroase construcţii bisericeşti, unele înconjurate cu ziduri de
apărare, Ştefan a încurajat cultura, sprijinind copierea artistică a cărţilor
bisericeşti şi îmbrăcarea lor în coperte de argint, lucrate cu măiestrie.
Ştefan cel Mare şi unii membrii ai familiei sale sau ai sfatului domnesc
au înzestrat bisericile şi mănăstirile cu obiecte de cult de mare preţ, lucrate cu o
artă care face dovada înaltului nivel al culturii timpului său.141

140
Ibidem.
Colonel I. Focşeneanu, Ştefan cel Mare-Domn al Moldovei-Glorios Comandant de oşti, Ed. Militară a
141

Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., Bucureşti 1957

53
CONCLUZII

În 1504, după mentalitatea vremii, Ştefan era un om vârstnic, trecuse de


65 de ani şi viaţa nu îl cruţase. Mai bine de 47 de ani petrecuse, vorba
cronicarului „într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă.”142 Despre
inestimabila eficienţă a purtării războaielor sale, A.D.Xenopol spunea că
apărarea Moldovei de asupririle duşmanilor înseamnă de fapt apărarea
poporului nostru căci Ştefan a împlinit ceea ce alţi bărbaţi mari au împlinit
„aiurea”. „Marginile politice îi opriră de a înruri de-a dreptul asupra
întregului popor; dar fiecare dintre ei, lucrând pentru o parte din acelaşi
întreg, lucra pentru întregul însuşi”. 143
Care a fost ecoul european al victoriilor domnitorului Ştefan în special
asupra turcilor, se poate vedea cercetând viziunea istoricului Ştefan Olteanu;
relativ autentică având în vedere regimul politic în vremea căruia şi-a publicat
lucrarea. „Explicaţia acestui erou constă în conjunctura politică europeană
din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Se confruntau în acea vreme două
lumi: cea creştină şi cea musulmană. Pentru a înţelege mai bine conceptul de
lume creştină din Europa veacului al XV-lea trebuie arătat că în gândirea
timpului respectiv, occident-creştinătate erau sinonime, deoarece ideea unităţii
creştine (Republica Christiană, ecclesia Christi, ecclesia romana,
Christianitos) reducea la lumea catolică având ca reprezentant instituţional
Imperiul German cu centrul spiritual la Roma”.144
Pericolul Otoman, care punea sub semnul întrebării posibilităţile de
apărare ale Europei catolice, a contribuit la includerea în această unitate
europeană şi a Bisericii Ortodoxe, în scopul ţărilor ortodoxe contra turcilor.145
Aşa se explică interesul crescut al Apusului faţă de lupta contra popoarelor
ortodoxe din Răsăritul Europei printre care se numărau şi Ţările Române,
împotriva încercărilor de cucerire turcească. Ideea de unitate europeană,
începuse să fie acum concepută ca un sistem de alianţe interstatale cu caracter
politico-religios în scopul asigurării securităţii continentului în faţa expansiunii

142
Constantin Rezachievici, Până când a domnit Ștefan cel Mare, în Magazin istoric, iulie 2004, pag 16
143
Ibidem.
144
A.D.Xenopol, Credinţa în viitor, în Magazin istoric, iulie 2004, pag.4
145
Ştefan Olteanu, Lupta de la Valea Albă, Ed. Militară, Bucureşti 1976, pag. 85

54
turceşti, unitate în care rolul de conducător îi revenea, aşa cum am arătat,
Imperiului German cu centrul spiritual la Roma.146
Interesant este felul în care Ştefan Olteanu, ia apărarea vizibil Bisericii
Ortodoxe, condamnând indirect abuzul Bisericii Romano-catolice în scopuri
politico-religioase. Aşa se explică decăderea catolicismului ca urmare a
reformei religioase şi revigorarea lui după o perioadă sobră în activitatea sa
ulterioară.
Merită puţină atenţie articolele şi ziarele publicate în perioada
sărbătoririi celor cinci sute de ani de la moartea domnitorului Ştefan, publicaţii
care scot la iveală o serie de fapte şi evenimente inedite în perioada domniei
sale. Academicianul Virgil Cândea spunea că „Ştefan cel Mare întruchipează
idealul suveranului creştin prin gândirea, virtuţiile şi acţiunile lui (…).
Apărător al acestei Europe creştine al Sfântului nostru voievod şi cu această
viziune sunt de acord atât oamenii bisericii, cât şi slujitorii ştiinţelor istorice”.
147

Fostul preşedinte al României, cu ocazia cuvântării ţinute la mânăstirea


Putna, acolo unde am participat eu şi pelerinii din oraşul Motru, sublinia vizibil
cuvintele lui Nicolae Iorga cum că Ştefan cel Mare şi Sfânt „prin credinţa şi
vitejia, prin inteligenţa şi dărnicia sa, rămâne «cea mai curată icoană a
sufletului poporului român», cinstirea sau omagierea lui este deodată un act
de cult şi de cultură, dreptate şi demnitate pentru conştiinţa românilor de
pretutindeni şi pentru credinţa creştină vie.”148
Despre mormântarea lui Ştefan cel Mare nu s-a păstrat, în mod
misterios, nici o relatare. Grigore Ureche nu spune nimic despre aceasta. Nici
Dimitrie Cantemir, Nici Gheorghe Şincai, mai târziu nici istoricul
A.D.Xenopol sau Nicolae Iorga. Nici cronicarii străini nu spun nimic despre
momentul înmormântării marelui domnitor.149
Prima deschidere a mormântului lui Ştefan cel Mare a fost făcută în
februarie 1758, de către Mitropolitul Iacov al Sucevei, în faţa preoţilor şi
monahilor. În zapisul faptei sale, Iacov reţine că mortul fusese găsit foarte
„misterios”, eliminând alte elemente care ne-ar putea duce cu gândul că
146
Ibidem
147
Academician Virgil Cândea, op. cit., pag 9
148
Ion Iliescu, Cuvântare la Mânăstirea Putna, în revista «Chemarea Credinţei», op.cit, pag. 8
149
Ştefan S. Gorovei, Lucrarea lui Dumnezeu prin Ştefan Voievod, (Mân. Putna, 18-24 aprilie 2004) în rev.
Cuvinte de Sărbătoare, Ştefan cel Mare-500, 2 iulie 2004, pag. 29

55
mormântul mai fusese deschis. În fine, a doua deschidere a mormântului a avut
loc la stăruinţa egumenului de la Putna, Artimon Bortnik. Tulburătoarea
întrebare, legată de călugăria domnului înainte de moarte este generată de
senzaţionala descoperire a faptului că marele domnitor a fost îngropat modest,
fără sicriu, cu trupul aşezat pe 13 bare de fier şi cu capul pe un căpătâi de
cărămizi, ritual ce ţine mai degrabă de cel al cinului călugăresc, decât cel al
credincioşilor de rând, oricât de smeriţi ar fi aceştia.150
În legătură cu modul în care a fost înmormântat Domnitorul Moldovei,
Silviu Dragomir este convins că cele 13 bare de fier reprezintă pe cei 12
apostoli împreună cu Maica Domnului şi nu are îndoieli că acesta a fost
călugărit înainte de moarte. Indirect în acest sens, un argument foarte interesant
aduce şi scriitorul Andru. În volumul „Misticii din Carpaţi”, Scriitorul
povesteşte un lucru care tulbură profund: în Sf. Munte Athos circulă printre
bătrânii pusnici o informaţie conform căreia in perioada copilăriei Ştefan cel
Mare ar fi dus viaţă isihastă aici. Călugării bătrâni spun „că au primit
informaţia prin viu grai de la înaintaşii lor, di generaţie în generaţie”.151
Ştefan ar fi ajuns în Athos la vârsta copilăriei şi ar fi fost dat în grija unui
pustnic. Acesta l-ar fi învăţat rugăciunea inimii. În lucrarea „Ştefan cel Mare şi
Sfânt – istorisiri şi cântece populare”, învăţătorul Simion T. Kirileanu, reţine
un episod despre perioada copilăriei voievodului zicând; „când a mers la
Sahastru şi i-a dat peşte să mănânce, - îndată după ce a mâncat, l-a luat
Sahastru pe Ştefan şi s-au pus amândoi să cetească în cărţi ca să învie peştele
din oasele ce au fost rămas, să-i dea drumul înapoi în pârâul „Oranitului”, ţi
atât au cetit, până a învieat peştele”.152
Într-o altă lucrare „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tradiţii şi cântece
populare” 1903, Gheorghe Teodorescu Kirileanu istoriseşte o povestire
populară despre perioada copilăriei voievodului care într-o pădure a avut
revelaţia „unei lumini care ardea nemişcată sub ploaie şi vânt”.153
Copilul Ştefan atingea lumina, nimerind apoi într-o colibă, ca o chilie,
asemănată cu cele ale călugărilor isihaşti athoniţi unde adoarme, lângă el doi
bătrâni se roagă prevestind că Ştefan va fi apărătorul credinţei. Comentând
150
Dumitru Manolache, A fost călugărit Ştefan Cel Mare înainte de moarte?, în rev. Rost, an II, Nr.17 2004,
pag 10
151
Ibidem.
152
Simion T. Kirileanu, op.cit., pag. 92
153
Ibidem

56
acest episod, Vasile Andru spune că acesta putea să „preceadă intenţia lui de a
se iniţia în puterile isihaste”.154
Faptele sale ulterioare pot să ateste o legătură specială cu Athosul, unde
a construit biserici pe care le-a dăruit cu icoane, cărţi rare cu ferecături în aur şi
podoabe de metal preţios. Intr-o vreme în care Grecia era înrobită de turci
neputând să sprijine Athosul, Voievodul Ştefan era un fel „protector politic şi
financiar al Sfântului Munte”, consideră Vasile Andru.
Coroborarea faptelor duce la ideea că Sf. Ştefan cel Mare a fost călugărit
înainte. Acest lucru trebuie însă demonstrat de istorici, nouă rămânându-ne
doar a da curs îndemnului lui Ion Neculce care, în a sa „predoslovie” spune:
„cine va citi şi le va crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iar va fi bine,
căci precum îi va fi voia, aşa va face.”155
Prin urmare, după criteriile medievale pe care noi azi nu le mai
înţelegem, sfinţenia lui Ştefan cel binecredincios în faţa lui Dumnezeu este
autentică. El a fost permanent considerat aşa de către popor, chiar dacă a lipsit
mult timp actul formal al canonizării sale.156
În iunie 1992, când Sfântul Sinod a hotărât ca Domnitorul Moldovei
Ştefan cel Mare să fie cinstit de credincioşii Bisericii Ortodoxe Române în
fiecare an în ziua de 2 iulie, mulţi s-au întrebat de ce l-au trecut în rândul
sfinţilor pe marele domnitor care a fost, înainte de toate, un strălucit
conducător, un iscusit diplomat şi organizator al vieţii interne al ţării sale, un
neînfricat apărător al hotarelor ameninţării Semilunei, dar şi al statelor
„creştine” învecinate cu Moldova.157
Trebuie spus că omologul său ungar, Ştefan cel Sfânt nu are mai multe
merite decât Ştefan al Moldovei, neaducând câtuşi de puţin viaţa de pustnic, ci
este sfânt pentru că a întins hotarele statului şi a promovat religia catolică.158 El
a fost însă canonizat din vreme, încă din Evul Mediu şi este acceptat azi ca
atare scăpând de comentarii răuvoitoare sau de prost gust de tipul celor de care
are parte Ştefan cel Mare dinspre unii dintre decadenţii săi urmaşi. În perioada
post – pascală, 18 – 25 aprilie 2004, în modul cel mai simbolic cu putinţă,

154
Dumitru Manolache, op cit.
155
Ibidem
156
Ibidem
157
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, De ce îl cinstim pe „Binecredinciosul Domn Ştefan cel Mare şi Sfânt”, în
Teologie şi Viaţă, nr. 7-12/2004, Ed. Trinitas, pag.10
158
George Enache, Disputele privind sfinţenia lui Ştefan cel Mare, în rev. „Rost”, an II, nr. 17 pag 14

57
Mânăstirea Putna, a oferit cu generozitate spaţiul său sacru Simpozionului cu
prilejul a 500 de ani de la trecerea la Domnul a marelui voievod Ştefan cel
Mare şi Sfânt. Organizarea ştiinţifică s-a datorat domnului profesor Ştefan
Gorovei, erudit istoric, care a reuşit să recunoască nume sonore ale
istoriografiei moderne cu expuneri din cele mai interesante: de la Iaşi, prof.
Leon Şimanschi, prof. Magdalena Szecheli, Liviu Pilat de la Bucureşti,
Nikolaos Mertzimekis (cercetător) din Franţa, Alexander şi Nadejda Gerten
(cercetători) şi mulţi alţii.159
Toată această organizare s-a bucurat de sprijinul logistic oferit de câţiva
dintre monahii putneni, ei înşişi foarte pasionaţi şi de lectura istorică, dar şi
foarte instruiţi în ale tehnologiei moderne. Momentele festive au culminat cu 2
iulie, acolo unde alături de membrii altor asociaţii creştine din ţară şi din alte
ţări ortodoxe precum Rusia, Ucraina, Grecia, Rep. Moldova, am participat la
Sfânta Liturghie ţinută în curtea mânăstirii Putna la care au fost prezente şi alte
personalităţi politico-istorice ale statului. A fost un moment unicat pentru
câţiva gorjeni din oraşul Motru, mai ales depunerea vasului cu pământ
gorjenesc în Muzeul Mânăstirii Putna din partea Ligii Tinerilor Creştini
Ortodocşi Români (L.T.C.O.R.). Incontestabil că acest eveniment va rămâne
peste ani în memoria urmaşilor noştri ca o dovadă istorică a cinstirii marelui
voievod.
Experienţa a fost una dintre cele mai utile, prin aceea că s-a putut vedea
cât mai multe dintre aspectele istorice în legătură cu Ştefan cel Mare şi Sfânt şi
domnia sa, aproape semicentenară.160
Evident că pe ordinea de zi s-a avut în vedere ctitoriile monahale
construite de Ştefan în timpul domniei sale. De asemenea importanţa se
regăseşte şi din foarte larga participare a cercetătorilor şi istoricilor din diverse
ţări cu preocupări diferite, dar cu un punct comun: Ştefan cel Mare şi Sfânt.

159
Ibidem
160
Pr. Lect. Ioan Moldoveanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei creştine în „Vestitorul Ortodoxiei”
an XVI, nr. 336-337, iunie 2004, pag 7

58
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Argatu Calinic, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare între cer şi genune,
Ed. Eikon, Cluj Napoca 2004

2. Bărbulescu Mihai, Dennis Deletant, Şerban Papacostea,… Istoria


României, Ed. Corint, Bucureşti 2006

3. Becescu Silvan Gheorghe, Ştefan cel Mare, Ed. „Librăriei Şcoalelor”,


C.Sfetea, Bucureşti 1904

4. Boldur A.V., Biserica în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română”, 7-8, 1964

5. Idem, Biserica în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în Biserica. O


lecţie de istorie, Ed. Sfânta Mănăstire Putna 2004

6. Brătulescu Victor, Cuvinte de sărbătoare, Ştefan cel Mare, 2 iulie 2004

7. Idem, Ştefan cel Mare Binecredincios Domn şi Apărător al Dreptei


Credinţe, în Biserica. O lecţie de istorie, Sfânta Mănăstire Putna 2004

8. Câmpina Barbu, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan


cel Mare, Bucureşti 1956

9. Cândea Virgil, Ştefan cel Mare în Europa timpului său, în rev.


«Cuvinte de sărbătoare» 1504-2004, Putna 2004

10. Idem, Republica Christiana, în rev. «Magazin Istoric» iulie 2004

11. Idem, Cuvântare, în rev. «Chemarea credinţei» an XII, nr 137-138 ,


iulie-august 2004

59
12. Ciurea Pr. Prof. Dr. Al. I, Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare
în evlavia poporului român, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”

13. Duzinchevici Gh., Ştefan cel Mare în epoca sa, Ed. Politică, Bucureşti
1973

14. Enache George, Disputele privind sfinţenia lui Ştefan cel Mare, în rev.
„Rost”, an II, nr. 17

15. Focşeneanu I. Colonel, Ştefan cel Mare-Domn al Moldovei-Glorios


Comandant de oşti, Ed. Militară a Ministerului Forţelor Armate ale
R.P.R., Bucureşti 1957

16. Giurescu C. Contstantin, Istoria României în date, Ed. Crai-nou,


Bucureşti 1992

17. Gonţa I. Alexandru, Mitropolia şi Episcopiile Ortodoxe Moldoveneşti


în secolul al XV-lea, în Biserica. O lecţie de istorie, Sfânta Mănăstire
Putna 2004

18. Gorovei S. Ştefan, Anul 1486-un timp de răscruce, în revista «Rost»,


An II, nr. 17, 2004

19. Gorovei S. Ştefan, Lucrarea lui Dumnezeu prin Ştefan Voievod, (Mân.
Putna, 18-24 aprilie 2004) în rev. Cuvinte de Sărbătoare, Ştefan cel
Mare-500, 2 iulie 2004

20. Iliescu Ion, Cuvântare la Mânăstirea Putna, în revista «Chemarea


Credinţei», op.cit.

21. Iorga Nicolae, Istoria lui Ştefan cel Mare, Ed. Pentru Literatură,
Bucureşti 1966

22. Idem, Istoria Românilor prin călători, studiu introductiv şi note de


Adrian Anghelescu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981

60
23. Kirileanu T. Simion, Ştefan cel Mare şi Sfânt-Istorisiri şi cântece
populare, Ed. „Tipografia Monastirii Neamţu”, 1924

24. Manea Mihai, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu, Istoria Românilor


din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1997

25. Manolache Dumitru, A fost călugărit Ştefan Cel Mare înainte de


moarte?, în rev. Rost, an II, Nr.17 2004,

26. Marcu L. Lespezeanu, Nebiruitul Vodă Ştefan, Ed. Ştiinţifică,


Bucureşti 1962

27. Matei D. Mircea, Contribuţii arheologice la istoria oraşului Suceava,


Bucureşti 1963

28. Mehmed A. Mustafa, Documnte turceşti privind istoria României,


Vol I, (1455-1774), Ed. Academiei R.S:R:, 1976

29. Moisescu Gheorghe, Mănăstirea Putna la 500 de ani de la întemeiere


1466-1966, în Biserica. O lecţie de istorie Ed. Sfânta Mănăstirea Putna
2004

30. Moldoveanu Pr. Lect. Ioan, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei
creştine în „Vestitorul Ortodoxiei” an XVI, nr. 336-337, iunie 2004

31. Nicolcescu Corina, Arta epocii lui Ştefan cel Mare. Relaţii cu
occidentul, în Studii şi materiale de Istoria Medie, Vol. VIII,
Bucureşti 1975

32. Niculescu Protosinghel S. Theofil, Sfintele Monastiri şi Schituri din


România, Ed. Mănăstirea Vodiţa, Dr. Tr. Severin 2002

61
33. Nişcov- Ionescu Traian, Un călător ceh în Moldova în timpul lui
Ştefan cel Mare, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, vol VIII, Ed.
Acad. Republicii Socialiste România, Bucureşti 1970

34. Olteanu Ştefan, Lupta de la Valea Albă, Ed. Militară, Bucureşti 1976

35. Panaitescu P.P., Contribuţii al istoria culturii româneşti, Ediţie


îngrijită de Silvia Panaitescu, Prefaţă, note şi bibliografie de Dan
Zamfirescu, Bucureşti 1971

36. Papacostea Şerban, Ştefan cel Mare domn al Moldovei, Ed Corint,


2003

37. Papacostea Şerban, Ştefan cel Mare Domn al Moldovei, Ed.


Enciclopedică, Bucureşti 1990

38. Păcurariu Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1992

39. Păcurariu Pr. Prof. Dr. Mircea "Sfinti daco-romani si romani", Editura
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 126-133

40. Păcurariu Pr. Prof. Dr. Mircea, De ce îl cinstim pe „Binecredinciosul


Domn Ştefan cel Mare şi Sfânt”, în Teologie şi Viaţă, nr. 7-12/2004,
Ed. Trinitas

41. Pârvan Vasile, Scrieri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1981

42. Porcescu Pr. Scarlat, Locul Mănăstirii Putna În viaţa Bisericii


Ortodoxe Române, în Biserica. O lecţie de istorie, Sfânta Mănăstire
Putna 2004
43. Rezachievici Constantin, Până când a domnit Ştefan cel Mare,în
Magazin istoric, iulie 2004
44. Scurtu Ioan, Constantin Dinică, Marian Curculescu, Aurel Soare,
Istoria Românilor până astăzi, Ed. Petrion 2001

62
45. Staryikowski Maciej, Menţiuni depre călătoria prin Ţara Românească
şi Moldova, în „Călători străini despre Ţările Române”, vol. 2,
Bucureşri 1968
46.Vlasie Mihai, Ghidul Aşezămintelor Monahale Ortodoxe din România,
ediţia a zecea, Editura Σoφία, Bucureşti 2005
47. Vornicescu Nestor, Studii de Teologie Istorică, Ed. Mitropoliei
Olteniei, Craiova 1998
48. Xenopol A.D., Credinţa în viitor, în Magazin istoric, iulie 2004

63
ISBN: 978-606-94682-1-0

© Editura eParadigme, Ionel Cioabă 2019


www.eParadigme.ro
http://groups.google.ro/group/paradigme_educatio
nale?hl=ro

64