Sunteți pe pagina 1din 417

P rolog

Spinoza m-a intrigat multă vreme, şi ani de zile mi-am


dorit să scriu despre acest îndrăzneţ gânditor din secolul
al XVII-lea, atât de singur — fără o familie, fără o comuni­
tate —, autor al unor cărţi ce au schimbat lumea în pro­
funzime. El a anticipat secularizarea, statul politic liberal
democratic, precum şi apariţia ştiinţelor naturale, des­
chizând astfel calea spre Iluminism. Faptul că a fost
excomunicat de către evrei la vârsta de douăzeci şi patru
de ani şi cenzurat de către creştini pentru tot restul vieţii
m-a fascinat dintotdeauna, probabil din pricina propriilor
mele înclinaţii iconoclaste. Iar acest sentiment ciudat de
înrudire cu Spinoza a fost întărit de informaţia că Einstein,
unul dintre primii mei eroi, era spinozist. Când Einstein
vorbea despre Dumnezeu, vorbea despre Dumnezeul lui
Spinoza — un Dumnezeu pe de-a-ntregul echivalent cu
natura, un Dumnezeu care cuprinde toate substanţele, un
Dumnezeu „care nu joacă zaruri cu universul" — ceea ce
înseamnă că tot ce se întâmplă, fără excepţie, respectă le­
gile ordonate ale naturii.
De asemenea, cred că Spinoza, la fel ca Nietzsche şi
Schopenhauer, despre viaţa şi filosofia cărora am publicat
două romane, a scris multe lucruri foarte relevante pentru
domeniul meu, al psihiatriei şi psihoterapiei — de pildă
că ideile, gândurile şi sentimentele sunt provocate de expe­
rienţe anterioare, că pasiunile pot fi studiate fără patimă,
că înţelegerea duce la transcendenţă — şi am dorit să-i
comemorez contribuţiile printr-un roman de idei.
Dar cum să scrii despre un om care a avut o viaţă
foarte contemplativă, marcată de atât de puţine eveni­
mente exterioare remarcabile? A fost extraordinar de
8 Irvin D. Y alom

retras, iar propria persoană nu transpare în scrierile sale.


Nu am avut la dispoziţie niciunul dintre materialele care
de obicei se pretează la a fi povestite — drame de familie,
poveşti de dragoste, de gelozie, anecdote ieşite din co­
mun, certuri, ciorovăieli sau regăsiri. A purtat o cores­
pondenţă bogată, dar, după moarte, confraţii i-au urmat
instrucţiunile şi au eliminat aproape toate comentariile
personale din scrisori. Nu, n-au prea existat drame exte­
rioare în viaţa sa: majoritatea cercetătorilor îl privesc pe
Spinoza ca pe o persoană blândă şi placidă; sunt exegeţi
care îi compară viaţa cu cea a sfinţilor creştini, unii chiar
cu a lui Isus.
Aşa că m-am hotărât să scriu un roman despre viaţa
sa lăuntrică. Aici, expertiza personală m-ar fi putut ajuta
la istorisirea poveştii lui Spinoza. La urma urmei, a fost
şi el om, aşadar trebuie să se fi confruntat cu aceleaşi
conflicte fundamentale omeneşti care ne-au tulburat atât
pe mine, cât şi pe numeroşii mei pacienţi cu care am
lucrat de-a lungul deceniilor. Trebuie să fi avut o reacţie
emoţională puternică când a fost excomunicat de către
comunitatea evreiască din Amsterdam, la vârsta de două­
zeci şi patru de ani — un edict ireversibil care poruncea
ca toţi evreii, inclusiv propria-i familie, să-l evite pentru
totdeauna. Niciun evreu nu mai avea voie să-i vorbească
vreodată, să facă negoţ cu el, să-i citească scrierile sau să
se apropie de el la o distanţă mai mică de patru metri şi
jumătate. Şi, desigur, nimeni nu trăieşte fără să aibă o
viaţă lăuntrică cu fantezii, vise, pasiuni şi dorinţă de
iubire. Cam un sfert din principala lucrare a lui Spinoza,
Etica, este dedicat „depăşirii sclaviei afectelor." Ca psihi­
atru, eram convins că n-ar fi putut scrie acest capitol dacă
n-ar fi trecut printr-o luptă conştientă cu propriile afecte.
Şi totuşi, am fost blocat ani de zile, căci nu găseam
povestea de care are nevoie un roman — până când o
vizită în Olanda, în urmă cu cinci ani, a schimbat totul.
Venisem pentru nişte prelegeri şi, ca parte a răsplăţii
Problema Spinoza 9

mele, am solicitat şi mi s-a acordat o „zi Spinoza". Se­


cretarul Asociaţiei Spinoza din Olanda, un proeminent
filosof spinozist, a fost de acord să petreacă o zi cu mine
vizitând toate locurile importante legate de Spinoza:
locuinţele sale, mormântul şi, principala atracţie, Muzeul
Spinoza din Rijnsburg. Acolo am avut revelaţia.
Am intrat în Muzeul Spinoza din Rijnsburg, aflat la
45 de minute de mers cu maşina din Amsterdam, cu mari
aşteptări, căutând — ce anume? Poate o întâlnire cu spi­
ritul lui Spinoza. Poate o poveste. Dar, intrând în muzeu,
am fost de îndată dezamăgit. Mă îndoiam că acest muzeu
mic, sărăcăcios m-ar fi putut apropia de Spinoza. Singu­
rele lucruri cu un vag caracter personal erau cele 151 de
volume din biblioteca lui Spinoza, aşa că m-am îndreptat
imediat spre ele. Gazdele mi-au permis accesul liber şi am
luat una după alta aceste cărţi din secolul al XVII-lea,
mirosindu-le şi ţinându-le în mână, încântat să ating
obiecte atinse cândva de mâinile lui Spinoza.
Dar reveria mi-a fost imediat întreruptă de vocea
gazdei:
— Desigur, Dr. Yalom, lucrurile lui — patul, îmbră­
cămintea, încălţămintea, condeiele şi cărţile — au fost
scoase la licitaţie după moartea sa pentru plata cheltuielilor
de înmormântare. Cărţile au fost vândute şi împrăştiate
în lumea largă, dar, din fericire, notarul a întocmit o listă
completă a acestor cărţi înainte de licitaţie şi, 200 de ani
mai târziu, un filantrop evreu a pus laolaltă majoritatea
titlurilor, folosind aceleaşi ediţii, din aceiaşi ani şi publi­
cate în aceleaşi oraşe. Aşadar, noi o numim biblioteca lui
Spinoza, dar de fapt este o copie. Degetele lui n-au atins
niciodată aceste cărţi.
M-am îndepărtat de bibliotecă şi am privit portretul
de pe perete. Treptat am simţit cum mă topesc în ochii
aceia imenşi, trişti, ovali, cu pleoape groase, aproape ca
o experienţă mistică — lucru rar pentru mine. Dar apoi
gazda mi-a spus:
10 Irvin D. Y alom

— Poate nu ştiaţi, dar nu aşa arăta cu adevărat Spinoza.


Aceasta e doar o reprezentare imaginată de un artist, pe
baza câtorva rânduri care-1 descriau. Dacă au existat
desene cu Spinoza făcute în timpul vieţii sale, ele nu au
supravieţuit.
Poate o poveste despre eschivarea absolută, mi-am zis.
în timp ce examinam dispozitivul de şlefuit lentile din
cea de-a doua încăpere — care, la fel, nu era cel pe care îl
folosise el, spunea plăcuţa din muzeu, ci unul similar —
am auzit-o pe una dintre gazdele mele din bibliotecă
pomenind de nazişti.
Am revenit în bibliotecă.
— Poftim? Naziştii au fost aici? în acest muzeu?
— Da, la câteva luni după blitzkriegul din Olanda,
trupele ERR au venit cu ditamai maşinile şi au furat tot —
cărţi, un bust şi un portret al lui Spinoza — tot. Le-au
încărcat, apoi le-au sigilat şi au expropriat muzeul.
— ERR? Ce înseamnă asta?
— Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg. Trupele de şoc
ale liderului nazist Rosenberg — adică Alfred Rosenberg,
cel mai important ideolog nazist antisemit. El era res­
ponsabilul cu jaful în Cel de-al Treilea Reich şi, sub
comanda lui Rosenberg, trupele ERR au jefuit întreaga
Europă — la început, doar bunuri evreieşti, iar ulterior,
pe măsură ce războiul a continuat, orice lucru de valoare.
— Deci aceste cărţi i-au fost confiscate de două ori lui
Spinoza? am întrebat. Vreţi să spuneţi că aceste cărţi au
trebuit achiziţionate din nou, ca biblioteca să fie refăcută
pentru a doua oară?
— Nu, în mod miraculos, aceste cărţi au supravieţuit
şi au fost aduse înapoi după război, cu doar câteva
exemplare lipsă.
— Uimitor! Există, totuşi, o poveste, m-am gândit. Dar
de ce să-şi fi bătut Rosenberg capul cu aceste cărţi?
Ştiu că unele au o valoare modestă — fiind din secolul
al XVII-lea şi chiar mai vechi —, dar de ce n-au intrat pur
Problema Spinoza 11

şi simplu în Amsterdam Rijksmuseum să înşface un


Rembrandt care valorează de cincizeci de ori cât toată
această colecţie?
— Nu, nu despre asta e vorba. N-a fost vorba despre
bani. Trupele ERR aveau un interes suspect pentru
Spinoza. în raportul său oficial, ofiţerul lui Rosenberg,
nazistul care s-a ocupat efectiv de jefuirea bibliotecii, a
scris o propoziţie semnificativă: „Conţine lucrări timpurii
valoroase de mare importanţă pentru cercetarea chestiunii
Spinoza". Puteţi vedea raportul pe internet, dacă doriţi,
se află printre documentele oficiale de la Nürnberg.
Eram şocat. „O cercetare a «chestiunii Spinoza» făcută
de nazişti? Nu înţeleg. Ce-a vrut să spună? Ce însemna
această chestiune Spinoza pentru nazişti?"
Ca la un semn, gazdele mele au ridicat din umeri şi
şi-au întors palmele în sus.
Am insistat.
— Vreţi să spuneţi că din cauza acestei chestiuni
Spinoza ei au protejat cărţile de aici şi nu le-au ars, aşa
cum au ars o parte atât de mare din Europa?
Ei au dat din cap aprobator.
— Şi unde a fost păstrată biblioteca în timpul răz­
boiului?
— Nimeni nu ştie. Cărţile pur şi simplu au dispărut
timp de cinci ani şi au reapărut în 1946, într-o mină de
sare din Germania.
— O mină de sare? Uimitor! Am apucat una dintre
cărţi — un exemplar al Iliadei din secolul al XVII-lea — şi
am spus, în timp ce-i mângâiam coperta: Deci această
carte de poveşti antice are propria-i poveste.
Gazdele m-au dus să văd şi restul casei. Venisem într-un
moment prielnic — puţini vizitatori văzuseră şi cealaltă
jumătate a clădirii, întrucât fusese ocupată timp de secole
de către o familie de muncitori. Dar ultimul membru al
familiei murise recent, iar Societatea Spinoza achiziţionase
urgent imobilul şi tocmai începea reconstrucţia pentru a-1
12 Irvin D. Y alom

adăuga muzeului. M-am plimbat printre resturile de


moloz din modesta bucătărie şi din camera de zi şi am
urcat apoi scările înguste, abrupte, spre dormitorul mic,
neinteresant. Am cercetat rapid camera simplă şi am
început să cobor, când am zărit o crăpătură îngustă, de
0,5 pe 0,5 metri într-un colţ al tavanului.
— Ce e asta?
Bătrânul îngrijitor a urcat câteva scări pentru a vedea
şi mi-a spus că era o trapă ce ducea la o mansardă mi­
nusculă unde două evreice, o mamă vârstnică şi fiica ei,
se ascunseseră de nazişti pe toată durata războiului.
— Le-am hrănit şi le-am îngrijit.
Incredibil! Patru din cinci evrei olandezi fuseseră ucişi
de către nazişti! însă la etaj, în casa lui Spinoza, ascunse
în pod, două evreice fuseseră îngrijite cum se cuvine pe
toată durata războiului. Iar la parter, micul Muzeu
Spinoza fusese jefuit, sigilat şi expropriat de către un
ofiţer din trupele de şoc ale lui Rosenberg, care considera
că biblioteca acestuia i-ar putea ajuta pe nazişti să rezolve
„chestiunea Spinoza". Dar ce însemna pentru ei această
chestiune Spinoza? Mă întrebam dacă nazistul Alfred
Rosenberg nu îl căutase şi el pe Spinoza, prin metode
proprii, din motive personale. Intrasem în muzeu cu un
mister şi îl părăseam cu două.
La scurt timp, am început să scriu.
C apitolul întâi

Amsterdam — aprilie 1656

în timp ce ultimele raze de lumină alunecă peste apele


canalului Zwanenburgwal, Amsterdamul îşi încetează
activitatea. Vopsitorii îşi adună ţesăturile purpurii, puse
la uscat pe malurile de piatră ale canalului. Comercian­
ţii coboară storurile şi trag obloanele dughenelor din
piaţă. Câţiva muncitori care se târăsc spre case se opresc
pentru o gustare cu gin olandez la standurile cu heringi
de pe canal şi apoi îşi continuă drumul. Amsterdamul se
mişcă încet: oraşul e în doliu, încă în convalescenţă după
ciuma care, cu doar câteva luni în urmă, a ucis unul din
nouă locuitori.
La câţiva metri de canal, pe Breestraat, la nr. 4,
Rembrandt van Rijn, falit şi niţel afumat, aplică o ultimă
trăsătură de penel picturii sale Jacob binecuvântând pe fiii
lui Iosif se semnează în colţul din dreapta, jos, îşi azvârle
paleta pe podea şi se întoarce pentru a coborî scara în­
gustă, spiralată. Imobilul, care peste trei secole va deveni
muzeu şi casă memorială, este, în această zi, martor al
ocării suferite de pictor. Casa roieşte de ofertanţi care
aşteaptă ca toate bunurile artistului să fie licitate. Dând
morocănos la o parte mulţimea de gură-casă de pe scară,
el iese pe uşa din faţă, inhalează aerul sărat şi se îndreaptă
poticnit spre taverna din colţ.
La Delft, 70 de kilometri spre sud, un alt artist îşi
începe ascensiunea. Johannes Vermeer, în vârstă de 25 de
ani, îşi priveşte pentru ultima dată noua pictură, Codoaşa.
îşi plimbă privirea de la dreapta la stânga. Prima dată,
prostituata într-o haină de un galben ţipător. în regulă,
în regulă. Galbenul luceşte precum lumina vie a soarelui.
Şi grupul de oameni din jurul ei. Excelent — oricare dintre
14 Irvin D. Y alom

ei ar putea să iasă din tablou şi să înceapă o conversaţie.


Se apleacă pentru a surprinde mai de aproape privirea
micuţă, dar tăioasă a tânărului şmecher, cu pălărie de
filfizon. Vermeer dă din cap aprobator spre replica sa
miniaturală. Satisfăcut la culme, se semnează cu o înflo­
ritură în colţul din dreapta, jos.
Revenind la Amsterdam, pe Breestraat, la doar două
clădiri distanţă de pregătirile pentru licitaţia de la do­
miciliul lui Rembrandt, un neguţător în vârstă de 23 de
ani (născut cu numai câteva zile înainte de Vermeer, pe
care îl va admira, dar nu-1 va întâlni niciodată) se pre­
găteşte să-şi închidă prăvălia de import-export. Pare prea
delicat şi frumos pentru un neguţător. Trăsăturile sale
sunt perfecte, pielea sa măslinie fără pată, ochii săi în­
tunecaţi, mari şi plini de viaţă.
Privi pentru ultima dată în jur: multe dintre rafturi
sunt la fel de goale ca buzunarele lui. Piraţii interceptaseră
ultimul său transport din Bahia, şi nu avea nici cafea, nici
zahăr sau cacao. Timp de o generaţie, familia Spinoza
condusese o prosperă afacere de import-export angro, dar
acum cei doi fraţi Spinoza, Gabriel şi Bento, trebuiau
să se mulţumească cu o mică prăvălie de vânzare cu amă­
nuntul. Trăgând în piept aerul plin de praf, Bento Spinoza
identifică, cu resemnare, excrementele fetide de şobolan
care însoţeau aroma de smochine uscate, stafide, ghim-
bir confiat, migdale şi năut şi aburii de vin acru spaniol.
Ieşi din prăvălie şi îşi începu, ca în fiecare zi, lupta cu
lacătul ruginit ce fereca uşa de la intrare. O voce necu­
noscută, adresându-i-se într-o portugheză pompoasă, îl
făcu să tresară.
— Dumneata eşti Bento Spinoza?
Spinoza se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu doi străini,
tineri şi obosiţi, care păreau să fi bătut cale lungă. Unul
era înalt, cu un cap masiv, zdravăn, aplecat înainte, parcă
prea greu pentru a fi ţinut drept. Avea haine de calitate,
dar murdare şi şifonate. Celălalt, în haine ţărăneşti zdren-
Problema Spinoza 15

|ulte, stătea în spatele tovarăşului său. Avea părul lung,


Încâlcit, ochii negri, bărbia îndrăzneaţă şi un nas viguros,
lira foarte ţeapăn. Doar ochii i se mişcau, jucându-i în cap
ca nişte mormoloci înfricoşaţi.
Spinoza aprobă din cap precaut.
— Numele meu este Jacob Mendoza, spuse cel mai
înalt. Trebuie să ne primeşti. Trebuie să-ţi vorbim. Acesta
e vărul meu, Franco Benitez, pe care tocmai l-am adus din
Portugalia. Vărul meu, şi Jacob îşi puse mâna pe umărul
lui Franco, e într-o criză.
— Da, răspunse Spinoza. Şi?
— într-o criză profundă.
— Da. Şi de ce mă căutaţi pe mine?
— Ni s-a spus că tu eşti cel care ne poate oferi ajutor.
Poate singurul.
— Ajutor?
— Franco şi-a pierdut credinţa. Se îndoieşte de tot. De
toate ritualurile religioase. De rugăciune. Chiar şi de
prezenţa lui Dumnezeu. E înspăimântat tot timpul. Nu
are somn. Vorbeşte despre sinucidere.
— Şi cine v-a prostit să veniţi aici? Eu nu sunt decât
un negustoraş care are o mică afacere. Şi nu una foarte
profitabilă, după cum vedeţi. Spinoza arătă spre fereastra
prăfuită prin care se vedeau rafturile pe jumătate goale.
Rabinul Mortera e îndrumătorul nostru spiritual. La el
trebuie să mergeţi.
— Am ajuns ieri, şi azi-dimineaţă ne-am propus să
facem întocmai. Dar proprietarul nostru, un văr înde­
părtat, a fost de altă părere. „Franco are nevoie de ajutor,
nu de un judecător", a spus el. Ne-a povestit că Rabinul
Mortera e sever cu cei care se îndoiesc, că el consideră că
pe toţi evreii din Portugalia care s-au convertit la
creştinism îi aşteaptă osânda veşnică, chiar dacă au fost
siliţi să aleagă între convertire şi moarte. „Rabinul Mortera
nu îl va face pe Franco decât să se simtă şi mai rău.
16 Irvin D. Y alom

Mergeţi la Bento Spinoza. El e înţelept în astfel de pro­


bleme", aşa a zis.
— Ce vorbe sunt acestea? Eu sunt doar un simplu
negustoraş...
— El susţine că dacă n-ai fi fost obligat să intri în
afaceri din cauza morţii fratelui tău mai mare şi a tatălui
tău, ai fi fost următorul mare rabin al Amsterdamului.
— Trebuie să plec. Am o întâlnire.
— Mergi la slujba de Sabat de la sinagogă? Da? Şi noi.
îl duc pe Franco, căci trebuie să revină la credinţă. Putem
merge cu tine?
— Nu, mă duc la un alt fel de întâlnire.
— Ce fel de întâlnire? întrebă Jacob, dar apoi imediat
îşi înghiţi vorba. îmi pare rău. Nu-i treaba mea. Eventual
ne putem întâlni mâine? Eşti dispus să ne ajuţi în ziua de
Sabat? E voie, căci aceasta e o mitzvah, o poruncă. Avem
nevoie de tine. Vărul meu este în pericol.
— Interesant. Spinoza clătină din cap. N-am mai auzit
de o astfel de cerere. îmi pare rău, dar te înşeli. Nu am
nimic de oferit.
Franco, care privise în pământ cât vorbise Jacob, îşi
ridică acum ochii şi vorbi pentru prima dată:
— îţi cer puţin, doar câteva vorbe cu tine. Poţi să refuzi
tu un frate evreu? E datoria ta faţă de un călător. Am fost
silit să părăsesc Portugalia la fel cum tatăl tău şi familia
ta au trebuit să fugă, să scape de Inchiziţie.
— Dar ce pot eu să...
— Tatăl meu a fost ars pe rug cu numai un an în urmă.
Crima sa? S-au găsit pagini din Tora îngropate în grădina
din spatele casei noastre. Fratele tatălui meu, tatăl lui
Jacob, a fost ucis la scurt timp după aceea. Am o întrebare.
Gândeşte-te la această lume, în care un fiu trebuie să
miroasă carnea arsă a tatălui său. Unde este Dumnezeul
care a creat o astfel de lume? De ce îngăduie astfel de
lucruri? Mă poţi învinui că întreb asta? Franco îl privi
stăruitor în ochi pe Spinoza câteva clipe şi apoi continuă:
Problema Spinoza 17

Cu siguranţă că un om ce poartă numele de „binecuvântat",


Bento în portugheză şi Baruch în ebraică, nu va refuza să
discute cu mine.
Spinoza aprobă solemn.
— Voi discuta cu tine, Franco. Mâine la prânz?
— La sinagogă? întrebă Franco.
— Nu, aici. Hai să ne întâlnim aici, la prăvălie. Va fi
deschis.
— La prăvălie? Deschis? sări Jacob. Şi Sabatul?
— Fratele meu mai mic, Gabriel, reprezintă familia
Spinoza la sinagogă.
— Dar în Tora cea sfântă, insistă Jacob, ignorându-1 pe
Franco, care-1 trăgea de mânecă, scrie că e voia lui Dum­
nezeu să nu lucrăm în ziua de Sabat, că trebuie să petrecem
această zi sfântă aducându-I rugăciuni şi ascultându-I
poruncile.
Spinoza se întoarse şi vorbi încet, ca un profesor unui
tânăr elev:
— Spune-mi, Iacob, crezi că Dumnezeu este atot­
puternic?
Jacob dădu din cap aprobator.
— Că Dumnezeu este perfect? Autosuficient?
Jacob fu iarăşi de acord.
— Atunci cu siguranţă vei fi de acord că, prin definiţie,
o fiinţă perfectă şi suficientă nu are nevoi, lipsuri, pofte,
dorinţe. Nu-i aşa?
Jacob se gândi, ezită, iar apoi aprobă din cap prudent.
Spinoza observă un început de zâmbet pe chipul lui
Franco.
— Atunci, continuă Spinoza, eu susţin că Dumnezeu
nu are nicio dorinţă cu privire la cum, sau chiar la dacă
II slăvim. Permite-mi, aşadar, Jacob, să-l iubesc pe Dum­
nezeu în felul meu.
Franco făcu ochii mari. Se întoarse spre Jacob parcă
pentru a spune:
— Ai văzut, ai văzut? Ăsta e omul pe care îl caut!
C apitolul doi

Reval, Estonia — 3 mai 1910

Ora: 16.00
Locul: O bancă de pe holul principal, în faţa biroului
directorului Epstein de la Petri-Realschule
Pe bancă se frământă Alfred Rosenberg, în vârstă de
şaisprezece ani, care nu e sigur de ce a fost chemat în
biroul directorului. Alfred are un trup vânjos, ochi de un
albastru metalic şi un chip germanic bine proporţionat;
o şuviţă de păr castaniu atârnă tocmai în unghiul dorit
deasupra frunţii. Nu are cearcăne întunecate la ochi —
ele vor apărea mai târziu. îşi ţine bărbia ridicată. Poate
că e sfidător, dar pumnii care se strâng şi se relaxează
arată teamă.
El arată ca oricine şi, în acelaşi timp, ca nimeni altul.
E aproape bărbat, cu o viaţă întreagă în faţă. Peste opt ani,
va pleca de la Reval la München şi va deveni un prolific
jurnalist antibolşevic şi antisemit. Peste nouă ani, va auzi
un discurs impresionant la o întrunire a Partidului
Muncitoresc German, ţinut de o tânără speranţă, un
veteran din Primul Război Mondial pe nume Adolf Hitler,
iar Alfred se va înscrie în partid la scurt timp după Hitler.
Peste 20 de ani va pune jos stiloul şi va rânji triumfător
terminând de scris ultima pagină a cărţii sale, Mitul se­
colului XX. Menită să devină un bestseller şi să se vândă
în milioane de exemplare, aceasta va furniza o mare parte
din fundamentul ideologic al partidului nazist şi va oferi
o justificare pentru nimicirea evreilor din Europa. Peste
30 de ani, trupele sale vor năvăli într-un mic muzeu
olandez din Rijnsburg şi vor confisca biblioteca personală
a lui Spinoza cuprinzând 151 de volume. Iar peste 36 de
Problema Spinoza 19

ani, ochii săi încercănaţi vor părea uimiţi şi va răspunde


dând din cap „Nu" atunci când călăul american de la
Nürnberg îl va întreba: „Aveţi ceva de spus?"
Tânărul Alfred auzi ecoul unor paşi care se apropiau
pe coridor şi, zărindu-1 pe Herr Schăfer, mentorul şi pro­
fesorul său de germană, sări în picioare pentru a-1 saluta.
Herr Schăfer se mulţumi să se încrunte şi să-şi încline
discret capul când trecu pe lângă elev şi deschise uşa
directorului. Dar chiar înainte să intre, ezită, se întoarse
spre Alfred şi, cu o voce nelipsită de îngăduinţă, şopti:
— Rosenberg, m-ai dezamăgit, ne-ai dezamăgit pe toţi
cu decizia ta neînţeleaptă din discursul de aseară. Această
decizie neînţeleaptă nu este anulată de faptul că ai fost
ales reprezentantul clasei. Chiar şi aşa, continui să cred
că promiţi. Vei absolvi în numai câteva săptămâni. Nu te
prosti acum.
Discursul electoral din seara precedentă! A, deci asta
era. Alfred se plesni cu palma peste frunte. Desigur, de
asta am fost chemat aici. Deşi aproape toţi cei 40 de colegi
ai săi din ultimul an fuseseră acolo — cei mai mulţi,
germani din ţările baltice şi doar o mână de ruşi, estonieni,
polonezi şi evrei —, Alfred îşi îndreptase toate comentariile
de campanie către majoritatea germană şi le înflăcărase
spiritele vorbind despre misiunea de păstrători ai nobilei
culturi germane. „Păstraţi pură rasa noastră", le spusese
el. „Nu o slăbiţi prin uitarea tradiţiilor noastre nobile,
prin acceptarea ideilor inferioare, prin amestecul cu rasele
inferioare." Poate că ar fi trebuit să se oprească acolo. Dar
se lăsase dus de val. Poate că mersese prea departe.
Reveria îi fu întreruptă de deschiderea uşii zdrahonice,
înaltă de trei metri, şi de vocea răsunătoare a directorului
Epstein:
— Herr Rosenberg, bitte, pofteşte.
Alfred intră şi îi văzu pe director şi pe profesorul său
de germană aşezaţi în capul unei mese lungi din lemn
masiv, închis la culoare. Se simţea întotdeauna mic în
20 Irvin D. Y alom

prezenţa directorului Epstein, care avea peste 1,80 m înăl­


ţime şi ale cărui ţinută impunătoare, ochii pătrunzători şi
barba bogată, bine îngrijită, întruchipau autoritatea.
Directorul Epstein îl invită pe Alfred să se aşeze pe un
scaun din capul mesei. Acesta era vizibil mai mic decât
cele două scaune înalte de la celălalt capăt al mesei.
Directorul nu pierdu vremea şi intră în miezul problemei.
— Deci, Rosenberg, eu sunt de origine evreiască, nu-i
aşa? Şi soţia mea este tot evreică, nu-i aşa? Iar evreii sunt
o rasă inferioară şi nu ar trebui să le predea germanilor?
Şi, din câte înţeleg, să nu fie în niciun caz ridicaţi la rangul
de director?
Niciun răspuns. Alfred expiră, încercând să se facă cât
mai mic în scaunul său, şi puse capul în pământ.
— Rosenberg, am descris corect poziţia ta?
— Domnule... Ăăă, domnule, am vorbit fără să gân­
desc. Am făcut aceste observaţii doar la modul general.
Era un discurs electoral şi am vorbit în acest fel pentru că
asta doreau ei să audă.
Cu colţul ochiului, Alfred îl văzu pe Herr Schăfer
lăsându-se în scaun, scoţându-şi ochelarii şi frecându-se
la ochi.
— O, înţeleg. Ai vorbit la modul general? Dar acum
iată-mă în faţa ta, nu în general, ci în particular.
— Domnule, eu spun doar ceea ce cred toţi germanii.
Că trebuie să ne apărăm rasa şi cultura.
— Iar eu şi evreii?
Alfred puse iar capul în pământ, tăcut. Ar fi vrut să
privească pe fereastră, aflată la jumătatea mesei, dar îl
privi pe director, cu teamă.
— Da, desigur, nu poţi răspunde. Poate că limba nu-ţi
va mai fi la fel de ascuţită dacă îţi voi spune că descendenţa
mea şi a soţiei mele e pur germană şi că strămoşii noştri
au venit în zona baltică în secolul al XIV-lea. Mai mult,
suntem luterani practicanţi.
Alfred dădu încet din cap.
Problema Spinoza 21

— Şi totuşi, ne-ai făcut pe mine şi pe soţia mea evrei,


continuă directorul.
— Nu am spus asta. Am spus doar că au existat
zvonuri...
— Zvonuri pe care le-ai răspândit bucuros, pentru
propriul avantaj în alegeri. Şi spune-mi, Rosenberg, pe ce
fapte se bazează zvonurile? Sau vin de nicăieri?
— Fapte? Alfred clătină din cap. Aăă, poate numele
dumneavoastră?
— Deci Epstein e un nume evreiesc? Toţi cei care se
numesc Epstein sunt evrei, asta e? Sau jumătate? Sau doar
unii? Sau poate doar unul dintr-o mie? Ce arată investi­
gaţiile tale ştiinţifice?
Niciun răspuns. Alfred clătină din cap.
— Vrei să spui că, în ciuda educaţiei ştiinţifice şi filo­
sofice primite la şcoala noastră, nu te gândeşti niciodată
cum anume ştii ceea ce ştii? Nu este asta una dintre lec­
ţiile fundamentale ale Iluminismului? Te-am dezamăgit
noi? Sau tu pe noi?
Alfred păru consternat. Herr Epstein bătu darabana cu
degetele în masa cea lungă, apoi continuă:
— Şi numele tău, Rosenberg? Şi numele tău este un
nume evreiesc?
— Sunt sigur că nu.
— Eu nu sunt atât de sigur. Dă-mi voie să-ţi spun
câte ceva despre nume. în perioada Iluminismului, în
Germania... Directorul Epstein făcu o pauză şi apoi se
răsti: Rosenberg, ştii dumneata când şi ce anume a fost
Iluminismul?
Aruncând o privire spre Herr Schăfer şi cu o voce
rugătoare, Alfred răspunse sfios:
— A fost în secolul al XVIII-lea şi... şi a fost epoca...
epoca raţiunii şi ştiinţei?
— Da, corect. Bun. Lecţiile lui Herr Schăfer n-au fost
în van. Ulterior, în acelaşi secol, în Germania au fost adop­
tate măsuri de transformare a evreilor în cetăţeni germani,
22 Irvin D. Y alom

iar aceştia au fost obligaţi să aleagă şi să plătească pentru


nume germane. în cazul în care refuzau să plătească, pu­
teau primi nume ridicole, precum Schmutzfinger sau
Drecklecker. Majoritatea evreilor au acceptat să plătească
pentru un nume mai frumos sau mai elegant, poate
de floare — cum ar fi Rosenblum — sau nume asociate
într-un fel cu natura, ca Greenbaum. Şi mai populare
au fost numele de castele. De exemplu, castelul Epstein
avea conotaţii nobile şi aparţinuse unei mari familii din
Sfântul Imperiu Roman, iar numele acestuia a fost ales
adesea de către evreii care trăiau în vecinătatea lui în
secolul al XVIII-lea. Unii evrei au plătit sume mai mici
pentru nume tradiţionale evreieşti, cum ar fi Levy sau
Cohen. Acum, numele tău, Rosenberg, este, la rândul său,
un nume foarte vechi. Dar, de peste un veac, a renăscut.
El a devenit un nume evreiesc comun în patria noastră şi,
te asigur că dacă vei face, când vei face, o excursie prin
ţară, vei vedea priviri şi zâmbete afectate şi vei auzi zvo­
nuri despre strămoşii evrei din genealogia ta. Spune-mi,
Rosenberg, când se va întâmpla asta, ce le vei răspunde?
— Voi urma exemplul dumneavoastră, domnule, şi le
voi vorbi despre originile mele.
— Am cercetat personal genealogia familiei mele până
în urmă cu câteva secole. Dar dumneata?
Alfred clătină din cap.
— Ştii să faci o astfel de cercetare?
încă o clătinare de cap.
— Atunci, unul dintre proiectele dumitale de cercetare
pentru absolvire constă în a învăţa detaliile cercetării
genealogice şi apoi a face o cercetare a propriilor strămoşi.
— Unul dintre proiectele mele, domnule?
— Da, vor exista două proiecte, pentru a elimina orice
dubiu cu privire la calificarea dumitale de a absolvi, pre­
cum şi de a fi admis la Institutul Politehnic. După discuţia
noastră de astăzi, Herr Schăfer şi cu mine vom decide cu
privire la încă un proiect edificator.
Problema Spinoza 23

— Da, domnule. Alfred deveni tot mai conştient de


precaritatea situaţiei în care se afla.
— Spune-mi, Rosenberg, continuă directorul Epstein,
ştiai că la întrunirea de aseară au fost prezenţi elevi evrei?
Alfred aprobă anemic. Directorul Epstein întrebă:
— Şi te-ai gândit la sentimentele şi la reacţia lor faţă
de spusele tale cum că evreii ar fi nevrednici de această
şcoală?
— Cred că întâia mea datorie este faţă de Patrie şi faţă
de protejarea purităţii măreţei noastre rase ariene, forţa
creatoare a tuturor civilizaţiilor.
— Rosenberg, alegerile s-au încheiat. Scuteşte-mă de
discursuri. Răspunde-mi la întrebare. Te-am întrebat
despre sentimentele evreilor din public.
— Eu cred că, dacă nu suntem atenţi, rasa evreiască ne
va doborî. Evreii sunt slabi. Sunt nişte paraziţi. Inamicul
veşnic. Rasa opusă valorilor şi culturii ariene.
Surprinşi de vehemenţa elevului, directorul Epstein şi
Herr Schăfer schimbară priviri îngrijorate. Directorul
Epstein continuă.
— Se pare că vrei să eviţi întrebarea pe care ţi-am adre­
sat-o. Să încerc altfel. Evreii sunt o rasă slabă, parazitară,
inferioară?
Alfred dădu aprobator din cap.
— Atunci spune-mi, Rosenberg, cum poate o astfel de
rasă slabă să ameninţe atotputernica noastră rasă ariană?
în timp ce Alfred încerca să formuleze un răspuns,
Herr Epstein continuă:
— Spune-mi, Rosenberg, l-ai studiat pe Darwin la orele
lui Herr Schăfer?
— Da, răspunse Alfred, la cursul de istorie al lui Herr
Schăfer şi, de asemenea, la cursul de biologie al lui Herr
Werner.
— Şi ce ştii dumneata despre Darwin?
24 Irvin D. Y alom

— Ştiu despre evoluţia speciilor şi selecţia naturală.


— A, da, cei mai adaptaţi supravieţuiesc — selecţia
naturală. Desigur, ai citit cum se cuvine Vechiul Testament
la cursul de religie, nu-i aşa?
— Da, la cursul lui Herr Millier.
— Deci, Rosenberg, să luăm în considerare faptul că
aproape toate popoarele şi culturile — şi au fost cu zeci­
le — descrise în Biblie au dispărut. Corect?
Alfred aprobă din cap.
— Poţi numi câteva dintre aceste popoare dispărute?
Lui Alfred i se puse un nod în gât:
— Fenicienii, moabiţii... şi edomiţii.
Alfred îl privi pe Herr Schăfer, care aprobă din cap.
— Excelent. Dar sunt toate moarte şi dispărute. Cu
excepţia evreilor. Evreii au supravieţuit. Nu ar susţine
deci Darwin că evreii sunt cei mai adaptaţi dintre toţi? Mă
urmăreşti?
Alfred îi răspunse cu viteza fulgerului:
— Dar nu prin propria lor forţă. Ei au fost paraziţi şi
au tras în jos rasa ariană, împiedicând-o să se adapteze şi
mai bine. Ei supravieţuiesc doar sugându-ne puterea şi
aurul şi bogăţia.
— Aha, deci nu joacă corect, spuse directorul Epstein.
Sugerezi că există loc pentru echitate în marele sistem al
naturii. Cu alte cuvinte, animalul nobil, în lupta sa pentru
supravieţuire, nu trebuie să se folosească de camuflaj sau
de vicleşuguri vânătoreşti? Ciudat, nu-mi amintesc nimic
în opera lui Darwin despre echitate.
Alfred, pus în încurcătură, tăcu.
— Ei bine, să lăsăm asta, zise directorul. Să ne gândim
la alt aspect. Desigur, Rosenberg, vei fi de acord că rasa
evreiască a dat oameni de excepţie. Gândeşte-te la Domnul
nostru Isus, care s-a născut evreu.
Din nou, Alfred răspunse rapid:
Problema Spinoza 25

— Am citit că Isus s-a născut în Galileea, nu în Iudeea,


unde trăiau evreii. Chiar dacă unii galileeni au ajuns, în
cele din urmă, să practice iudaismul, ei n-aveau nicio
picătură de sânge israelit autentic.
— Poftim? Directorul Epstein îşi aruncă mâinile în
aer şi se întoarse spre Herr Schăfer întrebând: De unde-i
vin ideile acestea, Herr Schăfer? Dacă ar fi fost adult,
l-aş fi întrebat ce a băut. Asta predai dumneata la cursul
de istorie?
Herr Schăfer negă şi se întoarse spre Alfred.
— Cum ţi-au venit aceste idei? Spui că le-ai citit, dar
nu la ora mea. Ce citeşti dumneata, Rosenberg?
— O carte nobilă, domnule. Fundamentele secolului al
XIX-lea.
Herr Schăfer se lovi peste frunte şi se prăbuşi în scaun.
— Ce-i asta? întrebă directorul Epstein.
— Cartea lui Houston Stewart Chamberlain, răspunse
Herr Schăfer. E englez, acum e ginerele lui Wagner. Scrie
istorii închipuite, adică istorii pe care le inventează pe
măsură ce le scrie.
Se întoarse înapoi spre Alfred.
— Cum ai dat peste cartea lui Chamberlain?
— Am citit o parte acasă la unchiul meu şi apoi am
mers s-o cumpăr de la librăria de vizavi. Nu o aveau, dar
au comandat-o pentru mine. Citesc la ea de o lună.
— Cât entuziasm! Aş vrea să fi fost atât de entuziasmat
de textele de la curs, spuse Herr Schăfer, arătând spre
rafturile cu cărţi legate în piele care căptuşeau peretele
din biroul directorului. Măcar de un singur text de la curs!
— Herr Schăfer, întrebă directorul, cunoaşteţi această
lucrare, pe acest Chamberlain?
— în măsura în care îmi doresc să cunosc opera
oricărui pseudoistoric. Este un popularizator al lui Arthur
Gobineau, rasistul francez ale cărui scrieri despre su­
perioritatea fundamentală a rasei ariene l-au influenţat
26 Irvin D. Y alom

pe Wagner. Atât Gobineau, cât şi Chamberlain fac afirma­


ţii extravagante despre arienii care au condus măreţele
civilizaţii greacă şi romană.
— Au fost cu adevărat măreţe! interveni brusc Alfred.
Până când s-au amestecat cu rasele inferioare — evreii,
negrii, asiaticii otrăvitori. Apoi, toate aceste civilizaţii au
decăzut.
Atât directorul Epstein, cât şi Herr Schăfer fură sur­
prinşi că un elev îndrăzneşte să le întrerupă conversaţia.
Directorul îl privi pe Herr Schăfer ca şi cum ar fi fost
responsabilitatea acestuia.
Herr Schăfer dădu vina pe elevul său:
— De-ar fi fost atât de activ şi în clasă! Se întoarse
spre Alfred: De câte ori ţi-am spus asta, Rosenberg? Păreai
atât de puţin preocupat de educaţia ta. De câte ori n-am
încercat să te provoc să participi la lecturile noastre?
Şi, dintr-odată, eşti înflăcărat de o carte. Ce să înţelegem
de aici?
— Poate pentru că n-am mai citit nicio astfel de carte —
o carte care spune adevărul despre nobleţea rasei noastre,
despre cum oamenii de ştiinţă au scris în mod eronat
că istoria e progresul omenirii, când adevărul e că rasa
noastră a creat civilizaţia tuturor marilor imperii! Nu
numai în Grecia şi Roma, dar şi în Egipt, Persia, chiar şi
în India. Toate aceste imperii s-au prăbuşit doar când rasa
noastră a fost otrăvită de rasele inferioare din jur.
Alfred îl privi pe director şi îi spuse cu tot respectul de
care era capabil:
— Dacă îmi permiteţi, domnule, acesta este răspunsul
la întrebarea dumneavoastră de mai devreme. Acesta este
motivul pentru care nu îmi fac griji cu privire la senti­
mentele rănite ale câtorva elevi evrei sau ale slavilor, care
sunt, de asemenea, inferiori, dar nu atât de organizaţi
precum evreii.
Directorul Epstein şi Herr Schăfer schimbară iarăşi
priviri, acum, în sfârşit, conştienţi de gravitatea problemei.
Problema Spinoza 27

Acesta nu era un simplu adolescent pus pe farse sau


Impulsiv.
Directorul Epstein spuse:
— Rosenberg, te rog, aşteaptă afară. Trebuie să discu­
tăm între patru ochi.
C apitolul trei

Amsterdam — 1656

Pe Jodenbreestraat, la asfinţit, în ziua de Sabat, era plin


de evrei. Cu toţii duceau câte o carte de rugăciuni şi o
punguţă de catifea conţinând un şal de rugăciune. Toţi
evreii sefarzi din Amsterdam se îndreptau spre sinagogă,
cu excepţia unuia. După ce îşi închise prăvălia, Bento
stătu în prag, privi lung la şirul de confraţi evrei, trase cu
putere aer în piept şi se aruncă în mulţime, mergând în
direcţia opusă. Evită privirile tuturor şi îşi şopti încurajări
pentru a-şi linişti conştiinţa. Nimeni nu observă, nimănui
nu-i pasă. Ce contează e o conştiinţă bună, nu o reputaţie proastă.
Am făcut asta de multe ori. Dar inima care-i bătea cu putere
era insensibilă la slabele arme ale raţiunii. Apoi încercă
să alunge lumea din afară, să se cufunde înăuntrul său şi
să-şi distragă atenţia minunându-se de acest ciudat duel
al raţiunii şi emoţiei, un duel din care raţiunea ieşea în­
totdeauna învinsă.
Când mulţimea se rări, el se putu plimba cu mai mare
uşurinţă şi o luă la stânga pe strada limitrofă Canalului
Koningsgracht spre casa şi sala de clasă a lui Franciscus
van den Enden, profesor extraordinar de latină şi studii
clasice.
Deşi întâlnirea cu Jacob şi Franco fusese remarcabilă,
o întâlnire chiar mai memorabilă avusese loc în prăvălia
lui Spinoza cu câteva luni înainte, când Franciscus van
den Enden îi trecuse pentru prima dată pragul. Pe drum,
Bento se amuza reamintindu-şi întâlnirea. Detaliile îi ră­
măseseră în minte clare ca lumina zilei.
Era aproape seară, în ajunul Sabatului, şi un bărbat cor­
polent, înveşmântat elegant, între două vârste, cu o ţinută de
curtean intră în prăvălia sa pentru a cerceta mărfurile. Bento
Problema Spinoza 29

rra prea absorbit să mâzgălească în jurnal pentru a observa


apariţia clientului. în cele din urmă, van den Enden tuşi poli­
ticos pentru a-şi face simţită prezenţa şi apoi remarcă într-o
manieră fermă, dar diplomată:
— Tinere, nu suntem prea ocupaţi pentru a servi un client,
nu-i aşa?
Aruncând condeiul în mijlocul frazei, Bento sări în picioare.
— Prea ocupaţi? Dimpotrivă, domnule. Sunteţi primul client
de azi. Vă rog, iertaţi-mi lipsa de atenţie. Cu ce vă pot ajuta?
— Aş dori un litru de vin şi, poate, în funcţie de preţ, un
kilogram din acele stafide uscate din coşul de colo, cel mic.
în timp ce Bento puse o greutate de plumb pe un taler al
cântarului şi cu o lingură uzată de lemn adăugă stafide pe
celălalt taler pentru a-l echilibra, van den Enden adăugă:
— Dar te-am întrerupt din scris. Ce experienţă reconfortantă
şi neobişnuită — nu, mai mult decât neobişnuită, permite-mi
să spun singulară — e să intri într-o prăvălie şi să dai peste
un tânăr studios atât de absorbit de scris, că nu bagă de seamă
clienţii. Ca profesor, am parte, în general, de experienţa opusă.
Dau peste elevi care nu scriu şi nu gândesc atunci când ar
trebui s-o facă.
— Afacerea merge prost, îi răspunse Bento. Aşa că stau
cu orele, neavând nimic altceva de făcut decât să gândesc şi
să scriu.
Clientul arătă spre jurnalul lui Spinoza, încă deschis la
pagina pe care scria.
— Dă-mi voie să risc o presupunere cu privire la ce anume
scriai. Afacerea mergând prost, fără îndoială îţi faci griji pentru
soarta stocurilor. Notezi cheltuielile şi veniturile în jurnal, faci
un buget şi enumeri posibile soluţii? Am dreptate?
Bento, înroşindu-se, îşi întoarse jurnalul cu faţa în jos.
— Nu ai de ce te ascunde de mine, tinere. Sunt un maestru
al spionajului şi ştiu să păstrez un secret. Şi eu am gânduri
interzise. Mai mult, sunt de meserie profesor de retorică şi mai
mult ca sigur ţi-aş putea îmbunătăţi stilul.
30 Irvin D. Y alom

Spinoza îşi ridică jurnalul la vedere şi întrebă, cu o umbră


de zâmbet:
— Cum staţi cu portugheza, domnule?
— Portugheza! M-ai prins, tinere. Olandeza, da. Franceza,
engleza, germana, da. Da, latina şi greaca. Da, chiar şi puţină
spaniolă, precum şi o brumă de ebraică şi aramaică. Dar
portugheză, nu. Olandeza pe care o vorbeşti este excelentă. De
ce nu scrii în limba olandeză? Cu siguranţă te-ai născut aici!
— Da. Tatăl meu a emigrat din Portugalia pe când era copil.
Deşi folosesc olandeza în relaţiile comerciale, nu mă simt pe
de-a-ntregul în largul meu cu olandeza scrisă. Uneori mai scriu
în spaniolă. Şi am studiat temeinic ebraica.
— Dintotdeauna am tânjit să citesc Scripturile în original.
Din păcate, iezuiţii mi-au oferit doar o instruire săracă în
ebraică. Dar tot nu mi-ai spus despre ce scrii.
— Concluzia dumneavoastră că scriu despre bugete şi
creşterea vânzărilor se bazează, presupun, pe comentariul meu
despre afacerea care merge prost. O deducţie rezonabilă, dar în
acest caz pe de-a-ntregul incorectă. Mintea mea arareori se
opreşte asupra afacerilor şi niciodată nu scriu despre asta.
— îmi mărturisesc greşeala. Dar înainte de a merge mai
departe cu obiectul scrierilor tale, îngăduie-mi, te rog, o mică
digresiune — un comentariu pedagogic, un obicei de care cu
greu mă pot dezbăra. Modul în care ai folosit cuvântul „deduc­
ţie" este incorect. Procedeul prin care se porneşte de la observaţii
particulare pentru a trage o concluzie raţională, cu alte cuvinte,
raţionarea de jos în sus, către teorie, pornind de la observaţii
individuale, se numeşte inducţie, în timp ce deducţia porneşte
de la o teorie apriorică şi derivă într-o serie de concluzii.
Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscă­
toare, a lui Spinoza, van den Enden continuă:
— Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?
— Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.
Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui
Bento îndreptată spre stradă.
Problema Spinoza 31

— Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi în­


colo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu ce scop? Bogăţie? Faimă?
Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite.
— De ce?
Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de în­
trebarea clientului său, continuă:
— Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când
un scop este atins, acesta pur şi simplu generează noi nevoi.
Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie
că adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte.
Despre asta gândesc şi mâzgălesc eu.
Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise
cuiva astfel de gânduri.
Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sa­
coşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento.
Acela fusese momentul — momentul cel mare. Lui
Bento îi plăcuse acel moment, surpriza, noul şi tot mai
puternicul interes şi respect de pe faţa străinului. Şi ce mai
străin! Un emisar al lumii din afară, din măreaţa lume
neevreiască. Evident, un om însemnat. îi fusese imposibil
să retrăiască acel moment doar o dată şi revăzuse scena
pentru a doua oară şi, ulterior, câteodată, pentru a treia
şi a patra oară. Şi, de fiecare dată când o retrăia, ochii i se
umpleau de lacrimi. Un profesor, un elegant om de lume
era interesat de el, luându-1 în serios, poate gândind: „Ce
tânăr extraordinar."
Bento se rupse cu greutate de momentul cel mare şi
continuă cu amintirea primei lor întâlniri.
Clientul insistă:
— Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte.
Vorbeşte-mi despre această „altă parte".
— Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află
în afară, ci e lăuntrică. Mintea e cea care hotărăşte ce e în­
spăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin
urmare, mintea, şi numai mintea, e cea care trebuie modificată.
— Cum te numeşti, tinere?
32 Irvin D. Y alom

— Bento Spinoza. în ebraică mă numesc Baruch.


— Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume
frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus van den Enden.
Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui... hmm, de
la cuvintele latineşti spina şi spinosus, care înseamnă „spin",
respectiv „spinos".
— D'espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator
din cap. Dintr-un loc plin de spini.
— Genul ăsta de întrebări se poate dovedi spinos pentru
nişte dascăli ortodocşi, doctrinari. Buzele lui van den Enden se
deschiseră într-un rânjet răutăcios. Spune-mi, tinere, ai fost un
ghimpe în coasta profesorilor tăi?
Bento schiţă la rându-i un zâmbet.
— Da, aşa s-a întâmplat mai demult. Dar acum m-am în­
depărtat de profesorii mei. îmi limitez ascuţimea spinilor la
jurnalul meu. Tipul de întrebări pe care mi le pun nu e binevenit
într-o comunitate superstiţioasă.
— Superstiţia şi raţiunea n-au fost niciodată buni tovarăşi.
Dar poate ar trebui să-ţi prezint nişte oameni care gândesc la
fel. Aici, de exemplu, e un om pe care ar trebui să-l întâlneşti.
Van den Enden băgă mâna în sacoşă şi scoase un volum vechi,
pe care i-l dădu lui Bento. E vorba de Aristotel, iar această carte
cuprinde cercetările sale privind acest tip de întrebări. Şi el
considera că mintea şi încercarea de perfecţionare a puterilor
raţiunii noastre e proiectul uman suprem şi unic. Etica nico-
mahică a lui Aristotel ar trebui să fie una dintre viitoarele tale
lecţii.
Bento duse cartea la nas şi îi inhală aroma înainte de a-i
deschide paginile.
— Am auzit de acest om şi doresc să-l cunosc. Dar nu pot
conversa cu el. Nu cunosc greaca.
— Atunci şi greaca ar trebui să facă parte din educaţia ta.
Asta după ce vei stăpâni latina, desigur. Ce păcat că rabinii
dumneavoastră cei învăţaţi îi cunosc atât de puţin pe clasici.
Orizontul lor e atât de îngust, încât uită adesea că şi neevreii
se angajează în căutarea înţelepciunii.
Problema Spinoza 33

Bento îi răspunse instantaneu, revenind la evreitatea sa ca


de fiecare dată când evreii erau atacaţi:
— Nu e adevărat. Atât rabinul Menassch, cât şi rabinul
Mortera l-au citit pe Aristotel în traducere latină. Iar Maimo­
nide îl considera pe Aristotel cel mai mare dintre filosofi.
Van den Enden se apropie.
— Bine spus, tinere, bine spus. Cu acest răspuns tocmai ai
trecut examenul meu de admitere. O asemenea loialitate faţă de
vechii profesori mă determină acum să-ţi adresez invitaţia
oficială de a studia la Academia mea. A venit timpul nu doar
să fi auzit de Aristotel, ci să-l şi cunoşti. îl pot traduce pe
înţelesul tău laolaltă cu universul tovarăşilor săi, precum
Socrate şi Platon şi mulţi alţii.
— O, dar e problema taxei de şcolarizare. Aşa cum spuneam,
afacerea merge prost.
— Vom ajunge la o înţelegere. în primul rând, vom vedea
ce fel de profesor de ebraică eşti. Fiica mea şi cu mine dorim să
ne perfecţionăm ebraica. Şi mai putem găsi şi alte forme de troc.
Deocamdată, propun să adaugi un kilogram de migdale la vinul
şi stafidele mele. Şi nu din stafidele astea sfrijite — hai să le
încercăm pe cele rotunjoare, de pe raftul de sus.

într-atât de captivantă fusese rememorarea începutu­


lui noii sale vieţi, încât Bento, pierdut în reverie, merse
cu câteva cvartale mai departe decât destinaţia sa. îşi veni
în fire, se orientă rapid şi refăcu drumul spre casa lui
van den Enden, o clădire îngustă, cu patru etaje, care
dădea spre Singel. în timp ce urca la ultimul etaj, unde se
ţineau cursurile, Bento, ca întotdeauna, se opri la fiecare
etaj pentru a trage cu ochiul la zonele locuite. Păru foarte
puţin interesat de podeaua de gresie cu model complicat
mărginită de un rând de plăci de faianţă de Delft înfă­
ţişând mori de vânt, în albastru şi alb, de la primul cat.
34 Irvin D. Y alom

La catul al doilea, aroma de varză acră şi curry iute îi


reaminti că uitase, din nou, să ia prânzul sau cina.
La catul al treilea, nu zăbovi pentru a admira harpa
strălucitoare şi tapiseriile de pe pereţi, ci, ca de obicei,
savură numeroasele picturi în ulei care împodobeau
toţi pereţii. Timp de câteva minute, Bento privi un mic
tablou cu o barcă aruncată pe uscat şi observă cu atenţie
perspectiva oferită de personajele de dimensiuni mari de
pe mal şi de cele două personaje mai mici din barcă —
unul stând la proră, iar celălalt, şi mai mic, la pupă — în-
tipărindu-şi-1 în memorie pentru a face o copie în cărbune
mai spre seară.
La catul al patrulea, fu întâmpinat de van den Enden
şi de şase tineri elevi ai Academiei, unul care studia latina
şi cinci care trecuseră la greacă. Van den Enden începu
seara, ca întotdeauna, dictând un text în latină pe care
elevii trebuiau să-l traducă fie în olandeză, fie în greacă.
Sperând să le insufle pasiunea pentru stăpânirea limbilor
străine, van den Enden folosea texte menite să amuze şi
să fie interesante. Textul din ultimele trei săptămâni
fusese din Ovidiu, iar în seara aceea van den Enden citi o
bucată din povestea lui Narcis.
Spre deosebire de ceilalţi elevi, Spinoza arătase un
interes minim faţă de poveştile magice ale metamorfoze­
lor fantastice. în scurt timp fu evident că nu avea nevoie
de distracţii. în schimb, era pasionat de învăţătură şi avea
o uluitoare aptitudine pentru lingvistică. Deşi van den
Enden intuise imediat că Bento urma să fie un elev extra­
ordinar, continua să fie uluit de modul în care tânărul
înţelegea şi reţinea fiecare concept, fiecare consideraţie cu
caracter general şi fiecare particularitate gramaticală
înainte ca explicaţiile să fi părăsit buzele profesorului său.
Corvoada cotidiană a exerciţiilor de latină era supra­
vegheată de fiica lui van den Enden, Clara Maria, o slă-
bănoagă cu gâtul lung, în vârstă de treisprezece ani, cu
un zâmbet seducător şi adusă de spate. Clara era ea însăşi
Problema Spinoza 35

un copil-minune în domeniul limbilor străine şi îşi etala


cu neobrăzare această aptitudine în faţa celorlalţi elevi
trecând de la un idiom la altul în timp ce ea şi tatăl ei
discutau despre lecţiile fiecărui elev din acea zi. La în­
ceput, Bento fu şocat: una dintre dogmele evreieşti pe
care nu le contestase niciodată era inferioritatea femei­
lor — drepturi inferioare şi intelect inferior. Deşi era ui­
mit de Clara Maria, ajunse s-o considere o ciudăţenie, un
monstru, o excepţie de la regula potrivit căreia mintea
femeii nu era egală cu cea a bărbatului.
Odată ce van den Enden părăsi încăperea în care se
aflau cei cinci elevi care studiau greaca, Clara Maria în­
cepu, cu o gravitate aproape comică pentru cei treispreze­
ce ani ai săi, să facă exerciţii de vocabular şi declinare cu
Bento şi cu un elev german, Dirk Kerckrinck. Dirk studia
latina pregătindu-se să intre la şcoala de medicină din
Hamburg. După exerciţiile de vocabular, Clara Maria le
ceru lui Bento şi lui Dirk să traducă în latină 0 poezie
populară olandeză de Jacob Cats despre comportamentul
potrivit tinerelor necăsătorite, pe care ea o citi cu voce tare
într-o manieră fermecătoare. Fata zâmbi, se ridică şi făcu
o reverenţă când Dirk, căruia i se alătură repede şi Bento,
îi aplaudă interpretarea.
Ultima parte a serii era întotdeauna punctul culminant
pentru Bento. Toţi elevii se adunau în sala cea mare de
curs, singura cu ferestre, pentru a asculta discursul lui
van den Enden despre Antichitate. Subiectul din această
seară era ideea greacă de democraţie, în opinia lui cea mai
bună formă de guvernare, chiar dacă — aici privi spre fiica
sa, care participa la toate prelegerile pe care le ţinea —,
recunoştea el, „democraţia greacă excludea peste 50% din
populaţie, şi anume femeile şi sclavii." Apoi continuă:
„Gândiţi-vă la poziţia paradoxală a femeilor în drama
greacă. Pe de o parte, grecoaicelor le era interzis să par­
ticipe la spectacole, sau, în secolele ulterioare, mai lumi­
nate, le era permis accesul în amfiteatre, dar numai în
36 Irvin D. Y alom

zonele cu cea mai proastă vedere spre scenă. Pe de altă


parte, gândiţi-vă la eroinele din drame — femeile de fier
care erau protagonistele celor mai mari tragedii ale lui
Sofocle şi Euripide. Permiteţi-mi să descriu pe scurt trei
dintre personajele cele mai formidabile din întreaga
literatură: Antigona, Fedra şi Medeea."
După prezentare, în timpul căreia el îi ceru Clarei
Maria să citească câteva dintre cele mai puternice pasaje
din Antigona în greacă şi în olandeză, van den Enden îl
rugă pe Bento să mai rămână câteva minute după pleca­
rea celorlalţi.
— Vreau să discut cu tine despre câteva chestiuni,
Bento. în primul rând, îţi aminteşti de oferta pe care ţi-am
făcut-o la prima noastră întâlnire, cea de la prăvălie? Pro­
punerea mea de a-ţi prezenta nişte gânditori înrudiţi?
Bento dădu aprobator din cap, iar van den Enden con­
tinuă: Nu am uitat de ea, şi voi începe să-mi îndeplinesc
promisiunea. Ai făcut progrese admirabile cu latina şi ne
vom ocupa acum de limba lui Sofocle şi Homer. Săptămâna
viitoare, Clara Maria va începe să te înveţe alfabetul
grecesc. Mai mult, am ales texte care ar trebui să te in­
tereseze în mod special. Vom lucra pe nişte pasaje din
Aristotel şi Epicur care se referă tocmai la aspectele faţă
de care te-ai arătat interesat la prima noastră întâlnire.
— Vă referiţi la însemnările din jurnalul meu despre
obiectivele pieritoare şi cele nepieritoare?
— întocmai. Ca un pas spre perfecţionarea latinei du-
mi tale, îţi sugerez să începi să scrii în această limbă.
Bento dădu din cap aprobator.
— Şi încă o chestiune, continuă van den Enden. Maria
Clara şi cu mine suntem gata să ne începem lecţiile de
ebraică sub îndrumarea ta. Eşti dispus să îi dăm drumul
săptămâna viitoare?
— Bucuros, a răspuns Bento. Mi-ar face mare plăcere
şi, în plus, mi-ar permite să-mi achit imensa datorie faţă
de dumneavoastră.
Problema Spinoza 37

— Atunci, poate e timpul să te gândeşti la nişte metode


pedagogice. Ai vreo experienţă pedagogică?
— Acum trei ani, rabinul Mortera m-a rugat să-l ajut
să predea ebraica elevilor mai tineri. Mi-am notat foarte
multe idei despre complexitatea ebraicii şi sper ca, într-o
/I, să scriu o gramatică a limbii ebraice.
— Excelent. Fii convins că vei avea nişte elevi dornici
ţl atenţi.
— Coincidenţa face, adăugă Bento, să fi primit o ciuda­
tă solicitare pedagogică în această după-amiază. Doi băr­
baţi cuprinşi de mâhnire m-au căutat acum câteva ore şi
au încercat să mă angajeze ca pe un soi de consilier. Bento
începu să-i relateze detaliile întâlnirii cu Jacob şi Franco.
Van den Enden îl ascultă cu atenţie şi, când Bento
termină, îi spuse:
— Voi mai adăuga un cuvânt la tema ta de vocabular
latin din seara aceasta. Te rog să scrii caute. Poţi ghici
sensul din spaniolul cautela.
— Da, „precauţie" — cuidado în limba portugheză. Dar
de ce caute?
— în latină, te rog.
— Quad cur caute?
— Am un spion care mi-a spus că prietenii tăi evrei
nu sunt încântaţi de faptul că studiezi cu mine. Nu sunt
încântaţi deloc. Şi nu sunt încântaţi că te îndepărtezi tot
mai mult de comunitatea ta. Caute, băiatul meu. Ai grijă
să nu le oferi şi alte motive de nemulţumire. Nu încredinţa
niciunui străin gândurile şi îndoielile tale intime. Săptă­
mâna viitoare vom vedea dacă Epicur îţi poate oferi nişte
sfaturi folositoare.
C apitolul patru

Estonia — 10 mai 1910

După plecarea lui Alfred, cei doi vechi prieteni se


ridicară şi îşi dezmorţiră oasele în timp ce secretara
directorului Epstein puse pe masă o farfurie de ştrudele
cu mere şi nuci. Se aşezară şi mâncară tăcuţi în timp ce
femeia le pregătea ceaiul.
— Aşadar, Hermann, oare aşa arată viitorul? întrebă
directorul Epstein.
— Nu e un viitor pe care să-mi doresc să-l văd. Mă
bucur de ceaiul fierbinte — prezenţa lui mi-a dat fiori reci.
— Cât de îngrijoraţi ar trebui să fim cu privire la acest
băiat, la influenţa sa asupra colegilor?
O umbră trecu — un elev traversă holul — şi Herr
Schăfer se ridică pentru a închide uşa, care fusese lăsată
întredeschisă.
— Am fost mentorul lui de la început şi mi-a fost elev
la mai multe cursuri. Ciudat, nu îl cunosc deloc. După
cum vezi, are ceva mecanic şi straniu. îi văd pe băieţi
angajaţi în conversaţii animate, dar Alfred nu li se alătură
niciodată. El rămâne foarte retras.
— Cu greu am putea spune că a fost retras în aceste
ultime minute, Hermann.
— A fost ceva cu totul inedit. Sunt şocat. Am văzut un
alt Alfred Rosenberg. Lectura din Chamberlain i-a dat
curaj.
— Poate este şi o parte bună. Poate că alte cărţi îl vor
înflăcăra într-un mod diferit. în general, însă, spui că nu
iubeşte cărţile?
— Ciudat, mi-e greu să răspund. Uneori cred că iubeşte
ideea de carte, sau aura ei, sau poate doar coperţile. De
multe ori defilează prin şcoală cu un teanc de cărţi sub
Problema Spinoza 39

braţ — Hauptman, Heine, Nietzsche, Hegel, Goethe. Câteo­


dată atitudinea asta e aproape comică. Este un mod de a
ttt* făli cu intelectul său superior, de a se lăuda că preferă
( ărţile în locul popularităţii. M-am îndoit de multe ori că
le citeşte cu adevărat. Astăzi nu ştiu ce să mai cred.
— O asemenea pasiune pentru Chamberlain... remarcă
directorul. A mai fost pasionat şi de alte lucruri?
— Greu de spus. El şi-a ţinut mereu sentimentele în
Irâu, dar îmi amintesc o scânteie de entuziasm legată de
preistoria locală. De câteva ori am luat mici grupuri de
elevi pentru a participa la săpăturile arheologice din par­
tea de nord a bisericii Sf. Olai. Rosenberg s-a oferit în­
totdeauna voluntar pentru astfel de expediţii. Cu ocazia
unei expediţii, el a ajutat la descoperirea unor unelte din
Epoca de piatră şi a unei vetre preistorice şi a fost încântat.
— Ciudat, spuse directorul răsfoind dosarul lui Alfred.
A ales să vină la şcoala noastră, şi nu la un liceu unde ar
fi putut să studieze clasicii şi să intre la Facultatea de
I,itéré sau la Filosofie, care par să fie interesele sale. De ce
merge la Politehnică?
— Cred că din raţiuni financiare. Mama lui a murit pe
când era mic, iar tatăl său suferă de ftizie şi lucrează doar
sporadic, ca funcţionar bancar. Noul profesor de artă,
Herr Purvit, îl consideră un desenator destul de bun şi îl
încurajează să urmeze o carieră de arhitect.
— Deci se izolează de ceilalţi, spuse directorul închi­
zând dosarul lui Alfred, şi totuşi a câştigat alegerile. Nu
n fost el şi preşedinte al clasei acum câţiva ani?
— Cred că asta nu prea are de-a face cu popularitatea.
Elevii nu respectă această funcţie, iar băieţii populari
evită, în general, să fie preşedinţi de clasă din pricina
sarcinilor pe care asta le presupune şi a pregătirilor
necesare pentru discursul de absolvire. Nu cred că băieţii
îl iau în serios pe Rosenberg. Nu l-am văzut niciodată în
mijlocul unui grup sau glumind cu ceilalţi. Cel mai adesea
e ţinta băşcăliilor. E un singuratic, se plimbă mereu prin
40 Irvin D. Y alom

Reval cu caietul său de schiţe. Aşa că nu m-aş îngrijora


prea tare cu privire la răspândirea acestor idei extremiste.
Directorul Epstein se ridică şi merse la fereastră. Afară
se vedeau nişte foioase cu frunze abia mijite, de primăvară,
şi, în depărtare, clădiri albe, impunătoare, cu acoperişuri
din cărămidă roşie.
— Spune-mi mai multe despre acest Chamberlain.
Interesele mele livreşti sunt diferite. Cât e de popular în
Germania?
— Popularitatea sa creşte rapid. Alarmant de rapid.
Cartea sa a fost publicată acum vreo zece ani şi populari­
tatea ei continuă să crească. Am auzit că s-au vândut
peste 100.000 de exemplare.
— Ai citit-o?
— Am început, dar m-am plictisit şi am frunzărit res­
tul. Mulţi dintre prietenii mei au citit-o. Istoricii de profe­
sie îmi împărtăşesc reacţia — la fel şi biserica şi, bineînţeles,
presa evreiască. Cu toate acestea, numeroşi oameni de
vază o laudă — Kaizerul Wilhelm, americanul Theodore
Roosevelt şi multe ziare străine importante i-au făcut
recenzii pozitive, unele chiar extatice. Chamberlain folo­
seşte un limbaj elevat şi pretinde că se adresează im­
pulsurilor noastre nobile. Dar eu cred că le încurajează pe
cele mai josnice.
— Cum îţi explici popularitatea sa?
— Scrie convingător. Şi îi impresionează pe cei needu­
caţi. Pe fiecare pagină găseşti citate cu iz de profunzime
din Tertulian sau Sf. Augustin, sau poate din Platon sau
vreun mistic indian din secolul al VIII-lea. Dar aceasta
e doar o erudiţie de faţadă. De fapt, el a cules pur şi sim­
plu citate fără nicio legătură, din toate timpurile, în spri­
jinul ideilor sale preconcepute. Popularitatea sa este aju­
tată, fără doar şi poate, de recenta căsătorie cu fiica lui
Wagner. Mulţi îl privesc drept succesor al moştenirii
rasiste a lui Wagner.
— încoronat de Wagner?
Problema Spinoza 41

— Nu, ei nu s-au întâlnit niciodată. Wagner a murit


înainte ca Chamberlain să-i curteze fiica. Dar Cosima i-a
dat binecuvântarea ei.
Directorul îşi mai turnă ceai.
— Ei bine, tânărul nostru Rosenberg pare atât de atras
ile rasismul lui Chamberlain, încât ar putea fi dificil să-l
îndepărtăm de el. Dar, dacă stai să te gândeşti, care
adolescent nepopular, singuratic şi prostuţ nu ar toarce
ile plăcere aflând că face parte dintr-o rasă superioară?
Că strămoşii săi au întemeiat marile civilizaţii? In special
un băiat care n-a avut o mamă care să-l preţuiască, al
cărui tată este pe moarte, al cărui frate mai mare este
bolnăvicios, care...
— Ah, Karl, aud ecourile vizionarului tău, medicul
vienez Freud, care scrie, de asemenea, convingător şi face
apel la clasici, nepierzând nicio ocazie de a veni cu un
citat savuros între dinţi.
— Mea culpa. Mărturisesc că ideile sale îmi par tot
mai de bun-simţ. Spre exemplu, tocmai ai spus că s-au
vândut 100.000 de exemplare din cartea antisemită a lui
Chamberlain. Din mulţimea de cititori, câţi îl resping,
aşa cum faci tu? Şi câţi sunt electrizaţi de el, ca Rosenberg?
De ce stârneşte aceeaşi carte o gamă atât de largă de
reacţii? Trebuie să existe ceva, în fiecare cititor, care vine
în întâmpinarea cărţii. Viaţa sa, psihologia sa, imaginea
sa despre sine. Trebuie să existe ceva în străfundurile
minţii — sau, după cum susţine acest Freud, în incon­
ştient — care face ca un anume cititor să se îndrăgosteas­
că de un anume scriitor.
— Un subiect plin de miez pentru discuţia de la urmă­
toarea noastră cină! între timp, bănuiesc că bietul meu elev,
Rosenberg, freamătă şi asudă afară. Ce ne facem cu el?
— Mda, am evitat subiectul. I-am promis teme şi tre­
buie să le găsim. Poate că exagerăm. Oare nu e posibil să-i
dăm o sarcină care ar putea exercita o influenţă pozitivă
în cele numai câteva săptămâni de care mai dispunem?
42 Irvin D. Y alom

Văd la el atâta amărăciune, atâta ură pentru orice altceva


decât fantasma „adevăratului german". Cred că trebuie
să-l îndepărtăm dinspre idei spre ceva concret, ceva ce
poate fi atins.
— Sunt de acord. E mai greu să urăşti un individ decât
o rasă, spuse Herr Schăfer.
— Am o idee. Ştiu un evreu de care ar trebui să-i pese.
îl voi chema înapoi şi voi începe cu asta.
Secretara directorului Epstein luă ceştile de ceai şi
reveni cu Alfred, care îşi reluă locul în capul mesei.
Herr Schăfer îşi umplu încet pipa, o aprinse, inhală,
apoi expiră un nor de fum şi începu:
— Rosenberg, mai avem câteva întrebări. îţi cunosc
sentimentele faţă de evrei în termeni generali, rasiali, dar
trebuie să fi întâlnit şi evrei de treabă. întâmplarea face
să ştiu că noi doi am avut acelaşi medic, Herr Apfelbaum.
Am auzit că el te-a adus pe lume.
— Da, a spus Alfred. E doctorul meu de o viaţă.
— El mi-a fost şi prieten apropiat în toţi aceşti ani.
Spune-mi, este el otrăvitor? E un parazit? Nicio persoană
din Reval nu e mai muncitoare. Când erai mic, am văzut
cu ochii mei cum s-a străduit zi şi noapte încercând să-ţi
salveze mama de tuberculoză. Şi mi s-a spus că a plâns la
înmormântarea ei.
— Doctorul Apfelbaum este un om bun. întotdeauna
ne tratează cum se cuvine. Şi întotdeauna îl plătim, că
veni vorba. Da, pot exista şi buni evrei. Ştiu asta. Nu vor­
besc de rău persoana sa, ci doar sămânţa evreiască. Este
de netăgăduit că toţi evreii poartă seminţele unei rase
pline de ură şi că...
— Ah, din nou cuvintele astea, „pline de ură", interveni
directorul Epstein încercând din greu să se abţină. Am
auzit multe despre ură, Rosenberg, dar nimic despre
iubire. Nu uita că iubirea este miezul mesajului lui Isus.
Nu doar să-L iubeşti pe Dumnezeu, ci să-l iubeşti şi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu vezi nicio contradicţie
Problema Spinoza 43

Intre ceea ce citeşti la Chamberlain şi ceea ce auzi despre


Iubirea creştină la biserică, în fiecare săptămână?
— Domnule, eu nu mai merg la biserică în fiecare
săptămână. Am încetat s-o mai fac.
— Ce părere are tatăl tău despre asta? Ce părere ar
nvea Chamberlain?
— Tata spune că n-a pus piciorul într-o biserică în
viaţa lui. Şi am citit că şi Chamberlain şi Wagner susţin
că învăţătura Bisericii mai degrabă ne slăbeşte, decât să
ne întărească.
— Tu nu-L iubeşti pe Domnul nostru Isus?
Alfred făcu o pauză; vedea capcane peste tot. Era un
teren periculos: directorul se declarase deja luteran devo­
tat. Era mai sigur să rămână la Chamberlain, şi Alfred se
chinuia să-şi amintească cuvintele din cartea acestuia.
— La fel ca Chamberlain, îl admir foarte mult pe Isus.
Chamberlain îl numeşte un geniu moral. El a avut multă
putere şi curaj, dar, din păcate, învăţăturile sale au fost
iudaizate de către Pavel, care l-a transformat pe Isus
într-un om suferind, umil. Toate bisericile creştine au
tablouri sau vitralii cu Isus răstignit. Nicăieri nu sunt
imagini cu Isus puternic şi curajos — acel Isus care a în­
drăznit să se opună rabinilor corupţi, acel Isus care, de
unul singur, i-a alungat pe vânzători din templu!
— Deci Chamberlain îl vede pe Isus ca pe un leu, nu
ca pe un mieluşel?
— Da, spuse Rosenberg, prinzând curaj. Chamberlain
spune că a fost o tragedie că Isus a apărut în locul şi
momentul acela. Dacă Isus ar fi predicat pentru poporul
germanic sau, să zicem, pentru poporul indian, cuvintele
sale ar fi avut o cu totul altă influenţă.
— Să revenim la întrebarea mea de mai devreme,
spuse directorul şcolii, realizând că a luat-o pe o cale
greşită. Am de fapt o întrebare şi mai simplă: pe cine
iubeşti tu? Cine este eroul tău? Cel pe care îl admiri mai
44 Irvin D. Y alom

presus de toţi ceilalţi? în afară de acest Chamberlain,


vreau să spun.
Alfred nu răspunse imediat. Deliberă mult timp înainte
de a răspunde.
— Goethe.
Directorul Epstein şi Herr Schăfer se îndreptară puţin
în scaunele lor.
— Interesantă alegere, Rosenberg, spuse directorul.
E alegerea ta sau a lui Chamberlain?
— A amândurora. Şi cred că şi alegerea lui Herr
Schăfer. El l-a lăudat pe Goethe în clasa noastră mai mult
ca pe oricine.
Alfred îl privi pe Herr Schăfer pentru confirmare, iar
acesta dădu din cap aprobator.
— Şi, spune-mi, de ce Goethe? întrebă directorul.
— El este geniul german etern. Cel mai măreţ dintre
germani. Un geniu al scrisului şi al ştiinţei şi al artei şi filo-
sofiei. Este un geniu în mai multe domenii decât oricine.
— Un răspuns excelent, spuse directorul Epstein,
înflăcărându-se brusc. Şi cred că acum am găsit proiectul
de absolvire perfect pentru dumneata.
Cei doi profesori discutară în privat, şoptind încet.
Directorul Epstein părăsi încăperea şi reveni în scurt timp
cu o carte voluminoasă. El şi Schăfer se aplecară asupra
cărţii împreună şi o răsfoiră câteva minute, cercetând
textul. După ce directorul notă câteva numere de pagină,
se întoarse spre Alfred.
— Aceasta este tema dumitale. Trebuie să citeşti foarte
atent două capitole — XIV şi XVI — din autobiografia lui
Goethe şi trebuie să notezi fiecare rând în care e vorba
despre eroul său personal, un om care a trăit cu mult timp
în urmă, pe nume Spinoza. Cu siguranţă, te va bucura
acest proiect. Va fi o bucurie să citeşti o parte din auto­
biografia eroului tău. Goethe e omul pe care îl iubeşti şi
îmi imaginez că vei fi interesat să afli ce părere are despre
omul pe care el îl iubeşte şi admiră. Aşa este?
Problema Spinoza 45

Alfred dădu din cap aprobator, cu prudenţă. Uimit de


»l.irea de spirit bună a directorului, intui o capcană.
— Aşadar, continuă directorul, să fie foarte clar în ce
constă tema ta, Rosenberg. Trebuie să citeşti capitolele
XIV şi XVI din autobiografia lui Goethe şi să copiezi
flecare propoziţie în care scrie despre Benedict Spinoza.
Trebuie să faci trei exemplare, unul pentru tine şi câte
unul pentru fiecare dintre noi. Dacă descoperim că ai
scăpat vreun comentariu despre Spinoza în însemnările
Inie, va trebui să refaci întreaga temă până va fi corectă.
Ne vedem în două săptămâni pentru a-ţi citi tema scrisă
pi pentru a discuta toate aspectele legate de tema dumitale
de lectură. E limpede?
încă o aprobare din cap.
— Domnule, pot să vă pun o întrebare? înainte, aţi
npus două proiecte. Eu trebuie să fac o cercetare genea­
logică, trebuie să citesc două capitole şi trebuie să scriu în
Irei exemplare tema despre Benedict Spinoza.
— întocmai, spuse directorul. Şi întrebarea dumitale?
— Domnule, nu sunt mai degrabă trei proiecte decât
două?
— Rosenberg, interveni Herr Schăfer, — şi douăzeci
de teme ar fi prea puţine. Să susţii că directorul şcolii tale
nu e potrivit să-şi ocupe funcţia pentru că e evreu este un
motiv suficient de exmatriculare în orice şcoală din
Estonia sau din Germania.
— Da, domnule.
— Aşteaptă, Herr Schăfer, poate că băiatul are dreptate.
I ema legată de Goethe e atât de importantă, încât vreau
s-o realizeze cu mare atenţie. Directorul Epstein se
întoarse spre Alfred: Eşti scutit de proiectul genealogic.
Concentrează-te cu totul asupra cuvintelor lui Goethe,
întâlnirea noastră s-a încheiat. Ne vedem aici, peste exact
două săptămâni. La aceeaşi oră. Şi nu uita să-mi predai
cu o zi înainte exemplarele temei scrise.
C apitolul cinci

Amsterdam — 1656

- Bună dimineaţa, Gabriel, spuse Bento auzind că


fratele său se spală, pregătindu-se pentru slujba de Sabat.
Gabriel mormăi un răspuns, dar reintră în dormitor şi se
aşeză greoi pe patul cu baldachin pe care îl împărţeau.
Patul, care ocupa cea mai mare parte din cameră, era
singura lor moştenire de familie.
Tatăl lor, Michael, îi lăsase toate bunurile familiei lui
Bento, fiul cel mare, dar cele două surori ale lpi Bento
contestaseră testamentul tatălui lor, pe motiv că acesta
alesese să nu fie un membru devotat al comunităţii evre­
ieşti. Deşi tribunalul evreiesc decisese în favoarea lui
Bento, el uimise pe toată lumea cedând imediat toate
bunurile rudelor sale, păstrând pentru sine un singur
lucru — patul cu baldachin al părinţilor. După căsătoria
celor două surori ale sale, el şi Gabriel rămăseseră singuri
în frumoasa casă albă cu trei caturi în care familia Spinoza
stătuse cu chirie zeci de ani. Casa lor dădea spre Hout-
gracht, în apropierea celei mai aglomerate intersecţii din
cartierul evreiesc al Amsterdamului, la doar o clădire
distanţă de mica sinagogă Beth Jacob şi de sălile de clasă
adiacente.
Bento şi Gabriel hotărâseră, plini de regret, să se mute.
Odată ce surorile lor plecaseră, vechea casă era prea mare
şi bântuită de imagini ale celor morţi. Şi, de asemenea,
prea costisitoare — războiul dintre Olanda şi Anglia din
1652 şi raidurile piraţilor asupra navelor din Brazilia
fuseseră dezastruoase pentru afacerile comerciale ale
familiei Spinoza, obligându-i pe fraţi să închirieze o că­
suţă la doar cinci minute de mers pe jos de la prăvălie.
Problema Spinoza 47

Bento îi aruncă o privire lungă fratelui său. Când


( iiibriel era mic, oamenii îi spuneau adesea „micul Bento"
«lin pricină că aveau aceeaşi faţă lungă, ovală, aceiaşi ochi
pătrunzători de bufniţă, acelaşi nas proeminent. Acum
Insă, adult în toată regula, Gabriel avea cu douăzeci de
kilograme mai mult decât fratele său mai mare, era mai
Înalt cu cinci centimetri şi mult mai puternic. Iar ochii săi
iui mai păreau a privi în depărtare.
Fraţii stăteau tăcuţi unul lângă celălalt. De obicei,
Ilento preţuia tăcerea şi se simţea confortabil luând masa
eu Gabriel sau lucrând împreună în prăvălie fără să schim­
be o vorbă. Dar de această dată tăcerea era apăsătoare
şl dădea naştere la gânduri negre. Bento se gândea la
Kebeca, sora sa, care fusese întotdeauna vorbăreaţă şi
exuberantă. Acum şi ea îl trata cu tăcere şi îi evita privirea
ori de câte ori îl vedea.
Tăcuţi, de asemenea, erau şi toţi morţii, toţi cei care îşi
tlăduseră ultima suflare legănaţi chiar de acest pat: mama
nu, Hanna, care murise în urmă cu şaptesprezece ani, când
el avea numai şase ani; fratele său mai mare, Isaac, cu şase
ani în urmă; mama sa vitregă, Estera, cu trei ani în urmă;
tatăl şi sora sa, Miriam, cu doar doi ani în urmă. Dintre
fraţii săi — acea gaşcă zgomotoasă, plină de viaţă, care se
jucase şi se certase şi se împăcase şi se întristase din
pricina mamei, ajungând, încetişor, să-şi iubească mama
vitregă — mai rămăseseră doar Rebeca şi Gabriel, care se
îndepărtau cu repeziciune de el.
Aruncând o privire la faţa buhăită şi palidă a lui
Gabriel, Bento rupse tăcerea.
— Iarăşi ai dormit prost, Gabriel? Te-am auzit zvâr-
colindu-te.
— Da, iarăşi. Bento, cum să dorm? Nimic nu e bine
acum. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Urăsc problema pe
care o avem. Uite, în dimineaţa asta mă gătesc pentru
Sabat. Soarele străluceşte pentru prima dată în această
săptămână, deasupra se vede cerul albastru şi ar trebui să
48 Irvin D. Y alom

simt bucurie, ca toată lumea, ca toţi vecinii noştri. în


schimb, din pricina propriului meu frate... iartă-mă,
Bento, dar voi exploda dacă nu vorbesc. Din pricina ta
viaţa mea e mizerabilă. Nu am nicio bucurie mergând la
sinagoga mea pentru a mă alătura poporului meu pentru
a mă ruga Dumnezeului meu.
— Mă întristează să aflu asta, Gabriel. îmi doresc să fii
fericit.
— Cuvintele sunt una. Faptele, alta.
— Ce fapte?
— Ce fapte?! exclamă Gabriel. Şi când te gândeşti că
atâta vreme, toată viaţa mea, mi-am închipuit că ştii totul.
Dacă altcineva mi-ar fi pus o astfel de întrebare, i-aş fi
răspuns: „Glumeşti", dar ştiu că tu nu glumeşti niciodată.
Şi totuşi, cu siguranţă ştii la ce fapte mă refer.
Bento oftă.
— Ei bine, să începem cu respingerea obiceiurilor
evreieşti şi cu respingerea comunităţii însăşi. Şi apoi ne­
cinstirea Sabatului. Şi îndepărtarea de sinagogă şi faptul
că nu ai donat, practic, nimic anul acesta — la genul
acesta de fapte mă refer.
Gabriel îl privi pe Bento, care rămase tăcut.
— Şi-ţi mai dau şi alte fapte, Bento. Nu mai departe de
seara trecută ai refuzat cina de Sabat de la Sarah de acasă.
Ştii că am de gând să mă căsătoresc cu Sarah, şi totuşi
nu contribui la apropierea dintre cele două familii, ală-
turându-te nouă de Sabat. îţi dai seama cum mă simt
eu? Sau sora noastră, Rebeca? Ce scuză putem oferi?
Putem spune că fratele nostru preferă lecţiile de latină cu
iezuitul ăla?
— Gabriel, e mai bine pentru digestia tuturor să nu
vin. Ştii asta. Ştii că tatăl lui Sarah este superstiţios.
— Superstiţios?
— Adică dogmatic. Ai văzut că prezenţa mea îl pro­
voacă la dispute religioase. Ai văzut că orice răspuns al
meu nu face decât să işte şi mai multă discordie, deci şi
Problema Spinoza 49

mal multă durere pentru tine şi Rebeca. Absenţa mea


âujoşte cauzei păcii, n-am nicio îndoială. Absenţa mea
înseamnă pace pentru tine şi Rebeca. Mă gândesc tot mai
uluit la această ecuaţie.
Gabriel clătină din cap:
— Bento, îţi aminteşti că, pe când eram mic, uneori mă
periam imaginându-mi că lumea va dispărea când închid
ochii? Tu mi-ai corectat gândirea. M-ai liniştit cu privire
la realitate şi la legile veşnice ale Naturii. Cu toate acestea,
acum faci aceeaşi greşeală. îţi închipui că orice controversă
legată de Bento Spinoza dispare când nu este prezent?
Seara trecută a fost dureroasă, continuă Gabriel. Tatăl lui
Sarah a început masa vorbind despre tine. S-a înfuriat din
nou că ai evitat tribunalul nostru local evreiesc şi că ţi-ai
încredinţat procesul tribunalului civil olandez. Nimeni,
de când se ştie, a spus el, n-a insultat vreodată tribunalul
rabinic în felul ăsta. Este aproape un temei pentru excomu­
nicare. Asta îţi doreşti? Un cherem? Bento, tatăl nostru e
mort, fratele nostru mai mare e mort. Tu eşti capul fami­
liei. Cu toate acestea, ne insulţi pe toţi apelând la tribu­
nalul olandez. Şi momentul ales! Nu puteai, cel puţin, să
aştepţi până după nuntă?
— Gabriel, am explicat în repetate rânduri, dar nu m-ai
auzit. Ascultă-mă iarăşi, ca să cunoşti toate faptele. Şi, mai
presus de toate, te rog încearcă să înţelegi că îmi iau în
Ncrios responsabilitatea faţă de tine şi Rebeca. Gândeşte-te
la dilema mea. Tatăl nostru, binecuvântat fie el, a fost
nn om generos. Dar a comis o eroare de judecată garan-
lând o poliţă deţinută de cămătarul acela lacom, Duarte
Kodriguez, pentru văduva Henriques, care era în doliu.
Soţul ei, Pedro, fusese o simplă cunoştinţă a tatălui nostru,
din câte ştiu nici măcar n-a fost vreo rudă sau vreun
prieten apropiat. Niciunul dintre noi nu ne întâlniserăm
vreodată cu el sau cu ea şi este un mister de ce tatăl nostru
n-a angajat să garanteze acea poliţă. Dar îl ştii pe tata —
când vedea oameni suferind, încerca să-i ajute din tot
50 Irvin D .Y alom

sufletul, fără să se gândească la consecinţe. Când văduva


şi singurul ei copil au murit anul trecut din pricina ciumei,
lăsând datoria neplătită, Duarte Rodriguez — evreul pios
care şade la temelia, la bima sinagogii şi deţine deja jumă­
tate din casele de pe Jodenbreestraat — a încercat să ne
transfere nouă pierderea, făcând presiuni asupra tribu­
nalului rabinic să oblige săraca familie Spinoza să plă­
tească datoria unei persoane pe care niciunul dintre noi
nu o cunoscuse.
Bento făcu o pauză:
— Ştii asta, Gabriel? Nu-i aşa?
— Da, dar...
— Dă-mi voie să termin, Gabriel. E important să cu­
noşti toate faptele. S-ar putea ca într-o bună zi tu să fii
capul familiei. Aşadar, Rodriguez a dus cazul în faţa tri­
bunalului evreiesc, un tribunal care cuprinde numeroşi
membri care caută să intre în graţiile lui Rodriguez, ca
principal donator al sinagogii. Spune-mi, Gabriel: ar fi
îndrăznit să-l supere? Aproape imediat, tribunalul a decis
că familia Spinoza trebuie să-şi asume întreaga datorie. Şi
este o datorie care va seca resursele familiei noastre pen­
tru tot restul vieţii. Şi mai rău, ei au mai decis că moştenirea
lăsată nouă de mama ar trebui să fie folosită pentru plata
datoriei faţă de Rodriguez. Mă urmăreşti, Gabriel?
După ce fratele său aprobă reticent din cap, Bento
continuă.
— Aşadar, acum trei luni am apelat la legea olandeză,
deoarece este mult mai rezonabilă. în primul rând, numele
de Duarte Rodriguez nu are nicio putere asupra lor. Şi,
potrivit legii olandeze, capul familiei trebuie să aibă două­
zeci şi cinci de ani pentru a fi responsabil pentru o ase­
menea datorie. Având în vedere că nu am încă douăzeci
şi cinci de ani, familia noastră se poate salva. Nu trebuie
să acceptăm datoriile făcute de tatăl nostru şi, mai mult,
putem primi banii pe care ni i-a lăsat mama. Şi, când spun
asta, mă gândesc la tine şi la Rebeca — am de gând să vă
Problema Spinoza 51

IInu vouă întreaga mea parte. Eu nu am familie şi nu am


n*Voie de bani. Şi încă un lucru, continuă el. Cu privire
In alegerea momentului. Deoarece ziua în care împlinesc
douăzeci şi cinci de ani cade înaintea nunţii tale, a trebuit
acţionez acum. Aşa că, spune-mi, nu vezi că acţionez în
mod responsabil pentru familie? Nu preţuieşti liberta­
tea? Dacă eu nu fac nimic, vom fi robi întreaga viaţă. Asta
l|l doreşti?
— Prefer să las asta în mâinile Domnului. Nu ai dreptul
ni! conteşti legea comunităţii noastre religioase. Iar cu
privire la înrobire, o prefer ostracizării. în plus, tatăl lui
Sarah a vorbit şi despre altceva decât despre proces. Vrei
Nil auzi ce a mai spus?
— Cred că îmi vei spune oricum.
— El a spus că originea „problemei Spinoza", după
cum o numeşte el, poate fi găsită acum mulţi ani, la im­
pertinenţa din timpul pregătirii tale pentru bar mitzvah.
I'!l şi-a amintit că rabinul Mortera te prefera tuturor celor­
lalţi elevi. Că te vedea ca pe un posibil succesor al său. Şi
atunci ai numit povestea biblică cu Adam şi Eva o „fa­
bulă". Tatăl lui Sarah a spus că, atunci când rabinul te-a
certat pentru tăgăduirea cuvântului lui Dumnezeu, ai
răspuns: „Tora este confuză, căci dacă Adam a fost primul
om, cu cine, mai exact, s-a căsătorit fiul său, Cain?" Ai
spus tu asta, Bento? E adevărat că ai numit Tora „confuză"?
— Este adevărat că Tora îl numeşte pe Adam primul
om. Şi e adevărat că spune că fiul acestuia, Cain, s-a
căsătorit. Cu siguranţă că avem dreptul să punem între­
barea care se impune: dacă Adam a fost primul om, cum
ar fi putut exista cineva cu care Cain să se căsătorească?
Această teorie — se numeşte chestiunea „preadamiţi-
lor" — e discutată în studiile biblice de peste o mie de ani.
Deci, dacă mă întrebi dacă o consider o fabulă, trebuie să
răspund afirmativ — evident, povestea e doar o parabolă.
— Spui asta pentru că n-o înţelegi. Oare înţelepciunea
ta o depăşeşte pe cea a lui Dumnezeu? Nu ştii că există
52 Irvin D. Y alom

motive pentru care nu putem şti şi că trebuie să ne


încredem în rabinii noştri pentru a interpreta şi clarifica
Scripturile?
— Această concluzie este extraordinar de convenabilă
pentru rabini, Gabriel. De-a lungul veacurilor, profesio­
nişti într-ale religiei au căutat să fie singurii interpreţi ai
misterelor. Le convine de minune.
— Tatăl lui Sarah a spus că această insolenţă de a pune
la îndoială Biblia şi pe liderii noştri religioşi este jignitoare
şi periculoasă nu numai pentru evrei, ci şi pentru
comunitatea creştină. Biblia este sacră şi pentru ei.
— Gabriel, crezi că ar trebui să renunţăm la logică, să
renunţăm la dreptul nostru de a pune întrebări?
— Eu nu contest dreptul tău personal la logică şi drep­
tul tău personal la contestarea legii rabinice. Nu contest
dreptul tău de a pune la îndoială sfinţenia Bibliei. De fapt,
nu contest nici măcar dreptul tău de a-1 mânia pe Dum­
nezeu. E treaba ta. Poate că e boala ta. Dar ne răneşti
pe mine şi pe sora ta refuzând să-ţi păstrezi părerile
pentru tine.
— Gabriel, acea conversaţie despre Adam şi Eva pe
care am purtat-o cu rabinul Mortera a avut loc cu peste
zece ani în urmă. După aceea, mi-am păstrat părerile pen­
tru mine. Dar acum doi ani am jurat să-mi trăiesc viaţa
într-o manieră pioasă, care include faptul de a nu mai
minţi niciodată. Astfel, dacă mi se cere părerea, o voi oferi
întocmai — şi de aceea am refuzat să iau cina cu tatăl lui
Sarah. Dar, mai presus de toate, Gabriel, aminteşte-ţi că
noi suntem două suflete separate. Ceilalţi nu te confun­
dă cu mine. Ei nu te fac responsabil pentru aberaţiile
fratelui tău mai în vârstă.
Gabriel ieşi din cameră clătinând din cap şi mormăind:
— Fratele meu mai mare vorbeşte ca un copil.
('AIMŢOLUL ŞASE

I ntonia — 1910

Trei zile mai târziu, Alfred, palid şi agitat, căuta să


dlucute cu Herr Schăfer.
— Am o problemă, domnule, începu Alfred deschi-
/ându-şi servieta şi scoţând autobiografia lui Goethe, de
700 de pagini, cu mai multe bucăţele de hârtie rupte ne­
glijent ieşind dintre pagini. El deschise la primul semn de
carte şi arătă spre text.
— Domnule, Goethe pomeneşte de Spinoza aici, în
acest rând. Şi, apoi, din nou aici, câteva rânduri mai jos.
Dur există mai multe paragrafe unde numele nu apare
(ti nu-mi dau seama dacă este vorba despre el sau nu.
De fapt, nu înţeleg mai nimic. E foarte greu. întoarse pagi­
nile şi indică un alt paragraf: aici, la fel. Pomeneşte de
Spinoza de două sau trei ori, apoi urmează patru pagini
tn care nu-1 pomeneşte. Din câte îmi dau seama, nu e clar
ilucă vorbeşte despre Spinoza sau nu. Mai vorbeşte şi
despre cineva pe nume Jacobi. Şi asta se întâmplă în alte
patru locuri. Am înţeles Faust când l-am citit la ora dumnea­
voastră şi am înţeles Suferinţele tânărului Werther, dar aici,
in această carte, sunt pagini întregi pe care nu le înţeleg.
— E mult mai uşor să citeşti Chamberlain, nu-i aşa?
Dar imediat Herr Schăfer îşi regretă sarcasmul şi se grăbi
să adauge, pe un ton blând: Ştiu că s-ar putea să nu
pricepi toate cuvintele lui Goethe, Rosenberg, dar trebuie
Hă pricepi că aceasta nu este o lucrare cu o structură clară,
ci o serie de reflecţii asupra vieţii sale. Ai ţinut vreun
jurnal scris sau ai scris despre viaţa ta?
Alfred dădu din cap aprobator.
— Acum câţiva ani, dar numai pentru câteva luni.
54 Irvin D. Y alom

— Ei bine, gândeşte-te că acesta e un fel de jurnal.


Goethe l-a scris în egală măsură pentru el şi pentru cititori.
Crede-mă, când vei creşte şi vei afla mai multe despre
ideile lui Goethe, vei înţelege şi aprecia mai mult cuvintele
sale. Dă-mi cartea.
După ce parcurse paginile marcate de Alfred, Herr
Schăfer spuse:
— Acum văd care e problema. întrebarea ta e legitimă
şi va trebui să-ţi revizuiesc tema. Să parcurgem aceste
două capitole împreună. Cu capetele apropiate, Herr
Schăfer şi Alfred se concentrară asupra textului, iar Herr
Schăfer notă pe un carneţel o serie de numere de pagină
şi de rând.
înmânându-i lui Alfred carneţelul, spuse:
— Iată ce trebuie să copiezi. Nu uita, trei exemplare
scrise lizibil.. Dar există o problemă. Aici sunt doar
douăzeci sau douăzeci şi cinci de rânduri, o sarcină cu
mult mai redusă decât cea pe care domnul director ţi-o
dăduse iniţial, ceea ce mă îndoiesc că îl va satisface. Deci
trebuie să mai faci ceva: să memorezi această versiune
scurtată şi să o reciţi la întâlnirea noastră cu domnul
director Epstein. Cred că va considera asta acceptabil.
Câteva secunde mai târziu, observând o urmă de
încruntare pe faţa lui Alfred, Herr Schăfer adăugă:
— Alfred, chiar dacă nu-mi place cum te-ai schimbat —
prostiile legate de superioritatea rasei —, încă sunt de
partea ta. în ultimii patru ani ai fost un elev bun şi ascul­
tător — deşi, după cum ţi-am spus de atâtea ori, ai fi
putut fi mai sârguincios. Ar fi tragic să-ţi distrugi şansele
de viitor neabsolvind. Tăcu pentru câteva clipe aşteptând
ca vorbele să-şi facă efectul. Pune tot sufletul în acest
proiect. Domnul director Epstein îţi va cere mai mult
decât să copiezi şi să reciţi. El se aşteaptă să înţelegi ce ai
citit. Deci, concentrează-te, Rosenberg! Şi eu îmi doresc
să te văd absolvind.
Problema Spinoza 55

— Mai trebuie să vă dau exemplarul meu înainte de-a


face celelalte două exemplare?
Lui Herr Schăfer i se rupse inima la răspunsul mecanic
al lui Alfred, dar spuse doar atât:
— Dacă respecţi instrucţiunile mele din carneţel, nu va
fi necesar.
Pe când Alfred se îndepărta, Herr Schăfer îl chemă
Înapoi.
— Rosenberg, acum un minut am făcut un efort şi
ţi-am spus că ai fost un elev bun şi că îmi doresc să te văd
absolvind. N-ai niciun răspuns? în fond, am fost profe­
sorul tău patru ani.
— Da, domnule.
— Da, domnule?
— Nu ştiu ce să spun.
— Bine, Alfred, poţi pleca.
Herr Schăfer îşi umplu servieta cu lucrările elevilor
care aşteptau să fie citite, şi-l scoase pe Alfred din minte
şi, în schimb, se gândi la cei doi copii ai săi, la soţia sa,
precum şi la cina cu Spătzle şi verivorst pe care ea i-o
promisese pentru acea seară.
Alfred plecă într-o stare de confuzie cu privire la tema
sa. Oare înrăutăţise lucrurile? Sau beneficiase de o scutire?
La urma urmei, memorarea era ceva uşor pentru el. îi
plăcea să memoreze pasaje pentru spectacole de teatru şi
discursuri.

Două săptămâni mai târziu, Alfred stătea la unul


dintre capetele mesei celei lungi din biroul lui Herr
Epstein, aşteptând instrucţiuni de la directorul şcolii care,
astăzi, arăta mai masiv şi mai aprig ca niciodată. Herr
Schăfer, mult mai mic, cu o faţă gravă, îi făcu semn lui
Alfred să înceapă să recite. Aruncând o ultimă privire
56 Irvin D. Y alom

asupra propriului exemplar al lucrării lui Goethe, Alfred


se ridică şi proclamă:
— Din autobiografia lui Goethe...
După care începu: „Mintea care a acţionat în mod
decisiv asupra mea şi a avut o imensă influenţă asupra
întregului meu mod de gândire a fost Spinoza. După ce
căutasem zadarnic în întreaga lume un mijloc de a-mi
cultiva ciudata natură, am ajuns, în cele din urmă, la Etica
acestui om. Am găsit aici un sedativ pentru pasiunile
mele; părea să se deschidă pentru mine o perspectivă
largă şi liberă asupra lumii materiale şi muritoare."
— Deci, Rosenberg, îl întrerupse directorul. Ce a
învăţat Goethe de la Spinoza?
— Ăăă, e vorba de etica sa?
— Nu, nu. Doamne Dumnezeule, n-ai înţeles că Etica
este numele cărţii lui Spinoza? Ce spune Goethe că a în­
văţat din cartea lui Spinoza? Ce crezi că înţelege el prin
cuvintele „un sedativ pentru pasiunile mele"?
— Ceva care l-a calmat?
— Da, şi asta. Dar continuă acum — ideea asta va
reveni din nou în foarte scurt timp.
Alfred recită pentru sine o clipă, pentru a găsi locul
unde rămăsese, şi începu:
— „Dar ce m-a atras în special la Spinoza a fost inte­
resul său nemărginit care strălucea..."
— Dezinteresul, nu interesul, zbieră directorul Epstein,
care urmărea pe text fiecare cuvânt recitat. — „Dezinteres"
înseamnă să nu fii ataşat emoţional.
Alfred dădu din cap aprobator şi continuă:
— „Dar ce m-a atras în special la Spinoza a fost dezin­
teresul său nemărginit care strălucea din fiecare propo­
ziţie. Această expresie minunată: «Cel care-L iubeşte cu
adevărat pe Dumnezeu nu trebuie să vrea ca Dumnezeu
să-l iubească înapoi», cu toate premisele pe care se ba­
zează şi toate consecinţele care decurg de aici, mi-a
acaparat întreaga putere de gândire."
Problema Spinoza 57

— Acesta este un pasaj mai dificil, spuse directorul.


I)t1-mi voie să-ţi explic. Goethe spune că Spinoza l-a
învăţat să-şi elibereze mintea de influenţa celorlalţi. Să îşi
găsească propriile sentimente şi concluzii şi apoi să
acţioneze în conformitate cu ele. Cu alte cuvinte, iubirea
tn trebuie să fie nestăvilită şi nu influenţată de ideea
Iubirii pe care o poţi obţine în schimb. Am putea aplica
această idee în cazul discursurilor electorale. Ar ţine
Goethe un discurs doar pentru a obţine admiraţia celor­
lalţi? Bineînţeles că nu! Şi nici nu ar spune ceea ce ar vrea
alţii să-l audă spunând. Ai înţeles? Ai prins ideea?
Alfred dădu din cap aprobator. Ceea ce înţelesese cu
adevărat era că domnul director Epstein îl antipatiza
profund. Aşteptă până când directorul îi făcu semn să
continue:
— „în plus, nu se poate nega faptul că cele mai apro­
piate uniuni iau naştere din lucruri opuse. Calmul li­
niştitor al lui Spinoza se afla într-un puternic contrast cu
activitatea mea zbuciumată. Metoda sa matematică era
opusul sentimentelor mele poetice. Modul său disciplinat
ile gândire m-a transformat în discipolul său pătimaş, în
adoratorul său cel mai hotărât. Minte şi inimă, înţelegere
şi sentiment, s-au căutat reciproc cu o afinitate necesară
şi astfel s-a produs uniunea acestor naturi diferite."
— Ştii ce vrea să spună aici prin cele două naturi
il iferite, Rosenberg? întrebă directorul Epstein.
— Cred că vrea să spună minte şi suflet?
— Exact. Şi care este Goethe şi care Spinoza?
Alfred părea nedumerit.
— Acesta nu este doar un exerciţiu de memorie,
Rosenberg! Vreau să înţelegi aceste cuvinte. Goethe este
poet. Deci care e el, mintea sau inima?
— El este inima. Dar el avea şi o minte măreaţă.
— Ah, da. Acum înţeleg confuzia. Dar aici el spune că
Spinoza îi oferă echilibrul care-i permite să-şi împace
pasiunea şi imaginaţia explozivă cu calmul şi raţiunea
58 Irvin D. Y alom

necesare. Şi de aceea Goethe spune că e „adoratorul cel


mai hotărât" al lui Spinoza. Ai înţeles?
— Da, domnule.
— Acum continuă.
Alfred ezită, cu semne de panică în ochi.
— Mi-am pierdut şirul. Nu mai ştiu unde am rămas.
— Te descurci bine, interveni Herr Schăfer, într-un
efort de a-1 calma. Ştim că e greu să zici pe de rost cu
atâtea întreruperi. îţi poţi verifica notiţele ca să vezi unde
ai rămas.
Alfred respiră adânc, îşi răsfoi scurt notiţele şi continuă:
— „Unii l-au crezut pe acest om ateu şi l-au considerat
reprobabil, dar apoi au recunoscut şi că era un om liniştit,
gânditor, un bun cetăţean, o persoană simpatică. Deci
criticii lui Spinoza par să fi uitat cuvintele Evangheliei:
«După roadele lor îi veţi cunoaşte», căci cum ar putea o
viaţă plăcută oamenilor şi lui Dumnezeu să ia naştere din
principii corupte? încă îmi amintesc calmul şi claritatea
care m-au cuprins când am răsfoit pentru întâia dată
paginile Eticii acelui om remarcabil. Aşa că m-am grăbit
din nou spre opera căreia îi eram atât de îndatorat, şi din
nou acelaşi suflu de pace a plutit deasupra mea. M-am
abandonat lecturii şi mi-am spus, când m-am privit pe
mine însumi, că nu mai văzusem lumea atât de clar.
Alfred răsuflă greu după ce termină ultimul rând.
Directorul îi făcu semn să şadă şi comentă:
— Recitarea dumitale a fost satisfăcătoare. Ai o me­
morie bună. Acum să vedem ce ai înţeles din acest ultim
fragment. Spune-mi, crede Goethe că Spinoza este ateu?
Alfred clătină din cap.
— Nu am auzit răspunsul dumitale.
— Nu, domnule. Alfred vorbi cu voce tare. Goethe nu
credea că Spinoza era ateu. Dar alţii credeau că era.
— Şi de ce nu era Goethe de acord cu ei?
— Din cauza eticii sale?
Problema Spinoza 59

— Nu, nu. Ai uitat deja că Etica este numele cărţii lui


Spinoza? Reluăm, de ce nu era Goethe de acord cu criticii
lui Spinoza?
Alfred fremătă şi rămase tăcut.
— Doamne, Dumnezeule, Rosenberg, uită-te la notiţe,
«puse directorul.
Alfred cercetă paragraful final şi îndrăzni.
— Pentru că era bun şi ducea o viaţă plăcută lui
Dumnezeu?
Exact. Cu alte cuvinte, nu contează ceea ce crezi sau
Npui că ai crede, ci cum trăieşti. Acum, Rosenberg, o
ultima întrebare despre acest pasaj. Spune-ne din nou, ce
n învăţat Goethe de la Spinoza?
— El a spus că a primit un suflu de pace şi calm. De
asemenea, a spus că a privit lumea mai clar. Acestea au
fost cele mai importante lucruri.
Exact. Ştim că marele Goethe a purtat un exemplar
al Eticii lui Spinoza în buzunar timp de un an. Imagi-
nează-ţi - un an întreg! Şi nu numai Goethe, dar şi mulţi
alţi mari germani. Lessing şi Heine au vorbit despre o clari­
tate şi o senzaţie de calm care i-a cuprins după citirea aces­
tei cărţi. Cine ştie, ar putea veni un moment în viaţa ta când
şi tu vei avea nevoie de calmul şi claritatea oferite de Etica
lui Spinoza. Nu îţi voi cere să citeşti cartea asta acum. Eşti
prea tânăr ca s-o pricepi. Dar vreau să promiţi că, înainte
de a împlini douăzeci şi unu de ani, o vei citi. Sau poate
ar trebui să spun, s-o citeşti până vei atinge vârsta matu­
rităţii depline. Am cuvântul tău de bun german?
— Da, domnule, aveţi cuvântul meu.
Alfred ar fi promis că va citi întreaga enciclopedie în
chineză, numai să scape de această inchiziţie.
— Acum, să trecem la miezul acestei teme. Eşti pe
deplin conştient de motivul pentru care ţi-am dat această
temă de lectură?
— Aăă, nu, domnule. Am crezut că doar pentru că am
spus că îl admir pe Goethe mai mult decât pe oricine
altcineva.
60 Irvin D. Y alom

— Cu siguranţă că şi de asta. Dar cu siguranţă ai înţeles


care a fost adevăratul motiv?
Alfred părea mut.
— Te întreb ce înseamnă pentru tine faptul că omul pe
care îl admiri mai mult decât pe oricine altcineva îl admiră
pe un evreu mai mult decât pe oricine altcineva?
— Pe un evreu?
— Nu ştiai că Spinoza era evreu?
Tăcere.
— Nu ai aflat nimic despre el în aceste ultime două
săptămâni?
— Domnule, eu nu ştiu nimic despre acest Spinoza.
Asta nu a făcut parte din proiectul meu.
— Şi aşa, slavă Domnului, ai evitat ocazia îngrozitoare
de a învăţa ceva nou? Despre asta e vorba, Rosenberg?
— Dă-mi voie să reformulez, interveni Herr Schăfer.
Gândeşte-te la Goethe. Ce-ar fi făcut el în această situaţie?
Dacă lui Goethe i s-ar fi cerut să citească autobiografia
unui necunoscut, ce ar fi făcut Goethe?
— S-ar fi interesat cu privire la acea persoană.
— Exact. Acest lucru este important. Dacă admiri pe
cineva, imită-1. Foloseşte-1 ca ghid.
— Vă mulţumesc, domnule.
— Să revenim la întrebarea mea, spuse directorul
Epstein. Cum îţi explici admiraţia şi recunoştinţa fără
margini a lui Goethe faţă de un evreu?
— Goethe ştia că era evreu?
— Dumnezeule mare! Desigur că ştia.
— Dar, Rosenberg, spuse Herr Schăfer, care devenea,
la rându-i, tot mai nerăbdător, gândeşte-te la întrebare.
Ce contează dacă ştia că Spinoza era evreu? Ce rost are
să pui această întrebare? Crezi că un om de statura lui
Goethe — tu însuţi l-ai numit geniu universal — n-ar
îmbrăţişa nişte idei măreţe, indiferent de sursa lor?
Alfred era buimăcit. Niciodată nu mai fusese martorul
unei asemenea desfăşurări de idei. Directorul Epstein,
Problema Spinoza 61

pimftndu-şi mâna pe braţul lui Herr Schăfer pentru a-1


potoli, nu renunţă.
— Nu mi-ai răspuns încă la cea mai importantă între-
cum se explică faptul că geniul universal german e
rt|»tat într-o asemenea măsură de ideile unui membru al
unei rase inferioare?
— Poate e vorba despre ce am răspuns şi în cazul
domnului doctor Apfelbaum. Poate, graţie unei mutaţii,
I- posibil să existe şi un evreu bun, chiar dacă rasa este
coruptă şi inferioară.
— Acesta nu este un răspuns acceptabil, spuse direc­
torul. E una să vorbim despre un medic care e de treabă
pi tşi practică profesia aşa cum se cuvine şi alta să vorbim
«Ntfel despre un geniu care e posibil să fi schimbat cursul
Utoriei. Şi mai sunt mulţi evrei al căror geniu e binecu­
noscut. Gândeşte-te la ei. Dă-mi voie să ţi-i reamintesc pe
cei de care ai auzit tu însuţi, dar poate nu ştiai că au fost
evrei. Herr Schăfer îmi spune că, în clasă, ai recitat din
poeziile lui Heinrich Heine. El mi-a mai spus că îţi place
muzica şi îmi imaginez că ai ascultat compoziţii ale lui
( iustav Mahler şi Felix Mendelssohn. Corect?
— Sunt evrei, domnule?
— Da, şi sigur ştii că Disraeli, marele prim-ministru al
Angliei, era evreu.
— Nu ştiam, domnule.
— Da. Şi chiar acum, la Riga, se montează opera Po­
veştile lui Hoffmann compusă de Jacob Offenbach, un alt
membru al rasei evreieşti. Atâtea genii! Cum îţi explici?
— Nu pot răspunde la întrebarea aceasta. Va trebui să
mă gândesc la asta. Vă rog, îmi permiteţi să plec, domnule?
Nu mă simt prea bine. Promit să mă gândesc la asta.
— Da, poţi pleca, spuse directorul. Şi îmi doresc foarte
mult să te gândeşti. Gândirea este bună. Gândeşte-te la
discuţia noastră de astăzi. Gândeşte-te la Goethe şi la
evreul Spinoza.
62 Irvin D. Y alom

După plecarea lui Alfred, directorul Epstein şi Herr


Schafer se priviră câteva momente înainte ca directorul să
vorbească.
— El spune că se va gândi, Hermann. Care sunt şansele
s-o facă?
— Aproape nule, cred, spuse Herr Schăfer. Hai să-l
trecem şi să scăpăm de el. Are o lipsă de curiozitate care
este, cel mai probabil, incurabilă. Oriunde ai săpa în
mintea lui, dai peste un strat de convingeri neîntemeiate.
— Sunt de acord. Nu am nicio îndoială că Goethe şi
Spinoza se retrag rapid, chiar în acest moment, din mintea
sa şi nu-1 vor mai deranja niciodată. Cu toate acestea, mă
simt uşurat de ceea ce tocmai s-a întâmplat. Temerile mi
s-au mai domolit. Acest tânăr nu are nici inteligenţa, nici
tăria de a provoca rău prin atragerea altora spre felul său
de a gândi.
C 'a p it o l u l şa pte

Amsterdam — 1656

Bento privea pe fereastră, urmărindu-şi fratele care


mergea spre sinagogă. Gabriel are dreptate; chiar îi rănesc pe
irl apropiaţi. Alegerile mele sunt îngrozitoare - fie măfac mic,
renunţând la natura mea lăuntrică şi înfrânându-mi curiozi­
tatea, fie îi rănesc pe cei apropiaţi. Descrierea făcută de
( iabriei despre furia îndreptată spre Bento de la cina din
/lua de Sabat îi aminti de avertismentul părintesc al lui
van den Enden despre pericolele tot mai mari cu care se
confruntă în comunitatea evreiască. Se gândi la strategii
tic evitare a acestei capcane aproape o oră înainte de a se
ridica, a se îmbrăca, a-şi face o cafea şi a ieşi pe uşa din
«pate, cu cana în mână, spre prăvălia de import-export
it familiei Spinoza.
Acolo şterse praful şi mătură gunoiul în stradă, apoi
deşertă într-un coş un sac mare de smochine uscate în­
miresmate, tocmai venit din Spania. Şezând la locul său
obişnuit de la fereastră, Bento îşi sorbi cafeaua, ciuguli
din smochine şi se concentră asupra fanteziilor care îi
treceau prin minte. în ultima vreme, practica o tehnică de
meditaţie prin care se deconecta de la şirul gândurilor
»nle şi îşi privea mintea ca pe un teatru, iar pe el însuşi ca
pe un membru al publicului urmărind spectacolul care se
joacă. Chipul lui Gabriel, plin de tristeţe şi confuzie, apăru
de îndată pe scenă, dar Bento învăţase cum să tragă
cortina şi să treacă la actul următor. In curând se mate-
rializă van den Enden. Acesta lăudă progresele lui Bento
la latină în timp ce-i strângea uşor umărul într-un gest
patern. Această atingere era o atingere plăcută. Dar, se
gândi Bento, dacă Rebeca şi, acum, Gabriel mă resping, cine
mă va mai atinge vreodată?
64 Irvin D. Y alom

Apoi mintea lui Bento zbură la o imagine cu el pre-


dându-le ebraică profesorului său şi Clarei Maria. Zâmbi
imaginându-şi cum îi învăţa pe cei doi elevi, ca pe nişte
copii, aleph, bet, gimmel, şi zâmbi chiar mai larg la imaginea
micuţei Clara Maria învăţându-1, la rându-i, literele gre­
ceşti alfa, beta, gamma. El observă claritatea strălucitoare,
aproape incandescentă, a imaginii Clarei Maria — Clara
Maria, slăbănoaga de treisprezece ani, cocoşată, feme-
ia-copil al cărei zâmbet neastâmpărat contrazicea pretenţia
ei de a fi o profesoară adultă şi severă. Un gând răzleţ se
insinuă: dacă ar fi fost mai mare...
Pe la prânz, meditaţia îi fu întreruptă de agitaţia care
se zărea pe fereastră. în depărtare îi văzu pe Jacob şi pe
Franco conversând în timp ce se îndreptau spre prăvălia
sa. Bento îşi jurase să se comporte într-o manieră pioasă
şi ştia că nu era corect să-i privească pe alţii pe furiş, în
special pe unii care poate vorbeau despre el. Cu toate
acestea, nu îşi putea lua privirea de la scena ciudată care
se desfăşura în faţa ochilor săi: Franco rămase trei sau
patru paşi în spatele lui Jacob, după care Jacob se întoarse,
îl apucă de mână şi încercă să-l tragă. Franco se eliberă şi
scutură energic din cap. Jacob îi răspunse şi, după ce privi
în jur pentru a se asigura că nu sunt martori, îşi puse mâi­
nile imense pe umerii lui Franco, îl scutură cu brutalitate
şi îl împinse până ajunseră la prăvălie.
Pentru o clipă, Bento se aplecă înainte cu privirea
aţintită asupra acestei scene, dar în curând intră din nou
în starea meditativă şi se gândi la misterul purtării
neobişnuite a celor doi. în câteva minute fu scos din
reverie de sunetul uşii prăvăliei deschizându-se şi de
zgomotul de paşi dinăuntru.
Sări în picioare, îi salută pe vizitatori şi le oferi două
scaune în timp ce el se aşeză pe o ladă mare cu smochine
uscate.
— Veniţi de la slujba de Sabat?
Problema Spinoza 65

■— Da, răspunse Jacob, unul dintre noi întremat, iar


celălalt, mai agitat ca înainte.
— Interesant. Un eveniment identic care naşte două
reacţii diferite. Care e explicaţia acestui fenomen curios?
întrebă Bento.
Jacob se grăbi să răspundă.
— Problema nu este atât de interesantă, iar explicaţia
e evidentă. Spre deosebire de Franco, care nu a beneficiat
de o educaţie evreiască, eu am fost crescut în tradiţia
ovreiască şi în limba ebraică şi...
— Permite-mi să te întrerup, spuse Bento. Dar din
capul locului explicaţia ta necesită o explicaţie. Toţi copiii
crescuţi în Portugalia, într-o familie de marrani, sunt lipsiţi
tie educaţia privind ebraica şi ritualul evreiesc. Asta îl
Include şi pe tatăl meu, care a învăţat ebraica doar după
ce a părăsit Portugalia. El mi-a spus că, pe când era copil
In Portugalia, orice familie care şi-ar fi învăţat copiii limba
ebraică sau tradiţia evreiască ar fi fost aspru pedepsită.
De fapt, şi Bento se întoarse spre Franco, nu am auzit
chiar ieri despre un tată iubit ucis pentru că Inchiziţia i-a
găsit o Tora îngropată?
Franco, trecându-şi nervos degetele prin părul lung,
nu spuse nimic, dar dădu uşor din cap.
Revenind la Jacob, Spinoza continuă:
— Deci, întrebarea mea, Jacob, este cum de cunoşti
ebraica?
— Familia mea a intrat în rândurile noilor creştini cu
Irei generaţii în urmă, spuse Jacob repede, dar ei au rămas
cripto-evrei, hotărâţi să păstreze vie credinţa. Tatăl meu
m-a trimis la Rotterdam să lucrez în comerţ la vârsta de
unsprezece ani, iar în următorii opt ani am petrecut fie­
care noapte studiind ebraica cu unchiul meu, care era
rabin. El m-a pregătit pentru bar mitzvah-u\ de la sinagoga
tlin Rotterdam şi apoi a continuat cu educaţia mea evre­
iască până la moartea sa. Am petrecut cea mai mare parte
66 Irvin D. Y alom

din ultimii doisprezece ani la Rotterdam şi m-am întors


de curând în Portugalia doar pentru a-1 salva pe Franco.
— Şi tu, se întoarse Bento spre Franco, ai cărui ochi
erau interesaţi doar de podeaua prost măturată a prăvăliei
familiei Spinoza, nu cunoşti ebraica?
Dar Jacob răspunse:
— Bineînţeles că nu. După cum tocmai ai spus, ebraica
e interzisă în Portugalia. Noi toţi suntem învăţaţi să citim
Scripturile în latină.
— Deci, Franco, nu cunoşti ebraica?
încă o dată, Jacob interveni:
— în Portugalia, nimeni nu îndrăzneşte să predea
ebraica. Nu doar că ar risca să fie ucis pe loc, ci întreaga
sa familie ar fi vânată. în acest moment, mama lui Franco
şi două surori se ascund.
— Franco, spuse Bento aplecându-se pentru a-1 privi
în ochi, Jacob e cel care răspunde în locul tău. De ce nu
răspunzi tu?
— El încearcă doar să mă ajute, răspunse Franco în
şoaptă.
— Şi te ajută faptul că rămâi tăcut?
— Sunt prea supărat să mă încred în cuvintele mele,
spuse Franco, vorbind mai tare. Jacob spune adevărul,
familia mea este în pericol şi, după cum a zis, nu am nicio
pregătire evreiască în afară de aleph, bet, gimmel, litere pe
care mi le-a desenat el în nisip. Chiar şi pe acestea a tre­
buit să le şteargă cu picioarele.
Bento se întoarse cu tot corpul spre Franco, evitându-1
în mod ostentativ pe Jacob.
— Şi tu consideri că, deşi el a fost întremat de slujbă,
pe tine mai mult te-a agitat?
Franco dădu din cap aprobator.
— Iar motivele agitaţiei tale au fost...?
— Au fost îndoiala şi anumite sentimente. Franco îi
aruncă pe furiş o privire lui Jacob. Sentimente atât de
puternice, că mi-e teamă să le descriu. Chiar şi ţie.
Problema Spinoza 67

Ai încredere că-ţi voi înţelege sentimentele şi nu le


voi judeca.
Franco privi în jos, cu capul tremurând.
Atâta teamă, continuă Bento. Voi încerca să te
liniştesc. în primul rând, te rog, gândeşte-te dacă teama
li» este raţională.
Franco făcu o grimasă şi privi la Spinoza, nedumerit.
Să vedem dacă teama ta are sens. Să ne gândim la
două lucruri: în primul rând, nu reprezint o ameninţare.
I|i promit că nu voi repeta nimănui cuvintele tale. Mai
mult, şi eu mă îndoiesc de multe lucruri. S-ar putea chiar
*»V|i împărtăşesc unele sentimente. Şi, în al doilea rând, nu
«xlltă nici un pericol în Olanda; aici nu există nicio Inchi­
ziţie. Nici în această prăvălie, nici în această comunitate,
nici în acest oraş, nici chiar în această ţară. Amsterdamul
e Independent de Iberia de mulţi ani. Ştii asta, nu-i aşa?
— Da, răspunse Franco încet.
— Şi, cu toate acestea, o parte din mintea ta, pe care
n-o controlezi, continuă să se comporte ca şi cum ar exista
un pericol mare, iminent. Nu e remarcabil modul cum
minţile noastre sunt împărţite? Cum raţiunea, partea cea
mai elevată a minţii noastre, e subjugată de emoţiile
noastre?
Franco nu păru defel interesat de aceste evenimente
remarcabile.
Bento ezită. Simţea deopotrivă o nerăbdare crescândă
şi sentimentul că avea o misiune, aproape o datorie. Dar
turn să procedeze? Oare se aştepta la prea mult, prea
»urând de la Franco? îşi reaminti numeroase situaţii în
care raţiunea nu reuşise să-i înăbuşe temerile. Se întâm­
plase chiar seara trecută, pe când mergea împotriva mul­
ţimii care se îndrepta spre slujba de Sabat de la sinagogă.
în cele din urmă, decise să-şi folosească singura tehnică
disponibilă şi, pe cel mai blând ton, spuse:
68 Irvin D. Y alom

— M-ai rugat să te ajut. Am fost de acord s-o fac. Dar


dacă doreşti ajutorul meu, trebuie să ai încredere în mine
astăzi. Trebuie să mă ajuţi să te ajut. înţelegi?
— Da, răspunse Franco, oftând.
— Ei bine, atunci următorul pas este să-ţi exprimi
temerile.
Franco clătină din cap:
— Nu pot. Sunt terifiante. Şi periculoase.
— Nu sunt prea terifiante ca să reziste în lumina
raţiunii. Şi tocmai ţi-am arătat că nu sunt periculoase dacă
nu există motive să te temi. Curaj! Acum e momentul să
le înfrunţi. Dacă nu, îţi repet, şi aici Bento vorbi răspicat,
nu are niciun rost să ne continuăm întâlnirea.
Franco respiră profund şi începu:
— Astăzi, la sinagogă, am auzit Scripturile cântate
într-o limbă ciudată. Nu am înţeles nimic...
— Dar Franco, îl întrerupse Jacob, normal că n-ai înţeles
nimic. De-atâtea ori ţi-am spus că această problemă este
temporară. Rabinul predă ebraica. Răbdare, răbdare.
— Şi tot de-atâtea ori, ripostă Franco, cu o furie care
acum îi îneca vocea, ţi-am spus că e mai mult decât limba.
Ascultă-mă odată! E vorba de întreg spectacolul. La
sinagogă, dimineaţă, am privit în jur şi i-am văzut pe toţi
cu tichiile lor fistichii brodate, cu şalurile lor de rugăciune
cu franjuri, albastre şi albe, cu capetele legănându-li-se
înainte şi înapoi, ca nişte papagali la farfurioara cu mei,
cu ochii ridicaţi spre cer. I-am auzit, i-am văzut şi m-am
gândit... nu, nu pot spune la ce m-am gândit...
— Spune, Franco, a spus Jacob. Doar ieri mi-ai spus că
acesta este învăţătorul pe care îl cauţi.
Franco închise ochii.
— M-am gândit: care e diferenţa dintre asta şi spec­
tacolul — nu, voi fi sincer — prostia care se petrecea la
liturghia catolică la care noi, noii creştini, trebuia să
participăm? După liturghie, când eram copii, Jacob, îţi
aminteşti cum obişnuiam să-i ridiculizăm pe catolici?
Problema Spinoza 69

Klillculizam veşmintele ciudate ale preoţilor, nesfârşitele


Imagini sângeroase cu răstignirea, aplecările până la
pământ ale sfinţilor, hostia şi vinul şi mâncatul trupului
'•l băutul sângelui... Vocea lui Franco crescu în intensitate:
livrei sau catolici... nu există nicio diferenţă... E o smin­
teală. E pură sminteală.
Jacob îşi puse tichia pe cap, îşi aşeză mâna pe ea şi,
încet, începu să recite o rugăciune în ebraică. Bento, la
i Aiului său, era impresionat şi căuta cu atenţie cuvintele
potrivite, cele mai liniştitoare.
— Să ai astfel de gânduri şi să crezi că eşti singurul. Să
le simţi singur în îndoiala ta. Trebuie să fie terifiant.
Franco îi dădea înainte:
— Mai e ceva, încă un gând îngrozitor. Mă tot gân-
ilt'sc că pentru această sminteală tatăl meu şi-a sacrificat
viaţa. Pentru această sminteală ne-a pus pe toţi în peri­
col — pe mine, pe părinţii lui, pe mama mea, pe fratele
ţl surorile mele.
Jacob nu se mai putu abţine. Păşind mai aproape şi
apropiindu-şi imensul cap de urechea lui Franco, el spuse,
lără asprime:
— Poate că tatăl ştie mai multe decât fiul.
Franco clătină din cap, deschise gura, dar apoi nu
spuse nimic.
— Şi mai gândeşte-te, continuă Jacob, că aceste cuvinte
lac ca moartea tatălui tău să-şi piardă sensul. Asemenea
gânduri fac ca moartea lui să fie irosită. A murit pentru
i« păstra credinţa sacră pentru tine.
Franco păru frânt şi îşi plecă capul.
Bento ştia că trebuie să intervină. Prima dată, se în­
toarse la Jacob şi spuse încet:
— Acum o clipă stăruiai ca Franco să spună ce îl fră­
mântă. Acum, când face ce i-ai cerut, oare n-ar fi mai bine
să-l încurajezi decât să-l reduci la tăcere?
Jacob făcu o jumătate de pas îndărăt. Bento continuă
să i se adreseze lui Franco pe acelaşi ton calm:
70 Irvin D. Y alom

— Ce dilemă pentru tine, Franco: Jacob susţine că,


dacă nu crezi nişte lucruri pe care le consideri de necrezut,
faci ca martiriul tatălui tău să fie zadarnic. Şi cine doreşte
să-şi rănească propriul tată? Atâtea obstacole în calea
gândirii independente. Atâtea obstacole în calea perfec­
ţionării de sine prin folosirea capacităţii noastre, oferite
de Dumnezeu, de a raţiona.
Jacob clătină din cap.
— Aşteaptă, aşteaptă... Ultima parte, cu capacitatea
oferită de Dumnezeu de a raţiona... Eu nu asta am spus.
Răstălmăceşti lucrurile. Vorbeşti despre raţiune? îţi arăt
eu raţiune. Foloseşte-ţi bunul simţ! Deschide-ţi ochii!
Vreau să faci o comparaţie! Uită-te la Franco. El suferă,
plânge, se umileşte, disperă. îl vezi?
Bento dădu din cap aprobator.
— Şi acum uită-te la mine. Sunt puternic. Iubesc viaţa.
Am grijă de el. L-am salvat de Inchiziţie. Mă sprijin pe
credinţa mea şi pe acceptarea fraţilor mei evrei. Mă liniş­
teşte gândul că poporul nostru şi tradiţia noastră continuă.
Compară-ne pe noi doi cu preţioasa ta raţiune şi spune-mi,
înţeleptule, ce zice raţiunea.
„Ideile false oferă un confort fals şi fragil", se gândi
Bento. Dar îşi ţinu gura.
Jacob continuă pe un ton şi mai apăsat.
— Şi aplică asta şi în cazul tău, învăţatule. Ce suntem
noi, ce eşti tu fără comunitatea noastră, fără tradiţia
noastră? Poţi trăi bătând pământul de unul singur? Aud
că nu eşti însurat. Ce viaţă poţi avea în absenţa oameni­
lor? Fără o familie? Fără Dumnezeu?
Bento, care obişnuia să evite conflictele, se simţi atins
de invectivele lui Jacob.
Jacob se întoarse spre Franco şi îşi îmblânzi vocea.
— Te vei simţi sprijinit, ca mine, când vei şti cuvintele
şi rugăciunile, când vei înţelege ce înseamnă lucrurile
acestea.
Problema Spinoza 71

- Cu această afirmaţie sunt de acord, spuse Bento,


Im urcând să-l împace pe Jacob, care îl privea încruntat.
Nedumerirea îţi accentuează starea de şoc, Franco. Orice
m nano care părăseşte Portugalia este dezorientat, trebuie
»ă Kt' educat pentru a redeveni evreu, trebuie să înceapă
•.1 un copil şi să înveţe aleph, bet, gimmel. Timp de trei ani
I .un asistat pe rabin la cursurile de ebraică pentru evreii
mrrani şi te asigur că vei învăţa repede.
Nu, insistă Franco, aducând cu acel Franco în-
. ăpăţânat pe care Bento îl văzuse pe fereastră. Nici tu,
Irtcob Mendoza, nici tu, Bento Spinoza, nu mă ascultaţi.
Vă repet, nu e vorba de limbă. Eu nu cunosc ebraica, dar
a/l-dimineaţă, la sinagogă, pe toată durata slujbei, am
Ultlt traducerea spaniolă a Torei celei sfinte. E plină de
minuni. Dumnezeu desparte apele Mării Roşii, abate
năpaste asupra egiptenilor, vorbeşte deghizat într-un rug
aprins. De ce toate minunile se întâmplă atunci, în epoca
Torei? Spuneţi-mi, de ce s-a încheiat vremea miracolelor?
Să fi adormit măreţul, atotputernicul Dumnezeu? Unde
**ra acel Dumnezeu când tatăl meu a fost ars pe rug? Şi
pentru ce motiv? Pentru protejarea cărţii sfinte a aceluiaşi
Dumnezeu? N-a fost Dumnezeu suficient de puternic
pentru a-1 salva pe tatăl meu, care îl slăvea atât de mult?
Ducă e aşa, cine are nevoie de un astfel de Dumnezeu
N l u b ? Sau nu ştia Dumnezeu că tatăl meu îl slăvea? Dacă

e aşa, cine are nevoie de un astfel de Dumnezeu ignorant?


A fost Dumnezeu suficient de puternic pentru a-1 proteja,
dar a ales să n-o facă? Dacă e aşa, cine are nevoie de un
astfel de Dumnezeu neiubitor? Tu, Bento Spinoza, care
eşti numit „cel binecuvântat", îl cunoşti pe Dumnezeu,
eşti un învăţat. Explică-mi asta.
— De ce ţi-a fost teamă să vorbeşti? întrebă Bento. Ai
pus nişte întrebări importante, întrebări care i-au chinuit
pe credincioşi de secole. Cred că problema provine dintr-o
mare eroare fundamentală, eroarea de a considera că
Dumnezeu este o fiinţă vie, gânditoare, o fiinţă având
72 I rvin D. Y alom

chipul şi asemănarea noastră, o fiinţă care gândeşte ca noi,


o fiinţă care se gândeşte la noi. Grecii antici au înţeles
această eroare. Acum 2000 de ani, un înţelept pe nume
Xenofan scria că dacă boii, leii şi caii ar fi avut mâini cu
care să sculpteze imagini, L-ar fi închipuit pe Dumnezeu
după propriile însuşiri şi I-ar fi dat un trup ca al lor. Eu
cred că dacă triunghiurile ar putea gândi, ele ar crea un
Dumnezeu cu înfăţişarea şi atributele unui triunghi, iar
cercurile ar crea...
Iacob îl întrerupse înfuriat.
— Vorbeşti de parcă noi, evreii, n-am şti nimic despre
natura lui Dumnezeu. Nu uita că noi avem Tora, care
conţine cuvintele Lui. Şi, Franco, să nu crezi că Dumnezeu
e lipsit de putere. Nu uita că evreii rezistă, că indiferent
ce ni se face, noi rezistăm. Unde sunt toate popoarele
dispărute — fenicienii, moabiţii, edomiţii — şi atâtea
altele ale căror nume nu le ştiu? Nu uita că noi trebuie să
ne ghidăm după legea pe care Dumnezeu însuşi le-a dat-o
evreilor, ne-a dat-o nouă, poporului Său ales.
Franco îi aruncă lui Spinoza o privire care parcă spu­
nea: Vezi cu ce trebuie să mă lupt? şi se întoarse spre Jacob:
— Toţi cred că Dumnezeu i-a ales — creştinii, musul­
manii...
— Nu! Ce contează ce cred alţii? Ceea ce contează este
ceea ce scrie în Biblie.
Jacob se întoarse spre Spinoza:
— Recunoaşte, Baruch, recunoaşte, învăţatule: nu
spune cuvântul lui Dumnezeu că evreii sunt poporul
ales? Poţi nega asta?
— Am petrecut ani studiind această întrebare, Jacob,
şi, dacă doreşti, îţi voi împărtăşi rezultatele cercetărilor
mele. Bento vorbea uşor, ca un profesor care i se adresează
unui elev curios. Pentru a-ţi răspunde la întrebările despre
caracterul special al evreilor, trebuie să ne întoarcem la
sursă. Doriţi să mă însoţiţi în explorarea cuvintelor Torei?
Am un exemplar la numai câteva minute de aici.
Problema Spinoza 73

Amândoi dădură din cap aprobator, schimbând priviri,


I i ridicară pentru a-1 urma pe Bento, care puse scaunele
la loc cu grijă şi încuie uşa prăvăliei înainte de a-i însoţi
la fl acasă.
C apitolul opt

Reval, Estonia — 1917-1918

Prezicerea directorului Epstein cum că inteligenţa şi


curiozitatea limitate ale lui Rosenberg l-ar face inofensiv
se dovedi total greşită. Greşită fu şi prezicerea directorului
potrivit căreia Goethe şi Spinoza vor dispărea instantaneu
din mintea lui Alfred. Dimpotrivă: Alfred Rosenberg n-a
reuşit niciodată să-şi scoată din minte imaginea marelui
Goethe îngenunchind înainte evreului Spinoza. Ori de
câte ori se gândea la Goethe şi Spinoza (acum uniţi pe
vecie), această nepotrivire persista doar puţin, căci el o
îndepărta cu orice mijloc avea la îndemână. Uneori, era
convins de argumentul lui Houston Stewart Chamberlain
cum că Spinoza, la fel ca Isus, făcea parte din cultura
evreiască, dar nu avea nicio picătură de sânge evreiesc.
Sau poate că evreul Spinoza furase ideile unor gânditori
arieni. Sau poate că Goethe fusese vrăjit, hipnotizat de
conspiraţia evreiască. De multe ori Alfred se gândise să
studieze aceste idei în profunzime, la bibliotecă, dar
niciodată n-o făcuse. Gândirea, adevărata gândire, era o
întreprindere grea, la fel ca mutarea unor cufere grele
prin pod. în schimb, Alfred deveni un maestru al repri­
mării. îşi distrase atenţia. Se implică în multe activităţi,
îndeosebi, el se convinse că puterea convingerilor înlătură
necesitatea întrebărilor.
Un german adevărat şi nobil îşi onorează promisiunile
şi, având în vedere că se apropia ziua în care urma să
împlinească douăzeci şi unu de ani, Alfred îşi aminti de
promisiunea făcută directorului, de a citi Etica lui Spinoza.
Vrând să se ţină de cuvânt, cumpără un exemplar la mâna
a doua şi purcese la citit doar pentru a fi întâmpinat, pe
prima pagină, de o listă lungă de definiţii de neînţeles:
Problema Spinoza 75

I. Prin cauza sa înţeleg ceva a cărui esenţă îi include


existenţa sau a cărui natură nu poate fi concepută
decât ca existenţă.
II. Lucrul care poate fi mărginit de un altul de
aceeaşi natură cu el îl numesc finit în genul său. Se zice,
bunăoară, că un corp este finit pentru că totdeauna
putem concepe un alt corp mai mare. Astfel, o gândire
este mărginită de altă gândire. Dar corpul nu este
mărginit de gândire, nici gândirea de corp.
III. Prin substanţă înţeleg ceea ce există în sine şi
este înţeles prin sine însuşi; adică acel lucru al cărui
concept nu are nevoie de conceptul altui lucru, din
care să trebuiască să fie format.
IV. Prin atribut înţeleg ceea ce intelectul percepe în
substanţă ca alcătuindu-i esenţa.
V. Prin mod înţeleg schimbările substanţei; cu alte
cuvinte, ceva care se află în altceva, prin care este
conceput.
VI. Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infi­
nită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de
atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă
şi infinită.1

Cine să înţeleagă aceste lucruri evreieşti? Alfred


azvârli volumul în colţul celălalt al camerei. O săptămână
mai târziu el încercă din nou, sărind peste definiţii şi tre­
când la secţiunea următoare, de axiome:

I. Toate câte sunt există sau în sine, sau în altceva.


II. Ceea ce nu poate fi conceput prin altceva trebuie
sa fie conceput prin sine.

ipinoza, Baruch, Etica, traducere din limba latină, studiu introductiv


pi note de Alexandru Posescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981.
76 Irvin D. Y alom

UT. D ată fiind o cau ză d eterm in ată, rezu ltă cu n e­


cesitate un efect; şi, dim potrivă, dacă nu este d ată nicio
cau ză determ in ată, este imposibil să rezu lte un efect.
IV. C u n o aşterea efectului atârn ă de cu n o aşterea
cau zei şi o include.
V. L u cru rile care n u au nim ic com u n între ele nu
pot fi înţelese unele prin altele; cu alte cu vin te, ideea
unuia nu include ideea celuilalt.1

Lucrurile astea erau la fel de indescifrabile, şi cartea îşi


luă din nou zborul. Mai târziu, răsfoi secţiunea următoare,
propoziţiile, de asemenea inaccesibile. în cele din urmă
îşi dădu seama că fiecare parte depindea în mod logic de
definiţiile şi axiomele precedente şi că se chinuie în zadar.
Din când în când ridica volumul cel subţire, căuta por­
tretul lui Spinoza de pe pagina de titlu şi se trezea ţintuit
de faţa ovală şi lungă şi de expresivii ochi evreieşti cu
pleoape groase (care se uitau fix la el indiferent cum rotea
cartea). „Scapă de această carte blestemată, îşi spunea el,
vinde-o" (dar asta nu i-ar fi adus nimic, cartea fiind mult
mai uzată după câteva călătorii prin aer). „Sau dă-o pur
şi simplu cadou. Sau arunc-o." Ştia că asta trebuia să facă,
dar, ciudat, Alfred nu se putea despărţi de Etica.
De ce? Ei bine, promisiunea, desigur, era un motiv, dar
nu unul constrângător. Nu spusese directorul că trebuie
să fi un adult în toată puterea cuvântului pentru a înţelege
Etica? Şi nu mai avea el ani de studiu în faţă înainte de a
deveni un adult în toată puterea cuvântului?
Nu, nu, nu promisiunea îl supăra, ci chestiunea Goethe.
El îl adora pe Goethe. Iar Goethe îl adora pe Spinoza.
Alfred nu putea renunţa la cartea aceasta blestemată
deoarece lui Goethe îi plăcuse suficient pentru a o purta
în buzunar timp de un an întreg. Aceste obscure non­
sensuri evreieşti calmaseră pasiunile nesupuse ale lui

1 Spinoza, Baruch, Etica, ed. cit.


Problema Spinoza 77

1lOt'lhe şi îl făcuseră să vadă lumea mai clar ca oricând.


1 um era posibil? Goethe văzuse în ea ceva ce el nu putea
ilenluşi. Poate, într-o bună zi, va găsi profesorul care să-l
lămurească.
Tumultuoasele evenimente ale Primul Război Mondial
I i u i făcut în curând să-şi scoată din minte această enigmă.

I >upă ce absolvi Reval Oberschule şi îşi luă la revedere de


In directorul Epstein, Herr Schăfer şi de la profesorul său
' • ' * Herr Purvit, Alfred îşi începu studiile la Institutul
I oii tehnic din Riga, în Letonia, cam la 320 de kilometri de
i iiNii sa din Reval. Dar în 1915, când trupele germane
.iinoninţau atât Estonia, cât şi Letonia, întregul Institut
Politehnic fu mutat la Moscova, unde Alfred locui până
In 1918, când îşi predă ultimul proiect — planul arhitec­
tural al unui crematoriu — şi îşi primi diploma de arhitect
pi Inginer.
Deşi avea o activitate academică de calitate, Alfred nu
hi' simţise niciodată confortabil în meseria de inginer,
preferând, în schimb, să-şi petreacă timpul citind mito-
logie şi ficţiune. Era fascinat de poveştile din mitologia
nordică din Edda, precum şi de romanele cu intrigă com­
plicată ale lui Dickens şi de monumentalele opere ale lui
Tolstoi (pe care le citi în rusă). Cochetă cu filosofia, păr­
ui rgând ideile esenţiale ale lui Kant, Schopenhauer,
Piehte, Nietzsche şi Hegel şi, ca mai înainte, preferă să ci-
Icască dezinvolt lucrări filosofice în locuri publice vizibile.
în haosul Revoluţiei din 1917, Alfred fu îngrozit de
priveliştea a sute de mii de protestatari furibunzi ieşiţi
In stradă care cereau răsturnarea regimului existent. El
rt|unse să creadă, pe baza cărţilor lui Chamberlain, că
Kusia datorează totul influenţei ariene pe filieră vikingă,
I igii Hanseatice şi imigranţilor germani ca el. Prăbuşirea
civilizaţiei ruse însemna un singur lucru: temeliile nordice
rrau răsturnate de rasele inferioare — mongoli, evrei,
’>lavi şi chinezi , iar sufletul Rusiei autentice se va pierde
78 Irvin D. Y alom

în curând. Aceasta urma să fie şi soarta Patriei sale? Haosul


rasial şi degradarea urmau să ajungă şi în Germania?
Vederea mulţimilor tot mai mari îi repugna. Bolşevicii
erau animale având misiunea de a distruge civilizaţia,
îi studie pe liderii lor şi ajunse la convingerea că cel puţin
90% erau evrei. începând din 1918, Alfred nu mai vorbi
despre bolşevici: întotdeauna era vorba de „bolşevicii
evrei", iar acest dublu epitet urma să facă carieră în
propaganda nazistă. După absolvire, în 1918, Alfred fu
încântat să urce în trenul care-1 ducea de-a curmezişul
Rusiei înapoi acasă, la Reval. în timp ce trenul pufăia
îndreptându-se spre vest, el privea, zi după zi, nesfârşita
întindere a ruşilor. Uluit de acest spaţiu ah, spaţiul! —,
se gândea la năzuinţa lui Houston Smith Chamberlain
spre tot mai mult Lebensraum pentru patrie. Aici, dincolo
de fereastra vagonului de clasa a doua, se afla acel Le-
bensraum de care Germania avea nevoie cu disperare, şi
totuşi vastitatea Rusiei o făcea de necucerit cu excepţia
cazului... a cazului în care o armată de colaboratori ruşi
urma să lupte alături de Patrie. Germenele unei noi idei
încolţi: acest spaţiu deschis, interzis — ce să faci cu el? De
ce să nu-i pui acolo pe evrei, pe toţi evreii din Europa?
Fluieratul trenului, scârţâitul şi ţipătul frânelor anun­
ţară sosirea acasă. La Reval era la fel de frig ca în toată
Rusia. îşi îmbrăcă toate puloverele pe care le avea, îşi
înnodă strâns eşarfa în jurul gâtului şi, cu pungi în mână
şi diploma în servietă, expirând nori de abur, parcurse
străzile familiare şi ajunse la casa copilăriei sale, locuinţa
mătuşii Căcilie, sora tatălui său. Bătaia în uşă fu primită
cu strigăte de bucurie, zâmbete largi, cu strângerile băr­
băteşti de mână şi îmbrăţişările femeilor, şi fu introdus
repede în bucătăria parfumată şi caldă pentru o cafea
şi o bucată de streusel, în timp ce un nepot mai tânăr fu
trimis în fugă s-o aducă pe mătuşa Lydia, care locuia la
câteva case mai jos. în scurt timp, aceasta sosi încărcată
cu mâncare pentru o cină festivă.
Problema Spinoza 79

Acasă era întocmai cum îşi amintea, şi o astfel de per­


sistenţă a trecutului îi oferi lui Alfred un scurt răgaz din
chinuitorul său sentiment de dezrădăcinare. Vederea
camerei sale, practic neschimbată după atâţia ani, îi aduse
pe chip o expresie de bucurie copilărească. Se lăsă în ve­
chiul său scaun de lectură şi se bucură de priveliştea fami­
liară a mătuşii sale bătând zgomotos perna şi înfoind
plapuma cu puf de pe patul său. Alfred examină camera:
exista un covoraş de rugăciune cărămiziu, de dimensiunea
unei batiste, pe care, timp de câteva luni, cu ani în urmă
(când tatăl său cel antireligios nu-1 putea auzi), Alfred îşi
spusese rugăciunile înainte de culcare:
— Binecuvânteaz-o pe mama în ceruri, binecuvântea-
/ă-1 pe tata şi însănătoşeşte-1 la loc şi vindecă-1 pe fratele
meu, Eugen, binecuvânteaz-o pe mătuşa Ericka, şi pe
mătuşa Marlene, şi binecuvântează întreaga noastră
familie.
Acolo, pe perete, încă feroce şi puternic şi, din fericire
pentru el, fără să cunoască succesele modeste ale armatei
germane, se afla un afiş imens cu Kaizerul Wilhelm. Iar
pe raftul de sub afiş erau soldăţeii săi din plumb înfăţişând
războinici vikingi şi soldaţi romani, pe care acum îi apucă
tandru. Aplecându-se pentru a studia mica bibliotecă
ticsită cu cărţile sale preferate, Alfred se bucură să le vadă
încă aranjate în aceeaşi ordine în care le lăsase cu atâţia
■ ni în urmă - preferata sa, Suferinţele tânărului Werther,
prima, apoi David Copperfield, urmate de toate celelalte, în
ordinea descrescătoare a preferinţelor.
Alfred continuă să se simtă ca acasă în timpul cinei cu
mă tuşile, unchii, nepoţii şi nepoatele sale. Dar când toată
lumea plecă şi se lăsă tăcerea, iar el se băgă sub plapuma
iim puf, frământarea obişnuită îi reveni. Acasă începea să
pălească. Până şi imaginea celor două mătuşi, încă zâm­
bind, făcând cu mâna şi dând din cap, se evaporă încet,
lăsând în urmă doar întunericul rece. Unde era acasă?
Cărui loc îi aparţinea el?
80 Irvin D. Y alom

A doua zi străbătu străzile oraşului Reval în căutare


de feţe cunoscute, chiar dacă toţi tovarăşii de joacă din
copilărie crescuseră şi se risipiseră şi, în plus, ştia în
adâncul inimii că era în căutarea unor fantome — prietenii
pe care îşi dorea să-i fi avut. Se îndreptă spre Oberschule,
unde holurile şi sălile de clasă deschise arătau deopotrivă
familiare şi neprimitoare. Aşteptă în faţa clasei profe­
sorului de artă, Herr Purvit, care odinioară fusese atât de
drăguţ cu el. Când sună clopoţelul, intră pentru a vorbi
cu fostul său profesor între ore. Herr Purvit cercetă faţa
lui Alfred, scoase un sunet de recunoaştere şi îl întrebă
despre viaţa sa în termeni atât de generali, încât Alfred,
îndepărtându-se în timp ce elevii sosiţi pentru ora urmă­
toare se repezeau la locurile lor, se îndoi că fusese re­
cunoscut cu adevărat. Apoi căută în zadar clasa lui Herr
Schăfer, dar observă clasa lui Herr Epstein, care nu mai
era director, ci iarăşi profesor de istorie, şi trecu rapid de
ea, întorcându-şi faţa. Nu dorea să fie întrebat dacă îşi
respectase promisiunea legată de Spinoza sau să afle că
promisiunea lui Alfred Rosenberg se evaporase de mult
din mintea lui Herr Epstein.
Din nou afară, se îndreptă spre piaţa centrală, unde
văzu cartierul general al armatei germane şi luă, impulsiv,
o decizie care i-ar fi putut schimba întreaga viaţă. El îi
spuse ofiţerului de serviciu, în limba germană, că dorea
să se înroleze şi fu îndrumat către sergentul Goldberg, o
figură greoaie, cu un nas mare, mustaţă stufoasă, şi pe a
cărui faţă scria, mare, „evreu". Fără a-şi ridica nasul din
hârtiile sale, sergentul îl ascultă într-o doară pe Alfred şi
apoi îi respinse morocănos cererea.
— Suntem în război. Armata germană este pentru
germani, nu pentru cetăţenii ţărilor combatante ocupate.
Neconsolat şi deranjat de manierele sergentului, Alfred
se réfugié într-o berărie aflată la câteva case depărtare,
comandă o halbă şi se aşeză în capul unei mese lungi.
Ridicând halba pentru a lua prima înghiţitură, observă un
Problema Spinoza 81

I Ivii care se uita fix la el. Ochii li se întâlniră pentru o


i llpă, iar străinul îşi ridică halba dând din cap spre Alfred.
Acesta, ezitând, făcu la fel, apoi îşi retrase privirea. După
i âteva minute, când se uită din nou, văzu că străinul,
înalt, zvelt, atractiv, cu un craniu lung, german, şi ochi
île un albastru intens, încă îl fixa. în cele din urmă, omul
w ridică şi, cu halba în mână, se îndreptă spre Alfred
ţii se prezentă.
C apitolul nouă

Amsterdam — 1656

Bento îi conduse pe Jacob şi Franco la casa pe care o


împărţea cu Gabriel şi îi invită în camera sa de studiu,
trecând înainte printr-o mică sufragerie a cărei amenajare
trăda lipsa unei mâini femeieşti — doar o bancă şi un
scaun din lemn neşlefuit, o mătură de paie în colţ şi un
şemineu cu nişte foaie. Camera de studiu a lui Bento
presupunea o masă de scris cioplită grosolan, un scaun
înalt şi un scaun şubred de lemn. Trei dintre schiţele sale
în cărbune înfăţişând scene de pe canalele Amsterdamului
atârnau pe perete deasupra a două rafturi îndoite sub
greutatea unei duzini de cărţi bine legate. Jacob merse
imediat la raft pentru a citi titlurile cărţilor, dar Bento le
făcu semn lui şi lui Franco să se aşeze, în timp ce aduse
în grabă un alt scaun din camera alăturată.
- Acum, la muncă, spuse el, apucând exemplarul uzat
al Bibliei în ebraică, pe care o trânti în mijlocul mesei şi o
deschise în aşa fel încât Jacob şi Franco s-o poată vedea.
Brusc se răzgândi şi se opri, lăsând paginile să se închidă.
_ îmi voi respecta promisiunea de a vă arăta exact
ceea ce Tora noastră spune sau nu spune despre faptul că
evreii simt poporul ales. Dar aş prefera să încep cu princi­
palele concluzii rezultate în urma anilor de studiu biblic.
Cu încuviinţarea lui Jacob şi a lui Franco, Bento începu.
— Mesajul central despre Dumnezeu al Bibliei, cred
eu, e faptul că El este perfect, complet şi posedă înţelep­
ciune absolută. Dumnezeu este totul, şi din Sine El a creat
lumea şi tot ce este în ea. Sunteţi de acord?
Franco dădu din cap repede, aprobator. Jacob chibzui,
îşi împinse înainte buza de jos, îşi deschise pumnul drept
pentru a-şi arăta palma şi dădu din cap lent, prudent.
Problema Spinoza 83

— De vreme ce Dumnezeu, prin definiţie, este perfect


pl nu are nevoi, rezultă că El nu a creat lumea pentru Sine,
li pentru noi.
El primi încuviinţarea lui Franco şi privirea dezorientată
şl palmele ridicate ale lui Jacob, care spuneau: „Ce
legătură are?"
Bento continuă calm:
— Şi, din moment ce El ne-a creat din propria Sa sub-
Nlanţă, scopul Lui pentru noi toţi — care, repet, suntem
parte a substanţei lui Dumnezeu — este să găsim fericire
şl binecuvântare.
Jacob dădu din cap aprobând din toată inima, de parcă
ar fi auzit în cele din urmă ceva cu care putea fi de acord.
— Da, l-am auzit pe unchiul meu vorbind despre scân­
teia dumnezeiască din noi toţi.
— Exact. Unchiul tău şi cu mine suntem perfect de
acord, spuse Spinoza şi, observând o încruntare uşoară
pe faţa lui Jacob, se hotărî să se abţină de la astfel de
remarci în viitor — Jacob era prea inteligent şi suspicios
pentru a putea fi luat de sus.
Deschise Biblia şi căută în paginile ei.
— Iată, să începem cu nişte versete din Psalmi. Bento
începu să citească încet în ebraică urmărind cu degetul
flecare cuvânt pe care îl traducea în portugheză pentru
Franco. După numai câteva minute, Jacob interveni, scu­
turând din cap şi zise:
— Nu, nu, nu.
— Ce nu? întrebă Bento. Nu-ţi place traducerea mea?
Te asigur că...
— Nu e vorba de cuvintele tale, îl întrerupse Jacob.
E vorba de felul în care o faci. Ca evreu, sunt ofensat de
felul în care foloseşti cartea noastră sfântă. Nu o săruţi
nüu cinsteşti. Practic, ai aruncat-o pe masă, arăţi cu degetul
murdar. Şi citeşti fără a psalmodia, fără nicio inflexiune.
Citeşti cu aceeaşi voce cu care ai citi un contract de
84 Irvin D. Y alom

cumpărare a unor stafide. Acest tip de lectură îl ofensează


pe Dumnezeu.
— îl ofensează pe Dumnezeu? Jacob, te implor să ur­
mezi calea raţiunii. Nu am fost noi de acord că Dumnezeu
este complet, că nu are nevoi şi nu este o fiinţă ca noi? Ar
putea fi ofensat un astfel de Dumnezeu de lucruri atât de
mărunte precum stilul meu de a citi?
Jacob clătină din cap în tăcere, în timp ce Franco dădu
din cap aprobator şi se apropie cu scaunul de Bento.
Bento continuă să citească cu voce tare psalmii în
ebraică şi să-i traducă în portugheză pentru Franco:
— „Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se
întind peste toate lucrările." Apoi sări mai departe, în
acelaşi psalm, şi citi: „Aproape este Domnul de toţi cei
ce-L cheamă pe El." Crede-mă, spuse el, pot găsi o mul­
ţime de asemenea pasaje care atestă în mod clar că Dum­
nezeu le-a acordat tuturor oamenilor acelaşi intelect şi le-a
plămădit inimile la fel.
Bento îşi îndreptă atenţia spre Jacob, care clătină din
nou din cap.
— Nu eşti de acord cu traducerea mea, Jacob? Te
asigur că scrie „tuturor", nu scrie „tuturor evreilor".
— Nu pot să nu fiu de acord: cuvintele sunt cuvinte.
Biblia spune ce spune. Dar Biblia are multe cuvinte şi
există numeroase interpretări ale unor oameni evlavioşi.
Ignori sau oare nu cunoşti iscusitele comentarii ale lui
Rashi şi Abarbanel?
Bento rămase impasibil.
— Am crescut cu comentarii şi cu comentarii la co­
mentarii. Le-am citit din zori şi până-n seară. Am petrecut
ani studiind cărţile sfinte şi, după cum tu însuţi mi-ai
spus, mulţi oameni din comunitatea noastră mă respectă
ca pe un învăţat. Acum câţiva ani am apucat-o pe propria
mea cale, am devenit un maestru în ebraica veche şi în
aramaică, am lăsat la o parte comentariile altora şi am
studiat efectiv cuvintele Bibliei, cu alţi ochi. Pentru a
Problema Spinoza 85

înţelege cu adevărat cuvintele Bibliei trebuie să cunoşti


limbajul din vechime şi să-l citeşti într-un spirit nou,
nestingherit. Vreau să citim şi să înţelegem exact cuvintele
Bibliei, nu ceea ce a crezut că înţelege nu ştiu ce rabin, nu
nişte metafore închipuite pe care învăţaţii pretind că le
văd şi nu vreun mesaj secret pe care cabaliştii îl văd în
anumite succesiuni de cuvinte şi valori numerice ale
literelor. Vreau să mă întorc şi să citesc ceea ce spune, de
lapt, Biblia. Aceasta este metoda mea. Doriţi să continui?
Franco răspunse pe loc:
— Da, te rog să spui mai departe.
Dar Jacob ezită. Agitaţia lui era evidentă, căci de îndată
ce îl auzise pe Bento accentuând acel „tuturor", realizase
Încotro se îndreaptă argumentaţia lui Bento — simţise
capcana dinainte. El încercă o manevră preventivă:
— Nu mi-ai răspuns încă la întrebarea simplă şi pre­
santă: „Negi că evreii sunt poporul ales?"
— Jacob, tu pui întrebările greşite. Evident, nu m-am
făcut suficient înţeles. Eu doresc să pun sub semnul între­
bării întreaga ta atitudine faţă de autoritate. Nu e vorba că
eu o neg sau că un rabin sau un învăţat o aprobă. Să nu
privim în sus spre o autoritate superioară, ci mai bine să
privim la cuvintele cărţii noastre sfinte, care ne spun că
adevărata noastră fericire şi binecuvântare constau
exclusiv în a ne bucura de ceea ce este bun. Biblia nu ne
Npune să ne mândrim că doar noi, evreii, suntem bine­
cuvântaţi sau că noi ne bucurăm mai mult pentru că alţii
nu cunosc adevărata fericire.
Jacob nu dădu semne că ar fi convins, aşa că Bento
Încercă o altă tactică.
— Daţi-mi voie să vă dau un exemplu chiar din expe­
rienţa noastră de astăzi. Mai devreme, la prăvălie, am
aflat că Franco nu cunoaşte ebraica. E adevărat?
— Da.
Atunci spune-mi: trebuie să mă bucur, prin urmare,
că ştiu mai bine ebraica decât el? Oare ignoranţa lui în
86 Irvin D. Y alom

privinţa ebraicii mă face mai învăţat decât eram acum o


oră? Bucuria dată de superioritatea faţă de alţii nu este
binecuvântată. Este puerilă sau răutăcioasă. Nu-i aşa?
Jacob îşi dezvălui scepticismul ridicând din umeri, dar
Bento se simţi înviorat. împovărat de anii de tăcere im­
pusă, el se bucura acum de posibilitatea de a expune cu
voce tare multe dintre argumentele construite de el. I se
adresă lui Jacob:
— Cu siguranţă vei fi de acord că binecuvântarea
constă în iubire. Este mesajul suprem, central al întregii
Scripturi — şi al Noului Testament creştin. Trebuie să
facem o distincţie între ceea ce Biblia spune şi ceea ce
profesioniştii din domeniul religiei susţin că ar spune.
Prea des rabinii şi preoţii îşi promovează propriul interes
prin interpretări părtinitoare, interpretări care pretind că
sunt singurele care deţin cheia adevărului.
Cu colţul ochiului Bento îi văzu pe Jacob şi pe Franco
schimbând uluiţi priviri; cu toate acestea, el continuă:
— Aici, priviţi, în acest paragraf din Regi 3:12. Spinoza
deschise Biblia într-un loc marcat cu un fir roşu. Ascultaţi
cuvintele pe care Dumnezeu i le spune lui Solomon: „Ni­
meni nu va fi atât de înţelept ca tine în timpul care va
veni". Gândiţi-vă acum, un moment, la cele spuse de
Dumnezeu celui mai înţelept om din lume. în mod vădit
aceasta este o dovadă că, iată, cuvintele Torei nu pot
fi luate literal. Acestea trebuie înţelese în contextul
vremurilor...
— Context? îl întrerupse Franco.
— Mă refer la limbajul şi la evenimentele istorice ale
acelui moment. Nu putem înţelege Biblia din perspectiva
limbajului de astăzi: trebuie s-o citim cunoscând con­
venţiile de limbaj ale momentului în care a fost scrisă şi
compilată, adică acum circa 2000 de ani.
— Poftim? exclamă Jacob. Moise a scris Tora, primele
cinci cărţi, cu peste 2000 de ani în urmă!
Problema Spinoza 87

— Acesta este un subiect care necesită o discuţie mai


amplă. Voi reveni la el în câteva minute. Deocamdată, voi
continua cu Solomon. Ideea mea este că vorbele adresate
de Dumnezeu lui Solomon sunt pur şi simplu o expresie
utilizată pentru a exprima o înţelepciune mare, fără pere­
che, şi are menirea de a spori fericirea lui Solomon. îţi
închipui că Dumnezeu se aştepta ca Solomon, cel mai
înţelept dintre oameni, să se bucure că ceilalţi vor fi în­
totdeauna mai puţin inteligenţi decât el? Desigur că
Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, Şi-ar fi dorit ca toată
lumea să fie înzestrată cu aceleaşi facultăţi.
Jacob protestă:.
— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. Tu alegi câteva cu­
vinte sau fraze, dar ignori faptul clar că suntem aleşi de
Iîumnezeu. Cartea Sfântă spune asta în repetate rânduri.
— Iată, să vedem la Iov, spuse Bento, cu totul netul­
burat. El dădu paginile la Iov 28 şi citi: „Toţi oamenii
trebuie să evite răul şi să facă binele". în astfel de pasaje,
continuă Bento, este clar că Dumnezeu avea în vedere
întreaga rasă umană. Şi apoi să nu uităm că Iov nu era
evreu, şi totuşi, dintre toţi oamenii, el era cel mai plăcut
lui Dumnezeu. Aşa scrie aici — citeşte şi tu.
Jacob refuză să se uite.
— Poate că Biblia conţine şi cuvintele astea. Dar există
mii de cuvinte care spun altceva. Noi, evreii, suntem
diferiţi, şi tu ştii asta. Franco tocmai a scăpat de Inchiziţie.
Spune-mi, Bento, când au avut evreii Inchiziţie? Ceilalţi
îi ucid pe evrei. I-am ucis noi vreodată pe ceilalţi?
Bento întoarse calm paginile, de această dată la Iosua
10:37 şi citi: „L-au luat şi l-au trecut prin ascuţişul săbiei,
pe el, pe împăratul lui, toate cetăţile care ţineau de el şi
pe toţi cei ce se aflau în el; Iosua n-a lăsat pe niciunul să
scape, cum făcuse cu Eglonul, şi l-a nimicit cu desăvârşire
împreună cu toţi cei ce se aflau în el." Sau Iosua 11:11,
despre oraşul Haţor, continuă Bento: „Au trecut prin
ascuţişul săbiei şi au nimicit cu desăvârşire pe toţi cei ce
88 Irvin D. Y alom

se găseau în el: n-a rămas nimic din ce avea suflare de


viaţă şi a pus foc Haţorului." Sau aici, din nou, Samuel
18:6-7: „Pe când veneau ei, la întoarcerea lui David de la
omorârea filisteanului, femeile au ieşit din toate cetăţile
lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând şi jucând, în
sunetul timpanelor şi lăutelor şi scoţând strigăte de
bucurie. Femeile care cântau îşi răspundeau unele altora,
şi ziceau: Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii."
Din păcate, există multe dovezi în Tora că, atunci când
israeliţii au avut puterea, au fost la fel de cruzi şi nemiloşi
ca orice alt popor. Ei nu au fost superiori din punct de
vedere moral, mai drepţi sau mai inteligenţi decât alte
popoare din vechime. Ei au fost superiori doar prin aceea
că au avut o societate bine ordonată şi un guvernământ
superior care le-a permis să reziste foarte mult timp. Dar
acest vechi popor ebraic a încetat de mult să mai existe,
iar de atunci el s-a aflat pe picior de egalitate cu celelalte
popoare. Nu văd nimic în Tora care să sugereze că evreii
ar fi superiori altor popoare. Dumnezeu le oferă harul în
egală măsură tuturor.
Cu neîncrederea întipărită pe chip, Jacob spuse:
— Susţii că nu există nimic care să-i deosebească pe
evrei de celelalte neamuri?
— Exact, dar nu eu spun asta, ci Sfânta Scriptură.
— Cum te poţi numi „Baruch" şi să vorbeşti astfel?
Negi faptul că Dumnezeu i-a ales pe evrei, că i-a favorizat,
că i-a ajutat pe evrei, că a aşteptat mult de la ei?
— Iarăşi, Jacob, gândeşte-te ce spui. îţi reamintesc:
fiinţele umane aleg, favorizează, ajută, valorizează, aşteap­
tă. Dar Dumnezeu? Să aibă Dumnezeu aceste atribute
umane? Aminteşte-ţi ce spuneam despre eroarea de a-ţi
imagina că Dumnezeu e făcut după chipul şi asemănarea
noastră. Aminteşte-ţi ce spuneam despre triunghiuri şi
despre un Dumnezeu triunghiular.
— Cu adevărat am fost făcuţi după chipul Său, spuse
Jacob.
Problema Spinoza 89

— Vezi Geneza. Dă-mi voie să-ţi arăt cuvintele... Bento


recită din memorie: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem omul
după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească
peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate
vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie."
— Exact, Baruch, acestea sunt cuvintele, spuse Jacob.
Dacă şi evlavia ţi-ar fi la fel ca memoria... Dacă acestea
«unt cuvintele lui Dumnezeu, cine eşti tu să pui sub sem­
nul întrebării că suntem făcuţi după chipul şi asemă­
narea Lui?
— Jacob, foloseşte mintea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu.
Nu putem lua asemenea cuvinte literal. Acestea sunt
metafore. Chiar crezi că noi, muritorii, unii dintre noi
Nurzi sau cocoşaţi sau constipaţi sau nenorociţi, suntem
creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Gân-
diţi-vă la cei ca mama mea, care au murit la tinereţe, la
cei născuţi orbi sau diformi sau nebuni, la cei cu retard
mintal, la scrofuloşi, la cei ai căror plămâni cedează şi care
scuipă sânge, la avari sau la criminali — sunt şi ei creaţi
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Crezi că
Dumnezeu are o mentalitate ca a noastră şi doreşte să fie
flatat şi devine gelos şi răzbunător dacă nu ne supunem
regulilor Lui? Ar putea fi prezente într-o fiinţă perfectă
asemenea gânduri defectuoase, bolnave? Acesta este doar
modul în care vorbeau cei care au scris Biblia.
— Cei care au scris Biblia? Vorbeşti cu dispreţ de
Moise şi Iosua, de profeţi şi judecători? Negi că Biblia este
cuvântul lui Dumnezeu? Glasul lui Jacob creştea în
intensitate cu fiecare propoziţie iar Franco, care era atent
la fiecare cuvânt rostit de Bento, îi puse mâna pe braţ ca
să-l potolească.
— Nu dispreţuiesc pe nimeni, spuse Bento. Concluzia
asta e doar în capul tău. Dar susţin că ideile şi cuvintele
bibliei sunt produse ale minţii umane, ale oamenilor care
90 Irvin D. Y alom

au scris aceste pasaje şi şi-au imaginat — nu, mai bine


spus şi-au dorit — ca ei să semene cu Dumnezeu, să fi fost
făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
— Deci negi faptul că Dumnezeu vorbeşte prin
glasurile profeţilor?
— E evident că toate cuvintele din Biblie despre care
se spune că sunt „cuvintele lui Dumnezeu" sunt doar
produse ale imaginaţiei diverşilor profeţi.
— Imaginaţie! Imaginaţie spui? Jacob îşi duse mâna la
gura deschisă cu groază, în timp ce Franco încercă să-şi
înăbuşe un zâmbet.
Bento ştia că fiecare vorbă a sa îl şochează pe Jacob,
dar nu se putu abţine. Se simţi bucuros să rupă tăcerea şi
să exprime cu voce tare toate ideile la care meditase în
secret sau le împărtăşise rabinului doar într-o formă
puternic voalată. Avertismentul lui van den Enden „caute,
caute" îi veni în minte, dar de data aceasta el ignoră ra­
ţiunea şi se aruncă cu capul înainte.
— Da, evident că e vorba de imaginaţie, Jacob, şi nu
mai fi atât de şocat: ştim asta chiar din cuvintele Torei.
Cu colţul ochiului, Bento remarcă zâmbetul lui Franco.
Continuă: Aici, Jacob, citeşte asta împreună cu mine, în
Deuteronom 34:10: „în Israel nu s-a mai ridicat proroc ca
Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă."
Acum, Jacob, gândeşte-te ce înseamnă asta. Ştii, desigur,
că Tora ne spune că nici chiar Moise nu L-a văzut pe
Domnul la faţă, nu-i aşa?
Jacob dădu din cap aprobator.
— Da, aşa spune Tora.
— Deci, Jacob, dacă eliminăm vederea, asta trebuie
să însemne că Moise a auzit adevărata voce a lui Dum­
nezeu şi că niciun profet de după Moise nu I-a auzit
adevărata voce.
Jacob nu răspunse nimic.
— Explică-mi, spuse Franco, care urmărise cu atenţie
fiecare cuvânt al lui Bento. Dacă niciunul dintre ceilalţi
Problema Spinoza 91

profeţi n-a auzit vocea lui Dumnezeu, atunci care este


nursa profeţiilor?
Salutând participarea lui Franco, Bento răspunse
Imediat:
— Eu cred că profeţii au fost oameni dotaţi cu o ima­
ginaţie neobişnuit de vie, dar nu neapărat cu o raţiune
foarte dezvoltată.
— Aşadar, Bento, spuse Franco, crezi că profeţiile mira­
culoase nu sunt nimic altceva decât idei imaginate de
profeţi?
— Exact.
Franco continuă:
— E ca şi cum n-ar exista nimic supranatural. Tu faci
nApară că totul este explicabil.
— Asta este întocmai ceea ce cred. Totul, şi prin asta
vreau să spun totul, are o cauză naturală.
— Pentru mine, spuse Jacob, care-1 privise plin de ură
pe Bento în timp ce acesta vorbise despre profeţi, există
lucruri cunoscute numai lui Dumnezeu, lucruri făcute
numai de voia lui Dumnezeu.
— Eu cred că, cu cât ştim mai multe, cu atât mai puţine
vor fi lucrurile cunoscute numai lui Dumnezeu. Cu alte
cuvinte, cu cât e mai mare ignoranţa noastră, cu atât îi
atribuim mai multe lui Dumnezeu.
— Cum îndrăzneşti să...
— Jacob, îl întrerupse Bento. Să ne amintim de ce
ne-am întâlnit noi trei. Aţi venit la mine deoarece Franco
se afla într-o criză spirituală şi avea nevoie de ajutor. Nu
eu v-am căutat — de fapt, v-am sfătuit să-l întâlniţi mai
bine pe rabin. Ai spus că rabinul doar l-ar face pe Franco
să se simtă mai rău. îţi aminteşti?
— Da, este adevărat, spuse Jacob.
— Atunci la ce slujeşte să intrăm într-o astfel de dispu­
tă? Există, de fapt, o singură întrebare importantă. Bento
se întoarse spre Franco: Spune-mi, ţi-am fost de ajutor?
Ţi-a fost de ajutor ceva din ce-am spus?
92 Irvin D. Y alom

— Tot ce-ai spus mi-a oferit consolare, spuse Franco,


îmi face bine la suflet. îmi pierdeam minţile iar gândirea
ta clară, modul în care nu iei nicio idee de bună, nu
seamănă... nu seamănă cu nimic din ce am mai auzit
vreodată. Simt mânia lui Jacob şi îmi cer scuze pentru el,
dar pentru mine... da, pe mine m-ai ajutat.
— în acest caz, spuse Jacob deodată, ridicându-se în
picioare, am dobândit lucrul pentru care am venit şi
ne-am încheiat treburile aici. Franco păru şocat şi rămase
aşezat, dar Jacob îl apucă de cot şi îl împinse spre uşă.
— Mulţumesc, Bento, spuse Franco, stând în cadrul
uşii. Spune-mi, te rog, mai eşti disponibil şi pentru alte
întâlniri?
— Eu sunt întotdeauna disponibil pentru o discuţie
raţională — vino, pur şi simplu, pe la prăvălie. Apoi se
întoarse spre Jacob: Dar nu sunt disponibil pentru o
dispută care exclude raţiunea.

Odată ce casa lui Bento nu se mai zări, Jacob zâmbi


larg, îl cuprinse cu braţul pe Franco şi îl apucă de umăr:
— Avem tot ce ne trebuie acum. Am lucrat bine împre­
ună. Ţi-ai jucat bine rolul — aproape prea bine, dacă e să
fiu sincer, dar n-am de gând să discut despre asta, pentru
că ne-am încheiat treaba. Să vedem ce avem: evreii nu
sunt aleşii lui Dumnezeu, ei nu sunt cu nimic diferiţi de
alte popoare. Dumnezeu nu are sentimente legate de noi.
Profeţii şi-au imaginat, pur şi simplu, lucruri. Sfintele
Scripturi nu sunt sfinte, ci în întregime produse de oa­
meni. Cuvântul lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu simt
inexistente. Geneza şi restul Torei sunt fabulaţii sau me­
tafore. Rabinii, chiar şi cei mai învăţaţi, nu posedă o
cunoaştere aparte, ci acţionează doar în propriul interes.
Franco clătină din cap.
— Nu avem tot ce ne trebuie, nu încă. Vreau să-l
întâlnesc din nou.
Problema Spinoza 93

— Tocmai ţi-am înşirat toate grozăviile sale: cuvintele


lui sunt erezie pură. Asta ne-a cerut unchiul Duarte, iar
noi am făcut întocmai. Dovada este copleşitoare: Bento
Spinoza nu este un evreu; el este un antievreu.
— Nu, repetă Franco, nu avem suficient. Trebuie să aud
mai mult. Eu nu depun mărturie până nu am mai mult.
— Avem mai mult decât suficient. Familia ta este în
pericol. Am făcut o înţelegere cu unchiul Duarte — şi
nimeni nu se retrage dintr-o înţelegere cu el. Este tocmai
ce a încercat să facă nebunul de Spinoza: să-l păcălească
prin ocolirea tribunalului evreiesc. Doar datorită relaţiilor
unchiului, a mitei oferite de unchiul şi a corăbiei sale nu
ne mai ascundem într-o peşteră din Portugalia. Şi în doar
două săptămâni, corabia sa merge înapoi după mama şi
sora ta şi după sora mea. Vrei ca ele să fie ucise, ca taţii
noştri? Dacă nu mergi cu mine la sinagogă şi nu depui
mărturie în faţa comitetului de conducere, tu vei fi cel
care le aprinde rugul.
— Nu sunt un prost şi n-am de gând să mă las mânat
ca o oaie, spuse Franco. Avem timp şi am nevoie de mai
multe informaţii înainte de a depune mărturie în faţa
comitetului de la sinagogă. O zi în plus nu mai contează,
şi tu ştii asta. Şi, mai mult, unchiul e obligat să aibă grijă
de familia lui chiar dacă noi nu facem nimic.
— Unchiul face ce pofteşte. îl ştiu mai bine ca tine.
îşi urmează doar propriile reguli şi nu este o fire gene­
roasă. Nu vreau să-l mai vizitez pe acest Spinoza. El ne
calomniază întregul popor.
— Omul e mai inteligent decât toată comunitatea la un
loc. Iar dacă tu nu vrei să mergi, voi vorbi cu el singur.
— Nu, dacă mergi tu, merg şi eu. Nu te voi lăsa să
mergi singur. Omul e prea convingător. Eu însumi mă
simt neliniştit. Dacă mergi singur, următorul lucru va fi
un cherem pentru tine, nu doar pentru el. Şi, observând
nedumerirea lui Franco, Jacob adăugă: Cherem înseamnă
excomunicare — încă un cuvânt ebraic pe care ai face bine
să-l înveţi.
C apitolul zece

Reval, Estonia — noiembrie 1918

— Guten Tag, spuse străinul, întinzând mâna, mă


numesc Friedrich Pfister. Vă ştiu de undeva? îmi păreţi
cunoscut.
— Rosenberg, Alfred Rosenberg. Am crescut aici. Toc­
mai m-am întors de la Moscova. Am absolvit Politehnica
cu doar o săptămână în urmă.
— Rosenberg? Ah, da, da, asta era. Dumneata eşti
fratele mai mic al lui Eugen. Văd că ai ochii lui. Pot să mă
aşez aici?
— Desigur.
Friedrich puse halba pe masă şi se aşeză cu faţa spre
Alfred.
— Fratele dumitale şi cu mine am fost cei mai buni
prieteni şi încă păstrăm legătura. Te-am văzut de mai
multe ori la voi acasă — chiar te-am cărat în spate. Eşti cu
cât — cu şase, şapte ani mai tânăr decât Eugen?
— Cu şase. îmi păreţi cunoscut, dar nu-mi prea amin­
tesc de dumneavoastră. Nu ştiu de ce, dar am puţine
amintiri din prima parte a vieţii mele — s-au şters. Ştiţi,
aveam doar nouă sau zece ani când Eugen a plecat să
studieze la Bruxelles. L-am văzut rar de atunci. Spuneţi
că păstraţi legătura?
— Da, acum nici două săptămâni am luat cina la
Zürich.
— La Zürich? A părăsit Bruxellesul?
— Acum vreo şase luni. Ftizia i-a recidivat şi a venit
în Elveţia pentru o cură de odihnă. Eu studiam la Zürich
şi l-am vizitat acolo, la sanatoriu. Va fi externat peste
două săptămâni şi apoi se va muta la Berlin pentru a
urma un curs bancar avansat. întâmplarea face ca eu să
Problema Spinoza 95

mă mut la Berlin pentru studii în câteva săptămâni,


nşa că ne vom întâlni des acolo. Nu ştii nimic din toate
acestea?
— Nu, am mers pe căi separate. N-am fost niciodată
prea apropiaţi, iar acum am cam pierdut legătura.
— Da, Eugen a pomenit asta — cu nostalgie, mi s-a
părut. Ştiu că mama voastră a murit când erai mic... bă­
nuiesc cât de greu a fost pentru amândoi... şi îmi amintesc
că tatăl vostru a murit şi el tânăr, de ftizie?
— Da, avea doar patruzeci şi patru de ani. Asta se
întâmpla când aveam unsprezece ani. Spuneţi-mi, Herr
Pfister...
— Friedrich, te rog. Fratele unui prieten este şi prie­
tenul meu. Deci, acum suntem Friedrich şi Alfred, bine?
Alfred dădu din cap aprobator.
— Alfred, ce voiai să mă întrebi acum un minut?
— Mă întreb dacă Eugen a pomenit vreodată de mine?
— La ultima noastră întâlnire, nu. Nu ne mai văzuserăm
de vreo trei ani şi aveam multe de povestit. Dar mi-a
vorbit despre tine de mai multe ori în trecut.
Alfred ezită şi apoi izbucni:
— îmi poţi spune tot ce a spus despre mine?
— Tot? Voi încerca, dar mai întâi dă-mi voie să fac o
observaţie: pe de-o parte îmi spui, franc, că tu şi fratele
tău nu aţi fost apropiaţi şi păreţi să nu fi făcut niciun efort
de a lua legătura. Cu toate acestea, azi pari dornic — aş
spune flămând — de ştiri. E puţin paradoxal. Asta mă
face să mă întreb dacă nu eşti într-un fel de căutare a
sinelui şi a trecutului tău?
Alfred tresări; era surprins de acurateţea întrebării.
— Da, e adevărat. Sunt uimit că ai observat. Zilele
astea sunt... ei bine, nu ştiu cum s-o spun... haotice. Am
văzut mulţimi furioase la Moscova savurând anarhia.
Acum ea mătură Europa de Est, întreaga Europă. Valuri
de oameni dezrădăcinaţi. Iar eu sunt tulburat laolaltă cu
ei, poate mai pierdut decât alţii... separat de tot.
96 Irvin D. Y alom

— Aşadar cauţi o ancoră în trecut — tânjeşti după


trecutul neschimbător. Pot să înţeleg asta. Dă-mi voie să
mă gândesc la comentariile lui Eugen despre tine. Lasă-mă
un minut, permite-mi să mă concentrez, şi voi căuta
imaginile pentru a le scoate la suprafaţă.
Friedrich îşi închise ochii, dar după câteva clipe îi
redeschise.
— Există un obstacol — propriile amintiri despre tine
par să se interfereze. Prima dată lasă-mă să le spun pe
acestea, şi apoi voi extrage comentariile lui Eugen. In
regulă?
— Da, e bine, murmură Alfred. Dar nu era tocmai bine.
Dimpotrivă, această întreagă conversaţie era ciudată la
culme: fiecare cuvânt care ieşea din gura lui Friedrich era
neobişnuit şi neaşteptat. Chiar şi aşa, avea încredere în
acest om care-1 cunoscuse în copilărie. Friedrich îi aducea
aminte de „acasă".
închizând ochii din nou, Friedrich începu să vorbească
cu o voce absentă:
— Luptă cu pernele... am încercat, dar tu nu voiai... Nu
te-am putut convinge să te joci. Serios, atât de serios.
Ordine, ordine... jucării, cărţi, soldaţi de jucărie, totul
foarte ordonat... iubeai soldăţeii de jucărie... un băieţel
extrem de serios... te-am plimbat în spinare de câteva ori...
Cred că ţi-a plăcut... dar întotdeauna săreai jos repede...
distracţia nu era bună?... casa părea rece... fără mamă...
tatăl îndepărtat, deprimat... tu şi Eugen nu vorbeaţi nicio­
dată... unde erau prietenii tăi?... n-am văzut niciodată
prieteni la voi acasă... erai plin de teamă... fugeai în ca­
mera ta, închideai uşa, întotdeauna fugeai la cărţile tale...
Friedrich se opri, deschise ochii, luă o înghiţitură bună
de bere şi îl privi pe Alfred.
— Asta e tot ce iese din banca de amintiri despre
tine — poate că alte amintiri vor ieşi la suprafaţă mai
târziu. Asta îţi doreai, Alfred? Vreau să fiu sigur. Vreau
Problema Spinoza 97

să-i dau fratele celui mai bun prieten ce-şi doreşte şi ce


are nevoie.
Alfred dădu din cap aprobator şi îşi întoarse rapid
capul, conştient de uimirea sa: nu mai auzise pe nimeni
să vorbească aşa. Deşi cuvintele lui Friedrich erau în
germană, limba lui era o limbă străină.
— Atunci voi continua şi voi extrage comentariile lui
Eugen despre tine. Friedrich îşi închise încă o dată ochii
şi peste un minut vorbi din nou pe acelaşi ton ciudat,
îndepărtat: Eugen, vorbeşte-mi despre Alfred. Friedrich
împrumută o altă voce, o voce care voia, probabil, să fie
vocea lui Eugen: Ah... fratele meu timid, fricos, un mi­
nunat artist... a moştenit tot talentul din familie... îmi
plăceau desenele sale cu Revalul... portul şi toate navele
ancorate, castelul teutonic cu turnul său semeţ... erau
nişte desene desăvârşite chiar şi pentru un adult, iar el
avea doar zece ani. Frăţiorul meu... mereu cu nasul în
cărţi... bietul Alfred... un singuratic... atât de temător cu
alţi copii... nepopular... băieţii îşi băteau joc de el şi îi
spuneau „filosoful"... n-a prea avut parte de iubire —
mama moartă, tata pe moarte, mătuşile noastre bune la
suflet, dar întotdeauna ocupate cu propriile familii... ar fi
trebuit să fac mai mult pentru el, dar era atât de greu de
ajuns la el... şi eu însumi trăiam doar cu resturi.
Friedrich îşi deschise ochii, clipi o dată sau de două ori
şi apoi, revenind la vocea sa normală, spuse:
— Asta e ceea ce îmi amintesc. A, da, şi mai e ceva,
Alfred... ceva ce mi-e greu să spun... Eugen te învinuia
pentru moartea mamei tale.
— Mă învinuia pe mine? Pe mine? Aveam doar câteva
săptămâni.
— Când cineva moare, de multe ori căutăm ceva sau
pe cineva pe care să dăm vina.
— Nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Adică Eugen chiar a
spus asta? Nu are sens.
98 Irvin D. Y alom

— Credem adesea lucruri care nu au sens. Bineînţeles


că nu din cauza ta a murit, dar îmi imaginez că Eugen
crede că dacă mama lui n-ar fi rămas gravidă cu tine, ar
fi în viaţă acum. Dar, Alfred, asta e doar bănuiala mea.
Nu-mi amintesc exact cuvintele lui, tot ce ştiu e că a avut
un resentiment faţă de tine pe care el însuşi l-a etichetat
drept iraţional.
Alfred, cenuşiu la faţă, rămase tăcut timp de câteva
minute. Friedrich îl privi, mai sorbi din bere şi spuse încet:
— Mi-e teamă că poate am spus prea mult. Dar când
un prieten mi-o cere, încerc să-i dau tot ce pot.
— Iar acesta e un lucru bun. Meticulozitate, onesti­
tate — virtuţi germane bune, nobile. Te felicit, Friedrich.
Şi atât de multe lucruri adevărate. Trebuie să recunosc că
uneori m-am întrebat de ce Eugen nu a făcut mai multe
pentru mine. Şi porecla aia răutăcioasă... „Micul filosof" —
cât de des am auzit-o de la ceilalţi băieţi! Cred că m-a
influenţat foarte mult şi mi-am pregătit răzbunarea pe ei
toţi devenind, totuşi, un filosof.
— La Politehnică? Cum este posibil?
— Nu chiar un filosof cu diplomă — diploma mea
este de inginerie şi arhitectură, dar adevărata mea casă a
fost filosofia, şi chiar la Politehnică am găsit profesori
învăţaţi care mi-au ghidat lecturile private. Mai mult ca
orice, am ajuns să venerez claritatea germană a gândirii.
E singura mea religie. Cu toate acestea, acum, în acest
moment, mă zbat într-o confuzie. De fapt, sunt aproape
ameţit. Poate că am doar nevoie de timp pentru a asimila
tot ce mi-ai spus.
— Alfred, cred că pot explica ceea ce simţi. Am trecut
şi eu prin asta şi am văzut-o la alţii. Tu nu răspunzi la
amintirile pe care ţi le-am împărtăşit. E vorba de altceva.
Aş putea explica mai bine într-o manieră filosofică. Şi eu
am avut parte de o formare filosofică temeinică şi e o plă­
cere să vorbesc cu cineva cu o înclinaţie similară.
Problema Spinoza 99

— Ar fi o plăcere şi pentru mine. Ani de zile am fost


înconjurat de ingineri şi tânjesc după o conversaţie
filosofică.
— Bine, în regulă. Dă-mi voie să încep astfel: îţi
aminteşti şocul şi neîncrederea faţă de revelaţia lui Kant
potrivit căreia realitatea exterioară nu este aşa cum o
percepem în mod normal — cu alte cuvinte, că noi con­
stituim natura realităţii exterioare în virtutea propriilor
noastre constructe mentale interioare? Eşti bine fami­
liarizat cu Kant, îmi imaginez?
— Da, sunt familiarizat. Dar ce relevanţă are pentru
starea mea actuală de spirit?
— Ei bine, ce vreau să spun este că, brusc, lumea ta, şi
mă refer acum la lumea ta interioară, constituită într-o
foarte mare măsură din experienţele tale trecute, nu este
aşa cum credeai. Sau, altfel spus, permite-mi să folosesc un
termen al lui Husserl şi să spun că noema ta a explodat.
— Husserl? Eu evit pseudofilosofii evrei. Şi ce este o
noemă?
— Te sfătuiesc, Alfred, să nu-1 respingi pe Edmund
Husserl — e unul dintre cei mai buni. Termenul său de
noema se referă la lucrul aşa cum îl experimentăm noi, la
lucrul aşa cum e structurat de noi. De exemplu, gândeşte-te
la ideea de clădire. Apoi imaginează-ţi că te rezemi de o
clădire şi descoperi că această clădire nu este solidă şi că
treci prin ea. în acel moment, noema ta despre clădire
explodează — deodată, Lebenswelt-ul tău, lumea vieţii, nu
este aşa cum îl credeai.
— îţi respect sfatul. Dar te rog explică-mi — înţeleg
ideea de structură pe care o aplicăm lumii, dar sunt
totuşi nedumerit cu privire la relevanţa în cazul lui
Eugen şi al meu.
— Ce vreau să spun este că perspectiva ta cu privire
la relaţia de o viaţă pe care ai avut-o cu fratele tău este,
ca s-o spun pe şleau, modificată. Te-ai gândit la el într-un
fel şi, deodată, trecutul se schimbă, doar un pic, şi afli
100 Irvin D. Y alom

acum că uneori te privea cu resentiment — chiar dacă,


desigur, resentimentul era iraţional şi nedrept.
— Deci vrei să spui că mă simt ameţit pentru că terenul
solid al trecutului meu s-a schimbat?
— întocmai. Foarte bine spus, Alfred. Mintea ta este
supraîncărcată deoarece e în totalitate preocupată de
reconstituirea trecutului şi nu are capacitatea de a-şi mai
îndeplini sarcinile obişnuite — cum ar fi, să aibă grijă de
echilibrul tău.
Alfred dădu din cap aprobator:
— Friedrich, această conversaţie a fost uluitoare. îmi
dai mult de gândit. Dar permite-mi să subliniez că o parte
din aceste ameţeli au precedat discuţia noastră.
Friedrich aştepta calm, fără să-l întrerupă. Părea să ştie
să aştepte.
Alfred ezită:
— De obicei, nu împărtăşesc atâtea. De fapt, nici nu
vorbesc cu alţii despre mine, dar tu ai ceva foarte... cum
să zic... ceva de încredere, care îmbie la vorbă.
— Ei bine, într-un fel fac parte din familie. Şi, bine­
înţeles, ştii că nu-ţi poţi face noi prieteni vechi.
— Nu-ţi poţi face noi prieteni vechi... Alfred se gândi
un moment, apoi zâmbi: înţeleg. Foarte inteligent. Ei bine,
mi-am început ziua simţindu-mă înstrăinat — ieri abia
ce-am sosit de la Moscova. Sunt singur acum. Am fost
căsătorit pentru scurt timp — soţia mea avea ftizie, iar
tatăl ei a internat-o într-un sanatoriu din Elveţia în urmă
cu câteva săptămâni. Dar e mai mult decât ftizia: familia
ei bogată nu m-a acceptat din cauza sărăciei mele şi sunt
sigur că foarte scurta noastră căsătorie s-a încheiat. Am
petrecut puţin timp împreună şi chiar am încetat să ne
mai scriem. Alfred luă în grabă o gură de bere, după care
continuă: Când am ajuns ieri aici, mătuşile, unchii, ne­
poatele şi nepoţii mei păreau bucuroşi să mă vadă, iar
primirea lor m-a făcut să mă simt bine. Simţeam că mi-am
găsit locul. Dar nu pentru mult timp. Când m-am trezit
Problema Spinoza 101

azi dimineaţă, m-am simţit iar înstrăinat, fără casă, şi


m-am plimbat prin oraş căutând... oare ce? Cred că o casă,
prieteni, chiar şi chipuri familiare. Cu toate astea, am
văzut numai străini. Nici măcar la Realschule n-am în­
tâlnit pe nimeni cunoscut, cu excepţia profesorului meu
preferat, profesorul de desen, care doar s-a făcut că mă
recunoaşte. Şi apoi, acum mai puţin de o oră, a venit
lovitura finală. Am decis să merg în locul căruia îi aparţin
cu adevărat, să încetez să trăiesc în exil, să mă reconectez
la rasa mea şi să revin în Patrie. Cu gândul de a mă alătura
armatei germane, m-am dus la centrul militar german de
peste drum. Acolo, sergentul responsabil cu înrolarea, un
evreu pe nume Goldberg, m-a alungat ca pe un gândac.
M-a gonit spunând că armata germană e pentru germani,
nu pentru cetăţenii ţărilor combatante.
Friedrich dădu din cap înţelegător.
— Poate că lovitura finală a fost o binecuvântare. Poate
că ai fost norocos să obţii o amânare, o scutire de la o
moarte fără sens, în noroi, în tranşee.
— Ai spus că eram un copil ciudat de serios. Cred că
încă sunt aşa. De exemplu, îl iau în serios pe Kant: con­
sider că este un imperativ moral să mă înrolez. Ce s-ar
alege de lumea noastră dacă toată lumea ar abandona
Patria grav rănită? Când Patria cheamă, fiii ei trebuie să
răspundă.
— E ciudat, nu-i aşa, spuse Friedrich, că noi, germanii
baltici, suntem mult mai germani decât germanii. Poate
că noi toţi, germanii strămutaţi, avem acea năzuinţă
puternică pe care o descriai — spre un „acasă" căruia să-i
aparţinem cu adevărat. Noi, germanii baltici, suntem în
plină maladie a dezrădăcinării. O simt cel mai acut în
acest moment, deoarece tatăl meu a murit la începutul
săptămânii. De aceea mă aflu la Reval. Acum nici eu nu
mai ştiu cărui loc îi aparţin. Bunicii mei materni sunt
elveţieni, şi totuşi nu aparţin nici acelui loc.
— Condoleanţele mele, spuse Alfred.
102 Irvin D. Y alom

— Mulţumesc. Din mai multe puncte de vedere, mie


mi-a fost mai uşor decât ţie: tatăl meu avea aproape
optzeci de ani şi m-am bucurat de prezenţa lui, în putere,
întreaga mea viaţă. Iar mama este încă în viaţă. Mi-am
petrecut timpul ajutând-o să se mute la sora ei. De fapt,
am lăsat-o aţipită şi trebuie să mă întorc la ea în scurt
timp. Dar, înainte de a pleca, vreau să spun că eu cred că
problema lui „acasă" este una fundamentală şi urgentă
pentru tine. Mai pot rămâne puţin dacă doreşti s-o cer­
cetezi mai aprofundat.
— Nu ştiu cum s-o explorez. De fapt, capacitatea ta de
a vorbi despre lucruri extrem de personale cu o asemenea
uşurinţă mă uimeşte. N-am mai auzit pe nimeni exprimân-
du-şi ideile lăuntrice atât de deschis ca tine.
— Vrei să te ajut s-o faci şi tu?
— Cum adică?
— Adică să te ajut să identifici şi să înţelegi sentimentele
tale despre acasă.
Alfred păru reticent, dar, după o înghiţitură lentă şi
lungă din berea sa letonă, fu de acord.
— încearcă asta. Fă ce am făcut şi eu când am scormo­
nit prin amintirile despre tine când erai mic. Iată sugestia
mea: gândeşte-te la expresia „nu svrnt acasă" şi spune-ţi-o
de mai multe ori: „nu sunt acasă", „nu sunt acasă", „nu
sunt acasă".
Buzele lui Alfred rostiră în tăcere cuvintele un minut
sau două, apoi clătină din cap.
— Nu-mi vine nimic. Mintea mea este în grevă.
— Mintea nu intră în grevă; ea lucrează întotdeauna,
dar adesea ceva ne blochează accesul către ea. De obicei,
e vorba de conştiinţa de sine. în acest caz, îmi imaginez
că este conştientă de mine. încearcă din nou. îţi sugerez
să închizi ochii şi să nu te gândeşti la mine, să nu te
gândeşti la ce voi crede despre tine, să nu te gândeşti
la cum aş putea judeca ce spui. Aminteşte-ţi că încerc să
te ajut şi aminteşte-ţi că ai cuvântul meu că această
Problema Spinoza 103

conversaţie va rămâne doar între noi. Nu i-o voi împărtăşi


nici măcar lui Eugen. Acum închide ochii, lasă să-ţi vină
în minte gândurile legate de faptul că nu eşti acasă şi apoi
dă-le glas. Doar spune ce-ţi trece prin minte — nu trebuie
să aibă sens.
Alfred închise din nou ochii, dar nu-i veni niciun
cuvânt.
— Nu te prea aud. Mai tare, mai tare puţin, te rog.
încetişor, Alfred începu să vorbească.
— Nu sunt acasă. Nicăieri. Nici cu mătuşa Căcilie, nici
cu mătuşa Lydia... nu există un loc al meu, nici la şcoală,
nici cu alţi băieţi, nici cu familia soţiei mele, nici în
arhitectură, nici în inginerie, nici în Estonia, nici în Rusia...
Mama Rusie, ce glumă bună...
— Bine, bine, continuă, îl îndemnă Friedrich.
— Mereu în afară, privind înăuntru, mereu dorind să
le arăt cine sunt... Alfred tăcu, deschise ochii. Altceva
nu-mi vine...
— Ai spus că vrei să le arăţi. Cui să-i arăţi, Alfred?
— Tuturor celor care şi-au bătut joc de mine. Celor din
cartier, de la Realschule, de la Politehnică, de peste tot.
— Şi cum le vei arăta cine eşti, Alfred? Rămâi în starea
aceasta relaxată. Nu trebuie să aibă sens.
— Nu ştiu. Cumva, îi voi face să mă observe.
— Dacă te vor observa, vei fi acasă, aşadar?
— Acasă nu există. Asta încerci să-mi spui?
— Nu am un plan prestabilit, dar acum am o idee. Este
doar o presupunere, dar mă întreb dacă poţi fi vreodată
acasă oriunde, pentru că acasă nu este un loc — este o
stare de spirit. Să fii cu adevărat acasă înseamnă să te simţi
acasă în propria-ţi piele. Şi, Alfred, eu nu cred că te simţi
acasă în pielea ta. Poate că nu te-ai simţit niciodată. Poate
că ai căutat acest „acasă" în locul greşit toată viaţa.
Alfred rămase ca fulgerat. Faţa îi căzu. îl ţintui cu pri­
virea pe Friedrich.
104 Irvin D. Y alom

— Cuvintele tale m-au lovit drept în inimă. Cum de


ştii astfel de lucruri, astfel de lucruri miraculoase? Ai spus
că eşti filosof. De acolo îţi vin ideile? Trebuie să citesc
această filosofie.
— Sunt un amator. întocmai ca tine, mi-ar fi plăcut
să-mi petrec viaţa în mijlocul filosofiei, dar trebuie să-mi
câştig existenţa. Am urmat medicina la Zürich şi am în­
văţat multe despre cum să-i ajut pe alţii să vorbească
despre lucruri dificile. Iar acum — Friedrich se ridică de
pe scaun — trebuie să te părăsesc. Mama mă aşteaptă şi
poimâine trebuie să mă întorc la Zürich.
— Ce păcat. A fost o experienţă revelatoare şi simt că
suntem de-abia la început. Nu mai avem timp pentru o
continuare înainte de a părăsi Revalul?
— Ar mai fi doar mâine. De obicei mama se odihneşte
după-amiaza. Poate la aceeaşi oră? Ne întâlnim aici?
Alfred îşi înfrână pornirea şi dorinţa de a striga entu­
ziasmat: „Da, da!" în schimb, îşi plecă sfios capul şi spuse
pe un ton adecvat:
— Aştept cu nerăbdare.
C a p it o l u l u n s p r e z e c e

Amsterdam — 1656

La întâlnirea de la van den Enden din seara următoare,


lecţia de latină a Clarei Maria fu întreruptă de tatăl ei.
Acesta se înclină reverenţios în faţa fiicei sale şi spuse:
— Iartă-mă pentru deranj, domnişoară van den Enden,
dar trebuie să discut cu domnul Spinoza. întorcându-se
spre Bento, zise: Te rog să vii în camera mare într-o oră
şi să te alături clasei de greacă, unde vom discuta câteva
texte de Aristotel şi Epicur. Chiar dacă greaca ta este încă
rudimentară, aceşti doi domni au ceva important să-ţi
spună. Apoi i se adresă lui Dirk: Ştiu că ai un interes
redus faţă de limba greacă din moment ce, în mod ruşinos,
aceasta nu mai este o cerinţă pentru facultatea de medi­
cină, dar poate vei găsi utile unele aspecte ale discuţiei
când vei lucra cu pacienţii, în viitor.
Van den Enden se înclină din nou reverenţios în faţa
fiicei sale.
— Iar acum, domnişoară, te voi lăsa să continui lecţia
de latină.
Clara Maria continuă să citească scurte pasaje din
Cicero, pe care Bento şi Dirk le traduseră pe rând în olan­
deză. De mai multe ori ea bătu cu rigla în masă pentru a-i
atrage atenţia distratului de Bento care, în loc să-l urmă­
rească pe Cicero, era cu totul prins de mişcarea încân­
tătoare a buzelor Clarei Maria când pronunţa m-urile
şi p-urile din multa, pater, puer şi, mai ales, din praestan-
tissimum.
— Unde ţi-e concentrarea astăzi, Bento Spinoza? spuse
Clara Maria, încercând din greu să-şi strâmbe chipul
plăcut, oval, al unei fete de treisprezece ani, pentru a se
încrunta fioros.
106 I rvin D. Y alom

— îmi pare rău, pentru un moment am căzut pe gân­


duri, domnişoară van den Enden.
— Fără îndoială, te gândeai la prelegerea de greacă
a tatălui meu?
— Fără îndoială, se prefăcu Bento, care se gândise mult
mai mult la fiică decât la tată. De asemenea, continua să
fie bântuit de cuvintele pline de furie rostite de Jacob cu
câteva ore mai devreme, prevestindu-i un destin sin­
guratic, izolat. Jacob era încăpăţânat, încuiat la minte şi
greşea în multe privinţe, dar aici avea dreptate: Bento ştia
că nu putea avea nici soţie, nici familie, nici comunitate.
Raţiunea îi spusese că libertatea trebuie să fie obiectivul
său şi că încercarea de a se elibera de constrângerile co­
munităţii de evrei superstiţioşi ar fi caraghioasă dacă avea
de gând doar să le schimbe cu cătuşele unei soţii şi ale
unei familii. Libertatea era unicul său obiectiv, libertatea
de a crede, de a analiza, de a transcrie gândurile furtunoase
care-i treceau prin cap. Dar era greu, of, atât de greu, să-şi
distragă atenţia de la minunatele buze ale Clarei Maria.
Van den Enden îşi începu discursul de la ora de greacă
exclamând:
— Eudaimonia. Să examinăm cele două rădăcini: ew? îşi
făcu mâna pâlnie la ureche şi aşteptă. Elevii spuseră timid
„bun", „normal", „plăcut". Van den Enden dădu din cap
aprobator şi repetă exerciţiul cu daimon, primind ca răs­
puns un cor mai hotărât de răspunsuri: „spirit", „demon",
„zeitate minoră."
— Da, da şi da. Toate sunt corecte, dar, în combinaţie
cu eu, sensul se apropie de „noroc" şi, prin urmare, eudai­
monia înseamnă, de obicei, „bunăstare", „fericire" sau
„înfloritor". Sunt aceşti trei termeni sinonimi? La prima
vedere aşa par, dar, de fapt, nenumăraţi filosofi au discu­
tat diferitele nuanţe. Este eudaimonia o stare de spirit?
Un mod de viaţă? Fără să aştepte un răspuns, van den
Enden adăugă: Sau este pură plăcere? Să fie legată de
conceptul de arete, care înseamnă...? Făcându-şi mâinile
Problema Spinoza 107

pâlnie la urechi, aşteptă până când doi elevi răspunseră


simultan „virtute".
— Da, exact, şi mulţi filosofi antici greci includ virtutea
în conceptul de eudaimonia, ridicând-o astfel, probabil, de
la starea subiectivă de plăcere la un nivel superior: viaţa
virtuoasă, morală, dezirabilă. Socrate avea sentimente
puternice legate de asta. Amintiţi-vă lectura din Apărarea
lui Platon de săptămâna trecută, în care el îl abordează pe
un atenian şi ridică problema lui arete vorbind astfel... In
acel moment, van den Enden luă o postură teatrală şi
recită din Platon în greacă, şi apoi, încet, traduse textul în
latină pentru Dirk şi Bento: „Nu ţi-e ruşine de dorinţa ta
de a poseda cât mai multă avere, reputaţie, onoruri, când
nici nu-ţi pasă şi nici nu te gândeşti la înţelepciune sau
adevăr sau la cea mai bună stare posibilă a sufletului
tău?" Acum, vă amintiţi că lucrările timpurii ale lui Platon
reflectă ideile profesorului său, Socrate, în timp ce în
opera sa ulterioară, cum ar fi Republica, vedem apariţia
propriilor idei ale lui Platon, punând accentul pe stan­
dardele absolute ale dreptăţii şi altor virtuţi de pe tărâmul
metafizicii. Care este ideea lui Platon despre scopul nostru
fundamental în viaţă? Acesta este atingerea celei mai
înalte forme de cunoaştere şi asta, în opinia sa, e ideea de
„bine", de la care îşi obţin valoarea toate celelalte. Doar
ulterior, spune Platon, suntem capabili să ajungem la
eudaimonia — în opinia sa, o stare de armonie a sufletului.
Permiteţi-mi să repet această expresie: „armonie a sufle­
tului". Merită reţinută; vă poate fi de folos în viaţă. Acum,
să ne ocupăm de următorul mare filosof, Aristotel, care a
studiat cu Platon, probabil, douăzeci de ani. Douăzeci de
ani. Nu uitaţi asta, aceia dintre voi care s-au plâns că
programa mea e prea dură şi de lungă durată. în anumite
părţi din Etica nicomahică, pe care le veţi citi săptămâna
asta, veţi vedea că şi Aristotel avea nişte convingeri pu­
ternice despre ce înseamnă viaţa bună. El era sigur că
aceasta nu constă în plăcerea senzuală ori în faimă sau
108 Irvin D. Y alom

avere. Care susţinea Aristotel că ar fi scopul nostru în


viaţă? El credea că este realizarea funcţiei noastre specifice
celei mai intime. „Ce anume ne deosebeşte de alte forme
de viaţă?", întreabă el. Vă pun şi eu această întrebare.
Niciun răspuns din clasă. în cele din urmă, un elev
spuse:
— Noi putem râde, iar celelalte animale nu pot,
stârnind râsetele câtorva colegi.
Altul:
— Ne deplasăm pe două picioare.
— Râsul şi picioarele, doar atâta puteţi? exclamă van
den Enden. Astfel de răspunsuri prosteşti duc în derizoriu
această discuţie. Gândiţi-vă! Care este atributul major
ce ne deosebeşte de formele de viaţă inferioare? Brusc, se
întoarse spre Bento: îţi pun ţie această întrebare, Bento
Spinoza.
Fără a reflecta defel, Bento spuse:
— Cred că e vorba de capacitatea noastră singulară de
a raţiona.
— întocmai. Şi, prin urmare, Aristotel susţinea că cea
mai fericită persoană este cea care realizează în cea mai
mare măsură tocmai această funcţie.
— Deci, cea mai înaltă şi mai nimerită strădanie este
de a deveni filosof? întrebă Alphonse, cel mai inteligent
elev din clasa de greacă, care se simţea descumpănit de
răspunsul rapid al lui Bento. Nu sună ca o autojustificare
când tocmai un filosof face o asemenea afirmaţie?
— Aşa este, Alphonse, şi nu eşti primul gânditor care
trage această concluzie. Iar această observaţie ne oferă
prilejul trecerii la Epicur, un alt gânditor grec important
care avea idei radical diferite despre eudaimonia şi despre
misiunea filosofului. Când vom citi din Epicur peste două
săptămâni, veţi vedea că şi acesta a vorbit despre viaţa
bună, dar a folosit un cu totul alt cuvânt. El vorbeşte mult
despre ataraxia, care s-ar traduce prin... Van den Enden
îşi făcu iar mâinile pâlnie.
Problema Spinoza 109

Alphonse strigă instantaneu „linişte", şi imediat alţii


adăugară „calm" şi „pace a minţii."
— Da, da şi da, spuse van den Enden, în mod evident
tot mai mulţumit de performanţa clasei. Pentru Epicur,
ataraxia era singura fericire. Şi cum o putem obţine? Nu
prin armonia sufletească a lui Platon, nici prin realizarea
raţiunii lui Aristotel, ci, pur şi simplu, prin eliminarea
grijii sau anxietăţii. Dacă Epicur v-ar vorbi în acest mo­
ment, el v-ar îndemna să vă simplificaţi viaţa. Iată ce v-ar
spune dacă s-ar afla astăzi, aici. Van den Enden îşi drese
glasul şi vorbi pe un ton colocvial: „Băieţi, nevoile voastre
sunt puţine, sunt uşor de atins şi orice suferinţă necesară
poate fi uşor tolerată. Nu vă complicaţi viaţa cu scopuri
triviale precum bogăţia şi faima: ele sunt inamicul ata-
raxiei. Faima, de exemplu, constă în opiniile celorlalţi şi
ne cere să ne trăim viaţa aşa cum îşi doresc ceilalţi. Pentru
a obţine şi a păstra faima, trebuie să ne placă ceea ce le
place celorlalţi şi să evităm tot ce evită aceştia. Aşadar,
celebritatea sau viaţa politică? Fugiţi de aşa ceva. Iar bo­
găţia? Evitaţi-o! Este o capcană. Cu cât dobândim mai
mult, cu atât ne dorim mai mult şi cu atât suntem mai
trişti când dorinţa nu ne este îndeplinită. Băieţi, ascultaţi
la mine: dacă vă doriţi fericirea, nu vă risipiţi viaţa lup­
tând pentru ceva de care nu aveţi, de fapt, nevoie." Acum,
continuă van den Enden reluându-şi vocea obişnuită,
observaţi diferenţa dintre Epicur şi predecesorii săi.
Epicur crede că binele cel mai mare este obţinerea ataraxiei
prin eliberarea de îngrijorări. Comentarii, întrebări? A, da,
domnul Spinoza. O întrebare?
— Epicur ne propune doar o abordare negativă? Adică
el spune că eliminarea suferinţei este suficientă şi că omul
lipsit de griji exterioare este perfect, bun, fericit? Nu există
atribute pozitive la care trebuie să năzuim?
— Excelentă întrebare. Şi textele pe care le-am ales
vor pune în lumină răspunsul lui. Din fericire, domnule
Spinoza, nu va trebui să aştepţi să-ţi perfecţionezi greaca,
110 Irvin D. Y alom

întrucât poţi citi ideile lui Epicur transcrise în latină de


poetul roman Lucreţiu, care a trăit cu vreo două sute de
ani mai târziu. Voi selecta paginile potrivite pentru tine
când va fi timpul. Astăzi am dorit doar să discut ideea
centrală care-1 deosebeşte de ceilalţi: faptul că viaţa bună
constă în eliminarea îngrijorării. Dar chiar şi o lectură
superficială vă va arăta că Epicur este mult mai complex.
El încurajează cunoaşterea, prietenia şi viaţa virtuoasă,
temperată. Da, Dirk, ai o întrebare? Se pare că elevii mei
de la latină sunt mai curioşi cu privire la greci decât cei
din clasa de greacă.
— La Hamburg, spuse Dirk, ştiu o tavernă care se
numeşte „Desfătarea epicuriană". Aşadar, vinul bun şi
berea sunt o parte a acestei vieţi bune?
— Aşteptam întrebarea asta — eram sigur că va apă­
rea. Mulţi oameni folosesc în mod eronat numele lui Epicur
pentru a se referi la mâncare sau vin de calitate. Dacă ar
afla asta, Epicur ar fi uimit. Cred că această ciudată eroare
provine din materialismul său strict. El credea că nu
există viaţă după moarte şi că, întrucât prezenta viaţă este
tot ce există, trebuie să căutăm fericirea pământească. Dar
să nu faceţi greşeala de a trage concluzia că Epicur insinua
că ar trebui să ne petrecem viaţa desfătându-ne în activi­
tăţi senzuale sau desfrânate. Nici vorbă — el a trăit şi a
pledat în favoarea unei vieţi ascetice. Repet: a crezut că
putem maximiza cel mai bine plăcerea prin minimizarea
durerii. Una dintre concluziile sale majore a fost că frica
de moarte reprezintă o sursă majoră de suferinţă, şi şi-a
petrecut o mare parte din viaţă căutând metode filosofice
pentru diminuarea fricii de moarte. Alte întrebări, vă rog.
— Pomeneşte el ceva despre activităţile în serviciul
celorlalţi şi despre comunitate sau iubire? întrebă Dirk.
— O solicitare demnă de un viitor medic. Vei găsi
interesant faptul că el se considera un filosof-medic,
ocupându-se de afecţiunile sufletului la fel cum un medic
se ocupă de afecţiunile trupului. El a spus cândva că
Problema Spinoza 111

o filosofie incapabilă să vindece sufletul are tot atâta


valoare ca o medicină incapabilă să vindece trupul. Am
menţionat deja unele dintre afecţiunile sufletului care
provin din căutarea faimei, a puterii, a bogăţiei şi a pofte­
lor sexuale, dar acestea erau doar secundare. Behemotul
îngrijorărilor, care întemeiază şi hrăneşte toate celelalte
griji, este frica de moarte şi de viaţa de după moarte. De
fapt, unul dintre primele principii din „catehismul" pe
care elevii săi trebuiau să-l înveţe era că suntem muritori,
că nu există viaţă după moarte şi, prin urmare, nu avem
de ce să ne temem de zei după moarte. Vei mai citi despre
asta la Lucreţiu, foarte curând, Dirk. Ei, dar am uitat
restul întrebării tale...
— în primul rând, spuse Dirk, trebuie să recunosc că
nu ştiu cuvântul Behemot.
— Bună întrebare. Cine cunoaşte acest cuvânt?
Doar Bento ridică mâna.
— Domnule Spinoza, spune-ne.
— Fiară îngrozitoare, spuse Bento. Din ebraicul b'hëmâh
care apare în Geneza şi în Iov.
— în Iov, aha. Nici eu nu ştiam asta. Mulţumesc. Acum,
să revenim la întrebarea ta, Dirk.
— întrebam despre iubire şi despre serviciile aduse
comunităţii.
— Din câte ştiu, Epicur nu a fost căsătorit, dar vedea
căsătoria şi familia ca potrivită pentru unii — cei care sunt
pregătiţi pentru această responsabilitate. Dar dezaproba
cu înverşunare iubirea pătimaşă iraţională care-1 înrobeşte
pe cel îndrăgostit şi, în cele din urmă, duce la o mai mare
durere decât plăcere. El spune că, odată ce pasiunea
senzuală este consumată, îndrăgostitul e încercat de plic­
tiseală sau de gelozie, sau de ambele. Dar punea mare
preţ pe iubirea superioară, iubirea prietenească, care ne
provoacă o stare de fericire. E interesant de ştiut că era
foarte deschis şi îi trata în mod egal pe toţi oamenii: şcoala
sa de la Atena era singura care primea atât femei, cât şi
112 Irvin D. Y alom

sclavi. Dar întrebarea dumitale despre servicii, Dirk, e


foarte bună. Poziţia sa era că trebuie să trăim o viaţă li­
niştită, izolată, să evităm responsabilităţile publice, ocu­
parea de funcţii sau orice alt tip de preocupare ce ne-ar
putea ameninţa ataraxia.
— N-am auzit nimic despre religie, spuse un elev
catolic, Edward, al cărui unchi fusese episcop de Anvers.
Am auzit despre dragostea pentru prieteni, dar nimic
despre dragostea pentru Dumnezeu sau despre rolul lui
Dumnezeu în concepţia sa despre fericire.
— Ai atins un punct important, Edward. Epicur este
şocant pentru cititorii de azi, deoarece concepţia sa despre
fericire acordă foarte puţină atenţie divinului. El credea
că fericirea emană doar din mintea noastră şi nu acorda
importanţă relaţiei noastră cu orice lucru supranatural.
— Vreţi să spuneţi, întrebă Edward, că el nega existenţa
lui Dumnezeu?
— Vrei să spui a zeilor, la plural? Aminteşte-ţi de
perioada de care vorbim, Edward. Suntem în secolul al
IV-lea î.H. şi cultura greacă, ca toate culturile timpurii, cu
excepţia celei iudaice, era politeistă, răspunse van den
Enden.
Edward dădu din cap aprobator şi reformulă între­
barea:
— Nega Epicur divinul?
— Nu, era îndrăzneţ, dar nu nesăbuit. S-a născut cam
la şaizeci de ani după ce Socrate a fost executat pentru
erezie şi ştia că lipsa de credinţă în zei era dăunătore
pentru sănătate. A îmbrăţişat o poziţie mai sigură şi
a susţinut că zeii existau, că trăiau fericiţi pe Muntele
Olimp, dar că nu se preocupau defel de existenţa
oamenilor.
— Dar ce fel de Dumnezeu este acesta? Cum îşi poate
imagina cineva că Dumnezeu nu şi-ar dori ca noi să
trăim conform planului Său? întrebă Edward. Este de
Problema Spinoza 113

neînchipuit că un Dumnezeu care şi-a sacrificat propriul


fiu pentru noi n-ar vrea să trăim o viaţă cucernică.
— Există multe concepte de zei, inventate de multe
culturi, interveni Bento.
— Dar ştiu cu cea mai mare certitudine că Cristos,
Domnul nostru, ne iubeşte şi are un loc pentru noi în
inima lui, şi un plan pentru noi, spuse Edward, privind
în sus.
— Puterea unei convingeri nu are nicio legătură cu
veridicitatea ei, ripostă Bento. Orice zeu îşi are credincioşii
săi convinşi şi aprigi.
— Domnilor, domnilor, interveni van den Enden, să
amânăm această discuţie până după ce citim şi stăpânim
textele. Dar, permite-mi să-ţi spun, Edward, că Epicur nu
a fost nerespectuos cu zeii: i-a încorporat în viziunea sa
despre ataraxie şi ne-a cerut să păstrăm zeii aproape de
inimile noastre prin imitarea şi folosirea lor ca modele
pentru o viaţă de fericire şi linişte. Mai mult, pentru evi­
tarea tulburării, şi spunând asta van den Enden îi aruncă
o privire lui Bento, el le recomandă cu tărie adepţilor săi
să participe cu seninătate la toate activităţile comunităţii,
inclusiv la ceremoniile religioase.
Edward nu renunţă:
— Dar să te rogi pur şi simplu pentru a evita tulburarea
pare o grijă făţarnică.
— Mulţi au exprimat această opinie, Edward, şi totuşi
Epicur mai scrie că trebuie să onorăm zeii ca pe nişte
fiinţe perfecte. Mai mult, obţinem o plăcere estetică prin
contemplarea existenţei lor perfecte. S-a făcut târziu,
domnilor. Acestea sunt nişte întrebări excelente şi le vom
discuta pe măsură ce parcurgem opera sa.
Ziua se încheie cu Bento şi profesorii săi făcând schimb
de roluri. El susţinu o lecţie de ebraică de o jumătate de
oră pentru tată şi fiică, după care van den Enden îl rugă
să mai rămână puţin pentru o discuţie particulară.
— îţi aminteşti discuţia de la prima noastră întâlnire?
114 Irvin D. Y alom

— Mi-o amintesc perfect şi, într-adevăr, mi-aţi pre­


zentat nişte companioni cu idei asemănătoare.
— Fără îndoială, ai observat că unele dintre observaţiile
lui Epicur sunt foarte potrivite pentru poziţia dificilă pe
care o ai în comunitatea ta.
— Chiar mă întrebam dacă unele dintre comentariile
sale cu privire la participarea senină la ceremoniile reli­
gioase ale comunităţii nu-mi erau adresate mie.
— întocmai. Şi şi-au atins ţinta?
— Aproape, dar au fost atât de ponderate de contra­
dicţii interne, încât au dat greş.
— Cum aşa?
— Eu nu-mi pot imagina liniştea crescută din solul
ipocriziei.
— Te referi, presupun, la sfatul lui Epicur de a face
orice e necesar pentru a te integra într-o comunitate, in­
clusiv participarea la rugăciunea publică.
— Da, eu numesc asta ipocrizie. Chiar şi Edward a
răspuns la asta. Cum poţi avea armonie interioară dacă
nu eşti sincer cu tine însuţi?
— Chiar doream să-ţi vorbesc despre Edward. Ce crezi
despre părerea lui legată de discuţia noastră şi despre tine?
Surprins de această întrebare, Bento făcu o pauză.
— Nu ştiu ce să răspund.
— încearcă.
— Ei bine, nu-i place de mine. E supărat, cred. Poate
ameninţat.
— Da, ai presupus corect. Extrem de previzibil, aş
spune. Acum spune-mi altceva. Asta îţi doreşti?
Bento clătină din cap.
— Şi ar considera Epicur că ai acţionat într-un mod
care să ducă la o viaţă mai bună?
— Trebuie să recunosc că nu. în acel moment, pe de
altă parte, am crezut că acţionez cu înţelepciune abţi-
nându-mă de la alte afirmaţii.
— Cum ar fi?
Problema Spinoza 115

— Faptul că Dumnezeu nu ne-a făcut după chipul şi


asemănarea Sa — noi L-am făcut după chipul nostru. Ne
imaginăm că El este o fiinţă ca noi, că ascultă rugăciunile
noastre murmurate şi îi pasă de ce ne dorim...
— Doamne, Dumnezeule! Dacă asta erai gata să spui,
îţi înţeleg punctul de vedere. Să spunem, atunci, că ai
acţionat nechibzuit, dar nu în totalitate prosteşte. Edward
e un catolic fervent. Unchiul său a fost episcop catolic. Să
ne aşteptăm să renunţe la convingerile sale pe baza
câtorva comentarii, chiar dacă raţionale, e ceva foarte
iraţional şi, probabil, periculos. Amsterdamul are repu­
taţia de a fi oraşul cel mai tolerant din Europa în acest
moment. Dar ţine minte sensul cuvântului „tolerant" —
înseamnă că noi toţi trebuie să fim toleranţi cu convingerile
celorlalţi, chiar dacă le considerăm iraţionale.
— Din ce în ce mai mult, spuse Bento, cred că dacă cine­
va trăieşte printre oameni cu convingeri foarte diferite,
nu se poate adapta la ele fără să se schimbe semnificativ.
— Acum încep să înţeleg raportul neliniştit al spionului
meu cu privire la poziţia ta în comunitatea evreiască. îţi
exprimi toate ideile în faţa altor evrei?
— Acum un an am decis să fiu întotdeauna sincer...
— Ah, îi tăie vorba van den Enden, acum văd de ce
afacerile merg atât de rău. Un om de afaceri care spune
adevărul este un oximoron.
Bento clătină din cap.
— Oximoron?
— Vine din greacă: oxys înseamnă ascuţit, moros în­
seamnă prostesc. Prin urmare, cuvântul oximoron trimite
la un paradox intern. Gândeşte-te ce i-ar spune un comer­
ciant sincer clientului său: „Te rog să cumperi aceste sta­
fide — mi-ai face o mare favoare. Sunt de acum câţiva ani,
sunt uscate şi trebuie să scap de ele înainte ca transportul
de stafide suculente să sosească săptămâna viitoare."
Nevăzând nicio urmă de zâmbet pe chipul lui Bento,
van den Enden îşi reaminti ceva ce observase deja: Bento
Spinoza nu avea simţul umorului. Reveni:
116 Irvin D. Y alom

— Dar nu doresc să tratez cu uşurinţă lucrurile serioase


pe care mi le spui.
— M-aţi întrebat despre discreţia mea în sânul comu­
nităţii. Mi-am păstrat opiniile pentru mine, cu excepţia
fratelui meu şi a celor doi străini din Portugalia care
mi-au cerut sfatul. De fapt, i-am întâlnit acum câteva ore
şi, în încercarea de a-1 ajuta pe cel care susţine că e într-o
criză spirituală, mi-am exprimat pe şleau opiniile despre
convingerile superstiţioase. Am făcut o lectură critică a
Bibliei ebraice cu cei doi vizitatori. De când mi-am uşurat
sufletul în faţa lor, am trăit ceea ce dumneavoastră aţi
numit „armonie internă".
— Pari să te fi înfrânat multă vreme.
— Nu suficient pentru familie sau pentru rabinul meu,
care este foarte nemulţumit de mine. Tânjesc după o co­
munitate care nu este sclava falselor convingeri.
— Poţi căuta în întreaga lume şi nu vei găsi o comu­
nitate nesuperstiţioasă. Atâta timp cât există ignoranţă,
va exista apelul la superstiţie. Risipirea ignoranţei este
singura soluţie. Acesta e motivul pentru care predau.
— Mă tem că este o bătălie pierdută, replică Bento.
Ignoranţa şi credinţele superstiţioase se răspândesc ca
focul şi cred că liderii religioşi alimentează acest foc pen­
tru a-şi asigura poziţiile.
— Cuvintele acestea sunt periculoase. Sunt cuvinte a
căror înţelepciune îţi depăşeşte vârsta. îţi repet că discreţia
e necesară pentru a face parte din orice comunitate.
— Sunt convins că trebuie să fiu liber. Dacă o astfel de
comunitate nu este de găsit, atunci poate că trebuie să
trăiesc în afara unei comunităţi.
— Gândeşte-te la ce ţi-am spus despre caute. Dacă nu
eşti prudent, este posibil ca dorinţele tale şi, probabil,
temerile tale, să se adeverească.
— Cred că am depăşit faza de „probabil". Simt că lu­
crurile s-au pus deja în mişcare, replică Bento.
C a p it o l u l d o is p r e z e c e

Estonia — 1918

La o zi după prima lor întâlnire, Alfred ajunse la


berărie mai devreme şi stătu cu privirea aţintită spre
intrare până îl zări pe Friedrich. Sări în picioare ca să-l
întâmpine.
— Friedrich, mă bucur să te văd. Mulţumesc că ţi-ai
făcut timp pentru mine.
După ce îşi luară berea de pe tejghea, se aşezară din
nou la aceeaşi masă liniştită din colţ. Alfred se hotărâse
să nu fie el iarăşi în centrul întregii conversaţii şi întrebă
repede:
— Cum mai sunteţi tu şi mama ta?
— Mama e încă în stare de şoc, încă încearcă să înţe­
leagă că tatăl meu nu mai este. Uneori pare să uite că a
murit. De două ori a crezut că l-a zărit într-o mulţime de
oameni de afară. Iar negarea din vise, Alfred — e extra­
ordinar! Când s-a trezit azi-dimineaţă, mi-a spus că i s-a
părut îngrozitor să-şi deschidă ochii: era atât de fericită
plimbându-se şi discutând cu tata în visul ei, încât gândul
că trebuie să se trezească la o realitate în care acesta e tot
mort îi producea greaţă.
— în ce mă priveşte pe mine, continuă Friedrich, eu
lupt pe două fronturi, la fel ca armata germană. Nu doar
că trebuie să mă confrunt cu realitatea morţii sale, ci
trebuie, în scurtul interval cât sunt aici, s-o ajut pe mama.
Şi asta e complicat.
— în ce fel complicat? întrebă Alfred.
— Pentru a ajuta pe cineva, cred că trebuie să intri în
lumea lui. Dar ori de câte ori încerc să fac asta cu mama,
gândul îmi zboară şi, într-o clipă sau două, mă gândesc
brusc la ceva cu totul diferit. Cu puţin timp în urmă mama
118 Irvin D. Y alom

plângea şi, pe când o luam în braţe pentru a o consola,


am observat că mă gândeam la întâlnirea cu tine, de
astăzi. Pentru moment, m-am simţit vinovat. Apoi mi-am
reamintit că nu sunt decât un simplu om şi că oamenii au
o pornire înnăscută de a-şi abate, protectiv, atenţia. M-am
gândit de ce nu pot rămâne concentrat pe moartea tată­
lui meu. Cred că motivul este că mă pune în faţa pro­
priei mele morţi, iar această perspectivă este pur şi simplu
prea înfricoşătoare. Nu mă pot gândi la nicio altă
explicaţie. Tu ce părere ai? Friedrich se opri, se întoarse
şi îl fixă pe Alfred.
— Nu ştiu ce să zic despre asta, dar concluzia ta pare
plauzibilă. Şi eu evit să mă gândesc serios la moarte. în­
totdeauna detestam când tata insista să mă ducă la mor­
mântul mamei.
Friedrich rămase tăcut până când fu sigur că Alfred nu
intenţiona să continue şi spuse:
— Ei bine, Alfred, acesta a fost un răspuns foarte lung
la întrebarea ta politicoasă despre cum mai suntem, dar,
după cum vezi, îmi place să observ şi să discut despre
toate aceste operaţiuni ale minţii mele. Răspunsul meu a
fost cumva mai detaliat decât te aşteptai sau îţi doreai?
— A fost un răspuns mai lung decât mă aşteptam, dar
a fost autentic, a fost profund şi a fost sincer. Admir felul
în care eviţi superficialitatea şi cât de mult eşti de dispus
să-ţi împărtăşeşti gândurile atât de onest şi nestingherit.
— La rândul tău, Alfred, ai sondat adânc în tine însuţi
la sfârşitul conversaţiei de ieri. Ceva efecte ulterioare?
— Mărturisesc că am fost neliniştit: încă încerc să
înţeleg conversaţia noastră.
— Care parte nu e clară?
— Nu mă refer la claritatea ideilor, ci la senzaţia ciu­
dată pe care am avut-o vorbind cu tine. Vreau să spun că
am vorbit doar puţin — cât? poate trei sferturi de oră? Şi
totuşi am descoperit atâtea şi m-am simţit atât de implicat,
Problema Spinoza 119

atât de ciudat de... apropiat. Ca şi cum te-aş fi ştiut de


o viaţă.
— Şi e un sentiment neconfortabil?
— E confuz. A fost bine, căci mi-a îndulcit izolarea,
sentimentul de a nu fi acasă. Dar a fost neconfortabil din
cauza ciudăţeniei extreme a conversaţiei de ieri — după
cum îţi tot spun, n-am mai avut niciodată o discuţie atât
de intimă, nici nu m-am mai încrezut într-un străin atât
de repede.
— Dar nu sunt un străin, graţie lui Eugen. Sau, să
zicem, sunt un străin familiar, care a avut acces la încă­
perile casei copilăriei tale.
— M-am gândit mult la tine de ieri, Friedrich. Dar a
apărut o problemă şi mă întreb dacă îmi permiţi o între­
bare personală...
— Desigur, cum să nu. Nu e nevoie să întrebi — îmi
plac întrebările personale.
— Când te-am întrebat cum ai dobândit asemenea
abilităţi de a vorbi şi a explora mintea, mi-ai răspuns că
asta se datorează formării tale medicale. Dar m-am gândit
la toţi medicii pe care i-am cunoscut şi la niciunul, la nici
măcar unul, nu am găsit urme ale pasionantei tale metode.
Cu ei, totul e o afacere — câteva întrebări sumare, nicio­
dată o anchetă personală, apoi o scurtă zmângăleală a
unei misterioase reţete în latină, urmată de clasicul „urmă­
torul pacient, vă rog". Tu cum de eşti atât de diferit?
— Nu am fost complet sincer, Alfred, replică Friedrich
privindu-1 în ochi cu directeţea sa obişnuită. Este adevărat
că sunt medic, dar ţi-am ascuns ceva — am absolvit şi
studii de psihiatrie, şi această experienţă mi-a format
maniera de a gândi şi a vorbi.
— Pare un lucru atât de... atât de inofensiv. De ce
atâtea eforturi de a-1 ascunde?
— în zilele noastre, tot mai mulţi oameni devin nervoşi,
se îndepărtează şi încearcă să mă evite când aud că sunt
120 Irvin D. Y alom

psihiatru. Au impresia stupidă că psihiatrii le pot citi


mintea şi le pot afla toate secretele ruşinoase.
Alfred dădu din cap aprobator.
— Ei bine, poate nu e atât de stupidă. Ieri a fost ca şi
cum mi-ai fi citit gândurile.
— Nu, nu, nu. Dar învăţ să-mi citesc propria minte şi,
în virtutea acestei experienţe, pot servi drept ghid pentru
ca tu să-ţi citeşti gândurile. Aceasta e principala direcţie
novatoare din domeniul meu.
— Trebuie să mărturisesc că eşti primul psihiatru pe
care l-am întâlnit vreodată. Nu ştiu nimic despre mese­
ria ta.
— Ei bine, timp de secole, psihiatrii au fost în primul
rând diagnosticieni şi îngrijitori ai pacienţilor psihotici
spitalizaţi, aproape întotdeauna incurabili, dar toate astea
s-au schimbat în ultimul deceniu. Schimbarea a început
cu Sigmund Freud din Viena, care a inventat un tratament
prin discuţii numit psihanaliză, ce ne permite să-i ajutăm
pe pacienţi să-şi depăşească problemele psihologice. Astăzi
putem trata maladii precum anxietatea sau mâhnirea
netratabilă provocată de ceva ce poartă numele de iste­
rie — o boală în care pacientul are simptome fizice cu o
cauză psihică, precum paralizia sau chiar orbirea. Profe­
sorii mei de la Zürich, Cari Jung şi Eugen Bleuler, au fost
pionieri în acest domeniu. Sunt intrigat de această abor­
dare şi în curând voi începe studiul avansat al psihanalizei
la Berlin cu Karl Abraham, un profesor foarte apreciat.
— Am auzit câte ceva despre psihanaliză. Am auzit
vorbindu-se despre ea ca despre o nouă intrigă evreiască.
Toţi profesorii tăi sunt evrei?
— Jung sau Bleuler cu siguranţă nu.
— Dar, Friedrich, de ce să te implici într-un domeniu
evreiesc?
— Acesta va fi un domeniu evreiesc dacă noi, germanii,
nu ne implicăm în el. Sau, cu alte cuvinte: e prea valoros
pentru a fi lăsat pe mâna evreilor.
Problema Spinoza 121

— Dar de ce te contaminezi? De ce să devii elevul unor


evrei?
— Este un domeniu ştiinţific. Uite, Alfred, gândeşte-te
la exemplul unui alt om de ştiinţă, evreul german Albert
Einstein. Toate Europa vorbeşte despre el — opera sa va
schimba pentru totdeauna chipul fizicii. Nu poţi vorbi de
fizica modernă ca despre o fizică evreiască. Ştiinţa este
ştiinţă. La facultatea de medicină, unul dintre profesorii
mei de anatomie era un evreu elveţian — nu mi-a predat
anatomia evreiască. Şi dacă marele William Harvey ar fi
evreu, ai continua să crezi în circulaţia sângelui, nu-i aşa?
Dacă Kepler ar fi fost evreu, ai continua să crezi că pă­
mântul se învârte în jurul soarelui? Ştiinţa este ştiinţă,
indiferent de cel care face descoperirile.
— E altceva în cazul evreilor, interveni Alfred. Ei co­
rup, monopolizează, vlăguiesc toate domeniile. Să luăm
politica. I-am văzut eu însumi pe evreii bolşevici sub­
minând întregul guvern rus. Am văzut anarhia de pe
străzile Moscovei. Să luăm băncile. Cunoşti rolul familiei
Rothschild în acest război: ei trag sforile şi întreaga
Europă dansează. Să luăm teatrul. Odată ce preiau con­
ducerea, ei le permit numai evreilor să lucreze.
— Alfred, toţi adorăm să-i detestăm pe evrei, dar tu o
faci cu o asemenea... o asemenea intensitate. Şi asta re­
vine atât de des în scurtele noastre conversaţii. Să vedem...
Am avut încercarea de a te înrola, cu sergentul evreu, şi
Husserl, Freud, bolşevicii. Ce-ai zice să întreprindem o
cercetare filosofică legată de această intensitate?
— Cum adică?
— Unul dintre lucrurile care îmi plac la psihiatrie este
că, spre deosebire de orice alt domeniu al medicinii, se
apropie de filosofie. La fel ca filosofii, noi, psihiatrii, ne
bazăm pe cercetarea logică. Nu numai că ajutăm pacienţii
să identifice şi să-şi exprime sentimentele, ci ne întrebăm
şi de ce — care este sursa lor? De ce apar anumite com­
plexe? Uneori cred că domeniul nostru a fost iniţiat cu
122 Irvin D. Y alom

adevărat de către Spinoza, care credea că totul, chiar şi


emoţia şi gândirea, are o cauză ce poate fi descoperită
printr-o investigaţie adecvată.
Observând uimirea de pe faţa lui Alfred, Friedrich
continuă.
— Pari nedumerit. Voi încerca să fiu mai clar. Gân-
deşte-te la scurta noastră incursiune în obsesia ta —
sentimentul că nicăieri nu eşti acasă. Ieri, în doar câteva
minute de discuţii informale, am descoperit mai multe
surse ale sentimentului de dezrădăcinare. Gândeşte-te la
acestea — era vorba de absenţa mamei tale şi de tatăl tău
bolnav şi distant. Apoi ai vorbit despre faptul că ai ales
domeniul academic greşit, iar acum despre lipsa ta de
respect de sine, care are drept rezultat faptul că nu te
simţi confortabil în propria-ţi piele — aşa e? Mă urmăreşti?
Alfred dădu din cap aprobator.
— Acum, imaginează-ţi cât de departe am ajunge dacă
am avea multe, multe ore, timp de câteva săptămâni,
pentru a explora mai temeinic aceste surse. înţelegi?
— Da, înţeleg.
— Despre asta e vorba în domeniul meu. Şi ceea ce
sugeram mai devreme este faptul că până şi ura ta
deosebit de puternică faţă de evrei trebuie să aibă rădăcini
psihologice sau filosofice.
Retrăgându-se uşor, Alfred spuse:
— Aici nu mai suntem de acord. Prefer să spun că am
norocul de a fi suficient de luminat pentru a înţelege
pericolele pe care evreul le reprezintă pentru rasa noastră
şi pagubele pe care le-a adus marilor civilizaţii din trecut.
— Te rog să înţelegi, Alfred, că nu sunt în dezacord cu
concluziile tale. Ambii avem aceste sentimente faţă de
evrei. Ideea mea este doar că tu le simţi atât de acut şi cu
o pasiune atât de extraordinară. Iar iubirea de filosofie,
pe care noi doi o împărtăşim, spune că putem examina
baza logică a tuturor gândurilor şi credinţelor. Nu-i aşa?
Problema Spinoza 123

— Nu, nu pot fi de acord cu tine, Friedrich. Nu te pot


urmări. Pare aproape obscen să supui nişte concluzii atât
de evidente unei cercetări filosofice. E ca şi cum ai analiza
de ce crezi că cerul este albastru sau de ce îţi place berea
ori zahărul.
— A, da, Alfred, poate ai dreptate. El îşi reaminti că
Bleuler îl admonestase în câteva rânduri: „Tinere, psihana­
liza nu este un berbec: nu ajunge să lovim încontinuu
până când egourile epuizate îşi ridică zdrenţuitele steaguri
albe în semn de predare. Răbdare, răbdare. Câştigă încre­
derea pacientului. Analizează şi înţelege împotrivirea —
mai devreme sau mai târziu, împotrivirea va dispărea, iar
calea spre adevăr se va deschide." Friedrich ştia că ar
trebui să abandoneze acest subiect. Dar impetuosul său
demon lăuntric care dorea să ştie nu putea fi potolit.
— Dă-mi voie să mai spun un singur lucru, Alfred. Să
ne gândim la exemplul fratelui tău, Eugen. Eşti de acord
că este foarte inteligent, că a crescut exact în aceeaşi cul­
tură ca şi tine, are aceiaşi factori ereditari, acelaşi mediu,
a fost înconjurat de aceleaşi rude, şi totuşi el nu pune
atâta patimă în chestiunea evreiască. Nu este îmbătat de
germanitate şi preferă să considere Belgia ca fiind adevă­
rata sa casă. Fascinantă enigmă. Fraţi provenind din
acelaşi mediu, dar cu puncte de vedere atât de diferite.
— Mediile noastre au fost similare, dar nu identice. De
pildă, Eugen nu a avut ghinionul meu de a da peste un
director de şcoală iubitor de evrei la Realschule.
— Poftim? Directorul Peterson? E imposibil. L-am
cunoscut bine când eram la liceu.
— Nu, nu Peterson. în ultimul meu an acolo, Peterson
şi-a luat un an sabatic şi a fost înlocuit de Flerr Epstein.
— Stai aşa, Alfred... tocmai încep să-mi amintesc că
Eugen mi-a povestit despre tine şi Flerr Epstein şi despre
nişte probleme serioase pe care le-ai avut chiar înainte de
absolvire. Ce s-a întâmplat mai exact?
124 Irvin D. Y alom

Alfred îi spuse lui Friedrich întreaga poveste — despre


discursul său antisemit, despre furia lui Epstein, despre
cum fusese fascinat de Chamberlain, despre tema de a citi
comentariile lui Goethe despre Spinoza şi despre
promisiunea sa de a citi Spinoza.
— Ce mai poveste, Alfred. Aş dori să văd acele capitole
din autobiografia lui Goethe. Promite-mi că mi le vei arăta
într-o zi. Şi mai spune-mi ceva: ţi-ai ţinut promisiunea de
a-1 citi pe Spinoza?
— Am încercat în repetate rânduri, dar degeaba. Erau
nişte prostii greu de înţeles. Iar definiţiile şi axiomele de
neînţeles de la începutul cărţii s-au dovedit de netrecut.
— Aha, ai început cu Etica. O mare greşeală. E o lucrare
dificil de citit fără un ghid. Trebuia să fi început cu ceva
mai simplu, cu Tratatul teologico-politic. Spinoza este un
model de gândire logică. L-am introdus în panteonul meu
alături de Socrate, Aristotel şi Kant. într-o bună zi va
trebui să ne întâlnim din nou, în Patrie şi, dacă doreşti,
te voi ajuta să citeşti Etica.
— După cum îţi poţi imagina, am sentimente împărţite
despre lectura operei acestui evreu. Cu toate astea, marele
Goethe îl venera şi i-am promis domnului director că-1
voi citi. Deci m-ai putea ajuta să-l înţeleg pe Spinoza?
Oferta ta este plină de bunătate. Chiar ispititoare. Voi
încerca să fac ca drumurile noastre să se întâlnească în
Germania şi aştept cu nerăbdare să învăţ despre Spinoza
de la tine.
— Alfred, trebuie să mă întorc la mama şi, după cum
ştii, mâine plec în Elveţia. Dar doresc să-ţi spun un singur
lucru înainte de a ne despărţi. Sunt prins într-un soi de
dilemă. Pe de o parte, îmi pasă de tine şi îţi doresc doar
binele, dar, pe de altă parte, sunt împovărat cu nişte in­
formaţii care te vor răni, dar, cred eu, te vor conduce în
cele din urmă la nişte adevăruri despre tine.
— Cum pot eu, ca filosof, să refuz căutarea adevărului?
Problema Spinoza 125

— Nu mă aşteptam la un răspuns mai puţin nobil de


la tine, Alfred. Ce trebuie să-ţi spun este că fratele tău,
de-a lungul anilor şi chiar în ultima lună, a petrecut multe
ore cu mine discutând despre faptul că bunica mamei
sale — străbunica ta — era evreică. Mi-a spus că odată
a vizitat-o în Rusia şi că ea, chiar dacă s-a convertit la
creştinism în copilărie, şi-a recunoscut rădăcinile evreieşti.
Alfred privi tăcut în depărtare.
— Alfred?
— Resping asta. E vorba de un zvon injurios care a
circulat mult timp şi îmi displace că-1 răspândeşti. Eu îl
resping. Tatăl meu îl respinge. Mătuşile, surorile mamei
mele îl resping. Fratele meu este un neghiob confuz! Faţa
lui Alfred era inundată de furie. Refuzând să întâlnească
privirea lui Friedrich, adăugă: Nu-mi dau seama de ce
Eugen îmbrăţişează această minciună, de ce le-o spune
altora şi de ce mi-o spui tu mie.
— Te rog, Alfred. Friedrich îşi coborî vocea aproape
de şoaptă. în primul rând, dă-mi voie să te asigur că nu
îl răspândesc. Eşti singura persoană căreia i-am menţionat
acest lucru şi aşa va rămâne. Ai cuvântul meu, cuvântul
meu de german. Cu privire la motivul pentru care ţi-am
spus asta — hai să-l lămurim. Ţi-am spus că am o dilemă:
să-ţi spun asta părea ceva dureros, şi totuşi să nu-ţi spun
părea şi mai rău. Cum să pretind că sunt prietenul tău şi
să nu-ţi spun? Fratele tău mi-a spus asta şi părea relevant
pentru discuţia noastră. Prietenii adevăraţi, ca să nu mai
vorbim de colegii într-ale filosofiei, pot şi trebuie să vor­
bească despre orice. E mare ranchiuna ta faţă de mine?
— Sunt uimit că mă întrebi asta.
Friedrich îşi aminti de perioada în care era supervizat
de Bleuler, care îl sfătuise în repetate rânduri:
— Nu trebuie să spui tot ce gândeşti, doctore Pfister.
Terapia nu este un loc în care să te simţi mai bine prin
eliberarea de gânduri supărătoare. învaţă să le ţii pentru
tine. învaţă să fii un vehicul pentru gândurile scăpate de
126 Irvin D. Y alom

sub control. Sincronizarea este totul. Se întoarse la Alfred:


Atunci, poate că am greşit şi ar fi trebuit să păstrez asta
pentru mine. Trebuie să învăţ că există lucruri care e mai
bine să rămâne nespuse. Iartă-mă, Alfred. Ţi-am spus asta
din prietenie, din convingerea că pasiunea ta neînfrânată
se poate dovedi, în cele din urmă, autodistructivă. Uite
cât de aproape ai fost să te exmatriculeze de la Realschule.
Educaţia ta viitoare, diploma ta, viitorul luminos pe care-1
aveai în faţă ar fi fost sacrificate. Doream să te ajut ca
astfel de evenimente să nu se mai întâmple în viitor.
Alfred părea departe de a fi convins.
— Dă-mi voie să reflectez la asta. Şi acum, ştiu că
trebuie să pleci.
Scoţând o foaie de hârtie pliată din buzunarul cămăşii
şi dându-i-o lui Alfred, Friedrich spuse:
— Dacă vrei să mă revezi din orice pricină — o conti­
nuare a vreunui subiect din discuţia noastră, să te ajut
cu lectura din Spinoza, orice — aceasta este adresa mea
actuală din Zürich şi informaţiile de contact din Berlin,
unde voi ajunge peste trei luni. Alfred, sper sincer să ne
mai întâlnim. Auf Wiedersehen.
Alfred rămase posomorât 15 minute. îşi goli halba şi
se ridică să plece. Desfăcu foaia lăsată de Friedrich, se uită
la adresele scrise acolo, apoi o rupse în bucăţi şi le aruncă
pe podea, îndreptându-se spre ieşirea din berărie. însă,
chiar înainte să ajungă la ieşire, se opri, se răzgândi, se
întoarse la masă şi se aplecă pentru a recupera bucăţelele
de hârtie rupte.
C a p it o l u l t r e is p r e z e c e

Amsterdam — 1656

în dimineaţa următoare, pe la ora 10, fraţii Spinoza


trebăluiau de zor prin prăvălie; Bento mătura, iar Gabriel
deschidea un coş cu smochine uscate abia primit. Fură
întrerupţi de Franco şi Jacob, care apărură în pragul uşii.
Cei doi oaspeţi rămaseră acolo, ezitând, până când Franco
îşi făcu curaj:
— Dacă invitaţia mai este valabilă, am dori să con­
tinuăm discuţia de ieri. Te rog, noi suntem disponibili
oricând îţi convine.
— Mă bucur, spuse Bento, dar întorcându-se către
Jacob, îl întrebă: Şi tu îţi doreşti asta, Jacob?
— îmi doresc doar ce e mai bine pentru Franco.
Bento se gândi puţin la acest răspuns şi zise:
— Aşteptaţi un minut, vă rog, şi apoi, după o discuţie
în şoaptă cu fratele său în spatele prăvăliei, reveni: Vă
stau la dispoziţie acum. Vreţi să mergem la mine şi să
continuăm studiul Scripturilor?
Biblia masivă era pe masă, iar scaunele pregătite, de
parcă Bento i-ar fi aşteptat.
— De unde să începem? Am abordat multe probleme
ultima dată.
— Urma să vorbeşti despre faptul că nu Moise a scris
Tora, spuse Jacob, pe un ton mai liniştit, mai conciliant
decât în ziua precedentă.
— Am studiat problema mai mulţi ani şi cred că o lec­
tură atentă şi deschisă la minte a cărţilor lui Moise oferă
dovezi intrinseci că Moise nu ar fi avut cum să fie autorul.
— Dovezi intrinseci? Explică-mi şi mie, spuse Franco.
— Există neconcordanţe în povestea lui Moise; unele
părţi ale Torei contrazic alte părţi şi numeroase pasaje nu
128 Irvin D. Y alom

stau în picioare în faţa logicii. Vă voi oferi cîteva exemple


şi voi începe cu unul evident, pe care l-au remarcat şi alţii
înaintea mea. Tora nu descrie doar felul în care a murit
Moise şi a fost îngropat şi cele treizeci de zile de doliu ale
evreilor, ci îl compară cu toţi profeţii care i-au urmat, şi
afirmă că el i-a depăşit pe toţi. E limpede că un om nu
poate scrie despre ce se întâmplă cu el după moartea sa
şi nici nu se poate compara pe sine cu alţi profeţi încă
nenăscuţi. Deci e sigur că o parte a Torei e imposibil să fi
fost scrisă de el. Nu-i aşa?
Franco dădu din cap aprobator. Jacob ridică din umeri.
— Sau aici. Bento deschise Biblia la o pagină marcată
cu un fir de aţă şi indică un pasaj din Geneza 22. Vedeţi,
aici muntele Moria e numit muntele lui Dumnezeu. Iar
istoricii ne spun că a dobândit acest nume după construirea
Templului, la multe secole după moartea lui Moise. Pri­
veşte acest pasaj, Jacob: Moise spune clar că, la un moment
dat, Dumnezeu va alege un loc căruia îi va da acest nume.
Deci se spune un lucru şi, apoi, opusul lui. Vezi contra­
dicţia internă, Franco?
Franco şi Jacob dădură din cap aprobator.
— Pot să vă mai dau un exemplu? întrebă Bento, încă
tulburat de izbucnirile temperamentale ale lui Jacob de la
ultima întâlnire.
Confruntările erau întotdeauna neplăcute pentru el,
dar, în acelaşi timp, era încântat să-şi împărtăşească, în
sfârşit, ideile în faţa unui public. Se potoli; ştia ce are de
făcut — un discurs temperat şi prezentarea unor dovezi
de netăgăduit:
— Evreii din vremea lui Moise ştiau indiscutabil ce
teritorii aparţineau seminţiei lui Iuda, dar cu siguranţă nu
le cunoşteau sub numele de Argob sau Ţinutul giganţilor,
cum este numit în Biblie. Cu alte cuvinte, Tora foloseşte
nume care nu au apărut decât la multe secole după Moise.
Văzând că amândoi dau din cap aprobator, Bento
continuă:
Problema Spinoza 129

— La fel şi în Geneză. Să ne gândim la acest pasaj.


Bento dădu pagina la un alt loc marcat cu un fir roşu şi
citi pasajul în ebraică, pentru Jacob: „şi neamul canaaniţilor
era atunci în ţară". Pasajul acesta n-ar fi putut fi scris de
Moise, deoarece canaaniţii au fost alungaţi după moartea
lui Moise. El trebuie să fi fost scris de altcineva care privea
înapoi spre acel moment, cineva care ştia despre alunga­
rea canaaniţilor.
După ce primi încuviinţarea publicului său, Bento
continuă:
— Iată o altă problemă evidentă. Se presupune că
Moise e autorul, şi totuşi nu numai că textul vorbeşte
despre Moise la persoana a treia, ci şi oferă multe detalii
cu privire la acesta; de exemplu, „Moise a vorbit cu Dum­
nezeu", „Moise era cel mai supus dintre oameni" şi pasa­
jul pe care l-am citat ieri, „Domnul a vorbit cu Moise faţă
în faţă". La asta mă refer când spun că sunt neconcordanţe.
Tora este ticsită de ele, prin urmare e limpede ca bună
ziua că anumite cărţi ale lui Moise nu ar fi putut fi scrise
de Moise şi este iraţional să continuăm să susţinem că
Moise a fost autorul. îmi urmăriţi argumentaţia?
Din nou, Franco şi Jacob dădură din cap aprobator.
— Acelaşi lucru se poate spune şi despre Cartea jude­
cătorilor. N-ai cum să crezi că fiecare judecător a scris
cartea care îi poartă numele. Felul în care cele câteva cărţi
se leagă unele de celelalte sugerează că toate au acelaşi
autor.
— Dacă este aşa, atunci cine a scris-o şi când? întrebă
Jacob.
— Datarea e înlesnită de informaţii precum aceasta...
Spinoza dădu la o pagină din Regi pentru ca Jacob să
poată citi: „în zilele acelea nu era rege." înţelegi, Jacob?
Asta înseamnă că acest pasaj trebuie să fi fost scris după
încoronarea unui rege. Bănuiala mea este că un principal
scriitor-compilator al Cărţii regilor a fost Ibn Ezra.
— Cine este acesta? întrebă Jacob.
130 Irvin D. Y alom

— Era scrib şi preot şi a trăit în secolul al V-lea î.H.


A fost cel care a condus 5.000 de evrei exilaţi din Babilon
înapoi în oraşul lor, Ierusalim.
— Şi când a fost compilată întreaga Biblie? întrebă
Franco.
— Cred că putem fi siguri că înainte de macabei —
adică, în jurul anului 200 î.H. — nu exista o culegere
oficială a cărţilor sacre numite Biblia. Aceasta pare să fi
fost compilată dintr-o multitudine de documente de către
farisei în momentul refacerii Templului. Aşa că vă rog să
nu uitaţi că ceea ce e sfânt şi ceea ce nu e sfânt reprezintă
doar părerile adunate la un loc ale unor rabini şi scribi
foarte omeneşti, unii dintre ei foarte serioşi, binecuvântaţi,
în timp ce alţii e posibil să fi lucrat pentru propriul lor
statut personal, luptând cu parveniţii din congregaţia lor,
fiind chinuiţi de foame, gândindu-se la cină şi făcându-şi
griji cu privire la soţiile şi copiii lor. Biblia e făcută de mâna
omului. Nu există nicio altă explicaţie posibilă pentru
numeroasele inconsecvenţe. Nicio persoană raţională nu
şi-ar putea imagina că un autor divin omniscient ar fi scris
deliberat cu scopul de a se contrazice singur.
Jacob, părând încurcat, încercă o eschivă.
— Nu neapărat. Nu există învăţaţi cabalişti care su­
gerează că Tora conţine erori deliberate care cuprind
multe secrete ascunse şi că Dumnezeu a ferit de la dena­
turare fiecare cuvânt, ba chiar fiecare literă a Bibliei?
Bento dădu din cap aprobator.
— Am studiat cabaliştii şi cred că ei vor să consacre
faptul că simt singurii care posedă tainele lui Dumnezeu.
Nu găsesc nimic în scrierile lor care să aibă aerul unui
secret divin, ci numai nişte elucubraţii copilăreşti. Vreau
ca noi să examinăm cuvintele Torei în sine, nu interpretarea
unor indivizi neserioşi.
După o scurtă tăcere, Bento întrebă:
— Vă e clar ce cred eu despre autorul Scripturilor?
Problema Spinoza 131

— Da, răspunse Jacob. Poate ar trebui să trecem la alte


subiecte. De exemplu, te-aş ruga să răspunzi la întrebarea
lui Franco despre miracole. El întreba de ce Biblia este
plină de ele, şi totuşi nimeni nu le-a mai văzut de atunci.
Spune-ne ce crezi tu despre miracole.
— Minunile există numai ca urmare a ignoranţei omu­
lui. Odinioară, orice întâmplare care nu putea fi explicată
prin cauze naturale era considerată un miracol şi cu cât
era mai mare ignoranţa maselor cu privire la lucrările
naturii, cu atât mai mare era numărul de minuni.
— Dar există minuni mari, care au fost văzute de mul­
ţimi de oameni: Moise despărţind Marea Roşie, soarele
care nu mai apunea pentru Iosua.
— „Văzute de mulţimi" este doar o figură de stil, un
mod de a încerca să susţii veridicitatea unor evenimente
de necrezut. în cazul miracolelor, sunt de părere că, cu
cât e mai mare mulţimea care pretinde să-i fi fost martoră,
cu atât este mai puţin credibil evenimentul.
— Atunci cum poţi explica evenimentele neobişnuite
care s-au întâmplat exact la momentul potrivit, când
poporul evreu era în pericol?
— Voi începe prin a vă aminti că sunt milioane de
momente potrivite în care miracolele nu se produc, când
cei mai pioşi şi mai drepţi oameni sunt într-un mare peri­
col, strigă după ajutor şi li se răspunde doar prin tăcere.
Franco, ai vorbit despre asta la prima noastră întâlnire,
când ai întrebat unde au fost miracolele când tatăl tău era
ars pe rug. E adevărat?
— Da, încuviinţă Franco încet, privind la Jacob. Am
spus-o şi o spun din nou — unde au fost miracolele când
evreii portughezi erau în pericol? De ce tăcea Dumnezeu?
— Astfel de întrebări trebuie puse, îl încurajă Bento.
Permite-mi să mai spun câte ceva despre miracole. Nu
trebuie să uităm că există întotdeauna şi fenomene natu­
rale, care sunt omise în raportarea miracolelor. De exem­
plu, în Exodul se spune: „Şi şi-a întins Moise mâna peste
132 Irvin D. Y alom

mare şi apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi


toată oastea lui faraon...", dar, ulterior, în cântarea lui
Moise, aflăm şi alte lucruri: „Dar Tu ai suflat cu suflarea
Ta şi marea i-a acoperit". Cu alte cuvinte, unele descrieri
omit cauzele naturale, şi anume, vânturile. Astfel, vedem
că Scripturile narează faptele în ordinea care are cea mai
mare putere de a-i împinge pe oameni, în special pe cei
needucaţi, spre credinţă.
— Şi soarele care s-a oprit pentru marea victorie a lui
Iosua? Şi asta a fost o invenţie? întrebă Jacob, încercând
să rămână calm.
— Acest miracol e printre cele mai nesigure. în primul
rând, amintiţi-vă că cei din vechime credeau că soarele se
mişcă şi că Pământul stă pe loc. Ştim acum că Pământul
e cel care se învârte în jurul Soarelui. Această eroare este
o dovadă că în spatele scrierii Bibliei stă omul. Mai mult,
felul miracolului avea la bază motivaţii politice. Nu era
zeul soarelui venerat de către duşmanii lui Iosua? Prin
urmare, miracolul este un mesaj trâmbiţând că Dumnezeul
evreilor era mai puternic decât Dumnezeul neevreilor.
— Este o explicaţie minunată, spuse Franco.
— Să nu crezi tot ce auzi, Franco, spuse Jacob. Deci,
Bento, întrebă el, aceasta este întreaga explicaţie a mira­
colului luiIosua?
— Doar o parte. Restul explicaţiei constă în particulari­
tăţile lingvistice ale vremurilor. Multe aşa-zise miracole
sunt doar figuri de stil. Aşa vorbeau şi scriau oamenii pe
atunci. Ce a vrut să spună, probabil, cel care a scris cartea
lui Iosua când afirma că soarele s-a oprit era pur şi simplu
faptul că ziua bătăliei părea lungă. Când Biblia afirmă că
Dumnezeu a împietrit inima faraonului, asta înseamnă
doar că faraonul era încăpăţânat. Când se spune că
Dumnezeu a despicat stâncile pentru evrei şi apa a ţâşnit,
asta înseamnă pur şi simplu că evrei au găsit izvoarele şi
şi-au stins setea. în Scripturi, aproape tot ce era neobişnuit
Problema Spinoza 133

a fost atribuit unui act al lui Dumnezeu. Chiar şi copacii de


dimensiuni neobişnuite sunt numiţi copacii lui Dumnezeu.
— Şi ce spui de miracolul evreilor rămaşi în viaţă când
celelalte popoare au pierit? întrebă Jacob
— Nu văd nimic miraculos aici, nimic care să nu poată
fi explicat prin cauze naturale. Evreii au supravieţuit
după ce au fost trimişi în exil deoarece au refuzat întot­
deauna să se amestece cu alte culturi. Ei au rămas separaţi
în virtutea riturilor complexe, a regulilor alimentare
stricte şi a semnului tăierii împrejur, pe care îl respectă cu
sfinţenie. Astfel, ei au supravieţuit, dar cu un preţ: încă­
păţânata lor separare le-a atras ura universală.
Bento se întrerupse şi, văzând feţele şocate ale lui
Franco şi Jacob, spuse:
— Poate vă voi provoca o indigestie servindu-vă astăzi
prea multe lucruri dificil de înghiţit?
— Nu-ţi face griji pentru mine, Bento Spinoza, spuse
Jacob. Cu siguranţă ştii că a asculta nu este acelaşi lucru
cu a înghiţi.
— Poate mă înşel, dar cred că ai dat din cap aprobator
de cel puţin trei ori la cuvintele mele. Am dreptate?
— Cea mai mare parte din ce aud e aroganţă. Tu crezi
că ştii mai multe decât nenumărate generaţii de rabini,
mai multe decât Rashi, Gersonide, mai mult decât
Maimonide.
— Cu toate astea, ai aprobat.
— Când arăţi dovezi, când arăţi două afirmaţii din
Geneză care se contrazic reciproc, asta nu pot nega. Dar,
chiar şi aşa, sunt convins că există explicaţii mai presus
de cunoştinţele tale. Sunt convins că tu, nu Tora, eşti cel
care greşeşte.
— Nu te contrazici? Pe de o parte, respecţi dovezile şi,
în acelaşi timp, rămâi convins de ceva cu privire la care
nu există nicio dovadă. Bento se întoarse spre Franco. Şi
tu? Ai fost neobişnuit de tăcut. Indigestia e de vină?
134 Irvin D. Y alom

— Nu, nu e indigestia, Baruch — te superi dacă-ţi spun


pe numele evreiesc, şi nu pe cel portughez? îl prefer pe
acesta. Nu ştiu de ce. Poate pentru că nu semeni cu niciun
portughez pe care l-am întâlnit vreodată. Nu mi-ai pro­
vocat o indigestie, ba chiar opusul. Care ar fi ăsta? Alina­
re, cred. Pentru trup. Şi alinare pentru suflet.
— îmi amintesc ce speriat erai la prima noastră întâlni­
re. Ai riscat mult împărtăşindu-ne reacţia faţă de ritualuri,
deopotrivă la sinagogă şi la catedrală. Te-ai referit la am­
bele ca fiind o sminteală. îţi aminteşti?
— Cum aş putea uita? Dar să ştiu că nu sunt singur,
să ştiu că alţii — mai ales tu — au aceleaşi reacţii... e un
dar care mă ajută să nu-mi pierd minţile.
— Franco, răspunsul tău îmi dă curaj să merg mai
departe şi să-ţi spun mai multe despre ritual. Am ajuns
la concluzia că ritualurile comunităţii noastre nu au nimic
de-a face cu legea divină, nu au nimic de-a face cu
binecuvântarea, virtutea şi iubirea, ci cu liniştea civică şi
cu perpetuarea autorităţii rabinice...
— încă o dată — îl întrerupse Jacob, ridicând vocea —,
mergi prea departe. Nu există nicio limită a aroganţei
tale? Şi un copil de şcoală ştie că Scripturile ne învaţă că
respectarea ritualurilor este legea lui Dumnezeu.
— Aici nu suntem de acord. Din nou, Jacob, nu-ţi cer
să mă crezi. Fac apel la raţiunea ta şi îţi cer pur şi simplu
să priveşti cuvintele Cărţii Sfinte cu ochii tăi. Simt multe
locuri în Tora care ne spun să ne urmăm inima şi să nu
luăm prea în serios ritualul. Isaia, de pildă, care ne învaţă
foarte clar că legea divină semnifică un mod de viaţă
autentică, nu o viaţă de respectare a ritualurilor. Isaia ne
spune direct să renunţăm la sacrificii şi la sărbători şi
rezumă întreaga lege divină cu aceste cuvinte simple...
Bento deschise Biblia la o pagină marcată din Isaia şi citi:
„încetaţi să mai faceţi răul! învăţaţi-vă să faceţi binele,
căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit."
Problema Spinoza 135

— Deci vrei să spui că legea rabinică nu este legea


Torei? întrebă Franco.
— Ce vreau să spun este că Tora conţine două tipuri
de legi: avem legea morală şi legile concepute pentru a
ţine Israelul laolaltă, ca o teocraţie separată de vecinii săi.
Din păcate, fariseii, în ignoranţa lor, nu au reuşit să în­
ţeleagă diferenţa şi au crezut că respectarea legilor statului
însemna suma totală a moralităţii, când, de fapt, astfel de
legi urmăreau doar bunăstarea comunităţii. Ele nu erau
menite să-i înveţe pe evrei, ci să-i menţină sub control.
Există o diferenţă fundamentală între ceea ce îşi propune
fiecare dintre cele două tipuri de lege: respectarea legii
rituale duce doar la linişte civică, în timp ce respectarea
legii divine sau morale duce la fericire.
— Oare am auzit bine? făcu Jacob. îl sfătuieşti pe
Franco să nu ţină seama de legea rituală? Să nu meargă
la sinagogă, să nu se roage, să nu respecte regulile ali­
mentare iudaice?
— M-ai înţeles greşit, spuse Bento, inspirându-se din
recent însuşitele informaţii despre punctele de vedere ale
lui Epicur. Nu neg importanţa liniştii civice, dar o deo­
sebesc de adevărata binecuvântare. Bento se întoarse spre
Franco: Dacă îţi iubeşti comunitatea, dacă doreşti să faci
parte din ea, dacă doreşti să-ţi întemeiezi o familie aici,
dacă doreşti să trăieşti printre ai tăi, atunci trebuie să
participi aşa cum se cuvine la activităţile comunităţii,
inclusiv la sărbătorile religioase. Apoi, întorcându-se spre
Jacob, întrebă: Am fost suficient de clar?
— înţeleg că ar trebui să respectăm legea rituală numai
de dragul aparenţelor şi că oricum nu are o prea mare im­
portanţă, deoarece singurul lucru care contează e cealaltă
lege, cea divină, pe care încă nu ai definit-o, spuse Jacob.
— Prin lege divină înţeleg cel mai mare bine, adevărata
cunoaştere a lui Dumnezeu şi a iubirii.
— Ăsta e un răspuns vag. Ce este „adevărata cu-
noaştere"?
136 I rvin D. Y alom

— Adevărata cunoaştere înseamnă perfecţionarea inte­


lectului nostru, care ne permite să-l cunoaştem mai bine
pe Dumnezeu. Comunităţile evreieşti au pedepse pentru
cei care nu respectă legea rituală: adunarea şi rabinul te
critică în public sau, în cazuri extreme, te paşte surghiunul
sau cherem-ul. Există o pedeapsă pentru nerespectarea
legii divine? Da, dar nu este o pedeapsă specială; este
absenţa binelui. îmi plac cuvintele lui Solomon, când spu­
ne: „Atunci vei înţelege dreptatea, judecata, nepărtinirea,
toate căile care duc la bine, căci înţelepciunea va veni în
inima ta şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău."
Jacob clătină din cap.
— Aceste fraze pompoase nu ascund faptul că tu negi
legea iudaică fundamentală. Maimonide însuşi spune că
cei care urmează poruncile Torei sunt recompensaţi de
Dumnezeu cu beatitudine şi linişte în lumea de apoi. Cu
urechile mele l-am auzit pe rabinul Mortera afirmând
apăsat că oricine neagă divinitatea Torei nu va avea parte
de viaţa veşnică alături de Dumnezeu.
— Iar eu spun că expresiile lui — „lumea de apoi" şi
„viaţa veşnică alături de Dumnezeu" — sunt cuvinte
omeneşti, nu divine. Mai mult, aceste cuvinte nu se găsesc
în Tora; ele sunt expresii ale rabinilor care scriu comentarii
despre comentarii.
— Deci înţeleg că negi existenţa lumii de apoi? insistă
Jacob.
— Lumea de apoi, viaţa veşnică, viaţa de apoi binecu­
vântată — repet, toate aceste expresii sunt invenţii ale
rabinilor.
— Negi că cei neprihăniţi vor găsi bucurie veşnică şi
comuniunea cu Dumnezeu, pe când cei răi vor fi ocărâţi
şi condamnaţi la chinuri veşnice?
— Este împotriva raţiunii să credem că noi, aşa cum
suntem astăzi, vom trăi după moarte. Corpul şi mintea
sunt două aspecte ale aceleiaşi persoane. Mintea nu per­
sistă după ce corpul moare.
Problema Spinoza 137

— Dar ştim că trupul va învia! spuse Jacob cu voce


tare, acum vizibil agitat. Toţi rabinii ne învaţă asta. Maimo­
nide a spus asta clar. Este unul dintre cele treisprezece
articole de credinţă din iudaism. Acesta este temeiul cre­
dinţei noastre.
— Jacob, probabil sunt un slab îndrumător. Credeam
că am explicat pe larg imposibilitatea unor astfel de
lucruri, dar acum rătăceşti din nou pe tărâmul miracolelor.
Din nou, îţi reamintesc că toate acestea sunt opinii ale
oamenilor; ele nu au nimic de-a face cu legile Naturii şi
nimic nu se poate întâmpla împotriva legilor fixe ale
Naturii. Natura, care este infinită şi veşnică şi cuprinde
toate substanţele din univers, acţionează potrivit unor
legi ordonate care nu pot fi înlocuite prin mijloace supra­
naturale. Un corp putrezit, devenit ţărână, nu poate fi
recompus. în Geneză se spune asta foarte clar: „în sudoa­
rea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce
în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în
ţărână te vei întoarce."
— Asta înseamnă că nu-mi voi revedea niciodată tatăl
martir? întrebă Franco.
— Şi eu, la fel ca tine, tânjesc să-l revăd pe binecuvântatul
meu tată. Dar legile naturii sunt aşa cum sunt. Franco, îţi
împărtăşesc dorinţa şi, pe când eram copil, şi eu credeam
că întreg timpul se va sfârşi şi, într-o bună zi, după moar­
te, ne vom reîntâlni, eu, tata şi mama, chiar dacă eram atât
de mic când a murit ea, că de-abia mi-o amintesc. Şi,
desigur, ei s-ar fi reîntâlnit cu părinţii lor, şi tot aşa, la
infinit. Dar acum, continuă Bento cu o voce moale, ca de
profesor, am renunţat la aceste speranţe copilăreşti şi
le-am înlocuit cu certitudinea că îl port pe tata mereu în
mine — faţa lui, dragostea lui, înţelepciunea lui — şi în
felul acesta m-am reîntâlnit deja cu el. Reuniunea cea
binecuvântată trebuie să aibă loc în această viaţă, pentru
că viaţa asta e tot ce avem. Nu există binecuvântare
veşnică în lumea de apoi, deoarece nu există nicio lume
138 Irvin D. Y alom

de apoi. Scopul nostru, şi cred că asta ne învaţă Tora, este


de a atinge binecuvântarea în această viaţă, acum, trăind
întru iubire şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Evlavia
adevărată constă în dreptate, caritate şi dragostea faţă
de aproapele.
Jacob se ridică şi dădu supărat scaunul la o parte.
— Destul! Am auzit destule erezii pentru o zi. Destule
pentru o viaţă. Plecăm. Să mergem, Franco.
în timp ce Jacob îl apuca pe Franco de braţ, Bento
spuse:
— Nu, nu încă. Jacob, mai este o întrebare importantă
pe care, spre surprinderea mea, ai uitat s-o pui.
Jacob lăsă braţul lui Franco şi privi reticent spre Bento.
— Ce întrebare?
— V-am spus că Natura este eternă, veşnică şi cuprinde
toate substanţele.
— Da? Faţa lui Jacob era cutată şi nedumerită. Care e
întrebarea?
— Şi n-am spus eu că Dumnezeu este veşnic, infinit şi
cuprinde toate substanţele?
Jacob dădu din cap aprobator, uluit peste măsură.
— Spui că ai ascultat, spui că ai auzit destul, dar încă
nu mi-ai pus întrebarea fundamentală.
— Ce întrebare fundamentală?
— Dacă Dumnezeu şi natura au proprietăţi identice,
atunci care este diferenţa dintre Dumnezeu şi Natură?
— Bine, spuse Jacob. Te întreb acum: care este diferenţa
dintre Dumnezeu şi Natură?
— Iar eu vă ofer răspunsul pe care îl cunoaşteţi deja:
nu există nicio diferenţă. Dumnezeu este Natura. Natura
este Dumnezeu.
Jacob şi Franco îl priviră pe Bento, apoi, fără niciun alt
cuvânt, Jacob îl smulse pe Franco şi îl târî în stradă.
După ce se îndepărtară, Jacob îşi puse braţul în jurul
lui Franco şi îl strânse.
Problema Spinoza 139

— Bun, bun, Franco, am scos tocmai ce aveam nevoie


de la el. Şi tu credeai că e un înţelept? E un prost!
Franco se smulse din îmbrăţişarea lui Jacob.
— Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. E posibil
ca tu să fii prost dacă-1 consideri un prost.
C a p it o l u l p a is p r e z e c e

München — 1918-1919

Caracterul înseamnă destin. Noul val de gândire


psihanalitică îmbrăţişat de Friedrich împărtăşea părerea
lui Spinoza că viitorul este determinat de ceea ce s-a petre­
cut înainte, de structura noastră fizică şi psihologică —
pasiunile, temerile, obiectivele noastre; de temperamentul
nostru, de iubirea de sine, de poziţiile noastre faţă de
ceilalţi.
Dar să ne gândim la Alfred Rosenberg: un filosof ratat,
pretenţios, rece, antipatic, căruia îi lipsea curiozitatea faţă
de propria persoană şi, în ciuda unei imagini deformate
despre sine, făcea umbră pământului cu o îngâmfare supe­
rioară. Ar fi putut Friedrich sau orice observator al naturii
umane să prezică ascensiunea meteorică a lui Alfred
Rosenberg? Nu. Caracterul, singur, este insuficient pentru
profeţii. Există un alt ingredient fundamental, imprevizibil.
Cum să-i spunem? Noroc? Şansă? întâmplarea de a te afla
la locul potrivit, în momentul potrivit?
Momentul potrivit? Noiembrie 1918. Războiul era pe
sfârşite, iar Germania, cu ochii în lacrimi şi descumpănită
de înfrângere, era cuprinsă de haos, în aşteptarea unui sal­
vator. Iar locul potrivit? Oraşul München. Alfred Rosenberg
se va îndrepta în curând spre locul fatidic, ale cărui alei
lăturalnice şi berării populare pregăteau un spectacol
grandios şi aşteptau doar sosirea sinistrei distribuţii.
Alfred mai rămase câteva săptămâni la Reval, stră-
duindu-se să se întreţină predând cursuri de artă la şcoli
de limbă germană. La un moment dat, fu uimit de câşti­
garea unui premiu modest pentru două dintre desenele
sale — primii şi singurii bani pe care arta urma să i-i
aducă. în seara următoare, într-o stare de spirit festivă,
Problema Spinoza 141

dădu peste un miting în oraş şi asistă extaziat la o dez­


batere despre viitorul Estoniei. Dintr-odată, ca în transă,
se duse glonţ în partea din faţă a sălii şi ţinu un scurt
discurs pătimaş despre pericolele bolşevismului evreiesc
care se conturau în ţara vecină, Rusia. A fost el deranjat
când proprietarul evreu al unui mare depozit l-a întrerupt
şi a condus un grup mare de evrei spre ieşire, protestând?
Deloc. Buzele lui Alfred schiţară un zâmbet cu subînţeles,
fiind pe deplin convins că purificarea publicului fusese
benefică. Nu le dorea răul acelor evrei. Spera că le va fi
cald şi bine în casele lor. Tot ce voia era să-i vadă plecaţi
din Reval. încetişor, încolţiră seminţele unei idei măreţe:
plecaţi nu doar din Reval, nu doar din Estonia, ci plecaţi
din întreaga Europă. Patria urma să fie în siguranţă, să fie
prosperă, când toţi evreii vor fi părăsit Europa.
Zi după zi, hotărârea de a emigra în Germania era tot
mai puternică; nu mai dorea să locuiască într-o ţară peri­
ferică insignifiantă. Estonia, acum golită de germani, se
îndrepta spre un viitor instabil ca ţară independentă lip­
sită de putere sau, şi mai rău, spre cucerirea imediată de
către bolşevicii evrei ruşi. Dar cum să plece? Drumurile
care ieşeau din Estonia erau închise, toate trenurile fuse­
seră rechiziţionate de către armată pentru trupele demo­
ralizate care se întorceau în Germania. Captiv şi lipsit
de direcţii, Alfred fu vizitat pentru prima dată de îngerul
său norocos.
Aflat în cafeneaua muncitorească unde cina adesea,
Alfred Rosenberg îşi sorbea berea şi mânca un cârnat
citind Fraţii Karamazov. Citea în rusă, dar avea un exemplar
în germană deschis pe masă şi se oprea din când în când
pentru a evalua acurateţea traducerii. Curând, enervat
de veselia zgomotoasă de la o masă alăturată, se ridică
pentru a căuta un colţişor mai liniştit. în timp ce cerceta
cafeneaua, surprinse o conversaţie în limba germană la
cealaltă masă.
142 Irvin D. Y alom

— Da, da, plec din Reval, spunea un brutar de vârstă


mijlocie cu un şorţ alb, plin de făină, care se chinuia să
cuprindă un burdihan enorm. Acesta zâmbi larg în timp
ce deschidea o sticlă de rachiu pentru a sărbători cu cei
trei tovarăşi ai săi, turnă un pahar, îl ridică deasupra
capului şi toastă în cinstea lor: Beau pentru a-mi lua
rămas bun de la voi, dragii mei prieteni, şi sper să ne
întâlnim în Patrie. O dată în viaţă am făcut ceva inteli­
gent — inteligent pentru un brutar. Ducându-şi un deget
la tâmplă şi apoi bătându-se pe burtă, continuă: I-am dus
comandantului militar două pâini germane făcute chiar
de mine şi cel mai bun ştrudel cu mere şi stafide, fierbinţi,
atunci scoase din cuptor. Aghiotantul său a încercat să
pară fioros şi să mi le ia, spunând că i le va livra el
comandantului, dar l-am privit în ochi şi i-am promis că-i
voi aduce mai târziu un ştrudel pe care l-am lăsat la copt.
în plus, i-am spus că însuşi comandantul mi-a cerut să-i
fac livrarea personal — asta am inventat pe loc. Apoi am
pătruns în biroul comandantului, i-am arătat ploconul şi
l-am implorat să mă lase să merg la Berlin. „N-o să-mi fie
bine odată ce armata va pleca. Estonienii mă vor trata ca
pe un colaborator, deoarece fac o pâine germană bună şi
produse de patiserie pentru trupe. Priviţi aici, la această
pâine grea şi crocantă. Mirosiţi-o. Gustaţi-o!", aşa i-am
zis. Am rupt o bucată şi i-am băgat-o în gură. El a mestecat
şi ochii i s-au luminat încântaţi. „Mirosiţi şi ştrudelul",
i-am spus eu ţinându-i-1 sub nas. A inhalat de câteva ori
aburii ce ieşeau din ştrudel. Cât ai zice peşte, era picat în
transă: ochii i se roteau în cercuri şi începuse să se clatine
pe picioare. „Ia, gura mare, să gustaţi aici o bucăţică de
rai." Şi-a căscat gura. Ca o pasăre-mamă, i-am dat bucăţele
de ştrudel, alegându-le pe acelea cu cele mai multe stafide,
şi el a început să geamă încântat mestecând de zor. „Da,
da, da", a zis şi, fără niciun alt cuvânt, a ordonat să mi se
facă de urgenţă un permis pentru Germania. Aşa că urc
în tren mâine-dimineaţă, iar voi, prietenii mei, sunteţi
Problema Spinoza 143

invitaţi să gustaţi din bunătatea care se rumeneşte în


cuptorul meu chiar acum.
Alfred rumegă la cele auzite timp de trei zile şi apoi
se trezi într-o dimineaţă hotărât să imite îndrăzneala
brutarului. Sosind la comandamentul militar cu trei dintre
cele mai bune desene ale sale înfăţişând Revalul, el, la fel
ca brutarul, îi spuse aghiotantului că dorea să-i ofere acest
dar direct comandantului. împotrivirea aghiotantului se
evaporă rapid când Alfred îi oferi drept cadou unul dintre
desene. Condus în biroului comandantului, artistul îi
arătă desenele şi comentă:
— Aceasta este o mică amintire a timpului petrecut
de dumneavoastră în Reval. I-am învăţat pe germani să
deseneze, şi acum nu-mi doresc altceva decât să-i învăţ
pe berlinezi meşteşugul meu. Comandantul studie lucră­
rile, scoţându-şi înainte buza de jos, în semn de apreciere
a desenelor. Când Alfred îi povesti despre discursul său
de la mitingul din oraş şi despre plecarea evreilor din
public, comandantul se aprinse şi mai tare şi remarcă
el însuşi că tânărul s-ar putea să nu fie în siguranţă în
Estonia după evacuarea militară germană, aşa că îi oferi
ultimul loc într-un tren spre Berlin care pleca la miezul
nopţii chiar în acea seară.
Acasă! în sfârşit, în drum spre casă, spre Patrie! O casă
pe care n-o cunoscuse niciodată. Acest gând compensa
tot disconfortul fizic al celor câteva zile ale călătoriei, cu
trenul îngheţat, spre Berlin. Odată ajuns, exuberanţa îi fu
atenuată de vederea deprimantei parade militare de pe
Unter den Linden a armatei germane învinse care revenea
acasă. Berlinul, îşi dădu seama repede Alfred, nu era pe
placul său şi se simţi mai singur ca niciodată. El nu vorbi
cu nimeni în afară de cei de la punctul de primire a imi­
granţilor unde se cază, dar ascultă, avid de conversaţii.
„München" era pe buzele tuturor. Acolo erau artiştii
de avangardă, la fel şi grupurile politice antisemite,
Münchenul era locul de întâlnire al agitatorilor radicali
144 Irvin D. Y alom

ruşi, Albii antibolşevici. Chemarea Münchenului era


irezistibilă şi, convins că viitorul său se afla acolo, într-o
săptămână Alfred făcu autostopul cu un camion de vite
spre München.
Fondurile sale fiind pe terminate, prânzea şi cina gra­
tuit la centrul pentru emigranţi din München, care oferea
mâncare decentă, dar impunea condiţia umilitoare de
a-ţi aduce propria lingură. Münchenul era deschis, plin
de soare, plin de viaţă, ticsit cu galerii şi artişti stradali.
Spre întristarea lui Rosenberg, examină acuarelele artiş­
tilor străzii — lucrările acestora erau mult mai bune decât
ale lui, iar ei nu vindeau. Uneori, era cuprins de îngrijorare:
cum avea să trăiască? Unde o să găsească de lucru? Dar,
în general, rămânea relaxat; încrezător în faptul că se afla
la locul potrivit, ştia că, mai devreme sau mai târziu,
viitorul îi va fi dezvăluit. în timp ce aştepta, îşi petrecu
zilele în galerii de artă şi biblioteci, citind tot ce găsea
despre istoria şi literatura evreilor şi începu redactarea
planului unei cărţi, Urma evreului.
Iarăşi şi iarăşi, numele lui Spinoza apărea în lecturile
sale despre istoria evreilor. Chiar dacă părăsise Revalul
cu toate bunurile într-o singură valiză, încă păstra exem­
plarul din Etica lui Spinoza, dar, reamintindu-şi sfatul lui
Friedrich, nu mai încercă s-o citească. în schimb, îşi trecu
numele pe lista de aşteptare a bibliotecii pentru o altă
carte a lui Spinoza, Tratatul teologico-politic.
în timp ce se plimba pe străzile din München încercând
fără succes să vândă nişte desene, norocul îl lovi încă o
dată, când zări o clădire pe care se afla o pancartă: Edith
Schrenk: Lecţii de dans. Edith Schrenk — cunoştea acest
nume. Cu ani în urmă, fosta sa soţie, Hilda, studiase cu
Edith dansul în aceeaşi clasă, la Moscova. Deşi era o fire
timidă şi nu vorbise cu Edith decât o dată sau de două
ori, tânjea după o faţă cunoscută şi bătu încetişor la uşa
ei. Edith, îmbrăcată într-o rochie neagră, cu un elegant
fular în jurul gâtului, îl salută cu căldură, îl pofti să
Problema Spinoza 145

şadă, îi oferi cafea şi se interesă de Hilda, care îi fusese


dintotdeauna simpatică. Pe durata unei lungi conversaţii,
Alfred îi descrise incertitudinea sa cu privire la viitor,
interesul faţă de chestiunea evreiască şi experienţa trăită
în timpul revoluţiei ruse. Când îi pomeni că scrie o lucrare
despre pericolele bolşevismului evreiesc, Edith îşi puse
mâna peste a sa.
— O, dar, Alfred, trebuie să-i faci o vizită prietenului
meu Dietrich Eckart, redactor-şef al săptămânalului Auf
gut deutsch. El are puncte de vedere similare şi ar putea fi
interesat de observaţiile tale cu privire la Revoluţia din
Rusia. Iată adresa lui. Nu uita să pomeneşti numele meu
când îl vezi.
Numaidecât, Alfred ieşi şi se îndreptă spre o întâlnire
care urma să-i schimbe viaţa. în drum spre biroul lui
Eckart, căută Auf gut deutsch la două chioşcuri, dar i se
spuse că s-a vândut. în timp ce urca spre biroul lui Eckart
de la etajul al treilea, îşi aminti avertismentul lui Friedrich
cum că acţiunile impulsive, fanatice l-ar putea dezavan­
taja. Aruncând însă la gunoi acel sfat, deschise uşa, i se
prezentă lui Dietrich Eckart, pomeni numele lui Edith şi
izbucni impulsiv:
— Aveţi nevoie de un luptător împotriva Ierusalimului?
Sunt dedicat şi voi lupta până la moarte.
C apitolul cincisprezece

Amsterdam — iulie 1656

Două zile mai târziu, chiar când Bento şi Gabriel


deschideau prăvălia, un băiat cu o yarmulke pe cap veni
în fugă la ei, se opri să-şi tragă suflarea şi spuse:
— Bento, rabinul vrea să-ţi vorbească. Chiar acum. Te
aşteaptă la sinagogă.
Bento nu era surprins: aştepta această convocare. Nu
se grăbi, puse mătura deoparte, îşi bău ultima înghiţitură
de cafea din ceaşcă, îi făcu un semn de rămas bun lui
Gabriel şi îl urmă în tăcere pe băiat la sinagogă. Vizibil
îngrijorat, Gabriel ieşi şi îi urmări pe cei doi îndepăr-
tându-se.
în biroul său de la etajul al doilea al sinagogii, rabinul
Saul Levi Mortera, îmbrăcat ca un prosper olandez bur­
ghez, cu pantaloni din păr de cămilă, jachetă şi pantofi de
piele cu catarame din argint, bătea nervos cu pana în
birou, aşteptându-1 pe Baruch Spinoza. Un bărbat înalt,
impunător, de şaizeci de ani, cu un nas ascuţit, ochi înfri­
coşători, buze aspre şi o bărbiţă gri, tunsă îngrijit, rabinul
Mortera avea multe calităţi — era un savant respectat, un
prolific autor, un războinic intelectual de temut, un supra­
vieţuitor al luptelor înverşunate cu rabini concurenţi, un
apărător elegant al caracterului sacru al Torei — dar nu
era un om răbdător. Trecuseră aproape treizeci de minute
de când îşi trimisese mesagerul, un băiat care studia
pentru bar mitzvah, să-l aducă pe rebelul său fost elev.
Saul Mortera prezida maiestuos peste comunitatea
evreiască din Amsterdam de 37 de ani. în 1619, fusese
numit pentru prima data rabin la Beth Iacob, una dintre
cele trei mici sinagogi sefarde din oraş. Când congregaţia
sa a fuzionat cu Neve Shalom şi Beth Israel în 1639, Saul
Problema Spinoza 147

Mortera a fost ales dintre mai mulţi candidaţi să preia


postul de rabin-şef al noii Sinagogi Talmud Tora. Un
bastion puternic al legii iudaice tradiţionale, el îşi protejase
zeci de ani la rând comunitatea de scepticismul şi laicismul
valului de imigranţi portughezi, dintre care mulţi fuseseră
siliţi să se convertească la creştinism şi puţini avuseseră
parte de o educaţie tradiţională evreiască. Obosise —
îndoctrinarea adulţilor cu vechile obiceiuri e muncă grea.
El aprecia pe deplin lecţia pe care toţi învăţătorii religioşi
o înţeleg în cele din urmă: este esenţial să-i prinzi pe elevi
când sunt foarte mici.
Educator neobosit, crease o programă cuprinzătoare,
angajase mulţi profesori, dăduse el însuşi ore zilnice de
ebraică, de Tora, de Talmud pentru elevii mai mari şi se
duelase la nesfârşit cu alţi rabini pentru a-şi susţine pro­
priile interpretări ale legilor Torei. Una dintre cele mai
aprige lupte avusese loc cu paisprezece ani în urmă cu
asistentul şi rivalul său, rabinul Isaac Aboab de Fonseca,
cu privire la disputa dacă păcătoşii evrei nepocăiţi, chiar
şi evreii siliţi sub ameninţarea pedepsei cu moartea de
Inchiziţie să se convertească la creştinism, vor trăi veşnic
în viaţa de apoi. Rabinul Aboab, care, la fel ca mulţi
membri ai congregaţiei, avea membrii convertiţi ai fami­
liei rămaşi în Portugalia, susţinea că un evreu rămâne un
evreu şi că toţi evreii vor pătrunde în cele din urmă în
lumea binecuvântată ce va să vină. Sângele evreiesc stă­
ruia, susţinea acesta, şi nu putea fi îndepărtat de nimic,
nici măcar de convertirea la o altă religie. în mod para­
doxal, îşi fundamenta afirmaţia pe ideile reginei Isabella
a Spaniei, marele inamic al evreilor, care recunoscuse
caracterul de neşters al sângelui evreiesc când instituise
Estatutos de Limpieza de Sangre, legile rasiale care îi împie­
dicau pe „noii creştini" — adică pe evreii convertiţi — să
ocupe posturi civice şi militare importante.
Poziţia de forţă a rabinului Mortera se potrivea cu
fizicul său — fermă, intransigentă, polemică — şi el insista
148 Irvin D. Y alom

că toţi evreii nepocăiţi care au încălcat legea evreiască vor


fi alungaţi pentru totdeauna din binecuvântata lume de
apoi şi ar putea avea parte de pedeapsa veşnică. Legea
era lege şi nu existau excepţii, nici chiar pentru evreii care
cedaseră sub ameninţarea cu moartea din partea Inchiziţiei
portugheze şi spaniole. Toţi evreii necircumcişi sau care
încălcaseră regulile alimentare ori nu respectaseră Sabatul
sau oricare dintre miriadele de legi religioase erau con­
damnaţi pe vecie.
Declaraţia neiertătoare a lui Mortera i-a înfuriat pe
evreii din Amsterdam, care aveau rude convertite ce încă
mai trăiau în Portugalia şi în Spania, dar el nu a renunţat.
Atât de aprinsă şi iscătoare de vrajbă a fost dezbaterea
care a urmat, încât bătrânii de la sinagogă au scris o petiţie
rabinatului din Veneţia pentru a interveni şi a oferi o
interpretare definitivă a legii. Rabinii veneţieni au acceptat
fără tragere de inimă şi au ascultat argumentele dele­
gaţilor, rostite adesea pe un ton aspru, pentru fiecare
parte a problematicei controverse. Timp de două ore,
aceştia şi-au cumpănit răspunsul. Spiritele s-au încins.
Cina a întârziat, şi în cele din urmă s-a ajuns la decizia
unanimă de a nu se lua nicio decizie: ei nu voiau să
participe la această spinoasă controversă şi hotărâră că
problema trebuie rezolvată de către congregaţia din
Amsterdam.
Dar comunitatea din Amsterdam nu putu ajunge la
o rezoluţie şi, pentru a preveni o schismă ireparabilă,
trimise o a doua delegaţie de urgenţă la Veneţia, cerând
chiar mai ferm o intervenţie din afară. în cele din urmă,
rabinatul veneţian ajunse la o decizie şi sprijini punctul
de vedere al lui Saul Mortera (care, de altfel, fusese educat
în ieşiva de la Veneţia). Delegaţia care aducea decizia
rabinică a revenit în grabă la Amsterdam şi, patru săp­
tămâni mai târziu, mai mulţi membri ai congregaţiei îşi
luau posomorâţi rămas bun în port de la descurajatul
rabin Aboab şi de la familia sa, în timp ce bunurile le erau
Problema Spinoza 149

încărcate pe o navă spre Brazilia, unde urma să-şi asume


datoriile rabinice în îndepărtatul oraş de coastă Recife.
Din acel moment, niciun rabin din Amsterdam nu-1 va
mai provoca vreodată pe rabinul Mortera.
Astăzi, Saul Mortera se confrunta cu o criză dureroasă
şi mult mai personală. Mai-marii comunităţii se întruniseră
la sinagogă cu o seară înainte, ajunseseră la o decizie cu
privire la chestiunea Spinoza şi îi încredinţaseră rabinu­
lui sarcina de a-i comunica lui Baruch excomunicarea —
ce urma să aibă loc la sinagoga Talmud Tora peste două
zile. Timp de patruzeci de ani, tatăl lui Baruch, Michael
Spinoza, fusese unul dintre cei mai apropiaţi prieteni şi
susţinători ai lui Saul Mortera. Numele lui Michael apă­
ruse pe actul fiduciar pentru achiziţia iniţială a sinagogii
Beth Jacob şi, de-a lungul anilor, acesta sprijinise cu ge­
nerozitate fondul sinagogii (din care se plătea salariul
rabinului), precum şi alte acţiuni de caritate de la sinagogă,
în tot acest timp, Michael nu a ratat aproape nicio reuni­
une a Coroanei Legii, grupul de studiu pentru adulţi al
rabinului Mortera, care se întâlnea acasă la rabin, şi, de
nenumărate ori, Michael, uneori însoţit de copilul-minune
Baruch, fiul său, mâncase la masa lui, laolaltă cu patruzeci
de alte persoane. în plus, Michael, precum şi fratele mai
mare al lui Michael, Avraam, slujiseră adesea în calitate
de parnas, membrii consiliului de conducere, autoritatea
supremă de guvernare a sinagogii.
Dar acum rabinul era căzut pe gânduri. Astăzi, în orice
minut... Şi unde era Baruch? El trebuia să-i spună fiului
dragului său prieten despre nenorocirea care-1 aştepta.
Saul Mortera rostise rugăciunile la circumcizia lui Baruch,
supraveghease evoluţia sa fără cusur de la bar mitzvah şi
îl privise crescând de-a lungul anilor. Ce talente extraordi­
nare avea acest băiat, ce talente nemaipomenite! Absor­
bea informaţia ca un burete. Toate cursurile de instruire
păreau atât de banale pentru el, încât profesorii îi dădeau
pentru studiu texte avansate, în timp ce restul clasei se
150 Irvin D. Y alom

lupta cu temele obişnuite. Uneori, rabinul Mortera era


îngrijorat de faptul că invidia celorlalţi elevi ar putea face
ca Baruch să fie duşmănit. Asta nu s-a întâmplat niciodată:
abilităţile sale erau atât de evidente, atât de neobişnuite,
încât era foarte stimat şi îndrăgit de ceilalţi elevi, care de
multe ori preferau să-l consulte pe el decât pe profesori
pentru ajutor cu privire la unele probleme spinoase de
traducere sau interpretare. Rabinul Mortera îşi amintea
că şi el fusese cucerit de Baruch şi de multe ori îi ceruse
lui Michael să-l aducă pe Baruch la cină, pentru a încânta
vreun oaspete celebru. Dar acum, oftă Saul Mortera, peri­
oada de aur a lui Baruch, de la patru la paisprezece ani,
trecuse de mult. Băiatul se schimbase, luând-o pe o cale
greşită; acum întreaga comunitate se confrunta cu perico­
lul copilului-minune care se transforma într-un monstru
gata să îşi devoreze propriii semeni.

Pe scară se auzeau paşi. Baruch se apropia. Rabinul


Mortera rămase aşezat, iar când tânărul apăru în uşă, nu
se întoarse să-l salute, ci îi arătă un scaun scund şi inco­
mod de lângă birou spunându-i tăios:
— Stai acolo. Am nişte veşti catastrofale pentru tine,
veşti care îţi vor schimba viaţa pentru totdeauna.
Vorbise într-o portugheză uşor poticnită, dar accepta­
bilă. Deşi rabinul Mortera era de origine aşkenaz, nu
sefard, şi deşi se născuse şi fusese educat în Italia, se
căsătorise cu o evreică marrano şi învăţase portugheza
suficient de bine pentru a putea ţine sute de predici de
Sabat într-o congregaţie care era, în principal, de origine
portugheză.
Baruch îi răspunse netulburat:
— Fără îndoială, ceea ce s-a întâmplat e că parnassim-ul
a decis să mă excomunice şi v-a însărcinat să rostiţi
cherem-ul în cadrul unei ceremonii publice la sinagogă cât
mai degrabă.
Problema Spinoza 151

— Eşti la fel de insolent ca întotdeauna, văd. Ar fi


trebuit să mă obişnuiesc până acum, dar continui să fiu
uimit de transformarea unui copil înţelept într-un adult
nesăbuit. Presupunerile tale sunt corecte, Baruch, tocmai
asta am fost însărcinat să fac. Mâine vei fi pus, într-adevăr,
sub cherem şi vei fi excomunicat pentru totdeauna din
această comunitate. Dar obiectez la folosirea neglijentă
a verbului „s-a întâmplat". Să nu-ţi închipui că acest
cherem e doar ceva ce ţi s-a întâmplat. Nu, tu însuţi ai adus
cherem-ul asupră-ţi, prin acţiunile tale.
Baruch deschise gura pentru a răspunde, dar rabinul
continuă grăbit:
— Cu toate acestea, s-ar putea să nu fie totul pierdut.
Eu sunt un om loial, iar îndelungata mea prietenie cu
binecuvântatul tău tată mă obligă să fac tot ce-mi stă în
putere pentru a-ţi oferi protecţie şi îndrumare. Ceea ce
vreau este ca, în acest moment, pur şi simplu să stai şi să
mă asculţi. îţi sunt profesor de la vârsta de cinci ani şi nu
eşti prea bătrân pentru a mai primi lecţii. Vreau să-ţi pre­
dau o lecţie de istorie. Să mergem înapoi în timp, începu
Saul Mortera cu o voce de predicator. în Spania antică,
ţara strămoşilor tăi. Ştii că evreii au venit pentru prima
dată în Spania, probabil, acum o mie de ani şi au trăit în
pace cu maurii şi creştinii timp de secole, în ciuda faptului
că evreii erau întâmpinaţi cu ostilitate în alte părţi?
Baruch aprobă din cap obosit, dându-şi ochii peste
cap. Rabinul Mortera observă gestul, dar nu-1 luă în
seamă.
— în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, am fost alungaţi
pe rând din toate ţările, prima dată din Anglia, sub
acuzaţia calomniatoare că facem matzo din sângele copiilor
neevreilor; apoi ne-a alungat Franţa, apoi oraşele din
Germania, Italia şi Sicilia — de fapt, întreaga Europă de
Vest — cu excepţia Spaniei, unde La Convivencia rezista,
iar evreii, creştinii şi maurii trăiau paşnic laolaltă. Dar
recucerirea treptată a Spaniei din mâinile maurilor a
152 Irvin D. Y alom

însemnat sfârşitul acestei epoci de aur. Şi ştii cum s-a


încheiat La Convivencia în 1391?
— Da, ştiu despre expulzări şi despre pogromurile din
Castilia şi Aragon din 1391. Ştiu toate astea. Şi dumnea­
voastră ştiţi că le ştiu. De ce îmi spuneţi asta acum?
— Ştiu că tu crezi că ştii. Dar există cunoaşterea şi ade­
vărata cunoaştere, cunoaşterea din inimă, iar tu nu ai
ajuns încă la acest stadiu. Tot ce îţi cer acum este să asculţi.
Nimic altceva. Totul va deveni clar cu timpul. Ce a fost
cu adevărat diferit în 1391, continuă rabinul, a fost faptul
că, după pogrom, evreii, pentru prima dată în istorie, au
început să se convertească la creştinism — şi să se con­
vertească în masă, cu miile, cu zecile de mii. Evreii
spanioli au renunţat. Au fost slabi. Ei au decis că Tora
noastră — cuvântul nemijlocit al lui Dumnezeu — şi moş­
tenirea noastră de 3.000 de ani nu meritau preţul hărţuirii
neîncetate. Aceste convertiri masive ale evreilor au avut
o semnificaţie care a schimbat lumea; niciodată în istorie
noi, evreii, nu renunţaserăm la credinţa noastră. Compară
asta cu răspunsul evreilor din 1096. Cunoşti această dată?
Ştii la ce mă refer, Baruch?
— Fără îndoială că vă referiţi la evreii măcelăriţi în
pogromurile din timpul cruciadelor — pogromul din
Mainz, din 1096.
— Din Mainz şi din întreaga Ţară a Rinului. Da,
măcelăriţi, şi ştii cine i-a condus pe ucigaşi? Călugării! Ori
de câte ori evreii sunt sacrificaţi, slujitorii crucii se află în
fruntea haitei. Da, acei evrei minunaţi din Mainz, acei
martiri magnifici, au ales moartea în locul convertirii —
mulţi şi-au oferit grumazul asasinilor şi mulţi şi-au
măcelărit propriile familii ca să nu le lase pângărite de
săbiile neevreilor. Au preferat moartea decât convertirea.
Baruch îl privi neîncrezător.
— Şi dumneavoastră salutaţi acest gest? Credeţi că e
vrednic de laudă să-ţi închei propria existenţă şi, că veni
vorba, să-ţi măcelăreşti copiii pentru a...
Problema Spinoza 153

— Baruch, mai ai multe de învăţat dacă consideri că


nicio cauză nu merită să renunţi la nesemnificativa ta
viaţă, dar avem prea puţin timp pentru a te educa în astfel
de probleme acum. Astăzi nu te afli aici pentru a-ţi arăta
insolenţa. Este suficient timp pentru asta mai târziu.
Indiferent dacă îţi dai seama sau nu, eşti la cea mai mare
răscruce din viaţa ta şi încerc să te ajut să alegi calea cea
bună. Vreau să asculţi cu atenţie şi în tăcere povestea mea
despre cum întreaga noastră civilizaţie evreiască este
acum în pericol.
Bento îşi ridică uşor capul, expiră încet şi observă că
vocea puternică a rabinului, care cândva îl îngrozea, azi
nu-1 mai speria aproape deloc.
Rabinul Mortera trase adânc aer în piept şi continuă:
— Secolul al XV-lea a continuat cu zeci de mii de noi
convertiri în Spania, inclusiv printre membrii familiei
tale. Dar pofta de sânge a Bisericii Catolice nu fusese încă
satisfăcută. Ei au susţinut că cei convertiţi nu erau chiar
creştini, că unii încă nutreau sentimente evreieşti, şi au
decis să trimită inchizitori care să adulmece tot ce era
evreiesc. Se întreba: „Ce aţi făcut vineri şi sâmbătă?",
„Aprindeţi lumânări?", „în ce zi schimbaţi aşternutu-
rile?", „Ce reţetă de supă folosiţi?" Şi dacă inchizitorii
găseau cele mai mici urme de trăsături evreieşti, obiceiuri
evreieşti sau bucătărie evreiască, bunii preoţi îi ardeau
de vii pe rug. Dar nici atunci nu au fost convinşi de ne-
prihănirea convertiţilor. Orice urmă de evreitate trebuia
ştearsă. Ei nu doreau ca ochii convertiţilor să cadă pe
vreun evreu practicant autentic, de teamă să nu le readucă
aminte de vechile obiceiuri, aşa că în 1492 au expulzat toţi
evreii, absolut pe toţi, din Spania. Mulţi dintre ei, inclusiv
strămoşii tăi, au mers în Portugalia, dar s-au bucurat doar
de un scurt răgaz acolo. Cinci ani mai târziu, regele
Portugaliei a hotărât ca toţi evreii să aleagă între convertire
şi expulzare. Şi, încă o dată, zeci de mii au ales convertirea
şi au fost pierduţi pentru credinţa noastră. Acesta a fost
154 Irvin D .Y alom

punctul cel mai de jos al iudaismului din istorie, atât de


jos, încât mulţi oameni, iar eu mă număr printre ei, cred
că venirea lui Mesia este iminentă. îţi aminteşti că ţi-am
împrumutat marea trilogie mesianică a lui Isaac Abrabanel
care susţinea tocmai acest lucru?
— îmi amintesc că Abrabanel nu aduce niciun argu­
ment raţional pentru care evreii trebuie să se afle în punc­
tul cel mai de jos pentru ca acest eveniment mitic să se
petreacă. Şi nu oferă nicio explicaţie pentru faptul că un
Dumnezeu atotputernic nu e în stare să-şi protejeze
poporul ales şi a permis ca ei să ajungă în acel punct, nici
pentru...
— Linişte. Azi doar asculţi, Baruch, strigă rabinul.
O dată în viaţă, poate pentru ultima dată, fă întocmai ce îţi
spun. Când te întreb ceva, răspunde cu da sau nu. Mai am
să-ţi spun doar câteva lucruri. Vorbeam despre punctul
cel mai de jos din istoria evreilor. Unde ar fi putut să
caute adăpost evreii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea?
Unde, în lumea asta, exista un adăpost sigur? Unii au mers
spre est, în Imperiul Otoman, sau la Livorno, în Italia, care
i-au tolerat datorită preţioasei lor reţele comerciale inter­
naţionale. Iar apoi, după 1579, când provinciile nordice
din Ţările de Jos şi-au proclamat independenţa faţă de
Spania catolică, unii evrei au ajuns aici, la Amsterdam.
Cum ne-au întâmpinat olandezii? Ca niciun alt popor din
lume. Ei au fost în întregime toleranţi cu privire la confe­
siunea noastră. Nimeni nu ne-a întrebat despre principiile
noastre religioase. Ei erau calvinişti, dar le-au acordat
tuturor dreptul de a se închina în maniera proprie — cu
excepţia catolicilor. Faţă de ei nu prea exista toleranţă.
Dar asta nu e treaba noastră. Nu numai că n-am fost hăr­
ţuiţi aici, ci am fost bineveniţi, deoarece Ţările de Jos
doreau să devină un important centru comercial şi ştiau
că comercianţii marrani ar putea ajuta la construirea aces­
tui sistem comercial. Curând au sosit noi şi noi imigranţi
din Portugalia, bucurându-se de o toleranţă nemaiîntâlnită
Problema Spinoza 155

altundeva de secole. Şi au mai venit şi alţi evrei: valuri de


evrei aşkenazi săraci s-au revărsat din Germania şi din
Europa de Est pentru a scăpa de violenţa nebună cu care
erau trataţi acolo. Desigur, acestor evrei aşkenazi le lipsea
cultura evreilor sefarzi: nu aveau educaţie, nici compe­
tenţe, şi cei mai mulţi au devenit comercianţi ambulanţi,
negustori de haine vechi şi proprietari de prăvălii, dar
totuşi i-am primit bine şi le-am oferit ajutor. Ştiai că tatăl
tău făcea donaţii regulate şi generoase în cutia milei din
sinagoga noastră pentru aşkenazi?
Baruch, rămânând tăcut, dădu din cap afirmativ.
— Şi apoi, continuă rabinul Mortera, după câţiva ani,
autorităţile din Amsterdam, consultându-se cu marele
jurist Grotius, au recunoscut oficial dreptul nostru de a
trăi în Amsterdam. La început am fost discreţi şi ne-am
păstrat vechiul obicei de a rămâne în umbră. Astfel, nu
ne-am marcat cele patru sinagogi pe dinafară, ci ne-am
ţinut serviciile religioase în clădiri care semănau cu nişte
locuinţe particulare. Numai după mulţi ani fără hărţuire
am înţeles cu adevărat că ne putem practica credinţa pe
faţă şi putem fi siguri că statul ne protejează vieţile şi bu­
nurile. Noi, evreii din Amsterdam, am avut norocul extraor­
dinar de a trăi în singurul loc din întreaga lume unde evreii
pot fi liberi. înţelegi asta — singurul loc din întreaga lume?
Baruch se foi stânjenit pe scaunul său de lemn şi dădu
superficial din cap.
— Răbdare, ai răbdare, Baruch. Mai ascultă-mă doar
puţin — mă voi apropia acum de chestiuni extrem de rele­
vante pentru tine. Remarcabila noastră libertate e însoţită
de anumite obligaţii pe care consiliul oraşului Amsterdam
le-a declarat explicit. Fără îndoială, ştii care sunt aceste
obligaţii.
— Să nu defăimăm credinţa creştină şi să nu încercăm
să convertim sau să ne căsătorim cu creştini, răspunse
Baruch.
156 Irvin D. Y alom

— E mai mult de atât. Memoria ta este prodigioasă,


dar nu îţi aminteşti celelalte obligaţii. De ce? Poate pentru
că nu-ţi convin. Permite-mi să ţi le reamintesc. Grotius a
mai decretat că toţi evreii în vârstă de peste paisprezece
ani trebuie să-şi declare credinţa în Dumnezeu, Moise,
profeţi, în viaţa de apoi, şi că autorităţile noastre religioase
şi civile trebuie să garanteze, cu riscul de a ne pierde liber­
tatea, că niciunul dintre membrii congregaţiei noastre nu
spune sau face ceva care ar contesta sau submina vreun
aspect al dogmei religioase creştine. Rabinul Mortera făcu
o pauză şi îl ameninţă cu degetul, vorbind încet şi apăsat:
Dă-mi voie să subliniez acest ultim aspect pentru tine,
Baruch — este un punct esenţial pe care trebuie să-l înţe­
legi. Ateismul sau neglijarea legii şi autorităţii religioase —fie
ele evreieşti sau creştine — sunt interzise în mod expres. Dacă
le dovedim autorităţilor civile olandeze că nu ne putem
guverna singuri, atunci ne vom pierde libertatea cea preţioasă
şi vom fi supuşi din nou autorităţilor creştine.
Rabinul Mortera se opri din nou.
— Mi-am încheiat lecţia de istorie. Principala mea spe­
ranţă este că vei înţelege că suntem încă un popor aparte,
că, deşi avem azi unele libertăţi limitate, nu putem fi nicio­
dată pe deplin autonomi. Nici măcar azi nu ne este uşor să
ne întreţinem ca oameni liberi, deoarece foarte multe
profesii ne sunt inaccesibile. Nu uita asta, Baruch, când
contempli ideea unei vieţi în afara acestei comunităţi.
E posibil să alegi să mori de foame.
Baruch vru să răspundă, dar rabinul îl reduse la tăcere
ameninţându-1 cu arătătorul de la mâna dreaptă.
— Mai este un punct pe care vreau să-l subliniez.
Astăzi este atacată însăşi fundaţia culturii noastre reli­
gioase. Valurile de imigranţi care continuă să curgă din
Portugalia constau în evrei lipsiţi de educaţie evreiască.
Lor li s-a interzis să înveţe ebraica; au fost siliţi să înveţe
dogmele şi practicile catolice ca nişte catolici. Ei se află
între două lumi, cu o credinţă şubredă deopotrivă în
Problema Spinoza 157

dogmele catolice şi în credinţele evreieşti. Misiunea mea


este să-i recuperez, să-i aduc înapoi acasă, înapoi la
rădăcinile lor evreieşti. Comunitatea noastră este prosperă
şi în plină dezvoltare: deja producem cărturari, poeţi,
dramaturgi, cabalişti, medici şi tipografi. Suntem în pra­
gul unei renaşteri măreţe şi tu ai putea juca un rol impor­
tant. învăţătura ta, mintea ageră şi însuşirile tale de pro­
fesor ar putea fi de mare ajutor. Dacă ai preda alături de
mine, dacă mi-ai prelua munca atunci când nu voi mai fi,
ai îndeplini visele tatălui tău în ceea ce te priveşte — dar
şi pe ale mele.
Uimit, Baruch îl privi în ochi pe rabin.
— Cum adică să lucrez alături de dumneavoastră?
Cuvintele astea mă bagă în ceaţă. Nu uitaţi că eu sunt
negustor şi sunt sub cherem.
— Cherem-ul este în aşteptare. El nu intră în vigoare
până când nu îl rostesc în mod public la sinagogă. Da,
parnassim-ul deţine autoritatea supremă, dar am o mare
influenţă asupra lor. Doi marrani tocmai sosiţi aici, Franco
Benitez şi Jacob Mendoza, au depus mărturie, o mărturie
extrem de nefavorabilă, ieri în faţa parnassim-ului. Ei au
declarat că tu crezi că Dumnezeu nu este nimic altceva
decât Natura şi că nu există o lume de apoi. Da, mărturia
a fost nefavorabilă, dar, fie vorba între noi, eu nu dau
crezare mărturiilor lor şi ştiu că ţi-au răstălmăcit cuvintele.
Sunt nepoţii lui Duarte Rodriguez, care e furios pe tine
pentru că ai apelat la justiţia olandeză pentru a evita
datoria faţă de el şi sunt convins că le-a poruncit să mintă.
Şi, crede-mă, nu sunt singurul care crede asta.
— Nu au minţit, rabinule.
— Baruch, vino-ţi în fire. Te ştiu de când te-ai născut
şi mai ştiu că, din când în când, ca orice alt om, poţi
avea idei nesăbuite. Te implor: studiază cu mine; dă-mi
voie să-ţi purific mintea. Acum ascultă-mă. îţi voi face o
ofertă pe care nu i-aş face-o nimănui altcuiva din lump
Sunt convins că îţi pot acorda o pensie pe viaţă, care îţi va
158 Irvin D. Y alom

permite să abandonezi pentru totdeauna activitatea de


comerciant pentru a duce o viaţă de savant. Mă asculţi?
îţi ofer darul unei burse pe viaţă, o viaţă de lectură şi gân­
dire. Poţi avea chiar gânduri interzise în timp ce cauţi argu­
mente pro şi contra în învăţătura rabinică. Gândeşte-te la
această ofertă: o viaţă de libertate totală. Există o singură
condiţie: tăcerea. Trebuie să accepţi să păstrezi pentru tine
toate gândurile care sunt dăunătoare poporului nostru.
Baruch împietri, gânditor. După o lungă pauză, rabinul
întrebă:
— Ce spui, Baruch? Acum, când e timpul să vorbeşti,
tu taci.
— De nenumărate ori, răspunse Baruch pe un ton
calm, tata mi-a vorbit despre prietenia cu dumneavoastră
şi despre marele respect pe care vi-1 purta. Mi-a spus şi
despre părerea dumneavoastră foarte bună despre mintea
mea — „o inteligenţă fără limite", acestea erau cuvintele
pe care vi le atribuia. Chiar asta aţi spus? V-a citat corect?
— Acestea au fost cuvintele mele.
— Cred că lumea şi tot ce cuprinde ea funcţionează
potrivit legii naturale şi că eu îmi pot folosi inteligenţa,
cu condiţia s-o întrebuinţez într-un mod raţional, pentru
a descoperi natura lui Dumnezeu şi a realităţii şi calea
spre o viaţă binecuvântată. V-am mai spus asta, nu-i aşa?
Rabinul Mortera îşi lăsă capul în mâini şi dădu din cap
aprobator.
— Şi totuşi, astăzi îmi sugeraţi să-mi petrec viaţa con­
firmând sau infirmându-mi punctele de vedere prin
consultarea învăţăturii rabinice. Aceasta nu este şi nu va
fi calea mea. Autoritatea rabinică nu se bazează pe puri­
tatea adevărului. Ea se sprijină doar pe opiniile exprimate
de generaţii de cărturari superstiţioşi, cărturari care
credeau ca pământul este plat, că soarele se învârte în
jurul lui şi că un om pe nume Adam a apărut de nicăieri
şi a dat naştere neamului omenesc.
— Negi natura divină a Genezei?
Problema Spinoza 159

— Negaţi dovezile care arată că au existat civilizaţii cu


mult înaintea lui Israel? în China? în Egipt?
— Asta e o blasfemie. Nu-ţi dai seama că îţi pui în
pericol locul din lumea de apoi?
— Nu există dovezi raţionale ale existenţei unei lumi
de apoi.
Rabinul Mortera păru lovit în moalele capului.
— E exact ce susţineau nepoţii lui Duarte Rodriguez
că ai fi spus. Credeam că mint din porunca unchiului lor.
— Cred că nu m-aţi auzit sau nu aţi vrut să mă auziţi
când v-am spus mai devreme că nu au minţit.
— Şi celelalte acuzaţii? Cum că ai nega natura divină
a Torei, că Moise nu a scris Tora, că Dumnezeu există nu­
mai din perspectivă filosofică şi că legea rituală nu este
sacră?
— Nepoţii nu au minţit, rabinule.
Rabinul Mortera se încruntă la Baruch, căci chinul i se
transforma în mânie.
— Oricare dintre aceste acuzaţii e pricină suficientă
pentru cherem; împreună, ele merită cel mai dur cherem
rostit vreodată.
— Aţi fost profesorul meu de ebraică şi m-aţi învăţat
carte. Permiteţi-mi să vă recompensez scriindu-mi chiar
eu cheremul. Cândva mi-aţi arătat câteva dintre cele mai
brutale cherem-uri rostite de comunitatea veneţiană şi mi
le amintesc la perfecţie.
— Ţi-am mai spus că vei avea timp suficient pentru a
fi obraznic. Văd că ai început deja. Rabinul Mortera făcu
o pauză pentru a-şi aduna gândurile, după care strigă: Tu
vrei să mă omori. Vrei să-mi distrugi toată munca. Ştii că
opera vieţii mele a constituit-o rolul esenţial al vieţii de
apoi în gândirea şi cultura evreiască. Cunoşti cartea mea,
Supravieţuirea sufletului, pe care ţi-am înmânat-o la cere­
monia ta de bar mitzvah. Cunoşti polemica mea cu rabinul
Aboab pe această temă şi victoria mea?
— Da, desigur.
160 Irvin D. Y alom

— Nu iei lucrurile prea-n serios. Ai idee ce implică


asta? Dacă aş fi pierdut acea polemică, dacă s-ar fi decretat
că toţi evreii au un statut egal în lumea de apoi şi că
virtutea nu va fi răsplătită, iar fărădelegea nu va fi
pedepsită... nu vezi repercusiunile asupra comunităţii?
Dacă au un loc asigurat în lumea de apoi, atunci la ce bun
să se reconvertească la iudaism? Dacă fărădelegea n-ar fi
pedepsită, îţi poţi imagina cum ne-ar privi calviniştii? Cât
ar dura libertatea noastră? Crezi că eu mă joc? Gândeşte-te
la implicaţii.
— Da, marea polemică — cuvintele dumneavoastră
tocmai au demonstrat că n-a fost o polemică legată de
vreun adevăr spiritual. Fără îndoială, acesta este motivul
pentru care rabinatul veneţian a fost încurcat. Amândoi
aţi susţinut versiuni diferite ale vieţii de apoi din motive
care nu au nimic de-a face cu realitatea vieţii de apoi.
încercaţi să controlaţi populaţia prin puterea fricii şi a
speranţei — armele tradiţionale ale liderilor religioşi de-a
lungul istoriei. Voi, autorităţile rabinice de peste tot,
pretindeţi că deţineţi cheile de la viaţa de apoi şi folosiţi
aceste chei pentru a avea control politic. Rabi Aboab, pe
de altă parte, a luat poziţie pentru a potoli suferinţa eno­
riaşilor săi care doreau să-şi ajute rudele convertite.
Aceasta nu a fost o dispută spirituală. A fost o polemică
politică deghizată într-una religioasă. Niciunul nu aţi
oferit vreo dovadă a existenţei lumii de apoi, fie bazată
pe raţiune, fie măcar pe cuvintele Torei. Eu vă asigur că
în Tora nu se găseşte aşa ceva şi dumneavoastră ştiţi asta.
— E evident că n-ai reţinut ce ţi-am spus despre res­
ponsabilitatea mea faţă de Dumnezeu şi de continuitatea
poporului nostru, spuse rabinul Mortera.
— O mare parte din acţiunile liderilor religioşi are prea
puţin de-a face cu Dumnezeu, răspunse Baruch. Anul
trecut aţi supus cherem-uhii un bărbat care a cumpărat
carne de la un măcelar kosher aşkenaz, nu de la un măcelar
sefard. Credeţi că asta l-a deranjat pe Dumnezeu?
Problema Spinoza 161

— A fost un cherem scurt, plin de tâlc, vizavi de im­


portanţa coeziunii comunităţii.
— Iar luna trecută am aflat că i-aţi spus unei femei
venite dintr-o sătuc unde nu exista un brutar evreu că
poate cumpăra pâine de la un brutar neevreu cu condiţia
să arunce o aşchie de lemn în cuptorul brutarului, parti­
cipând astfel la procesul de coacere.
— A venit la mine supărată şi a plecat de la mine
uşurată şi fericită.
— A plecat mult mai confuză ca înainte, chiar mai
incapabilă să gândească singură şi să-şi dezvolte facultăţile
raţionale. E tocmai ce spuneam: autorităţile religioase de
toate felurile încearcă să împiedice dezvoltarea facultăţilor
noastre raţionale.
— Dacă îţi închipui că poporul nostru poate supravie­
ţui fără control şi autoritate, eşti un prost.
— Cred că liderii religioşi îşi pierd propria direcţie
spirituală prin amestecul în afacerile statului politic.
Autoritatea şi consilierea dumneavoastră ar trebui să se
limiteze la sfaturi despre evlavia lăuntrică.
— Afacerile statului politic? Nu ai înţeles ce s-a în­
tâmplat în Spania şi Portugalia?
— Chiar asta spun: ele sunt state religioase. Religia şi
statul trebuie separate. Cel mai bun conducător cu putinţă
ar fi un conducător ales liber, cu puterile limitate de către
un consiliu ales independent şi care ar acţiona pentru
pacea şi siguranţa publică şi pentru bunăstarea socială.
— Baruch, tocmai ai reuşit să mă convingi că vei trăi
izolat şi că viitorul tău va cuprinde nu numai blasfemia,
ci şi trădarea. Pleacă.
în timp ce asculta paşii lui Baruch coborând scările,
rabinul Mortera privi în sus şi murmură:
— Michael, prietene, am făcut tot ce am putut pentru
fiul tău. Am prea multe alte suflete de apărat.
C apitolul şaisprezece

München — 1919

Imaginaţi-vă scena: un tânăr imigrant îmbrăcat sără­


căcios, fără slujbă, nepublicat, cu o lingură de supă în
buzunarul cămăşii, dă buzna în biroul unui binecunoscut
ziarist, poet, politician şi strigă:
— Aveţi nevoie de un luptător împotriva Ierusalimului?
Cu siguranţă un început de rău augur pentru un in­
terviu de angajare! Orice redactor-şef responsabil, bine­
crescut, sofisticat l-ar fi respins rapid pe intrus ca fiind
pueril, bizar şi, posibil, periculos. Dar nu — ne aflăm în
1919, la München, iar Dietrich Eckart a fost intrigat de
frumoasele cuvinte ale tânărului.
— Măi să fie! Tinere războinic, ia să-ţi văd armele!
— Mintea mea este arcul meu, iar cuvintele mele
sunt... Scoţând din buzunar un creion şi fluturându-1,
Alfred exclamă: Cuvintele mele sunt săgeţile!
— Frumos spus, tinere războinic. Povesteşte-mi despre
faptele tale, despre atacurile tale împotriva Ierusalimului.
Alfred, tremurând de emoţie, îşi povesti isprăvile
împotriva Ierusalimului: învăţarea aproape pe de rost a
cărţii lui Houston Stewart Chamberlain, discursul său
electoral antisemit de la vârsta de şaisprezece ani, con­
fruntarea cu directorul Epstein, suspectat de a fi evreu (de
unde omise partea cu Spinoza), repulsia faţă de revoluţia
iudeo-bolşevică, recentul şi vibrantul său discurs anti-
evreiesc de la întrunirea din Reval, planul de a scrie, în
calitate de martor ocular, despre revolta iudeo-bolşevică,
cercetarea sa istorică despre ameninţarea reprezentată de
sângele evreiesc.
— Un excelent început. Dar numai un început. în con­
tinuare, va trebui să inspectez calibrul armelor tale. în
Problema Spinoza 163

douăzeci şi patru de ore adu-mi un text de 1.000 de


cuvinte despre povestea ta ca martor ocular al revoluţiei
bolşevice, şi vom vedea dacă merită publicat.
Alfred nu se grăbi să plece. Se uită din nou la Dietrich
Eckart, un bărbat impozant, ras în cap, cu ochelari cu
ramă întunecată care protejau nişte ochi albaştri, un nas
scurt, cărnos, şi o bărbie masivă, destul de brutală.
— Douăzeci şi patru de ore, tinere. Apucă-te de treabă.
Alfred privi în jur, în mod evident reticent la ideea de
a părăsi biroul lui Eckart. Apoi, timid, întrebă:
— Există un birou, un colţişor şi nişte hârtie pe care
le-aş putea folosi? Am la dispoziţie numai biblioteca pu­
blică, care acum e ticsită cu refugiaţi analfabeţi care în­
cearcă să se încălzească.
Dietrich Eckart îi făcu un semn secretarei.
— Condu-1 pe acest aspirant în biroul din spate. Şi dă-i
nişte foi de hârtie şi o cheie. Apoi îi spuse lui Alfred: Este
prost încălzit, dar liniştit, şi are o intrare separată, aşa că
poţi lucra peste noapte, dacă e necesar. Auf Wiedersehen,
până mâine la exact aceeaşi oră.
Dietrich Eckart îşi puse picioarele pe birou, stinse
ţigara în scrumieră şi se lăsă pe spate, în scaun, pentru a
trage un pui de somn. Deşi avea doar puţin peste cincizeci
de ani, nu avusese grijă de corpul său şi carnea îi atârna
greu. Născut într-o familie înstărită, ca fiu al unui notar
şi avocat regal, îşi pierduse mama în copilărie, tatăl câţiva
ani mai târziu şi, către sfârşitul adolescenţei, dusese o viaţă
boemă, marcată de consumul de droguri, care, în curând,
cauzase risipirea averii lăsate de tatăl său. După o serie de
implicări ratate în arte şi mişcări politice radicale şi un an
de medicină, căzu pradă unei dependenţe grave de mor­
fină, care necesită spitalizarea psihiatrică timp de câteva
luni. Apoi deveni dramaturg, dar niciuna dintre piesele
sale nu văzu luminile rampei. Pe deplin convins de me­
ritele sale literare, îi învinui pentru eşecul său pe evrei,
care, credea el, controlau teatrele germane şi fuseseră
164 Irvin D. Y alom

ofensaţi de opiniile sale politice. Dorinţa sa de răzbunare


dădu naştere unei cariere ca antisemit profesionist:
renăscut ca jurnalist, lansă Aufgut deutsch, cea mai recentă
dintr-o serie de publicaţii destinate combaterii puterii
evreilor. în 1919 momentul era propice, stilul său gazetă­
resc convingător şi, în curând, ziarul său deveni o lectură
obligatorie pentru cei interesaţi de nefastele maşinaţiuni
evreieşti.
Deşi sănătatea lui Dietrich era şubredă şi energia scă­
zută, setea lui de schimbare era imensă, şi aştepta nerăb­
dător sosirea salvatorului Germaniei — un bărbat cu
o extraordinară forţă şi carismă, care să ducă Germania
spre gloria pe drept meritată. îşi dădu seama imediat că
acest tânăr chipeş, Rosenberg, nu era acel bărbat: dorinţa
patetică a lui Rosenberg de a fi aprobat răzbătea mult
prea uşor din înfăţişarea sa obraznică. Dar era posibil
să aibă un rol în pregătirea terenului pentru cel care
urma să vină.
*

A doua zi, Alfred era în biroul lui Eckart, încrucişân-


du-şi nervos picioarele, în timp ce-1 privea pe redactor
cum îi citea textul de o mie de cuvinte.
Eckart îşi scoase ochelarii şi îl privi pe Alfred.
— Pentru un licenţiat în arhitectură care n-a mai scris
niciodată astfel de texte, aş spune că textul nu este lipsit
de promisiuni. Este adevărat că nu există nici măcar o
frază corectă gramatical, dar, în ciuda acestui aspect ne­
plăcut, articolul tău are o oarecare forţă. Există tensiune,
există inteligenţă şi complexitate şi există chiar câteva,
nu suficiente, imagini. Te anunţ că virginitatea ta jurna­
listică a luat sfârşit. Voi publica acest articol. Dar mai e
ceva: fiecare propoziţie ţipă după ajutor. Trage-ţi scaunul
aici, Alfred, şi vom analiza textul rând cu rând.
Alfred îşi trase nerăbdător scaunul lângă Eckart.
Problema Spinoza 165

— Iată prima lecţie de jurnalism, continuă Eckart.


Sarcina scriitorului este de a comunica. Din păcate, multe
dintre propoziţiile tale nu sunt conştiente de acest dicton
simplu şi încearcă, în schimb, să ascundă sau să dea de
înţeles că autorul ştie mult mai multe decât alege să
spună. La gunoi cu toate aceste propoziţii. Uite, aici, aici
şi aici. Creionul roşu al lui Dietrich Eckart începu să
corecteze şi, astfel, începu şi ucenicia lui Alfred Rosenberg.
Articolul revizuit al lui Alfred fu publicat ca parte a
unei serii, „Evreii dintre noi şi din afară", şi el scrise în
curând mai multe mărturii despre haosul bolşevic, fiecare
dovedind treptat îmbunătăţiri stilistice. în câteva săp­
tămâni, Rosenberg se regăsea pe statul de plată ca asistent
al lui Eckart, iar în câteva luni Eckart fu atât de mulţumit,
încât îi ceru lui Alfred să-i scrie prefaţa la Groparul Rusiei,
carte în care descria detaliat modul în care evreii submi­
naseră regimul ţarist rus.
Au fost zile fericite pentru Alfred şi până la sfârşitul
vieţii se va lumina de plăcere reamintindu-şi cum lucrase
cot la cot cu Eckart şi îl însoţise cu taxiul când distri-
buiseră în tot Münchenul pamfletul învăpăiat al lui
Eckart, Către toţi muncitorii. Alfred avea, în sfârşit, o casă,
un tată, un scop.
încurajat de Eckart, îşi finaliză cercetările istorice cu
privire la evrei şi, după un an, îşi publică prima carte,
Urma evreului în vremuri schimbătoare. Aceasta conţinea
seminţele a ceea ce aveau să devină temele majore ale
antisemitismului nazist: evreul ca sursă a materialismului
distructiv, a anarhiei şi a comunismului, pericolele franc­
masoneriei evreieşti, visele ticăloase ale filosofilor evrei,
de la Ezra şi Ezechiel, la Marx şi Troţki şi, mai presus de
toate, ameninţarea la adresa civilizaţiei superioare pe care
o reprezenta contaminarea cu sânge evreiesc.
Sub tutela lui Eckart, Alfred deveni mult mai conştient
că muncitorul german, oprimat de presiunile financiare
evreieşti, era pus la jug şi legat de mâini şi de picioare şi
166 Irvin D. Y alom

de ideologia creştină. Eckart ajunse să se bizuiască pe


Alfred pentru a-i oferi un context istoric nu doar cu pri­
vire la antisemitism, ci, punând dezvoltarea iezuitismului
pe seama iudaismului talmudic, şi pentru puternice sen­
timente anticreştine.
Eckart îşi lua tânărul protejat la mitinguri politice
radicale, îl prezenta unor influente figuri politice şi, în
scurt timp, sponsoriză intrarea lui Alfred în Societatea
Thule şi îl însoţi la prima întrunire a acestei auguste
societăţi secrete.
La întrunirea Societăţii Thule, Eckart, după ce-1 pre­
zentă pe Alfred mai multor membri, îl lăsă singur pentru
a discuta în particular cu câţiva colegi. Alfred îl căuta din
priviri. Era o lume nouă — nu o berărie, ci o sală de
reuniune în magnificul hotel Cele patru anotimpuri din
München. Nu mai fusese niciodată într-o astfel de încă­
pere. Testă grosimea covorului roşu de sub pantofii săi
uzaţi şi privi în sus spre plafonul bogat ornamentat care
înfăţişa nori înfoiaţi şi heruvimi bucălaţi. Nu se vedea
bere nicăieri, aşa că merse la masa centrală şi îşi luă un
pahar de vin dulce german. Privind la ceilalţi membri, în
jur de 150, în mod evident bărbaţi influenţi, bine îmbrăcaţi
şi bine hrăniţi, Alfred se ruşină de costumul său, cumpărat
de la un magazin cu haine la mâna a doua.
Conştient de faptul că era, evident, cel mai sărac şi mai
jerpelit din încăpere, încercă din răsputeri să se ameste­
ce printre colegi şi chiar să se impună, referindu-se la el
însuşi, ori de câte ori era posibil, ca la un filosof-scrutor.
Când era singur, exersa o nouă expresie facială care consta
într-o mică încreţire a buzelor însoţită de o uşoară apro­
bare din cap şi o coborâre a pleoapelor, prin care spera să
transmită mesajul: „Da, ştiu exact ce vrei să spui, nu doar
că ştiu, dar ştiu mai multe decât crezi." Ulterior, în aceeaşi
seară, îşi verifică expresia în oglinda din toaleta bărbaţilor
şi fu mulţumit. în curând, acest zâmbet superior îi va
deveni specific.
Problema Spinoza 167

— Bună! Dumneata eşti invitatul lui Dietrich Eckart?


îl întrebă un bărbat cu o expresie serioasă, cu o faţă lungă,
mustaţă şi ochelari cu ramă neagră. Sunt Anton Drexler,
fac parte din comitetul de primire.
— Da, Rosenberg, Alfred Rosenberg. Sunt scriitor şi
filosof la Aufgut deutsch şi, da, sunt invitatul lui Dietrich
Eckart.
— Mi-a spus lucruri bune despre dumneata. E prima
vizită şi probabil ai întrebări. Ce ţi-aş putea spune despre
organizaţia noastră?
— Multe. în primul rând, mă interesează numele,
„Thule".
— Pentru a-ţi răspunde, trebuie să-ţi spun că de fapt
numele nostru iniţial era „Grupul de studiu al Antichităţii
germane". Există credinţa că Thule a fost o regiune, acum
dispărută, aflată probabil în vecinătatea Islandei sau a
Groenlandei, considerată patria originară a rasei ariene.
— Thule... Cunosc bine istoria arienilor de la Houston
Stewart Chamberlain şi nu îmi amintesc nimic despre
Thule.
— A, Chamberlain este istoric, şi unul dintre cei mai
buni, dar asta datează dinainte de Chamberlain şi de
preistorie. E vorba de un tărâm mitologic. Organizaţia
noastră doreşte să-i omagieze pe nobilii noştri strămoşi
pe care îi cunoaştem doar graţie istoriei orale.
— Aşadar, toţi aceşti oameni impresionanţi s-au în­
tâlnit aici, în seara aceasta, datorită interesului lor pentru
mit, pentru istoria antică? Nu comentez — de fapt, cred
că e admirabil să vezi un asemenea calm şi devotament
ştiinţific în vremuri atât de nesigure, în care Germania se
află pe un butoi cu pulbere.
— întrunirea nu a început încă, Herr Rosenberg. Vei
vedea în curând de ce Societatea Thule respectă atât de
mult articolele dumitale din Aufgut deutsch. Da, da, sun­
tem foarte interesaţi de istoria antică. Dar suntem şi mai
interesaţi de istoria noastră postbelică, o istorie în curs de
168 Irvin D. Y alom

desfăşurare, despre care copiii şi nepoţii noştri vor învăţa


într-o bună zi.
Discursurile publice îl înviorară pe Alfred. Vorbitori
succesivi avertizară despre pericolul grav cu care se con­
fruntă Germania din partea bolşevicilor şi a evreilor. Toţi
vorbitorii au subliniat nevoia presantă de acţiune. Spre sfâr­
şitul serii, Eckart, ameţit de la vinul german care curgea
neîncetat, îşi puse mâna pe umărul lui Alfred şi exclamă:
— Sunt vremuri interesante, nu, Rosenberg? Şi vor fi
şi mai interesante. Scrierea de ştiri, schimbarea de atitu­
dini, cârmirea opiniei publice — toate sunt fapte nobile.
Cine poate nega asta? Dar să fii subiect de ştire, da, să fii
subiect de ştire — în asta constă adevărata glorie! Alături
de noi, vei fi, Alfred. Vei vedea, vei vedea. Crede-mă, ştiu
ce va urma.
Ceva important plutea în aer. Alfred simţea asta acut
şi, prea agitat pentru a dormi, continuă să bată străzile
din München timp o oră după despărţirea de Eckart.
Reamintindu-şi de sfatul pentru eliberarea tensiunii al
noului său prieten Friedrich Pfister, inhală pe nas adânc
şi rapid, îşi ţinu respiraţia câteva secunde şi apoi expiră
lent pe gură. După doar câteva cicluri se simţi mai bine
şi fu surprins de eficacitatea unei manevre atât de simple.
Fără îndoială, Friedrich era un mic vrăjitor. Nu îi plăcuse
turnura care o luase conversaţia lor despre o posibilă linie
evreiască în familia bunicii sale, dar, cu toate acestea, se
simţea bine gândindu-se la Friedrich. îşi dori ca drumurile
lor să se întâlnească din nou. Se va asigura ca acest lucru
să se întâmple.
La întoarcerea acasă găsi un bileţel pe podea, introdus
prin fanta destinată corespondenţei; pe el scria: „Biblioteca
publică din München va reţine Tratatul teologico-politic de
B. Spinoza pentru dumneavoastră timp de o săptămână,
la recepţie." Alfred îl citi de câteva ori. Cât de ciudat de
reconfortantă era această fragilă notiţă de la bibliotecă,
care găsise calea pe străzile zbuciumate, periculoase, ale
Münchenului spre micul său apartament.
C a p it o l u l ş a p t e s p r e z e c e

Amsterdam — 1656

Bento rătăci pe străzile din Vlooyenburg, cartierul din


Amsterdam unde locuiau majoritatea evreilor sefarzi,
privind în jos cu atenţie. Se uită îndelung la fiecare
bucăţică din drum, de parcă ar fi vrut s-o reţină, să şi-o
poată reaminti în viitor, chiar dacă vocea raţiunii îi şoptea
că toate vor dispărea şi viaţa trebuie trăită în prezent.
La întoarcerea lui Bento în prăvălie, Gabriel, panicat,
aruncă mătura şi se repezi la el.
— Bento, unde ai fost? Ai vorbit cu rabinul până acum?
— Am avut o discuţie lungă, neprietenoasă, şi apoi
m-am plimbat prin oraş încercând să mă liniştesc. îţi voi
povesti tot ce s-a întâmplat, dar vreau să fie şi Rebeca aici.
— Nu va veni, Bento. Acum nu doar ea e furioasă pe
tine, ci şi soţul ei e pornit. De când Samuel şi-a încheiat
studiile rabinice anul trecut, e tot mai ferm. Acum i-a in­
terzis Rebecăi să te mai întâlnească.
— Va veni dacă-i spui cât de gravă e situaţia. Bento îl
cuprinse pe Gabriel de umeri cu ambele mâini şi îl privi
în ochi: Ştiu că va veni. Invocă amintirea familiei noastre
binecuvântate. Aminteşte-i că suntem singurii rămaşi în
viaţă. Va veni dacă-i spui că aceasta va fi ultima discuţie
pe care o vom avea vreodată.
Gabriel era vizibil îngrijorat.
— Ce s-a întâmplat? Mă sperii, Bento.
— Te rog, Gabriel. Nu pot povesti de două ori — e prea
greu. Te rog, adu-o pe Rebeca. O să găseşti o cale. E ulti­
mul lucru pe care ţi-1 cer.
Gabriel îşi smulse şorţul, îl aruncă pe tejgheaua din spa­
te şi părăsi în fugă prăvălia. Reveni în douăzeci de minute
cu o Rebecă ursuză, pe care o ţâra după el. Incapabilă să
170 Irvin D. Y alom

refuze rugămintea lui Gabriel — în fond, ea era cea care


îl crescuse pe Bento trei ani, între moartea mamei lor,
Hanna, şi recăsătorirea tatălui lor cu Estera —, Rebeca
tremura de nervi când intră în prăvălie. îl salută pe Bento
dând din cap cu răceală şi îşi apropie palmele.
— Ei bine?
Bento, care deja pusese un anunţ pe uşă în portugheză
şi olandeză cum că prăvălia se va redeschide în scurt
timp, răspunse:
— Să mergem acasă, unde putem vorbi nestingheriţi.
Odată ajunşi acasă, Bento închise uşa din faţă şi le făcu
semn lui Gabriel şi Rebecăi să se aşeze în timp ce el ră­
mase în picioare, plimbându-se.
— Oricât aş dori ca asta să fie o chestiune privată, ştiu
că nu este. Gabriel mi-a spus clar că problemele mele
afectează întreaga familie. Mă tem că ce vă voi spune vă
va şoca. E greu, dar trebuie să vă spun tot. Vreau ca ni­
meni, dar nimeni din comunitate să nu ştie mai multe
decât voi despre ce se va întâmpla.
Bento făcu o pauză. Captase întreaga atenţie a fratelui
şi a surorii sale, care şedeau împietriţi. Bento oftă adânc.
— Voi trece direct la subiect. în dimineaţa aceasta,
rabinul Mortera mi-a spus că parnassim-ul s-a întrunit şi
că un cherem e iminent. Voi fi excomunicat mâine.
— Un cherem? exclamară simultan Gabriel şi Rebeca.
Amândoi aveau o paloare cadaverică.
— Nu poate fi oprit? întrebă Rebeca. Rabinul Mortera
nu te va ajuta? A fost cel mai bun prieten al tatălui nostru!
— Am discutat cu rabinul Mortera timp de o oră şi
mi-a spus că nu mai depinde de el — parnassim-ul este
ales de comunitate şi deţine toate puterea. Nu are de ales
şi trebuie să le respecte porunca. Dar apoi mi-a spus că e
de acord cu decizia lor. Bento ezită înainte de a continua:
Nu vreau să vă ascund nimic. Privindu-şi în ochi sora şi
fratele, el recunoscu: Mi-a spus că ar mai fi o şansă. A zis
că dacă îmi schimb toate punctele de vedere, dacă îmi
Problema Spinoza 171

retrag vorbele în mod public şi anunţ că de acum voi


îmbrăţişa toate cele treisprezece articole de credinţă ale
lui Maimonide, el va insista din toate puterile ca par-
nassim-ul să se răzgândească în privinţa cherem-ului. De
fapt — şi nu simt sigur că doreşte ca acest lucru să fie cu­
noscut, deoarece mi l-a spus în şoaptă — mi-a oferit o
pensie pe viaţă din fondurile sinagogii dacă jur să-mi
dedic viaţa studierii respectuoase şi discrete a Torei şi a
Talmudului.
— Şi? Rebeca îl privi pe Bento drept în ochi.
— Şi... Bento privi în podea. Am refuzat. Pentru mine,
libertatea nu are preţ.
Prostule! Gândeşte-te ce faci. Vocea Rebecăi era
ascuţită. Pentru numele lui Dumnezeu, frate, ce-i cu tine?
Ţi-ai pierdut minţile? Ea se aplecă înainte ca şi cum ar fi
vrut s-o ia la goană din cameră.
— Rebeca... Bento se străduia să aibă o voce calmă.
Aceasta este ultima, dar ultima dată când suntem împre­
ună. Cherem-ul înseamnă un exil absolut. Vă va fi interzis
să vorbiţi cu mine sau să mă contactaţi în vreun fel, pentru
totdeauna. Pentru totdeauna. Gândiţi-vă cum ne vom
simţi dacă ultima noastră întâlnire va fi încrâncenată şi
lipsită de iubire.
Gabriel, prea agitat pentru a rămâne aşezat, se ridică
şi începu să se plimbe.
— Bento, de ce tot spui „ultima"? Ultima dată când te
vedem, ultima rugăminte, ultima întâlnire? Cât durează
cherem-uY? Când se va termina? Am auzit de cherem-uri
de o zi sau de cherem-uri de o săptămână.
Bento înghiţi în sec şi se uită în ochii fratelui şi su­
rorii sale.
— Acest cherem va fi diferit. Ştiu ce înseamnă un che­
rem, şi dacă îl vor face ca la carte, acest cherem nu se va
termina niciodată. Va fi pe viaţă şi va fi ireversibil.
— în toarce-te la rabin, spuse Rebeca. Acceptă-i oferta,
Bento, te rog. Cu toţii facem greşeli când suntem tineri.
172 I rvin D. Y alom

Revino la noi. Slăveşte-1 pe Dumnezeu. Fii evreul care


eşti. Fii fiul tatălui tău. Rabinul Mortera te va plăti pe du­
rata întregii tale vieţi. Ai posibilitatea să citeşti, să studiezi,
să faci tot ce vrei, să gândeşti ce vrei. Dar ţine-le numai
pentru tine. Acceptă-i oferta, Bento. Nu vezi că de dragul
tatălui nostru el te plăteşte să nu te sinucizi?
_Te rog, spuse Gabriel luând mâna lui Bento, accep­
tă-i oferta. Alege un nou început.
— M-ar plăti pentru ceva ce nu pot face. Intenţionez
să continui să caut adevărul şi să-mi dedic viaţa cunoaşterii
lui Dumnezeu, iar oferta rabinului îmi cere să trăiesc în
necinste şi astfel să-l necinstesc pe Dumnezeu. Nu pot
face asta. Nu voi urma nicio altă putere de pe pământ cu
excepţia propriei mele conştiinţe.
Rebeca începu să plângă. îşi puse mâinile pe după cap
şi se legănă spunând:
— Nu te înţeleg, nu te înţeleg, nu te înţeleg.
Bento merse la ea şi îi puse palma pe umăr. Ea i-o în­
depărtă, apoi îşi ridică deznădăjduită capul şi se întoarse
spre Gabriel.
— Tu erai prea mic, dar îmi amintesc, ca şi cum s-ar fi
întâmplat ieri, cum binecuvântatul nostru tată se lăuda că
rabinul Mortera îl numise pe Bento cel mai bun elev pe
care l-a avut vreodată. îl privi apoi pe Bento cu lacrimile
curgându-i pe faţă: Cel mai inteligent şi mai profund,
spunea. Cum s-a mai luminat tatăl nostru când a auzit că
ai putea fi următorul mare cărturar, poate următorul
Gersonide. Că vei scrie cel mai bun comentariu al Torei
din secolul al XVII-lea! Rabinul a crezut în tine. Spunea
că mintea ta reţine totul şi că niciunul dintre bătrânii de
la sinagogă nu ţi-ar face faţă într-o dezbatere. Şi totuşi
acum, în ciuda acestui fapt, în ciuda darurilor lăsate de
Dumnezeu, uite ce-ai făcut. Cum ai putut da cu piciorul
la tot? Rebeca luă batista pe care i-o întinse Gabriel.
Aplecându-se pentru a o privi fix în ochi, Bento spuse:
Problema Spinoza 173

— Rebeca, te rog, încearcă să înţelegi. Poate nu acum,


dar poate cândva vei înţelege aceste cuvinte: am apucat-o
pe calea mea datorită darurilor mele, nu în ciuda lor. Pri­
cepi? Datorită darurilor mele, nu în ciuda lor.
— Nu, nu înţeleg, şi nu te voi înţelege niciodată, chiar
dacă te ştiu de când te-ai născut, chiar dacă noi trei am
dormit în acelaşi pat atâţia ani după moartea mamei.
— îmi amintesc, spuse Gabriel. îmi amintesc că dor­
meam împreună şi că ne citeai poveşti din Biblie, Bento.
Şi că le-ai învăţat în secret pe Rebeca şi Miriam să citească,
îmi amintesc când ai spus că e atât de nedrept ca fetele să
nu înveţe să citească.
— I-am povestit asta soţului meu, spuse Rebeca. Lui îi
spun tot: i-am spus cum ne-ai învăţat şi ne-ai citit şi că
puneai totul sub semnul întrebării, toate minunile . Şi cum
obişnuiai să fugi la tata pentru a-1 întreba „Tată, tată, asta
s-a întâmplat cu adevărat?" îmi amintesc că ne-ai citit
despre Noe şi despre potop şi l-ai întrebat pe tata cum
putea fi Dumnezeu atât de crud. Ai întrebat: „De ce i-a
lăsat pe toţi să se înece? Şi cum a luat-o de la capăt ome­
nirea?" Şi „Cu cine se puteau căsători copii lui Noe?",
aceeaşi întrebare pe care ai pus-o despre Cain şi Abel.
Samuel crede că acestea au fost primele semne ale bolii
tale. Un blestem din naştere. Uneori cred că eu sunt vino­
vată. I-am mărturisit soţului meu cum mai chicoteam la
tot ce spuneai, la toate remarcile tale blasfematoare. Poate
te-am încurajat să gândeşti astfel.
Bento clătină din cap.
— Nu, Rebeca, să nu te învinovăţeşti pentru curiozita­
tea mea. Asta mi-e firea. De ce să te învinovăţeşti pentru
ceva ce s-a întâmplat din motive ce nu ţin de noi? Vă
amintiţi că tata se învinovăţea pentru moartea fratelui
său? De câte ori l-am auzit spunând că dacă nu l-ar fi
trimis pe Isaac să livreze cafea în alte cartiere, nu s-ar fi
molipsit de ciumă? Acesta e mersul naturii. Nu îl putem
controla. Faptul că ne învinovăţim este doar un mod de
174 Irvin D. Y alom

a ne înşela singuri şi de a crede că suntem suficient de


puternici pentru a controla natura. Şi, Rebeca, să ştii că îl
respect pe soţul tău. Samuel este un om bun. Atâta doar
că nu suntem de acord cu privire la originea cunoaşterii.
Nu cred că îndoiala este o boală. Ascultarea oarbă, fără
îndoială, este boală.
Rebeca nu răspunse. Cei trei rămaseră tăcuţi până
când Gabriel întrebă:
— Bento, un cherem pentru totdeauna? Există aşa ceva?
N-am auzit niciodată de aşa ceva.
— Sunt sigur că asta vor face, Gabriel. Rabinul Mortera
spune că trebuie să facă asta pentru a le dovedi olandezilor
că ne putem guverna singuri. Poate e mai bine pentru
toată lumea. Vă va apropia pe tine şi pe Rebeca de comu­
nitate. Va trebui să vă alăturaţi celorlalţi şi să respectaţi
cherem-n\. Trebuie să luaţi parte la ostracizare. Voi şi cei­
lalţi trebuie să vă supuneţi legii şi să mă evitaţi.
— Cel mai bine pentru toată lumea, Bento? întrebă
Gabriel. Cum poţi vorbi aşa? Cum poate fi cel mai bine
pentru tine? Cum poate fi bine să trăieşti printre oameni
care te dispreţuiesc?
— Nu voi rămâne aici, voi trăi altundeva.
— Unde ai putea trăi? întrebă Rebeca. Ai de gând să
te converteşti la creştinism?
— Nu. Fii sigură de asta. Găsesc multă înţelepciune în
cuvintele lui Isus. Ele sunt similare cu mesajul central al
Bibliei noastre. Dar nu voi adera niciodată la niciun punct
de vedere superstiţios despre un Dumnezeu care, ca orice
om, are un fiu şi îl trimite într-o misiune pentru a ne
salva. La fel ca toate religiile, inclusiv a noastră, creştinii
îşi imaginează un Dumnezeu cu atribute, dorinţe şi nevoi
omeneşti.
— Dar unde vei trăi, dacă ai de gând să rămâi evreu?
întrebă Rebeca. Un evreu poate trăi numai printre evrei.
— Voi găsi o modalitate de a trăi în afara unei comu­
nităţi evreieşti.
Problema Spinoza 175

— Bento, poate că eşti supradotat, dar în acelaşi timp


eşti un copil naiv, spuse Rebeca. Te-ai gândit bine? Ai
uitat de Uriel da Costa?
— De cine? întrebă Gabriel.
— Da Costa a fost un eretic care a primit un cherem de
la rabinul Modena, învăţătorul rabinului Mortera, răs­
punse Rebeca. Erai încă mic, Gabriel. Da Costa a contestat
toate legile noastre — Tora, purtarea unei yarmulke, tefi-
linele, circumcizia, chiar şi mezuzah-urile de pe uşile noas­
tre — întocmai ca fratele tău. Cel mai grav, a negat nemu­
rirea sufletului şi învierea trupului. Una după alta, co­
munităţile evreieşti din Germania şi Italia l-au expulzat
şi ele prin cherem. Nimeni de aici nu-1 dorea, dar el conti­
nua să revină. în cele din urmă, l-am acceptat. Apoi ne­
bunia a început din nou. Şi, încă o dată, el şi-a cerut
iertare, iar la sinagogă a avut loc o ceremonie de penitenţă.
Tu erai mult prea mic, Gabriel, dar Bento şi cu mine am
văzut ceremonia împreună. îţi aminteşti?
Bento dădu din cap aprobator, şi sora lui continuă:
— La sinagogă a fost silit să se dezbrace şi a primit
treizeci şi nouă de lovituri de bici teribile peste spate şi
apoi, după încheierea ceremoniei, a trebuit să se întindă
în pragul uşii ca toată lumea din congregaţie să calce pe
el la plecare şi toţi copiii l-au urmărit şi l-au scuipat. Noi
nu am participat — tata nu ne-a lăsat. La scurt timp după
asta a făcut rost de o armă şi s-a împuşcat în cap. Asta se
întâmplă, spuse ea, întorcându-se spre Bento. Nu există
viaţă în afara comunităţii. El nu a rezistat şi nici tu nu vei
putea. Cum vei trăi? Nu vei avea bani — nu ţi se va per­
mite să-ţi deschizi o afacere în această comunitate — iar
lui Gabriel şi mie ne va fi interzis să te ajutăm. Miriam şi
cu mine am jurat în faţa mamei noastre că vom avea grijă
de tine, şi când Miriam era pe moarte, mi-a cerut să am
grijă de tine şi de Gabriel. Dar acum nu mai am ce face.
Cum vei trăi?
176 Irvin D. Y alom

— Nu ştiu, Rebeca. Nevoile mele sunt modeste. Ştii


asta. Priveşte în jur. Arătă camera cu braţul. Mă descurc
cu puţin.
— Dar răspunde-mi, cum vei trăi? Fără bani. Fără
prieteni.
— Mă gândesc să mă îndeletnicesc cu lucratul sticlei.
Să şlefuiesc lentile. Cred că m-aş pricepe la asta.
— Lentile pentru ce?
— Ochelari. Lupe. Poate chiar şi telescoape.
Rebeca îl privi uimită pe fratele ei.
— Un evreu şlefuind sticlă. Ce s-a întâmplat cu tine,
Bento? De ce eşti atât de ciudat? Pe tine nu te interesează
viaţa reală? Să ai şi tu o femeie, o soţie, o familie? Când
eram mici spuneai tot timpul că vrei să te căsătoreşti cu
mine, dar de ani de zile — de la bar mitzvah-ul tău — n-ai
mai pomenit de căsătorie şi n-am auzit să te fi interesat
vreo femeie. E nefiresc. Ştii ce cred eu? Cred că nu ţi-ai
revenit după moartea mamei. Ai văzut-o murind, horcă­
ind şi chinuindu-se să respire. A fost groaznic. Mi-aduc
aminte cum mă ţineai de mână pe barja funerară care i-a
transportat trupul la cimitirul Beth Haim din Ouderkerk.
N-ai rostit o vorbă toată ziua — doar fixai calul care
trăgea barja de-a lungul canalului. Vecinii şi prietenii
plângeau şi boceau atât de zgomotos, încât inspectorii
olandezi au urcat la bord şi ne-au cerut să facem linişte.
Şi apoi, pe durata întregii ceremonii de înmormântare, ai
ţinut ochii închişi ca şi cum ai fi dormit în picioare. Nu ai
văzut cum au încercuit corpul mamei de şapte ori. Te-am
pişcat când au coborât-o în pământ şi ai deschis ochii şi
te-ai îngrozit, şi ai încercat să fugi când toată lumea a în­
ceput să arunce pământ peste ea. Poate a fost prea mult —
poate ai fost prea sfâşiat de moartea ei. Aproape că n-ai
vorbit săptămâni după asta. Poate că n-ai depăşit mo­
mentul şi nu vrei să rişti să iubeşti o altă femeie, nu vrei
să rişti încă o pierdere, încă o moarte. Poate de aceea nu
vrei să te ataşezi de nimeni.
Problema Spinoza 177

Bento clătină din cap.


— Nu e adevărat, Rebeca. Sunt ataşat de tine. Şi sunt
ataşat de Gabriel. Faptul că nu vă voi mai vedea niciodată
va fi dureros. Vorbeşti de parcă eu n-aş fi tot om.
Rebeca continuă ca şi cum nu l-ar fi auzit:
— Eu cred că nu ţi-ai revenit după toate aceste morţi.
La moartea fratelui nostru, Isaac, ai arătat atât de puţin
simţământ, parcă nici n-ai fi priceput ce se întâmplă. Iar
când tata ţi-a spus că trebuie să-ţi întrerupi studiile rabi­
nice ca să preiei prăvălia, tu doar ai dat din cap. într-o
clipă întreaga ta viaţă se schimbase, şi totuşi tu doar ai
dat din cap. Ca şi cum ar fi fost ceva lipsit de importanţă.
— Asta n-are niciun sens, spuse Gabriel. Pierderea
părinţilor nu este o explicaţie. Eu am trăit în aceeaşi fami­
lie, am suferit de pe urma aceloraşi morţi şi nu gândesc
ca Bento. îmi doresc să fiu evreu. îmi doresc o soţie şi
o familie.
— Şi apoi, spuse Bento, când m-ai auzit tu spunând că
familia e lipsită de importanţă? Sunt foarte fericit pentru
tine, Gabriel. Mă bucur că-ţi întemeiezi o familie. Mă
doare nespus când mă gândesc că nu-ţi voi vedea nicio­
dată copiii.
— Dar tu iubeşti ideile, nu oamenii, interveni Rebeca.
Poate e vorba de felul în care te-a crescut tata. îţi aminteşti
planşeta de miere?
Bento dădu din cap aprobator.
— Ce anume? întrebă Gabriel.
— Când Bento era foarte mic, avea poate trei sau patru
ani, nu-mi mai amintesc, tata l-a învăţat să citească folo­
sind o metodă ciudată. Ulterior mi-a spus că era o practică
pedagogică comună acum sute de ani. I-a dat lui Bento
o planşetă pe care era pictat întregul alfabet şi a acoperit-o
cu miere. El i-a spus lui Bento să lingă toată mierea. Tata
s-a gândit ca asta l-ar ajuta pe Bento să iubească limba şi
literele ebraice.
178 Irvin D. Y alom

— Poate a funcţionat prea bine, continuă Rebeca. Poate


de aceea îţi pasă mai mult de cărţi şi idei decât de oameni.
Bento ezita. Orice ar fi spus ar fi înrăutăţit lucrurile.
Nici sora, nici fratele său nu erau deschişi la minte în
legătură cu ideile sale şi, probabil, aşa era cel mai bine.
Dacă ar fi reuşit să-i facă să vadă problemele supunerii
oarbe faţă de autoritatea rabinului, atunci speranţele lor
de a fi mulţumiţi în căsnicie şi în comunitate ar fi fost com­
promise. Trebuia să-i părăsească fără a obţine binecu­
vântarea lor.
— Ştiu că eşti supărată, Rebeca, şi tu, Gabriel. Când
mă pun în locul vostru, înţeleg motivul. Dar voi nu vă
puteţi pune într-al meu şi mă întristează că trebuie să ne
despărţim fără să ne înţelegem reciproc. Oricât de puţină
alinare v-ar aduce, cuvintele mele de despărţire sunt
acestea: vă promit că voi duce o viaţă pioasă şi voi res­
pecta cuvintele Torei iubindu-i pe ceilalţi, nefăcând niciun
rău, urmând calea virtuţii şi îndreptându-mi gândurile
spre Dumnezeul nostru infinit şi veşnic.
Dar Rebeca nu asculta. Mai avea ceva de spus.
— Gândeşte-te la tatăl tău, Bento. El nu se află alături
de soţiile lui, nici de mama noastră, nici de Estera. Se află
în pământ sfinţit, lângă cei mai binecuvântaţi dintre
oameni. îşi doarme somnul cel de veci onorat pentru
devotamentul său faţă de sinagogă şi de legea noastră.
Tatăl nostru ştia despre iminenta sosire a lui Mesia şi
despre nemurirea sufletului. Gândeşte-te! Gândeşte-te ce
ar crede el despre fiul său Baruch. Gândeşte-te cum se
simte el, pentru că spiritul său nu moare. El pluteşte, el
vede, el ştie despre erezia fiului său iubit. El te blestemă
în acest moment!
Bento nu se mai putu abţine.
— Faci exact acelaşi lucru ca rabinii şi cărturarii. Şi
tocmai aici părerile noastre se despart. Cu toţii susţineţi
atât de convinşi că spiritul tatălui nostru mă priveşte şi
mă blestemă. De unde vine certitudinea voastră? Nu din
Problema Spinoza 179

Tora! O ştiu pe de rost şi nu conţine un cuvânt în acest


sens. Nu există nicio dovadă a presupunerilor voastre
despre spiritul tatălui nostru. Ştiu că auziţi astfel de
basme de la rabinii noştri, dar nu vedeţi că asta le serveşte
propriile scopuri? Ne controlează cu ajutorul fricii şi al
speranţei: frica de ce se va întâmpla după moarte şi spe­
ranţa că dacă vom trăi într-un anume fel — unul care este
bun pentru congregaţie şi pentru neîntrerupta autori­
tate a rabinilor — ne vom bucura de o viaţă fericită în
lumea de apoi.
Rebeca îşi astupase urechile cu palmele, dar Bento
vorbi şi mai tare:
— Vă spun că atunci când trupul moare, şi sufletul
moare. Nu există nicio lume de apoi. Nu voi permite rabi­
nilor sau oricui altcuiva să mă împiedice să raţionez,
pentru că doar prin raţiune îl putem cunoaşte pe Dum­
nezeu, iar această căutare e singura sursă autentică de
binecuvântare în această viaţă.
Rebeca se ridică şi se pregăti să plece. Se apropie de
Bento şi îl privi în ochi.
— Te iubesc, căci cândva ai făcut parte din familia
noastră, îi spuse, şi îl îmbrăţişă. Iar acum — şi îl plesni cu
putere peste faţă — te urăsc. în clipa următoare îl apucă
pe Gabriel de mână şi îl scoase din cameră.
C a p it o l u l o p t s p r e z e c e

München — 1919

în dimineaţa următoare, în timp ce Alfred aştepta la


coadă să ridice cartea lui Spinoza de la bibliotecă, îşi
aminti un vis din cursul nopţii: Merg ţi discut cu Friedrich
prin pădure. Dintr-odată, el dispare, iar eu sunt singur ţi trec
pe lângă alţi oameni care par să nu mă vadă. Mă simt invizibil.
Sunt nevăzut. Apoi pădurea se întunecă. Sunt speriat. Asta
era tot ce-şi amintea. Mai era ceva, ştia, dar nu-şi putea
aminti ce. Ciudat, se gândi, cât de efemere pot fi visele.
De fapt, nu-şi amintise de vis decât când ajunsese aici.
Aducerea aminte trebuie să fi fost provocată de o legătură
între Spinoza şi Friedrich. Stătea la coadă pentru a îm­
prumuta Tratatul teologico-politic al lui Spinoza, cartea pe
care Friedrich sugerase s-o citească înainte de a încerca
să citească Etica. Ce ciudat că se gândea atât de des la
Friedrich — la urma urmelor, se întâlniseră doar de două
ori. Nu, nu era chiar aşa. Friedrich îl cunoscuse şi când
era copil. Poate că motivul era tocmai caracterul unic şi
neobişnuit de personal al conversaţiei lor.
Când Alfred ajunse la birou, Eckart nu-şi făcuse încă
apariţia. Nu era ceva neobişnuit, pentru că Eckart bea
foarte mult în fiecare seară, iar programul său de lucru
matinal varia. Alfred începu să frunzărească prefaţa cărţii
lui Spinoza, în care era descris ce intenţiona acesta să de­
monstreze. Nu avea nicio dificultate în a citi această carte —
textul era clar ca bună ziua. Friedrich avusese dreptate,
fusese o greşeală să înceapă cu Etica. Atenţia îi fu captată
chiar de la prima pagină: „...cauza care face să se nască,
să se menţină şi să se întărească superstiţia este frica."1

' Spinoza, Benedict, Tratatul teologico-politic, traducere, studiu intro­


ductiv şi note de I. Firu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 2.
Problema Spinoza 181

Şi: „Toţi, mai ales atunci când se află în primejdie şi nu-şi


pot fi ei înşişi de ajutor, cer ajutorul lui Dumnezeu prin
rugăciuni şi lacrimi muiereşti..."1 Cum putuse un evreu
din secolul al XVII-lea să scrie asta? Acelea erau cuvintele
unui german din secolul XX!
Pe pagina următoare descria modul în care „s-a împo­
dobit religia... cu un cult şi cu un ritual... şi încarcă min­
tea tuturor cu atâtea prejudecăţi, încât nu mai lasă în
mintea lor niciun loc pentru raţiunea sănătoasă, nici cel
puţin pentru îndoială"2. Uimitor! Şi nu se oprea aici!
Spinoza continua să vorbească de religie ca despre „nişte
mistere absurde"3, care atrag oameni „ce dispreţuiesc
cu totul raţiunea"4. Lui Alfred i se tăie respiraţia. Făcu
ochii mari.
Evreii — popor ales de Dumnezeu? Prostii, spunea
Spinoza. O lectură documentată şi onestă a legii mozaice,
insista el, arată că Dumnezeu îi favorizase pe evrei doar
prin alegerea unei fâşii înguste de pământ unde să poată
trăi în pace.
Scriptura — cuvânt al lui Dumnezeu? Frazele puternice
ale lui Spinoza desfiinţau ideea, susţinând că Biblia con­
ţine doar adevăruri de natură spirituală — şi anume prac­
ticarea dreptăţii şi a milei —, nu şi adevăruri pământeşti.
Toţi cei care găsesc legi şi adevăruri pământeşti în Biblie
se înşală sau au un interes, insista filosoful.
Prefaţa se încheia cu un avertisment: „eu nu îndemn
să citească această carte poporul de rând şi nici pe cei
care, ca şi el, sunt stăpâniţi de aceleaşi afecte"5şi continua
explicând că „aş dori mai degrabă să n-o bage în seamă,
decât s-o interpreteze pe dos, aşa cum au obiceiul în toate,

1 Ibid.,p. 2
2 Ibid.,p. 6
3 Ibid.,p. 8
4 Ibid.,p. 8
5Ibid., p. 13
182 I rvin D. Y alom

devenind astfel supărători şi, fără să-şi poată aduce lor


înşile vreun folos, să fie dăunători acelora care ar filosofa
mai liber dacă nu i-ar împiedica un singur lucru, anume
credinţa că raţiunea trebuie să fie slujnica teologiei"1.
Uimit de aceste cuvinte, Alfred nu putea să nu se mi­
nuneze de îndrăzneala lui Spinoza. în scurta introducere
biografică se spunea că, deşi cartea fusese publicată
anonim în 1670 (când Spinoza avea treizeci şi opt de ani),
identitatea autorului era binecunoscută. Era nevoie de
curaj pentru a spune aceste cuvinte în 1670: anul 1670 era
la doar două generaţii după ce Giordano Bruno fusese ars
pe rug pentru erezie şi la o singură generaţie după jude­
carea lui Galileo de către Vatican. în introducere se men­
ţiona că volumul fusese rapid interzis de către stat, de
către Biserica Catolică, de către evrei şi, la scurt timp,
de către calvinişti. Asta spunea multe.
Extraordinara inteligenţă a autorului nu putea fi
negată. Acum, în sfârşit, înţelegea de ce marele Goethe
şi toţi ceilalţi germani pe care îi iubea atât de mult —
Schelling, Schiller, Hegel, Lessing, Nietzsche — îl ado­
raseră pe acest om. Cum ar fi putut să nu admire o minte
ca aceasta? Dar, desigur, ei trăiseră în alt secol şi nu ştiu-
seră nimic despre noua ştiinţă a raselor, despre pericolele
sângelui otrăvit — pur şi simplu admiraseră această muta­
ţie, această floare extraordinară crescută din mucegai.
Alfred se uită la pagina de titlu: „Benedictus Spinoza" —
hm, Benedictus, un nume cât se poate de îndepărtat de
un nume semitic. în nota biografică se menţiona faptul
că fusese excomunicat de către evrei după vârsta de două­
zeci de ani şi că nu mai intrase niciodată în contact cu
vreun evreu. Deci nu fusese cu adevărat evreu. Fusese o
mutaţie — evreii nu-1 recunoşteau ca evreu şi, luându-şi
acest nume, trebuie să-şi fi dat şi el seama de asta.

1 Spinoza, Benedict, Tratatul teologico-politic, ed. cit., p. 13


Problema Spinoza 183

Dietrich apăru pe la unsprezece şi îşi petrecu mare


parte a zilei învăţându-1 pe Alfred cum să fie un redactor
mai eficient. Curând acesta fu făcut responsabil de
redactarea majorităţii materialelor propuse spre publicare,
în câteva săptămâni, creionul roşu al lui Alfred ajunse să
se mişte cu viteza luminii întru meşteşugită înnobilare a
stilului şi intensităţii articolelor celorlalţi. Alfred se simţea
binecuvântat: nu numai că avea un profesor minunat, dar
era şi singurul „copil" al lui Dietrich. însă toate acestea
aveau să se schimbe în curând. Un confrate al lui Alfred
era pe drum — un confrate care va deveni centrul atenţiei.
Schimbarea se produse câteva săptămâni mai târziu,
în septembrie 1919, când Anton Drexler, omul care îl
întâmpinase pe Alfred la Societatea Thule, apăru la birou
într-o stare de agitaţie. Dietrich tocmai se pregătea să
închidă uşa pentru o discuţie privată când Drexler, cu
aprobarea lui Dietrich, îi făcu semn şi lui Alfred să intre.
— Alfred, dă-mi voie să te pun în temă, spuse Drexler.
Ştii, desigur, că la scurt timp după prima întrunire de la
Societatea Thule la care ai participat, câţiva dintre noi am
înfiinţat un nou partid politic — Partidul Muncitoresc
German... îmi amintesc că ai participat la una dintre pri­
mele întâlniri, mai restrânsă. Dar acum suntem pregătiţi
să ne extindem. Dietrich şi cu mine vrem să te invităm la
următoarea noastră întâlnire şi să te rugăm să scrii un
editorial despre partid. Suntem doar imul dintre nenumă­
ratele partide şi avem nevoie să ne facem remarcaţi.
Alfred, după ce îi aruncă o privire lui Eckart, a cărui
încuviinţare energică sugera că aceasta era mai mult decât
o invitaţie, răspunse:
— Voi fi onorat să particip la următoarea întrunire.
Drexler păru mulţumit. închise uşa şi îi făcut semn lui
Alfred să se aşeze.
— Aşadar, Dietrich, cred că l-am găsit pe cel aşteptat.
Să-ţi spun ce s-a întâmplat. îţi aminteşti, sunt sigur, că,
atunci când am decis transformarea societăţii dintr-un
184 Irvin D. Y alom

club de dezbateri într-un partid politic activ cu întruniri


publice, am fost nevoiţi să cerem permisiunea armatei? Şi
că am fost anunţaţi că la reuniunile noastre vor participa
periodic observatori militari?
— îmi amintesc şi sunt întru totul de acord cu această
reglementare. Comuniştii trebuie ţinuţi la respect.
— Ei bine, a continuat Drexler, la o întrunire de săp­
tămâna trecută, cu vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de
participanţi, un tip cu un aspect mai degrabă din topor,
îmbrăcat modest, a sosit cu întârziere şi s-a aşezat în
ultimul rând. Cari, gardă de corp şi om de ordine, mi-a
şoptit că este un observator militar în haine civile şi că a
fost văzut şi la alte întâlniri politice, şi în teatre şi cluburi,
în căutare de agitatori periculoşi. Deci, acest observator —
pe nume Hitler, caporal în armată, dar care urmează să
fie lăsat la vatră în câteva luni — a asistat tăcut, ascul-
tându-1 pe vorbitorul care ţinea o prelegere plictisitoare
despre înlăturarea capitalismului. Dar mai apoi, în timpul
alocat discuţiilor, atmosfera s-a însufleţit. Cineva din
public a făcut o lungă expunere în care lăuda planul
stupid care tot circulă şi care susţine ruperea Bavariei de
Germania şi unirea cu Austria într-un stat german sudic.
Ei bine, instantaneu, acest Hitler s-a înfuriat, a sărit în
picioare, s-a dus în faţa sălii şi a rostit un atac usturător
împotriva acelei idei şi a oricărei propuneri care ar slăbi
Germania în mod intenţionat. A continuat preţ de câteva
minute, terfelindu-i pe duşmanii Germaniei — cei aliaţi
cu criminalii de la Versailles care încearcă să ne ucidă
ţara, să ne fragmenteze, să ne priveze de destinul nostru
glorios şi aşa mai departe. A fost o criză de isterie săl­
batică, iar el arăta ca un nebun gata să-şi piardă cu totul
controlul. Publicul se foia neliniştit şi eram pe cale să-i cer
lui Cari să-l dea afară — am ezitat doar pentru că... ei
bine, pentru că e din armată. Dar tocmai atunci, de parcă
ar fi ştiut ce am de gând, s-a oprit, şi-a recăpătat controlul
şi a ţinut un discurs uimitor de cincisprezece minute,
Problema Spinoza 185

spontan şi cuprinzător. Nimic original la nivel de conţinut.


Vederile sale — antisemite, promilitare, anticomuniste —
se aseamănă cu ale noastre. Dar modul în care le-a expus
a fost uluitor. După câteva minute, toată lumea, şi vreau
să spun toată lumea, a înlemnit, cu atenţia absorbită de
privirea sa arzătoare şi de fiecare cuvânt al său. Acest om
are un dar. Am ştiut imediat, iar după întâlnire am fugit
după el şi i-am oferit pamfletul pe care l-am scris, Trezirea
mea politică. De asemenea, i-am dat şi cartea mea de vizită
şi l-am rugat să mă contacteze pentru a afla mai multe
despre partid.
— Şi? a întrebat Eckart.
— Ei bine, m-a vizitat aseară. Am vorbit pe îndelete
despre obiectivele şi scopurile partidului, iar acum el este
membrul cu numărul 555 şi se va adresa partidului la
următoarea întrunire.
— 555? strigă Alfred. Incredibil! Aţi crescut deja atât
de mult?
— între noi fie vorba, Alfred, suntem 55, şopti Drexler.
în articol, te rugăm să adaugi o cifră ca să fie 555. Vom fi
luaţi mai în serios dacă se va crede că suntem mai mulţi.
Câteva seri mai târziu, Eckart şi Alfred mergeau îm­
preună să-l audă pe caporalul Hitler vorbind, urmând
apoi să cineze acasă la Eckart. Hitler păşi încrezător în
faţa celor 40 de persoane şi, fără nicio introducere, se
lansă rapid într-un avertisment pătimaş legat de pericolul
reprezentat de evrei pentru Germania.
— Am venit, rosti el printre dinţi, să vă avertizez cu
privire la evrei şi să vă recomand un nou tip de antisemi­
tism. Recomand un antisemitism bazat pe fapte, nu pe
emoţii. Antisemitismul emoţional nu duce decât la pogro­
muri ineficiente. Nu aceasta este soluţia. Avem nevoie de
mai mult, de mult mai mult. Avem nevoie de un antise­
mitism raţional. Raţiunea ne conduce la o singură con­
cluzie, absolut de netăgăduit: eliminarea totală a evreilor
din Germania. Continuă cu încă un avertisment: Revoluţia
186 Irvin D. Y alom

care a înlăturat regalitatea germană de la putere nu tre­


buie să deschidă calea pentru iudeo-bolşevism.
Alfred fu surprins de termenul folosit de Hitler. El în­
suşi folosea aceeaşi expresie de ceva vreme şi iată că acest
caporal gândea la fel, folosind aceleaşi cuvinte. Ceea ce
era, în egală măsură, şi bine, şi rău. Rău, pentru că se
simţea proprietarul termenului, dar bine pentru că, îşi
dădu el seama, avea un aliat puternic.
— O să vă spun mai multe despre pericolul evreiesc,
continuă Hitler. Permiteţi-mi să vă spun mai multe despre
antisemitismul raţional. El n-are a face cu religia evreilor.
Religia lor nu este mai rea decât altele — toate fac parte
din aceeaşi mare escrocherie religioasă. N-are a face nici
cu istoria lor sau cu abominabila lor cultură parazitară,
deşi păcatele lor împotriva Germaniei de-a lungul seco­
lelor sunt nenumărate. Nu, nu acestea sunt motivele.
Adevărata problemă este rasa lor, sângele impur care, cu
fiecare zi, cu fiecare oră, cu fiecare minut, slăbeşte şi
ameninţă Germania. Sângele impur nu poate deveni
niciodată pur. Permiteţi-mi să vă spun câte ceva despre
evreii care aleg să se boteze, despre evreii convertiţi la
creştinism. Aceştia sunt cei mai răi. Ei reprezintă cel mai
mare pericol. Aceştia vor infecta şi vor distruge în mod
viclean măreaţa noastră patrie, aşa cum au distrus toate
marile civilizaţii.
Alfred tresări la această afirmaţie. „Are dreptate, are
dreptate", se gândi el. Acest Hitler îi reamintea ceea ce
ştia deja. Sângele nu se schimbă. Evreul e evreu. Alfred
trebuia să-şi regândească întreaga atitudine faţă de
chestiunea Spinoza.
— Iar acum, astăzi, continuă Hitler şi începu să se bată
cu pumnul în piept la fiecare punctare, trebuie să înţelegeţi
că nu puteţi rămâne indiferenţi la această problemă. Paşii
mici nu vor rezolva această problemă a posibilităţii
recăpătării sănătăţii naţiunii noastre. Microbul evreiesc
trebuie eradicat. Nu vă lăsaţi induşi în eroare crezând că
Problema Spinoza 187

puteţi lupta cu o boală fără a ucide purtătorul, fără a


distruge bacilul. Să nu vă gândiţi că puteţi lupta cu tu­
berculoza rasială fără a vă ocupa de curăţarea naţiunii de
purtătorul acestei tuberculoze rasiale.
Hitler îşi înşiră argumentele cu o voce din ce în ce mai
stridentă şi fiecare propoziţie pe un ton tot mai ridicat,
până când păru că vocea i se va sparge în bucăţele. Dar
asta nu se întâmplă. Când încheie strigând: „Această
contaminare evreiască nu va înceta, această otrăvire a
naţiunii nu va lua sfârşit până ce purtătorul însuşi, evreul,
nu va fi alungat din mijlocul nostru", întreg publicul sări
în picioare, aplaudând furtunos.
Cina din acea seară la Eckart acasă avu o natură inti­
mă — au fost prezenţi doar patru oameni: Alfred, Drexler,
Eckart şi Hitler. Dar un alt Hitler — nu acel Hitler care se
bate în piept, furios, ci un Hitler politicos, amabil.
Soţia lui Eckart, Rosa, o femeie rafinată, îi însoţi în sa­
lon, dar se retrase discret după câteva minute, lăsându-i
pe cei patru bărbaţi să discute. Eckart, cu elan cordial,
aduse unul dintre cele mai bune vinuri din pivniţă, dar
exuberanţa îi fu spulberată când află că Hitler e abstinent,
iar Alfred un băutor ocazional. Se descurajă şi mai mult
aflând că Hitler e vegetarian şi nu va gusta din gâscă
prăjită aburindă pe care servitoarea o adusese cu mândrie
în sufragerie. După ce bucătăreasa pregăti rapid o omletă
şi cartofi pentru Hitler, cei patru mâncară şi discutară mai
bine de trei ore.
— Aşadar, Herr Hitler, vorbiţi-ne despre misiunea
dumneavoastră actuală şi despre viitorul dumneavoastră
în armată, îl îndemnă Eckart.
— Armata nu prea mai are un viitor de când Tratatul
de la Versailles — blestemat fie el pe vecie — a stabilit
pentru noi o limită de 100.000 de soldaţi şi nicio limită
pentru duşmanii noştri. Această restrângere înseamnă că
voi fi lăsat la vatră în circa şase luni. în momentul de faţă,
am foarte puţine sarcini în afară de observarea reuniunilor
188 Irvin D. Y alom

mai ameninţătoare ale celor cincizeci de partide politice


care activează în prezent în München.
— Şi de ce este considerat Partidul Muncitoresc Ger­
man un pericol? întrebă Eckart.
— Din cauza cuvântului „muncitoresc". Acesta trezeşte
suspiciunea influenţei comunismului. Dar, Herr Eckart,
vă asigur că în urma raportului meu, armata vă va oferi
tot sprijinul. Situaţia e periculoasă pentru noi toţi. Bolşe­
vicii au fost responsabili pentru capitularea ruşilor în
război, iar acum s-au dedicat infiltrării în Germania şi
transformării noastre într-un stat bolşevic.
— Noi doi am discutat ieri, spuse Drexler, despre valul
recent de asasinate ale liderilor stângişti. Aţi dori să re­
petaţi pentru Herr Eckart şi Herr Rosenberg cum credeţi
că ar trebui să reacţioneze armata şi poliţia?
— Cred că sunt mult prea puţine asasinate, iar dacă ar
fi după mine, aş aproviziona asasinii cu mai multe gloanţe.
Atât Eckart, cât şi Drexler zâmbiră larg la auzirea
răspunsului şi Eckart întrebă:
— Care este, până acum, părerea dumneavoastră
despre partidul nostru?
— îmi place ce văd. Sunt întru totul de acord cu plat­
forma partidului şi, după analiza situaţiei, nu am nicio
rezervă în a-mi uni destinul cu partidul dumneavoastră.
— Ce spuneţi de dimensiunile reduse ale partidului?
întrebă Drexler. Alfred, jurnalistul nostru, aici de faţă, a
fost oarecum surprins să afle că primii noştri 500 de mem­
bri sunt de natură mitică.
— Ah, în calitate de jurnalist, spuse Hitler întorcându-se
spre Alfred, sper că veţi fi de acord că adevărul este ceea
ce crede publicul. Sincer vorbind, Herr Drexler, dimen­
siunile noastre reduse, sunt, după mine, un avantaj, nu
un dezavantaj. Am solda mea militară, puţine misiuni din
partea superiorului meu, iar în următoarele şase luni am
de gând să lucrez neîncetat pentru partid în speranţa că,
în curând, îmi voi pune amprenta asupra lui.
Problema Spinoza 189

— îmi permiteţi să vă cer mai multe informaţii despre


serviciul dumneavoastră militar, Herr Hitler? întrebă
Eckart. Ce mă interesează în mod deosebit este gradul
dumneavoastră. Aveţi, în mod evident, foarte mare poten­
ţial de conducător. Ar trebui să aveţi un grad mai înalt, şi
totuşi sunteţi caporal?
— Trebuie să adresaţi această întrebare superiorilor
mei. Bănuiesc că vor spune că aş fi putut fi un mare
conducător, dar că m-am opus prea puternic să mă las
condus. însă mai grăitoare sunt faptele. Se întoarse către
Alfred pentru a fi sigur că acesta ia notiţe: Am primit
două cruci de fier pentru vitejie. Puteţi verifica asta cu cei
din armată, Herr Rosenberg. Un bun jurnalist trebuie să
verifice faptele, chiar atunci când există situaţii în care
poate alege să nu le folosească. Şi am fost rănit de două
ori în linia întâi. Prima dată m-am ales cu răni de şrapnel
la picior. Dar, în loc să mă bucur de o lungă convalescenţă,
am insistat să mă întorc imediat la regimentul meu.
A doua oară am primit un cadou de la prietenii noştri
britanicii — gaz muştar. O parte dintre noi am fost orbiţi
temporar şi am supravieţuit doar pentru că unul a orbit
doar pe jumătate. El ne-a condus, ţinându-ne cu toţii
într-o înlănţuire de mâini, de pe front până la punctul de
prim ajutor. Am fost tratat la spitalul Pasewalk şi externat
acum un an, rămânând cu ceva probleme la corzile vocale.
Alfred, luând notiţe de zor, îşi ridică privirea şi spuse:
— Corzile dumneavoastră vocale păreau bine sănă­
toase aseară.
— Da, aşa m-am gândit şi eu. E ciudat, dar cei care mă
cunoşteau înainte de a fi rănit spun că gazul ăsta de clor
pare să-mi fi făcut vocea mai puternică. Credeţi-mă, nu
voi ezita să o folosesc împotriva criminalilor francezi şi
britanici.
— Sunteţi un vorbitor excelent, Herr Hitler, spuse
Eckart, şi cred că veţi deveni de nepreţuit pentru partidul
nostru. Spuneţi-mi: aţi studiat undeva vorbitul in public?
190 Irvin D. Y alom

— Doar pentru o scurtă perioadă de timp, în armată.


Pe baza câtorva discursuri improvizate în faţa altor sol­
daţi, am beneficiat de câteva ore de instruire şi am primit
sarcina de a le ţine prelegeri prizonierilor germani reve­
niţi în ţară despre pericolele majore care ameninţă
Germania: comunismul, evreii şi pacifismul. Dosarul meu
militar conţine un raport al superiorului meu în care
acesta mă numeşte „un orator înnăscut". Cred că are drep­
tate. Am un dar şi intenţionez să-l folosesc în beneficiul
partidului nostru.
Eckart continuă să pună întrebări cu privire la educaţia
şi lecturile lui Hitler. Alfred fu surprins să afle că acesta
fusese pictor şi împărtăşi revolta acestuia faţă de evreii
care controlează Academia Vieneză de Artă şi care îi
refuzaseră accesul la facultatea de pictură. Ei conveniră
să deseneze împreună, cândva. La sfârşitul serii, pe când
oaspeţii se pregăteau să plece, Eckart îi ceru lui Alfred să
mai rămână pentru a discuta nişte probleme de serviciu.
Când rămaseră singuri, Eckart turnă rachiu pentru amân­
doi, ignorând refuzul lui Alfred, şi îi spuse:
— Ei bine, Alfred, a sosit. Cred că în seara asta am
văzut viitorul Germaniei. E grosolan şi necioplit — are
multe defecte, ştiu. Dar are forţă, multă forţă! Şi e animat
de sentimentele potrivite. Nu eşti de acord?
Alfred era nehotărât.
— înţeleg ce aţi văzut la el. Dar când mă gândesc la
alegeri, prevăd că unele categorii importante de germani
s-ar putea să nu fie de acord. Vor accepta ei, oare, un om
care nu a studiat nici măcar o zi la universitate?
— Un vot de om. Marea majoritate, asemenea lui Hitler,
au făcut şcoala vieţii.
Alfred îndrăzni şi mai mult:
— Totuşi, cred că măreţia Germaniei provine de la
marile noastre suflete — Goethe, Kant, Hegel, Schiller,
Leibniz. Nu sunteţi de acord?
Problema Spinoza 191

— Tocmai de aceea ţi-am cerut să rămâi. El are nevoie


de... cum să-i spun? De cizelare. De desăvârşire. Citeşte,
însă e un cititor extrem de selectiv şi trebuie să umplem
golurile. Aceasta, Rosenberg, va fi sarcina noastră — a ta
şi a mea. însă trebuie să fim abili şi subtili. Simt că este
foarte mândru, iar sarcina noastră herculeană este să-l
educăm, fără ca el să o ştie.
Alfred plecă acasă cu paşi apăsaţi. Viitorul devenise
mai clar. O nouă piesă de teatru avea premiera şi, deşi era
sigur că va face parte din distribuţie, rolul primit nu era
cel la care visase.
C a p it o l u l n o u ă s p r e z e c e

Amsterdam — 27 iulie 1656

Exteriorul Sinagogii Talmud Tora, marea sinagogă a


evreilor sefarzi, semăna cu exteriorul oricărei case de pe
Houtgracht, un bulevard mare şi aglomerat unde locuiau
marea majoritate a evreilor sefarzi din Amsterdam. Dar
interiorul sinagogii, cu mobilierul său maur opulent,
aparţinea unei alte lumi. Lângă peretele lateral — aflat
cel mai aproape de Ierusalim —, se găsea un chivot sfânt,
sculptat minuţios, în care erau ţinute, după o perdea bro­
dată cu fir roşu închis, sulurile Torei. în faţa chivotului se
găsea bima de lemn ce servea drept platformă pentru
rabin, cantor, pentru cititorul din ziua respectivă şi alte
persoane de seamă. Toate ferestrele erau acoperite cu
draperii grele, brodate cu păsări şi viţă-de-vie, împiedicând
trecătorii să vadă interiorul sinagogii.
Sinagoga servea drept centru comunitar evreiesc, şcoa­
lă ebraică şi casă de rugăciune pentru oficierea slujbelor
simple de dimineaţă, a ceremoniilor de Sabat şi a eveni­
mentelor festive din perioada sărbătorilor de toamnă.
Nu erau mulţi cei care participau în mod regulat la
rugăciunile scurte, zilnice; adesea erau doar zece băr­
baţi — mynian-ul necesar —, iar dacă nu erau prezenţi
zece, se mai căutau rapid pe stradă câţiva. Bineînţeles,
femeile nu puteau face parte din mynian. însă în diminea­
ţa zilei de joi, 27 iulie 1656, erau nu doar zece credincioşi
pioşi şi liniştiţi, ci aproape trei sute de membri gălăgioşi
ai congregaţiei, care ocupau toate locurile, pe scaune şi în
picioare. Erau prezenţi nu doar credincioşii care veneau
în fiecare zi sau cei care veneau de Sabat, ci chiar şi cei
mai scumpi la vedere.
Problema Spinoza 193

Motivul pentru această importantă şi gălăgioasă adu­


nare? Frenezia era alimentată de acelaşi fior, de aceeaşi
oroare şi fascinaţie sumbră care, de-a lungul timpului,
înflăcărase mulţimile care se repezeau să asiste la răs­
tigniri, spânzurări, decapitări şi autodafeuri. în sânul
comunităţii evreieşti din Amsterdam se răspândise vestea
că Baruch Spinoza avea să fie excomunicat.
Cherem-urile erau frecvente în comunitatea evreiască
din Amsterdamul secolului al XVII-lea. La fiecare câteva
luni avea loc câte un cherem, şi orice evreu adult asistase
la câteva. Dar mulţimea numeroasă din 27 iulie anticipase
că nu era vorba de un cherem obişnuit. Familia Spinoza
era binecunoscută tuturor evreilor din Amsterdam. Tatăl
lui Baruch şi unchiul său, Avraam, făcuseră de multe ori
parte din mahamad, consiliul de conducere al sinagogii, şi
amândoi bărbaţii erau îngropaţi în cea mai sfântă parte a
cimitirului. Cu toate acestea, căderea în dizgraţie a celor
sus-puşi a tulburat întotdeauna mulţimile: partea întune­
cată a admiraţiei este invidia combinată cu nemulţumirea
faţă de modestia propriei condiţii.
De origine antică, cherem-urile au fost descrise pentru
prima dată în secolul al II-lea î.H., în Mişna, prima com­
pilaţie scrisă a tradiţiilor rabinice orale. Un compendiu
sistematic de abateri care se soldează cu cherem-uri a fost
realizat în secolul al XV-lea de către rabinul Joseph Caro
în influenta sa carte Masa pusă (Shulchan Arukh), care a
fost tipărită pe scară largă, fiind bine cunoscută de evreii
din Amsterdamul secolului al XVII-lea. Rabinul Caro enu-
merase un şir lung de abateri care justifică cherem-ul, in­
clusiv jocurile de noroc, comportamentul obscen, neplata
impozitelor, insultarea în public a altor membri ai comu­
nităţii, căsătoria fără consimţământul părinţilor, adulterul
sau bigamia, nerespectarea unei decizii a mahamad-ului,
lipsa de respect faţă de un rabin, implicarea în discuţii
teologice cu neevreii, negarea validităţii legii rabinice
194 I rvin D. Y alom

orale şi punerea la îndoială a nemuririi sufletului sau


a naturii divine a Torei.
Curiozitatea din rândurile mulţimii de la Sinagoga
Talmud Tora fusese stârnită nu doar de cine, ci şi de ce
fusese respectivul supus cherem-ului: zvonurile prevesteau
o severitate maximă. Majoritatea cherem-milor erau mu­
strări publice blânde care se finalizau cu o amendă sau cu
marginalizarea pentru câteva zile sau săptămâni. în cazu­
rile mai grave, în care era vorba de blasfemie, pedeapsa
uzuală era mai lungă, de unsprezece ani într-unul din
cazuri. Cu toate acestea, reintegrarea era întotdeauna posi­
bilă dacă persoana era dispusă să se căiască şi să accepte
unele pedepse prescrise — de obicei, o amendă mare sau,
în cazul infamului Uriel da Costa, biciuirea publică. Dar
cu câteva zile înainte de 27 iulie 1656, circulaseră zvonuri
despre un cherem de o severitate fără precedent.
Conform obiceiului, la cherem-un, interiorul sinagogii
era luminat doar de lumânări de ceară neagră, dintre care
şapte se aflau în candelabrul mare, iar douăsprezece în
nişe din pereţi. Rabinul Mortera şi asistentul său, rabinul
Aboab, care revenise după treisprezece ani petrecuţi în
Brazilia, stăteau unul lângă celălalt pe bima din faţa Sfân­
tului chivot, flancaţi de cei şase membri ai parnassim-ului.
Aşteptând solemn ca adunarea să se liniştească, rabinul
Mortera ţinea sus un document în ebraică şi, fără vreun
salut sau introducere, dădu citire proclamaţiei ebraice cu
vocea sa bubuitoare. Majoritatea celor prezenţi ascultară
în tăcere. Cei câţiva care înţelegeau ebraica vorbită le
şopteau în portugheză vecinilor, care, la rândul lor, trans­
miteau mai departe informaţia pe rânduri. Când rabinul
Mortera termină de citit, starea de spirit a adunării deve­
nise sobră, aproape sinistră.
Rabinul Mortera făcu doi paşi în spate, în vreme ce
rabinul Aboab înaintă şi începu să traducă cherem-ul,
cuvânt cu cuvânt, din ebraică în portugheză.
Problema Spinoza 195

„Seniorii din Parnassim anunţă că, având de mult


cunoştinţă de părerile şi acţiunile necurate ale lui
Baruch Spinoza, s-au străduit prin diferite mijloace şi
promisiuni să-l abată de la căile necurate pe care o
apucase. Nereuşind însă să-l facă să-şi schimbe obi­
ceiurile păcătoase, ci, dimpotrivă, primind zi de zi
informaţii îngrijorătoare despre ereziile îngrozitoare
pe care le comitea şi le gândea şi despre faptele sale
monstruoase, şi având pentru toate acestea numeroşi
martori de încredere care au depus mărturie în acest
sens, în prezenţa numitului Spinoza, aceştia s-au con­
vins de adevărul acestei chestiuni; şi după ce toate
acestea au fost cercetate în prezenţa onorabililor rabini,
ei au decis că numitul Spinoza trebuie să fie excomu­
nicat şi expulzat din rândurile poporului lui Israel."

„Erezii îngrozitoare?" „Fapte necurate?" „Fapte mon­


struoase?" Un murmur se înălţă din mulţime. Oamenii
uimiţi se priveau unii pe alţii. Mulţi îl cunoşteau pe
Baruch Spinoza de o viaţă. Cei mai mulţi îl admirau şi
nimeni nu avea cunoştinţă de implicarea lui în ticăloşii,
fapte monstruoase sau erezii îngrozitoare. Rabinul Aboab
continuă:

„Din porunca îngerilor şi din ordinul celor sfinţi,


cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Binecuvântat fie El, şi
cu îngăduinţa întregii sfinte adunări şi în faţa acestor
suluri sfinte cu cele 613 de precepte înscrise în ele, îl
excomunicăm, expulzăm, blestemăm şi osândim pe
Baruch Spinoza; blestemându-1 cu excomunicarea la
care a condamnat Iosua Ierihonul, precum şi cu bleste­
mul cu care Elisei i-a blestemat pe tineri şi cu toate
pedepsele ce simt scrise în Cartea legii."

Din secţiunea destinată bărbaţilor, Gabriel o căută din


priviri pe Rebeca în zona rezervată femeilor, încercând
196 Irvin D. Y alom

să-i surprindă reacţia la acest blestem violent împotriva


fratelui lor. Gabriel mai asistase la cherem-uri, dar nicio­
dată la unul atât de vehement. Dintr-odată situaţia se
înrăutăţi. Rabinul Aboab continuă:

„B lestem at fie B aru ch Spinoza ziu a, p re cu m şi


noap tea; blestem at fie el atunci cân d e cu lcat, şi bleste­
m at când se ridică. Blestem at fie el cân d iese din casă,
şi b lestem at fie cân d se în to arce. D om nul nu-1 va
cru ţa, ci m ân ia şi stăru in ţa D om nului se v o r ab ate
asu p ra lui, şi D om nul îi va şterge num ele d e p e faţa
păm ântului. Şi D om nul îl va izola întru rău de toate
sem inţiile lui Israel, în aco rd cu toate blestem ele legă­
m ântului, ce sunt scrise în această C arte a legii. Iar voi,
cei ce v-aţi lipit de D om nul D um nezeul vostru , sunteţi
vii până în ziua de astăzi."

în timp ce rabinul Aboab se retrăgea, rabinul Mortera


făcu un pas în faţă şi aruncă o căutătură cruntă adunării,
de parcă voia să-l privească în ochi pe fiecare participant,
apoi rar, accentuând fiecare silabă, rosti surghiunul:

„P oru n cim ca nim eni să nu com u n ice cu B aru ch


Spinoza, nici m ăcar în scris, nici să-i facă v reo favoare
şi nici să locuiască sub acelaşi acop eriş cu el, nici să se
afle la m ai puţin de 4 coţi de el, nici să citească vreun
tratat creat sau scris de el."

Rabinul Mortera dădu din cap către rabinul Aboab.


Fără un cuvânt, cei doi bărbaţi îşi dădură mâna şi coborâră
împreună de pe bima. Apoi, urmaţi de cei şase membri ai
parnassim-ului, păşiră de-a lungul culoarului şi ieşiră din
sinagogă. Adunarea începu să vocifereze zgomotos. Nici
chiar cei mai bătrâni nu-şi aminteau de un cherem atât de
aspru. Nu se făcuse nicio referire la pocăinţă sau repunere
în drepturi. Toţi cei prezenţi păreau să înţeleagă implica­
ţiile cuvintelor rabinului. Acest cherem era irevocabil.
C a p it o l u l d o u ă z e c i

München — martie 1922

Pe măsură ce treceau săptămânile, Alfred îşi schimbă


părerea despre rolul pe care îl primise. Nu mai era împo­
vărător, ci o oportunitate minunată, rolul perfect prin care
să exercite o mare influenţă asupra destinului Patriei.
Partidul era încă mic, dar Alfred ştia că era partidul
viitorului.
Hitler locuia într-un mic apartament din apropierea
biroului şi îl vizita aproape zilnic pe Eckart, care îşi povă-
ţuia protejatul accentuându-i antisemitismul, lărgindu-i
viziunea politică şi prezentându-1 unor importanţi ger­
mani cu vederi de dreapta. Trei ani mai târziu, Hitler îi
va dedica volumul al doilea din Mein Kampf lui Dietrich
Eckart, „omul care şi-a dedicat întreaga viaţă trezirii con­
ştiinţei poporului nostru prin scrierile, gândurile şi fap­
tele sale". Şi Alfred se vedea des cu Hitler, întotdeauna
după-amiaza târziu sau seara, pentru că Hitler se culca
târziu şi dormea până la prânz. Discutau, se plimbau şi
vizitau muzee şi galerii.
Existau doi Hitleri. Unul era Hitler oratorul feroce,
care electriza şi hipnotiza orice mulţime căreia îi vorbea.
Alfred nu mai văzuse niciodată aşa ceva, iar Anton
Drexler şi Dietrich Eckart erau extaziaţi că găsiseră în cele
din urmă omul care să conducă partidul spre viitor.
Alfred participase la multe dintre întâlniri — şi fuseseră
o mulţime. Hitler vorbea cu o energie inepuizabilă oriun­
de găsea public, la colţurile bulevardelor înţesate de
oameni, în tramvaie aglomerate şi, în principal, în berării.
Faima lui de orator se răspândi repede, iar publicul îi
crescu — uneori la peste o mie de oameni. Mai mult, pen­
tru a face partidul mai atrăgător, Hitler sugeră schimbarea
198 Irvin D. Y alom

numelui din Partidul Muncitoresc German în Partidul


Muncitoresc German Naţional Socialist (Nationalsozialis-
tische Deutsche Arbeiterpartei sau NSDAP).
Ocazional, Alfred ţinea şi el discursuri în faţa membri­
lor de partid la care, în general, Hitler participa şi pe care
le aplauda întotdeauna.
— Ideile au fost wunderbar, obişnuia Hitler să spună.
Dar e nevoie de mai multă pasiune, de mai multă pasiune.
Şi apoi mai era şi celălalt Hitler — Hitler cel prietenos,
relaxat, binecrescut, care asculta părerile lui Alfred despre
istorie, estetică, literatură germană.
— Gândim la fel, exclama adesea Hitler, fără să ştie că
Alfred fusese cel care plantase multe din seminţele care
răsăreau acum în mintea lui.
într-o zi, Hitler îl vizită la noul său birou de la Vôlkischer
Beobachter (Observatorul Poporului) pentru a-i înmâna un
articol despre alcoolism pe care dorea să-l publice. în acel
an, Partidul Nazist cumpărase ziarul Societăţii Thule,
MUnchener Beobachter, rebotezându-1 rapid şi dându-1 pe
mâna lui Dietrich Eckart, care îşi închise propriul ziar,
transferând întreg personalul la cel nou. Hitler aşteptă în
timp ce Alfred îi citi articolul şi fu surprins să-l vadă pe
Alfred deschizând sertarul biroului şi scoţând ciorna unui
articol despre alcoolism, la care, întâmplător, lucra şi el.
După ce citi rapid articolul lui Alfred, Hitler îşi ridică
privirea şi spuse:
— Sunt gemene.
— Da, sunt atât de asemănătoare, încât îmi voi retrage
articolul, replică Alfred.
— Nu, insist să n-o faci. Publică-le pe amândouă. Vor
avea un impact mai mare dacă sunt publicate deodată, în
aceeaşi ediţie.
Pe măsură ce Hitler prelua tot mai multă putere exe­
cutivă în cadrul partidului, el hotărî ca toţi vorbitorii din
partid să-i prezinte lui discursurile înainte de a fi ţinute.
Ulterior, pe Alfred îl scuti de această obligaţie — nu era
Problema Spinoza 199

necesară, spuse el, pentru că discursurile lor erau atât de


asemănătoare. însă Alfred observă unele diferenţe. Una
dintre acestea era că Hitler, în ciuda educaţiei formale
limitate şi a lacunelor uriaşe în cunoştinţele sale, avea o
încredere în sine extraordinară. Hitler folosea încontinuu
sintagme precum „de nezdruncinat", sugerând încrederea
totală în propriile convingeri şi promisiunea absolută ca
niciodată, sub nicio formă, să nu schimbe nici măcar un
singur aspect al acestor convingeri. Alfred se minuna
ascultându-1 pe Herr Hitler. De unde provenea această
încredere? Alfred şi-ar fi vândut sufletul pentru o astfel
de încredere şi, dezgustat, se făcea mic uitându-se la el
însuşi cum căuta mereu dovezi că este înţeles şi aprobat.
Mai exista o diferenţă. în vreme ce Alfred vorbea ade­
sea despre necesitatea „eliminării" evreilor din Europa
sau despre „recolonizarea", „relocarea" sau „evacuarea"
evreilor, Hitler folosea un alt limbaj. El vorbea de „exter­
minarea" sau „eradicarea" evreilor, chiar de spânzurarea
tuturor evreilor de stâlpii de iluminat. Dar cu siguranţă
că aceasta era doar o chestiune de retorică, menită să
electrizeze publicul.
Pe măsură ce treceau lunile, Alfred îşi dădu seama că-1
subestimase pe Hitler. Era un om foarte inteligent, un
autodidact care devora cărţi cu lăcomie, reţinea informa­
ţiile şi era ahtiat după artă şi muzica lui Wagner. Totuşi,
în lipsa unei pregătiri universitare sistematice, baza lui de
cunoştinţe era neuniformă şi conţinea prăpăstii de
ignoranţă. Alfred făcu tot ce-i stătu în putinţă pentru a le
corecta, dar nu era o sarcină uşoară. Mândria lui Hitler
era de aşa natură încât Alfred nu-i putea spune niciodată
în mod explicit ce să citească. A învăţat în schimb să-l
îndrume indirect, remarcând că dacă el vorbea, să zicem,
despre Schiller, câteva zile mai târziu Hitler putea con­
versa în detaliu şi cu o încredere de nezdruncinat despre
operele dramatice ale lui Schiller.
200 Irvin D. Y alom

într-o dimineaţă de primăvară din acel an, Dietrich


Eckart se apropie de uşa biroului lui Alfred, privi câteva
momente prin geamul de sticlă la protejatul său, care
redacta de zor un articol, iar apoi, clătinând din cap, bătu
în sticlă şi îi făcut semn lui Alfred să-l urmeze în biroul
său. Odată intraţi, îi arătă un scaun.
— Trebuie să-ţi vorbesc... pentru numele lui Dumne­
zeu, Alfred, nu mai fi atât de îngrijorat! Te descurci de
minune. Sunt extrem de mulţumit de sârguinţa dumitale.
Dacă e vorba, aş sugera mai puţină sârguinţă, câteva beri
în plus şi mult mai multă pălăvrăgeală. Munca prea multă
nu este întotdeauna o virtute. Dar asta este o discuţie pe
care o vom avea cu alt prilej. Ascultă, eşti tot mai valoros
pentru partidul nostru şi vreau să grăbesc dezvoltarea ta.
Eşti de acord că redactorii care publică lucruri pe care le
cunosc sunt avantajaţi?
— Desigur. Alfred se strădui să-şi păstreze zâmbetul
pe buze, dar era neliniştit în legătură cu ce avea să urmeze.
Eckart era total imprevizibil.
— Ai vizitat Europa?
— Foarte puţin.
— Cum poţi scrie despre duşmanii noştri fără să-i fi
văzut cu ochii tăi? Un luptător adevărat trebuie să se opreas­
că din când în când pentru a-şi ascuţi armele. Nu-i aşa?
— Fără îndoială, îl aprobă Alfred, prudent.
— Atunci du-te şi fă-ţi bagajele. Zborul spre Paris plea­
că peste trei ore.
— Paris? Zbor? Trei ore?
— Da. Dimitri Popoff, unul dintre marii sponsori ruşi
ai partidului, are o întâlnire de afaceri importantă acolo.
El zboară azi împreună cu doi asociaţi şi a fost de acord
să strângă fonduri de la comunitatea Ruşilor Albi de
acolo. Zboară cu unul dintre noile Junker F 13S, în care
încap patru pasageri. Plănuisem să-l însoţesc, dar nişte
Problema Spinoza 201

dureri supărătoare în piept pe care le-am avut ieri mă


împiedică. Medicul şi soţia îmi interzic să plec. Vreau să
mergi tu în locul meu.
— îmi pare rău de suferinţa dumneavoastră, Herr
Eckart. Dar, dacă doctorul vă recomandă odihnă, n-ar
trebui să vă las singur cu următoarele două numere ale
ziarului...
— Doctorul n-a spus nimic despre odihnă. Este pur şi
simplu precaut, pentru că nu ştie prea multe despre efec­
tele zborului asupra acestui tip de afecţiune. Ziarele sunt
aproape scrise. Mă ocup eu. Du-te la Paris.
— Ce aţi dori să fac acolo?
— Vreau să-l însoţeşti pe Herr Popoff la întâlnirile cu
potenţialii sponsori. Dacă va dori, le vei vorbi chiar tu
sponsorilor. E timpul să înveţi să vorbeşti cu cei bogaţi.
Apoi vei reveni acasă încet, cu trenul. Ia-ţi liber o săp­
tămână sau zece zile. Fii un om liber. Călătoreşte unde
doreşti şi observă lucrurile. Vezi cum sărbătoresc duş­
manii noştri Tratatul de la Versailles. Ia notiţe. Tot ce vei
observa va fi util pentru ziar. Apropo, Herr Popoff a fost
de acord să îţi pună la dispoziţie o sumă frumuşică de
franci francezi ca diurnă. Vei avea nevoie de ei. Marca
germană este aproape lipsită de valoare în străinătate, din
cauza inflaţiei. Este aproape fără valoare şi aici!
— Preţul pâinii creşte de la o zi la alta, consimţi Alfred.
— Exact. Iar eu scriu chiar acum un articol pentru
numărul următor despre motivele pentru care trebuie să
mărim din nou preţul ziarului.
La decolare, Alfred apucă braţele scaunului şi privi pe
fereastră în vreme ce Miinchenul devenea tot mai mic cu
fiecare secundă. Amuzat de teama lui Alfred, Herr Popoff,
cu dinţi strălucitori de aur, strigă acoperind urletul
motoarelor:
— E prima oară când zbori?
Alfred dădu aprobator din cap şi se uită pe fereastră,
recunoscător că zgomotul făcea imposibilă orice conver­
saţie cu Herr Popoff şi ceilalţi doi pasageri.
202 Irvin D. Y alom

Se gândi la remarca lui Eckart despre pălăvrăgeală...


de ce era oare atât de nepriceput la discuţiile relaxate?
De ce era atât de secretos? De ce nu-i spusese lui Eckart
despre călătoria pe care o făcuse în Elveţia cu mătuşa sa
sau că, în urmă cu câţiva ani, chiar înainte de izbucnirea
războiului, el şi logodnica lui, Hilda, vizitaseră Parisul?
Poate că, pur şi simplu, dorea să-şi şteargă trecutul baltic
şi să se nască din nou, ca cetăţean german al Patriei. Nu,
nu, nu — ştia că e vorba de ceva mai profund. întotdeauna
îi fusese frică să se deschidă în faţa celorlalţi. Tocmai de
aceea cele două conversaţii avute cu Friedrich la berărie
fuseseră atât de extraordinare şi de eliberatoare. încercă
să sape mai adânc în sine, dar, ca întotdeauna, se rătăci.
Trebuie să mă schimb... Am să-l vizitez din nou pe Friedrich.
A doua zi, Herr Popoff îl lăsă pe Alfred să discute
despre platforma partidului şi să explice de ce partidul
era singurul capabil să-i oprească pe iudeo-bolşevici. Un
bancher care purta pe degetul mic un inel cu diamant ce-ţi
lua vederea îi spuse lui Alfred:
— Am înţeles că denumirea oficială a partidului este
acum Partidul Muncitoresc German Naţional Socialist —
Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei?
— Da.
— De ce un nume atât de greoi şi confuz? „Naţional"
sugerează „dreapta", „socialist" stânga, „german" dreapta
şi „muncitoresc" stânga! Este imposibil. Cum poate parti­
dul dumneavoastră să fie totul în acelaşi timp?
— Este exact ceea ce-şi doreşte Herr Hitler, să fie totul
pentru toţi oamenii — cu excepţia evreilor şi a bolşevicilor,
desigur. Avem un plan cu bătaie lungă. Primul nostru
obiectiv este ca, în următorii câţiva ani, să intrăm în par­
lament în număr mare.
— în parlament? Credeţi că masele ignorante pot
conduce?
— Nu. Dar mai întâi trebuie să obţinem puterea. De­
mocraţia noastră parlamentară este slăbită în mod fatal
Problema Spinoza 203

de incursiunile bolşevicilor şi vă promit că, în cele din


urmă, vom termina cu acest sistem parlamentar. Hitler
mi-a spus de multe ori asta. Iar obiectivele partidului simt
foarte clare în noua platformă. Am adus copii ale noului
program în douăzeci şi cinci de puncte.
La finalul vizitelor, Herr Popoff îi înmână lui Alfred
un plic burduşit cu franci francezi.
— Aţi făcut treabă bună, Herr Rosenberg. Cu aceşti
franci o veţi scoate la capăt în călătoriile dumneavoastră
prin Europa. Prezentările dumneavoastră au fost exce­
lente, aşa cum m-a asigurat Herr Eckart. Şi într-o rusă atât
de frumoasă. O rusă minunată. Toată lumea a fost plăcut
impresionată.

O săptămână liberă! Ce plăcere să rătăcească oriunde


îşi dorea. Eckart avusese dreptate, muncise prea mult.
Colindând străzile Parisului, Alfred observă veselia şi
opulenţa prezente pretutindeni, ce contrastau cu tristeţea
Berlinului şi cu sărăcia şi agitaţia din München. Parisul
avea puţine cicatrici de război, cetăţenii săi păreau bine
hrăniţi, restaurantele erau arhipline, şi totuşi Franţa,
alături de Anglia şi Belgia, continuau să sugă sângele
Germaniei cu draconice despăgubiri de război. Alfred
decise să-şi petreacă două zile la Paris — galeriile şi
negustorii de artă îi făceau cu ochiul — şi apoi să ia trenul
spre nord, către Belgia şi apoi Olanda — ţara lui Spinoza.
De acolo urma să facă o călătorie lungă cu trenul spre
casă, via Berlin, unde-1 va vizita pe Friedrich.
în Belgia, Alfred realiză că oraşul Bruxelles nu e pe
gustul său şi detestă vederea clădirii legislative belgiene,
unde duşmanii Germaniei nu conteneau să formuleze
noi şi noi metode de a jefui Patria. A doua zi, vizită cimi­
tirul militar german din Ypres, unde Patria suferise
pierderi îngrozitoare în timpul războiului mondial şi
unde Hitler luptase atât de curajos. Apoi porni spre nord,
spre Amsterdam.
204 Irvin D. Y alom

Alfred habar n-avea ce căuta. Ştia doar că această


chestiune Spinoza îi răsună în minte. Era intrigat de
evreul Spinoza. „Nu, îşi spuse, nu intrigat; fii sincer, îl
admiri — aşa cum a făcut-o şi Goethe." Alfred nu îna-
poiase bibliotecii exemplarul din Tratatul teologico-politic
al lui Spinoza şi de multe ori citea câteva paragrafe seara,
în pat. Dormea prost; dintr-un motiv inexplicabil, devenea
neliniştit când se băga în pat şi părea că se împotriveşte
somnului. Acesta era încă un subiect pe care dorea să-l
discute cu Friedrich.
în tren deschise Tratatul la pagina la care adormise cu
o noapte înainte. încă o dată fu impresionat de îndrăzneala
lui Spinoza care cuteza să conteste autoritatea religioasă
din secolul al XVII-lea. Iată cum a subliniat neconcordanţele
din Scripturi şi absurditatea de a crede că un document e
de origine divină, când e plin de erori umane. Era încântat
în special de pasajele în care Spinoza îi ridiculiza pe preo­
ţii şi rabinii care credeau că au acces privilegiat la intenţiile
lui Dumnezeu. „Iar dacă unii vor socoti că este un hulitor
acela care spune că Scriptura este în unele locuri greşită,
mă întreb cu ce nume îi voi mai boteza pe aceia care
intercalează în Scriptură tot ce vor ei! Pe cei ce defăimează
în aşa hal pe scriitorii Scripturii, încât să se creadă că
aceştia nu fac decât să se bâlbâie şi să încurce totul."1
Şi iată cum Spinoza, cu o trăsătură de condei, îi expe­
diază pe zeloţii mistici evrei: „Am citit şi chiar am cunos­
cut câţiva cabalişti proşti, de a căror sminteală n-am putut
să mă mir îndeajuns."2
Ce paradox! Un evreu pe cât de curajos, pe atât de
înţelept. Cum ar reacţiona Houston Stewart Chamberlain
la chestiunea Spinoza? Ce-ar fi să-l vizitez la Bayreuth şi
să-l întreb despre chestiunea Spinoza? Da, aşa voi face —
şi-l voi ruga pe Hitler să mă însoţească. La urma urmelor,

1 Spinoza, Benedict, Tratatul teologico-politic, ed. cit., p. 179


2 Ibid., p. 163
Problema Spinoza 205

nu suntem noi doi urmaşii săi intelectuali? Cel mai pro­


babil, Chamberlain va trage concluzia că Spinoza nu era
evreu. Şi ar avea dreptate — cum ar putea fi Spinoza
evreu? în ciuda neîncetatei îndoctrinări religioase, el a
respins Dumnezeul evreu şi poporul evreu. Spinoza avea
o înţelepciune sufletească — prin vine trebuie să-i fi curs
sânge neevreiesc.
însă până în acel moment, în cercetările sale genea­
logice, descoperise doar că tatăl lui Spinoza, Michael
D'Espinoza, provenea probabil din Spania şi imigrase în
Portugalia şi apoi la Amsterdam la începutul secolului al
XVII-lea. Cu toate acestea, investigaţiile sale se soldaseră
cu rezultate neaşteptate, interesante. Cu doar o săptămână
în urmă, descoperise că regina Isabella proclamase, în
secolul al XV-lea, legi rasiale (limpieza de sangre) prin care
li se interzicea evreilor convertiţi să ocupe poziţii influente
în administraţie şi armată. Fusese suficient de înţeleaptă
pentru a înţelege că răul evreiesc nu provenea din ideile
religioase, ci se găsea chiar în sânge. Şi legiferase acest
lucru! Jos pălăria pentru Regina Isabella! îşi schimbase
acum părerea despre ea. Iniţial, îi legase numele doar de
descoperirea Americii, acea cloacă a amestecului rasial.
Amsterdamul părea mai plăcut decât Bruxelles-ul, pro­
babil din cauza neutralităţii olandeze din timpul războiu­
lui. Alăturându-se pentru o jumătate de zi unui grup
turistic, dar stând retras, Alfred navigă pe canalele din
Amsterdam şi se opri pentru a vizita obiective turistice.
Ultima oprire fu cea de la Jodenbreestraat, pentru a vizita
Marea Sinagogă Sefardă care era oribilă şi uriaşă, având
2.000 de locuri şi etalând un amestec de cea mai joasă
speţă — un amalgam de coloane greceşti, ferestre creştine
arcuite şi sculpturi maure de lemn. Alfred şi-l imagină pe
Spinoza stând înaintea platformei centrale în vreme ce era
blestemat şi afurisit de rabinii ignoranţi şi apoi ieşind,
bucurându-se probabil în secret de eliberarea sa. Nu tre­
cuseră câteva secunde de când îşi ştersese această imagine
206 Irvin D. Y alom

din minte, când află din ghid că Spinoza nu pusese nicio­


dată piciorul în această sinagogă. Ea fusese construită în
1675, la aproximativ douăzeci de ani după excomunicarea
lui Spinoza, care îl împiedicase, Alfred ştia, să intre în
vreo sinagogă sau chiar să discute cu vreun evreu.
Peste drum era o mare sinagogă a evreilor aşkenazi,
mai mohorâtă, mai solidă şi mai puţin pretenţioasă. La o
stradă distanţă de cele două sinagogi era locul unde se
născuse Spinoza. Casa fusese demolată cu mult timp în
urmă şi înlocuită de uriaşa Biserică Catolică, Moise şi
Aaron. Alfred abia aştepta să-i povestească lui Hitler des­
pre asta. Era un exemplu grăitor pentru ceea ce amândoi
credeau cu tărie: iudaismul şi creştinismul sunt două
faţete ale aceleiaşi monede. Alfred zâmbi amintindu-şi
fraza isteaţă a lui Hitler — omul acesta extraordinar se
descurca atât de bine cu cuvintele: „Iudaism, catolicism,
protestantism, ce mai contează? Toate fac parte din ace­
eaşi escrocherie religioasă."
în dimineaţa următoare, urcă într-un tramvai cu aburi
spre Rijnsburg, unde se afla Muzeul Spinoza. Deşi fu o
călătorie de doar două ore, băncile de lemn lungi şi tari o
făcură să pară nesfârşită. Staţia cea mai apropiată de mica
localitate Rijnsburg se afla la trei kilometri de destinaţia
lui, unde ajunse cu o căruţă. Muzeul consta într-o căsuţă
de cărămidă cu numărul 29 şi două plăci pe peretele
exterior.
CASA LUI SPINOZA
CASA DOCTORULUI DIN 1660
FILOSOFUL B. SPINOZA A LOCUIT AICI
ÎNTRE ANII 1660 ŞI 1663.
Pe a doua placă scria:
VAI! DE-AM FI TOŢI ÎNŢELEPŢI
ŞI CU SUFLET BUN,
AM TRĂI ÎN PARADIS,
NU-N IAD, CA ACUM!
Problema Spinoza 207

Prostii, gândi Alfred. Spinoza fusese înconjurat de


idioţi. Plimbându-se în jurul clădirii, Alfred descoperi că
jumătate din casă era muzeu, iar jumătate era locuită de
o familie de săteni care foloseau o intrare laterală separată.
Plugul vechi de pe alee sugera că aceştia erau, probabil,
agricultori. Uşa muzeului era atât de scundă, încât Alfred
trebui să se aplece pentru a intra. Apoi trebui să plătească
o taxă de intrare unui paznic evreu îmbrăcat sărăcăcios
care părea abia trezit din somn. Paznicul era ceva de spe­
riat! Era evident că nu se bărbierise de zile bune, iar sub
ochii înceţoşaţi avea cearcăne.
Alfred era singurul vizitator şi privi în jur dezamăgit,
întregul muzeu consta în două camere mici, de doi metri
şi jumătate pe trei, ambele cu ferestre cu ochiuri mici ce
dădeau spre livada de meri din spate. Una dintre camere
nu prezenta prea mult interes, adăpostind echipamente
de şlefuit lentile din secolul al XVII-lea, dar în cealaltă,
care îl entuziasmă pe Alfred, se găseau cărţile lui Spinoza,
într-o bibliotecă de doi metri, ce se întindea de-a lungul
peretelui lateral, acoperită cu panouri de sticlă ce aveau
mare nevoie să fie spălate. Accesul la dulapul cu cărţi era
împiedicat de un cordon roşu, gros, cu ciucuri, susţinut
de patru stâlpişori. Rafturile erau ticsite cu volume grele,
majoritatea în poziţie verticală, iar cele mai mari erau aşe­
zate pe orizontală, toate fiind legate cu coperte zdravene
din secolul al XVII-lea sau mai vechi. Aici se găsea o
adevărată comoară. Alfred se strădui să numere titlurile —
erau mai bine de o sută de volume. Paznicul, aşezat pe
un scaun în colţ, privi peste ziarul din care citea şi strigă:
— Honderd en een vijftig.
— Nu vorbesc olandeza. Vorbesc doar germană şi rusă,
răspunse Alfred.
La auzul acestei replici, paznicul o dădu imediat pe o
germană excelentă:
— Einhunderteinundfiinfzig, o sută cincizeci şi una, şi se
întoarse la lectură.
208 Irvin D. Y alom

Pe peretele alăturat, într-o mică vitrină de sticlă, erau


expuse primele cinci ediţii, din 1670, ale Tratatului teo-
logico-politic — tocmai cartea pe care Alfred o avea în
geantă. Fiecare ediţie era deschisă la pagina de titlu şi, aşa
cum se explica în olandeză, franceză, engleză şi germană,
editorul considerase această carte ca fiind atât de incen­
diară, încât nici autorul, nici editura nu erau menţionate.
Mai mult, fiecare dintre cele cinci ediţii fusese publicată
în oraşe diferite.
Paznicul îi făcu semn lui Alfred să vină la birou şi să
semneze în cartea de oaspeţi. După ce semnă, Alfred
răsfoi paginile citind numele celorlalţi vizitatori ai muzeu­
lui. Paznicul se întinse, întoarse câteva pagini, arătă
semnătura lui Albert Einstein (din 2 noiembrie 1920) şi,
bătând uşor pagina cu vârfurile degetelor, spuse cu
mândrie:
— Laureat al Premiului Nobel pentru fizică. Un om de
ştiinţă celebru. A petrecut aproape o zi citind în această
bibliotecă şi scriindu-i un poem lui Spinoza. Uitaţi-1 acolo,
arătă el spre o mică foaie de hârtie înrămată de pe peretele
din spatele său. Este scrisul lui, ne-a făcut o copie. E prima
strofă a poemului.
Alfred se apropie şi citi:

îmi place de acest nobil om


Mai presus de cuvinte.
Dar mă tem că el rămâne singur
Cu strălucitoarea-i aură.

Lui Alfred îi veni să verse. Alte prostii. Un pseudo-om


de ştiinţă oferindu-i o aură evreiască unui om care respin­
sese tot ce era evreiesc.
— Cine conduce acest muzeu? întrebă Alfred. Guvernul
olandez?
— Nu, este un muzeu privat.
— Sponsorizat de cine? Cine plăteşte pentru el?
Problema Spinoza 209

— Asociaţia Spinoza. Francmasoni. Donatori evrei


particulari. Omul acesta a plătit pentru casă şi pentru o
mare parte din bibliotecă — paznicul dădu paginile imen­
sei cărţi de oaspeţi până la început şi îi arătă prima sem­
nătură, datată 1899: George Rosenthal.
— Dar Spinoza nu a fost evreu. A fost excomunicat de
către evrei.
— Evreul tot evreu rămâne. Ce-i cu atâtea întrebări?
— Sunt scriitor şi redactor la un ziar din Germania.
Paznicul se aplecă pentru a-i vedea mai bine semnătura.
— Aha, Rosenberg? Bist an undzericker?
— în ce limbă vorbiţi? Nu înţeleg.
— Idiş. V-am întrebat dacă sunteţi evreu.
Alfred se îndreptă.
— Priviţi-mă bine. Arăt eu a evreu?
Paznicul îl măsură de sus până jos.
— Nu sunteţi suficient de distins, spuse el şi se lăsă
înapoi în scaun.
Mormăind o înjurătură, Alfred se întoarse la dulapul
cu cărţi şi se întinse cât de mult putu peste cordonul pro­
tector pentru a citi titlurile cărţilor lui Spinoza. Un pic
prea mult. îşi pierdu echilibrul şi ateriză peste dulapul cu
cărţi. Paznicul, care stătea pe scaunul lui din colţ, aruncă
ziarul şi se repezi pentru a se asigura că nu se întâmplase
nimic cu cărţile. Strigă:
— Ce faceţi? Sunteţi nebun? Aceste cărţi sunt de
nepreţuit.
— Am încercat să văd titlurile.
— De ce trebuia să le vedeţi?
— Sunt filosof. Vreau să văd de unde şi-a luat ideile.
— Aha, sunteţi ba ziarist, ba filosof.
— Şi una, şi alta. Sunt şi filosof, şi redactor de ziar. Aţi
înţeles?
Paznicul îi aruncă o privire duşmănoasă. Alfred se uită
şi el urât la buzele căzute, la nasul slut şi gras şi la părul
care i se iţea din urechile murdare şi cărnoase.
210 I rvin D. Y alom

— E chiar atât de greu de înţeles?


— înţeleg eu destule.
— înţelegeţi că Spinoza e un filosof important? De ce
nu-i ţineţi cărţile la îndemână? De ce nu există un catalog
al cărţilor expuse? Un muzeu adevărat trebuie să expună
lucruri, nu să le ascundă.
— Nu vă aflaţi aici pentru a afla mai multe despre
Spinoza. Sunteţi aici ca să-l distrugeţi. Ca să dovediţi că
ideile sale sunt furate.
— Dacă aţi şti câte ceva despre lume, aţi şti că orice
filosof e influenţat şi inspirat de alţi filosofi care l-au pre­
cedat. Kant l-a influenţat pe Hegel, Schopenhauer l-a
influenţat pe Nietzsche, Platon i-a influenţat pe toţi. Toată
lumea ştie asta.
— L-a influenţat, l-a inspirat. Tocmai asta-i problema:
nu aţi spus „influenţat". Şi nu aţi spus nici „inspirat". Cu­
vintele dumneavoastră au fost „să văd de unde şi-a luat
ideile". E cu totul altceva.
— Aha, acum avem o dispută talmudică? Asta vă place
vouă să faceţi. Ştiţi al naibii de bine ce-am vrut să spun.
— Ştiu perfect ce aţi vrut să spuneţi.
— Ce mai muzeu! I-aţi permis lui Einstein, unul de-al
vostru, să-şi petreacă o zi întreagă studiind biblioteca, şi
pe alţii îi ţineţi la trei metri distanţă.
— Vă promit Herr filosof-redactor Rosenberg că, dacă
câştigaţi un Premiu Nobel, veţi putea îmbrăţişa fiecare
carte din această bibliotecă. Muzeul se închide acum. Vă
poftesc afară.

Alfred văzuse iadul cu ochii: un paznic evreu cu autori­


tate asupra unui arian, evrei interzicând accesul neevrei-
lor, evrei ţinând captiv un mare filosof care dispreţuia
evreii. Nu va uita niciodată ziua aceasta.
C a p it o l u l d o u ă z e c i ş i u n u

Amsterdam — 27 iulie 1656

La două străzi distanţă de Sinagoga Talmud Tora,


Bento, cu ajutorul lui Dirk, colegul său de la Academia
lui van den Enden, îşi împachetă biblioteca de paisprezece
volume într-o valiză mare, de lemn, şi apoi demontă patul
cu baldachin al familiei Spinoza. Cei doi încărcară apoi
patul şi cărţile pe o barjă de pe Canalul Nieuwe Heren-
gracht pentru a fi transportate la casa lui van den Enden,
unde Bento urma să locuiască temporar. Dirk însoţi bunu­
rile lui Bento pe barjă, în timp ce Bento rămase să împa­
cheteze ultimele obiecte din avutul său — două perechi
de pantaloni, pantofii cu cataramă de alamă, trei cămăşi,
două gulere albe, lenjerie de corp, o pipă şi tutun — într-o
geantă pe care avea s-o ducă acasă la van den Enden.
Geanta era uşoară şi Bento se felicită că avea atât de pu­
ţine lucruri. Dacă n-ar fi fost patul şi cărţile, ar fi putut
trăi liber, ca un nomad.
Aruncând o ultimă privire prin cameră, Bento luă
briciul, săpunul şi prosopul şi apoi zări pe un raft de sus
tefilinele. Nu se mai atinsese de ele din ziua în care murise
tatăl său. Se întinse după cele două cutiuţe de piele cu
curele şi le ţinu cu grijă — probabil, se gândi el, pentru
ultima oară. Ce obiecte ciudate! Ciudat era, se gândi el, şi
felul în care acestea deopotrivă îi repugnau şi îl atrăgeau.
Ţinând în mână cele două cutii de piele, le examină pe
rând. De cutia marcată „rosh" — pentru cap — erau prinse
două curele din piele. Pe cutia „yad" — pentru braţ — era
prinsă o singură curea lungă. Cutiile conţineau versete
din sfânta Scriptură scrise pe pergament. Şi, bineînţeles,
totul — pielea din care erau făcute cutiile, tendoanele
212 Irvin D. Y alom

folosite pentru legături, pergamentul, curelele — provenea


de la animale cuşer.
O amintire veche de cincisprezece ani îi veni în minte.
Copil fiind, îl privise adesea cu o curiozitate de nestăvilit
pe tatăl său cum se acoperea cu tallit-u\ şi începea să-şi
pună tefilinele înainte de micul dejun — făcuse asta în
dimineaţa fiecărei zile de lucru din viaţa sa. (Tefilinele nu
erau niciodată folosite de Sabat). într-o zi, tatăl se întoarse
spre el şi spuse:
— Vrei să ştii ce fac, nu-i aşa?
— Da! fu răspunsul lui Bento.
— Prin asta şi prin tot ce fac, răspunse părintele, eu
urmez Tora. Cuvintele din Deuteronom ne învaţă: „Să le
legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca
nişte fruntarii între ochi."
Câteva zile mai târziu, tatăl său veni acasă cu un
cadou — chiar setul de tefiline pe care Bento le avea acum
în mână.
— Sunt pentru tine, Baruch, dar nu pentru azi. Le vom
păstra până vei împlini doisprezece ani şi atunci, cu câte­
va săptămâni înainte de bar mitzvah-ul tău, tu şi cu mine
vom începe să ne punem tefilinele împreună. Bento era atât
de încântat de perspectiva de a-şi pune tefilinele cu tatăl
său, şi îl asaltă atât de des pe bătrân cu întrebări despre
procedura exactă, că, doar după câteva zile, tatăl cedă.
— Astăzi, doar de data asta, vom face o repetiţie şi,
apoi, când terminăm, punem tefilinele bine până va veni
vremea. De acord?
Bento dădu nerăbdător din cap. Tatăl continuă:
— Vom exersa împreună. Vei face exact ce fac eu. Pune
cutia yad pe partea de sus a braţului stâng, îndreptată
spre inimă, şi apoi înfăşoară curelele de piele de şapte ori
în jurul braţului terminând la încheietura mâinii. Vezi,
uită-te la mine. Aminteşte-ţi, Baruch, exact de şapte ori —
nu de şase ori, nu de opt — pentru că aşa ne-au învăţat
rabinii.
Problema Spinoza 213

Apoi, tatăl său psalmodie binecuvântarea corespun­


zătoare:
Baruch atah Adonai Eloheinu melech ha-olam asher
kid'ishanu b'mitzvotav v'tzivanu l'hani'ach tefillin.
(Binecuvântat eşti tu, Doamne, Dumnezeul nostru, stă­
pânul lumii, care ne-ai sfinţit prin poruncile Tale şi ne-ai
poruncit să punem tefilinele.)
Tatăl său deschise cartea de rugăciuni, i-o întinse lui
Bento şi zise:
— Poftim, citeşte tu rugăciunea. Dar Bento nu luă
cartea. în schimb, îşi ridică uşor capul, astfel încât tatăl să
vadă că are ochii închişi, apoi repetă rugăciunea întocmai
cum o spusese părintele lui. Dacă Bento auzea o dată o
rugăciune sau orice alt text, nu-1 mai uita. Radiind, tatăl
îl sărută tandru pe amândoi obrajii.
— Ah, ce mitzvah, ce minte. Sunt ferm convins că vei
fi unul dintre cei mai importanţi evrei.
Bento întrerupse reveria pentru a savura cuvintele
„cel mai important evreu". Lacrimile îi curgeau pe obraji
şi reveni la amintire.
— Acum, să continuăm cu cutia tefillin shel rosh, spuse
tatăl său. Pune-o pe frunte aşa cum fac eu — sus, chiar
deasupra liniei părului şi exact între ochi. Apoi, leagă
nodul chiar la ceafă, aşa cum fac eu. Acum, spune rugă­
ciunea următoare.
Baruch atah Adonai Eloheinu melech ha-olam asher
kid'ishanu b'mitzvotav v'tzivanu al mitzvat yefillin.
(Binecuvântat eşti tu, Doamne, Dumnezeul nostru, stă­
pânul lumii, care ne-ai făcut sfinţi prin poruncile Tale şi ne-ai
dat porunci referitoare la tefiline.)
încă o dată, spre încântarea tatălui său, Bento repetă
rugăciunea cuvânt cu cuvânt.
— în continuare, aşezi cele două curele care atârnă ale
rosh-ului în faţa umerilor şi ai grijă ca partea înnegrită
să fie îndreptată spre exterior, iar cureaua din stânga
să ajungă până aici, tatăl său puse degetul pe buricul lui
214 Irvin D. Y alom

Bento şi-l gâdilă. Şi ai grijă: capătul curelei drepte trebuie


să ajungă câţiva centimetri mai jos — chiar lângă ciucurel.
Acum ne întoarcem la cureaua tefillin shel yad şi o înfăşu-
răm de trei ori în jurul degetului mijlociu. Vezi cum fac?
Apoi, înfăşoar-o în jurul mâinii. Vezi că are forma literei
shin în jurul degetului meu mijlociu? Ştiu că e greu de
observat. Ştii ce înseamnă shin?
Bento dădu din cap că nu.
— Shin este prima literă din Shaddai (Atotputernicul).
Bento îşi aminti starea neobişnuită de calm indusă de
legarea curelelor de piele în jurul capului şi a braţelor.
Sentimentul de îngrădire, de legare îi plăcuse foarte mult
şi se simţise aproape unit cu tatăl său, care era legat în
acelaşi mod cu curelele de piele.
Tatăl încheie lecţia:
— Bento, ştiu că nu vei uita nicio etapă, dar trebuie să
te abţii de la a-ţi pune tefilinele până la repetiţiile oficiale
de dinainte de bar mitzvah. Abia după bar mitzvah îţi vei
pune tefilinele în fiecare dimineaţă pentru tot restul vieţii
tale, cu excepţia...?
— Cu excepţia sărbătorilor şi a Sabatului.
— Da. Tatăl îl sărută pe obraji. La fel ca mine, la fel ca
toţi evreii.
Bento lăsă ca imaginea tatălui să dispară, reveni în
prezent, privi la ciudatele cutiuţe şi, pentru o clipă, îl
duru că nu-şi va mai pune niciodată tefilinele, că nu va
mai simţi niciodată acel sentiment plăcut de îngrădire şi
unire. Dezonora el oare memoria tatălui său? Clătină din
cap. Tatăl său, binecuvântat fie-i numele, provenea dintr-o
epocă sufocată de superstiţii. Privind din nou la curelele
rosh şi yad încâlcite rău, Bento ştiu că luase decizia potri­
vită. Ce să facă însă cu cadoul de la tatăl său, cu tefilinele?
Nu putea să le abandoneze pur şi simplu ca să le găsească
Gabriel. Asta l-ar fi rănit foarte rău pe fratele lui. Trebuia
să le ia cu el şi să scape de ele mai târziu. Până una alta,
Problema Spinoza 215

puse cutiuţele în geantă, lângă brici şi săpun, şi se aşeză


să-i scrie o scrisoare lungă şi plină de iubire lui Gabriel.
Pe la jumătate, Bento îşi dădu seama că asta era o pros­
tie. Deja, lui Gabriel şi întregii congregaţii le era interzis
de cherem să citească ceva scris de el. Pentru că nu dorea
să-i provoace mai multă durere fratelui său, Bento rupse
scrisoarea şi compuse repede un bileţel cu câteva rân­
duri de informaţii importante pe care îl puse pe masa din
bucătărie:

Gabriel, numai câteva ultime cuvinte: am luat patul


pe care tata mi l-a lăsat prin testament, împreună cu
hainele, săpunul şi cărţile mele. Toate celelalte ţi le las
ţie, inclusiv afacerea noastră — aşa modestă cum e.

Cu toate opririle de pe traseu, Bento ştia că vor trece


două ore până când barja care-i transporta patul şi cărţile
va ajunge acasă la van den Enden. El făcea cam o jumătate
de oră pe jos, aşa că avu timp pentru o ultimă plimbare
pe străzile cartierului evreiesc unde îşi petrecuse toată
viaţa. Lăsându-şi geanta, o porni cât de cât calm, într-un
ritm alert, dar în curând se simţi apăsat de străzile ciudat
de liniştite ce-i aminteau că aproape toţi cunoscuţii se
aflau în acel moment la sinagogă, ascultând cum rabinul
Mortera blestemă numele de Baruch Spinoza şi le porun­
ceşte să-l evite pentru totdeauna. Bento îşi imagină cum
ar fi dacă ar face această plimbare mâine: toţi ochii l-ar
evita, grupurile s-ar despărţi în jurul lui, ca pentru a face
loc unui lepros.
Deşi se pregătise luni de zile pentru acest moment, fu
luat prin surprindere de durerea ce-1 străbătea — durerea
de a nu avea un cămin, de a fi pierdut, de a şti că nu va
mai merge niciodată pe străzile încărcate de amintiri ale
tinereţii sale, pe străzile lui Gabriel şi ale Rebecăi şi ale
tuturor prietenilor săi din copilărie şi ale vecinilor, pe
străzile pe care păşiseră odată cei dragi, care acum nu mai
216 Irvin D. Y alom

păşeau pe nicio stradă pământească, tatăl şi mama sa,


Michael şi Hanna, mama lui vitregă, Estera, şi fratele şi
sora sa morţi, Isaac şi Miriam. Bento trecu pe lângă un
mic şir de prăvălii. Aceste străzi erau ultima lui legătură
palpabilă cu morţii. Atât ei, cât şi el bătuseră aceleaşi
străzi, iar ochii le căzuseră pe aceleaşi lucruri: măcelăria
cuşer a lui Mendoza, brutăria lui Manuel, tarabele cu
heringi ale lui Simon. Legătura urma să fie distrusă; nu
va mai vedea niciodată ceva ce văzuseră şi tatăl său,
mama şi mama sa vitregă. Singurătatea — o trăia acum
mai intens ca niciodată.
Aproape instantaneu, Bento observă apariţia unui sen­
timent contrar. „Libertate", şopti el. Ce interesant! Nu-şi
dorise acest gând, apăruse pentru a compensa durerea
singurătăţii. Părea că mintea sa tinde automat spre echi­
libru. Cum era posibil? Avea oare în adâncul său o forţă
independentă de voinţa sa conştientă, care năştea gânduri,
îi oferea protecţie şi îi permitea să prospere?
„Da, libertate", îşi zise. Bento căpătase de ceva vreme
obiceiul să poarte lungi conversaţii cu sine. „Libertatea
este antidotul. în sfârşit te-ai eliberat de jugul tradiţiei.
Aminteşte-ţi cum ai tânjit şi te-ai străduit să te eliberezi —
de rugăciune, de ritual, de superstiţii. Aminteşte-ţi că
mare parte din viaţa ta a fost înrobită de ritual. Nenumă­
ratele ore dedicate tefilinelor. Psalmodierea rugăciuni­
lor corespunzătoare de trei ori pe zi la sinagogă şi apoi,
din nou, de fiecare dată când bei apă sau mănânci un măr
sau orice îmbucătură. La toate evenimentele din viaţă.
Aminteşte-ţi de orele nesfârşite în care recitai lista alfa­
betică cu păcate şi te băteai, nevinovat, în piept şi te rugai
pentru iertare."
Bento se opri pe un pod peste Canalul Verwers şi se
aplecă peste balustrada rece de piatră să privească apa
întunecată de jos, amintindu-şi cum studia comentarii
religioase. Timpul ce-i rămânea pe lângă păstrarea ritualu­
lui şi-l folosea citind comentarii. Zi după zi, noapte după
Problema Spinoza 217

noapte, nenumărate ore, studiase cu atenţie cuvintele —


unele banale, unele strălucite — ale vastei armate de
învăţaţi care îşi petrecuseră viaţa scriind despre semni­
ficaţia şi implicaţiile cuvintelor lui Dumnezeu din Scrip­
turi, precum şi despre justificarea şi implicaţiile celor 613
de mitzvoth — porunci care controlau toate aspectele vieţii
evreieşti. Mai târziu, când începu studiul Cabalei cu
rabinul Aboab, lecţiile sale deveniră nişte mistere de ne­
închipuit, în vreme ce se confrunta cu înţelesurile secrete
ale fiecărei litere şi cu ramificaţiile numerelor alocate
fiecărei litere.
Şi totuşi, niciunul dintre profesorii săi rabini, niciun
învăţat din vechime nu pusese vreodată la îndoială vali­
ditatea textului fundamental sau dacă în cărţile lui Moise
erau, într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu. Cu mai bine
de doisprezece ani în urmă, la ora de istorie evreiască,
când îndrăznise să se îndoiască de faptul că Dumnezeu
ar fi putut scrie un document cu atâtea inconsecvenţe,
rabinul Mortera îşi ridicase încet capul, îi aruncase o pri­
vire neînchipuit de aspră şi îi răspunsese:
— Cum poţi tu, un biet copil, un singur suflet, să te
îndoieşti de originea divină a textelor şi să îţi închipui că
ai acces la cunoaşterea infinită şi la intenţiile lui Dum­
nezeu? Nu ştii oare că la încheierea Legământului cu
Moise au asistat zeci, sute de mii de oameni, întregul
popor al lui Israel? A fost văzut de mai mulţi oameni
decât orice alt eveniment din istorie.
Tonul rabinului transmisese întregii clase speranţa că
niciun elev nu va mai pune vreodată o astfel de întrebare
prostească. Şi n-a mai făcut-o nimeni, niciodată. în afară
de el nimeni nu mai observase, credea Bento, că poporul
lui Israel, adoptând acea atitudine de reverenţă faţă de
Tora, comisese chiar păcatul despre care Dumnezeu îl
avertizase prin Moise: idolatria. Evreii de pretutindeni
se închinau nu unor idoli de aur, ci unor idoli de hârtie
şi cerneală.
218 Irvin D. Y alom

în timp ce privea o bărcuţă dispărând pe un canal


lateral, Bento auzi sunetul făcut de cineva care alerga spre
el. Ridicându-şi privirea, îl văzut pe Manny, fiul brutaru­
lui, un tinerel durduliu şi mai încet la minte, dar credin­
ciosul său coleg de clasă şi prieten de-o viaţă. Din reflex,
Bento îi zâmbi şi dădu să-şi salute prietenul. Dar, fără să
încetinească şi fără să dea semne de recunoaştere, Manny
trecut grăbit pe lângă el, peste pod, şi pe stradă, spre
brutăria tatălui său.
Bento se cutremură. Aşadar cherem-ul se petrecuse
cu adevărat! Bineînţeles că ştia că totul e real — privirea
aspră a Rabinului Mortera îi spusese asta, la fel străzile
pustii şi palma dată de Rebeca, care încă îl ustura* Dar
faptul că Manny îi întorsese spatele îi dezvălui cruda
realitate. înghiţi în sec şi se gândi: „E mai bine aşa — nu
mă obligă să fac nimic din ce n-aş fi făcut de bună voie.
M-am ferit de scandal, dar din moment ce ei asta vor, voi
porni cu bucurie pe drumul ce mi se deschide înainte.
Nu mai sunt evreu", murmură Bento şi ascultă ecoul
cuvintelor sale. Le repetă iar şi iar. Nu mai sunt evreu. Nu
mai sunt evreu. Nu mai sunt un evreu. Se cutremură.
Viaţa era rece şi crudă. Dar viaţa era rece încă de când
muriseră tatăl şi mama sa vitregă. începând de astăzi,
nu mai era evreu. Poate că acum, ca evreu excomunicat,
va putea gândi şi scrie ceea ce-şi dorea şi va putea avea
schimburi de păreri cu neevreii.
Cu câteva luni în urmă, Bento îşi jurase să trăiască o
viaţă binecuvântată, în cinste şi iubire. Acum, ca neevreu,
putea trăi mai liniştit. Evreii consideraseră dintotdeauna
că opiniile bine susţinute şi planurile de viaţă create
raţional, nu prin documentele mozaice profetice, n-aveau
loc pe calea spre fericire. îngrădirea raţiunii n-avea sens
pentru Bento, aşa că acum, că nu mai era evreu, n-ar fi
trebuit el să poată trăi o viaţă dedicată raţiunii?
în timp ce cobora de pe pod, Bento se întrebă deodată:
„Ce sunt eu? Dacă nu sunt evreu, atunci ce sunt?" Căută
Problema Spinoza 219

în buzunar carneţelul pe care îl purta întotdeauna la el —


acelaşi carneţel în care van den Enden îl văzuse scriind la
prima lor întâlnire. Cotind la dreapta pe o străduţă, se
aşeză pe marginea canalului şi căută un răspuns printre
observaţiile scrise în ultimii doi ani, oprindu-se să reci­
tească comentariile care, în mod special, îi întăreau hotă­
rârea luată.

Dacă [omul] se găseşte între asemenea indivizi care


se potrivesc foarte puţin cu natura sa, el nu se va
putea adapta nicidecum lor fără să se schimbe cu totul
el însuşi.1
Omul liber care trăieşte printre ignoranţi se sileşte,
pe cât poate, să se ferească de binefacerile lor.2
Omul liber nu lucrează niciodată cu viclenie, ci
întotdeauna cu bună-credinţă.3
Numai oamenii liberi sunt foarte folositori unii
altora şi simt legaţi între ei de cea mai strânsă legătură
de prietenie.4
Este îngăduit oricui, după dreptul suprem al na­
turii, să facă ce socoteşte că este în folosul său.5

Bento îşi închise carneţelul, se ridică în picioare şi se


îndreptă spre casă, pe străzile pustii, pentru a-şi lua lu­
crurile. Dintr-odată, o voce îndurerată din spatele său
strigă:
— Baruch Spinoza! Baruch Spinoza!

1Spinoza, Baruch, Etica, ed. cit., p. 236


2 Ibid., p. 231
3 Ibid., p. 233
4 Ibid., p. 232
5 Ibid., p. 237
C a p it o l u l d o u ă z e c i ş i d o i

Berlin — 1922

Berlinul, în prima zi de primăvară, era aşa cum şi-l


amintea Alfred după şederea scurtă din iarna lui 1919.
Sub un cer de granit, cu vânturi reci, muşcătoare şi o
ploaie slabă neîntreruptă, ce nu părea să atingă solul,
negustorii neînduplecaţi, înfofoliţi în mai multe rânduri
de haine, stăteau în magazinele lor neîncălzite. Bulevardul
Unter den Linden era pustiu, dar păzit de soldaţi la fiecare
colţ de stradă. Berlinul era periculos: demonstraţiile poli­
tice violente şi asasinatele comuniştilor şi social-demo-
craţilor erau la ordinea zilei.
Cu patru ani în urmă, la sfârşitul ultimei lor întâlniri,
Friedrich scrisese „Spitalul Charité, Berlin" pe biletul pe
care Alfred îl rupsese şi aruncase, întorcându-se după
câteva minute pentru a strânge bucăţile împrăştiate.
Apropiindu-se de un soldat, Alfred îi ceru indicaţii pentru
a ajunge la spital. Acesta îl cercetă pe Alfred din cap până
în picioare şi mormăi:
— Votul dumneavoastră?
Nedumerit, Alfred bâigui:
— Poftim?
— Cu cine aţi votat?
— O. Alfred se dumiri: Am să vă spun cu cine voi vota
la alegerile viitoare: cu Adolf Hitler şi platforma anti-iu-
deo-bolşevică a NSDAP.
— Nu cunosc niciun Hitler, replică soldatul, şi n-am
auzit niciodată de NSDAP. Dar îmi place platforma.
Charité n-aveţi cum să nu-1 găsiţi, e cel mai mare spital
din Berlin. Arătă spre o stradă aflată la stânga sa. Tot
înainte pe strada asta.
Problema Spinoza 221

— Vă mulţumesc frumos. Şi, domnule, ţineţi minte nu­


mele lui Hitler. Veţi vota pentru Adolf Hitler cât de curând.
Funcţionarul de la recepţie recunoscu imediat numele
lui Friedrich Pfister.
— A, da, Herr Doktor Pfister lucrează în secţia pentru
pacienţi cu tulburări nervoase şi mintale trataţi în regim
ambulatoriu. Luaţi-o pe holul din dreapta, ieşiţi afară şi
apoi drept înainte până la clădirea următoare.
Zona de primiri din cealaltă clădire era atât de aglo­
merată de bărbaţi de vârstă medie ce purtau încă paltoane
gri, militare, că lui Alfred îi trebuiră cincisprezece minute
pentru a-şi croi drum până la ghişeu, unde îi atrase aten­
ţia, cu mult efort, unei dudui chinuite, zâmbindu-i poli­
ticos şi spunând:
— Vă rog, vă rog, sunt un prieten apropiat al doctoru­
lui Pfister. Vă asigur că va dori să mă primească.
Ea îl privi drept în ochi. Alfred era un bărbat tânăr şi
chipeş.
— Numele dumneavoastră?
— Alfred Rosenberg.
— De îndată ce îşi va încheia şedinţa, îi voi spune că
sunteţi aici. Douăzeci de minute mai târziu, ea îi zâmbi cald
lui Alfred şi îi făcu semn să o urmeze într-un birou mare.
Purtând o oglindă frontală, un halat alb cu buzunarele
pline până la refuz cu o lanternă, un stilou, un oftalmo-
scop, spatule de lemn şi un stetoscop, Friedrich îl aştepta.
— Alfred, ce surpriză! O surpriză plăcută. Nu credeam
să te mai văd vreodată. Ce mai faci? Ce ai mai făcut de
când ne-am văzut în Estonia? Ce te aduce la Berlin? Sau
locuieşti aici? După cum vezi, te înnebunesc cu întrebări,
când ştiu că nu am timp să aud răspunsurile. Clinica este
aglomerată, ca de obicei, dar termin pe la şapte şi jumă­
tate — vei fi liber atunci?
— Absolut. Sunt doar în trecere prin Berlin. M-am
gândit să încerc să te văd, spuse Alfred, dojenindu-se în
tăcere: De ce nu-i spui adevăratul motiv pentru care eşti aici?
222 I rvin D. Y alom

— Bine, bine. Luăm cina şi povestim. Mi-ar face plăcere.


— Şi mie.
— Ne vedem la recepţie la 7:30.
Alfred îşi petrecu după-amiaza târându-se prin oraş şi
comparând străzile ponosite ale Berlinului cu bulevardele
opulente şi strălucitoare ale Parisului. Când se făcu prea
frig, mai pierdu vremea prin cele mai calde camere ale
muzeelor neîncălzite. La ora 7 reveni în sala de aşteptare
a spitalului, care era acum aproape goală. Friedrich sosi
la 7:30 fix şi îl conduse pe Alfred în sala de mese a medi­
cilor, o încăpere mare, fără ferestre, cu miros de varză
acră şi mulţi chelneri care goneau pentru a-şi servi clienţii
îmbrăcaţi în alb.
— Vezi tu, Alfred, e la fel ca în toată Germania: multe
mese, mulţi servitori, dar puţină mâncare.
Cina de la spital, invariabil o masă rece, consta în felii
subţiri de bierwurst, leberwurst, brânză de ţară Limburg,
cartofi fierţi reci, varză acră şi murături. Friedrich se scuză:
— îmi pare rău că nu-ţi pot oferi mai mult. Sper că ai
luat o masă caldă astăzi...
Alfred dădu din cap.
— Cârnaţi pe tren. N-au fost răi.
— Putem aştepta desertul. L-am rugat pe bucătar să
facă ceva special — fiul său îmi e pacient şi îmi găteşte
adesea bunătăţi. Aşa... Friedrich se lăsă pe spate şi răsuflă,
în mod evident, epuizat. în sfârşit ne putem relaxa şi
povesti. în primul rând, să-ţi spun despre fratele tău.
Eugen tocmai mi-a scris întrebându-mă dacă am primit
veşti de la tine. Ne-am văzut destul de des în Berlin, dar
acum şase luni s-a mutat la Bruxelles pentru a ocupa un
post bun la o bancă belgiană. Tuberculoza sa continuă să
fie în remisiune.
— O, nu se poate! gemu Alfred.
— Ce este? Remisiunea e o veste bună.
— Da, desigur. Mă refeream la Bruxelles. Dacă aş fi
ştiut... Tocmai am petrecut o zi acolo.
Problema Spinoza 223

— Dar de unde să fi ştiut? Toate Germania e dezorga­


nizată. Eugen mi-a scris că habar n-are unde locuieşti. Sau
în ce condiţii. Tot ce i-am putut spune în urma întâlnirii
noastre de la Reval a fost că sperai să ajungi în Germania.
Dacă doreşti, pot face pe intermediarul, dându-vă fie­
căruia adresa celuilalt.
— Da, aş dori să-i scriu.
îţi voi da adresa după cină — e la mine în cameră.
Dar ce ai făcut la Bruxelles?
— Preferi versiunea lungă sau pe cea scurtă?
— Varianta lungă. Am timp berechet.
— Dar trebuie să fii obosit. N-ai ascultat toată ziua
oameni? Când ai început azi-dimineaţă?
— Lucrez de la şapte. Dar discuţiile cu pacienţii sunt
altceva decât discuţia cu tine. Tu şi Eugen sunteţi tot ce
mi-a mai rămas din viaţa mea în Estonia — eram doar un
copil şi, după cum îţi aminteşti, tatăl meu a murit chiar
înainte de ultima noastră întâlnire. Mama a murit acum
doi ani. Preţuiesc trecutul - poate într-o măsură exage­
rată. Şi regret profund că ultima dată nu ne-am despărţit
în termeni prea buni — din cauza nechibzuinţei mele.
Aşadar, versiunea lungă, te rog.
Alfred vorbi cu plăcere despre viaţa sa din ultimii trei
ani. Nu, era mai mult decât plăcere: o căldură îi pătrunse
în corp în timp ce vorbea, o căldură provocată de faptul
că povestea despre viaţa sa cuiva care dorea cu adevărat
să asculte. Vorbi despre fuga din Reval cu ultimul tren
spre Berlin, despre camionul de vite cu care călătorise
până la München, întâlnirea întâmplătoare cu Dietrich
Eckart, slujba de redactor la ziar, aderarea la NSDAP,
relaţia pătimaşă cu Hitler. Vorbi despre realizări nota­
bile — scrisese Urma evreului... şi, în anul precedent, publi­
case Protocoalele înţelepţilor Sionului.
Protocoalele înţelepţilor Sionului fu titlul care ü atrase aten­
ţia lui Friedrich. Cu doar câteva săptămâni înainte, Friedrich
auzise despre acest document în timpul prezentării unui
224 I rvin D. Y alom

eminent istoric de la Societatea Psihanalitică din Berlin,


având ca subiect nevoia dintotdeauna a omului de a găsi
un ţap ispăşitor. Aflase că Protocoalele înţelepţilor Sionului
era cunoscută ca o colecţie de discursuri ţinute în 1897 la
Primul Congres Sionist de la Basel, dând în vileag o con­
spiraţie evreiască internaţională menită să submineze
instituţiile creştine, să înfăptuiască Revoluţia Rusă şi să
deschidă calea pentru dominarea evreiască a lumii. Vorbi­
torul de la conferinţa psihanalitică spusese că Protocoalele...
fuseseră recent republicate în întregime de către un ziar
lipsit de scrupule din München, în ciuda faptului că mai
multe importante instituţii ştiinţifice demonstraseră în
mod convingător că nu erau decât o înşelătorie. Ştiuse
Alfred că erau o înşelătorie? se întrebă Friedrich. Le-ar fi pu­
blicat oricum? Dar nu spuse nimic. în ultimii trei ani de
psihanaliză intensivă, Friedrich învăţase să asculte şi, de
asemenea, să gândească înainte de a vorbi.
— Starea de sănătate a lui Eckart se deteriorează, con­
tinuă Alfred, revenind la ambiţiile pe care le nutrea. Sunt
trist, căci a fost un mentor minunat, dar, în acelaşi timp,
ştiu că pensionarea sa iminentă îmi va deschide calea pentru
a deveni redactor-şef al ziarului partidului Naţional
Socialist, Vôlkischer Beobachter. Hitler însuşi mi-a spus că
sunt, evident, cel mai bun candidat. Ziarul e tot mai vigu­
ros şi, în curând, va deveni cotidian. Mai mult, sper ca pozi­
ţia mea editorială, dublată de apropierea de Hitler, să-mi
aducă, în cele din urmă, o poziţie importantă în partid.
Alfred îşi încheie povestea divulgând un mare secret:
— Acum plănuiesc o carte cu adevărat importantă, pe
care o voi intitula Mitul secolului XX. Sper că îi va lămuri
pe toţi cei care se gândesc la amploarea ameninţării
evreieşti la adresa civilizaţiei occidentale. îmi va lua mulţi
ani s-o scriu, dar mă aştept ca, în cele din urmă, să fie
succesoarea măreţei cărţi Fundamentele secolului al XlX-lea
a lui Houston Stewart Chamberlain. Aşadar, aceasta este
povestea mea, până în 1922.
Problema Spinoza 225

— Alfred, sunt impresionat de cât de multe ai realizat


într-un timp atât de scurt. Dar n-ai terminat. Vorbeşte-mi
despre prezent. Ce-ai făcut la Bruxelles?
— A, da. Ţi-am spus tot, mai puţin ce m-ai întrebat.
Alfred îi descrise apoi detaliat călătoria sa la Paris, în Belgia
şi Olanda. Dintr-un motiv pe care nu-1 înţelegea, omise să
menţioneze vizita la Muzeul Spinoza din Rijnsburg.
— Trei ani foarte plini, Alfred! Trebuie să fii mândru
de ceea ce ai realizat. Sunt onorat că ai avut încredere în
mine. Am o bănuială că nu ai mai împărtăşit nimănui
aceste lucruri, mai ales aspiraţiile tale. Corect?
— Corect. Ai foarte mare dreptate. N-am mai vorbit
aşa despre mine de la ultima noastră discuţie. Tu ai ceva,
Friedrich, care mă face să mă deschid. Alfred se simţea
înclinat să-i spună lui Friedrich că dorea să schimbe unele
aspecte fundamentale ale personalităţii sale, când apăru
bucătarul cu porţii calde, generoase, de Linzer Torte.
— Proaspăt coaptă pentru dumneavoastră şi invitatul
dumneavoastră, Dr. Pfister.
— Ce drăguţ din partea ta, Herr Steiner. Şi băiatul
dumitale, Hans? Cum a fost săptămâna aceasta?
— Ziua e mai bine, dar coşmarurile continuă să fie
îngrozitoare. Aproape în fiecare noapte îl aud ţipând.
Coşmarurile lui au devenit coşmarurile mele.
— Coşmarurile sunt normale pentru starea lui. Aveţi
răbdare, vor dispărea, Herr Steiner. întotdeauna dispar.
— Ce are fiul său? întrebă Alfred după ce bucătarul
plecă.
— Nu-ţi pot vorbi despre un pacient, Alfred — confi­
denţialitatea medic-pacient. Dar pot să-ţi spun doar atât:
îţi aminteşti mulţimea de bărbaţi pe care ai văzut-o în sala
de aşteptare? Toţi, absolut toţi, sunt afectaţi de acelaşi
lucru — sunt şocaţi de bombe. Şi lucrurile stau la fel în
toate sălile de aşteptare ale secţiilor pentru tulburări ner­
voase din toate spitalele germane. Toţi suferă foarte mult:
sunt iritabili, incapabili să se concentreze, victime ale
226 Irvin D. Y alom

unor crize teribile de anxietate şi depresie. Nu încetează


să-şi retrăiască trauma. în timpul zilei, imagini terifiante
le pătrund în minte. în timpul nopţii, în coşmaruri, îşi văd
camarazii spulberaţi şi propria moarte apropiindu-se.
Deşi se simt norocoşi că au scăpat cu viaţă, toţi suferă de
vina supravieţuitorului — vina că ei au scăpat, în timp ce
atâţia alţii au pierit. Se gândesc la ce ar fi putut face
pentru a-şi salva camarazii căzuţi, la cum ar fi putut muri
în locul lor. în loc să se simtă mândri, mulţi se simt ca
nişte laşi. Este o problemă uriaşă, Alfred. Vorbesc despre
o întreagă generaţie de bărbaţi germani afectaţi. Şi, bine­
înţeles, la asta se adaugă şi durerea familiilor lor. Am
pierdut trei milioane de oameni în război, şi aproape
fiecare familie din Germania a pierdut un fiu sau un tată.
— Iar toată această situaţie, adăugă Alfred imediat,
este probabil agravată de tragedia satanicului Tratat de
la Versailles, care a făcut ca suferinţa lor să fie fără rost.
Friedrich remarcă cu câtă abilitate deturnase Alfred
discuţia spre cunoştinţele sale politice, dar ignoră acest
lucru.
— O speculaţie interesantă, Alfred. Pentru a vorbi
despre ea, ar trebui să ştim ce se întâmplă în sălile de
aşteptare din spitalele militare din Paris şi Londra. Te afli
într-o poziţie foarte bună pentru a cerceta această pro­
blemă pentru ziar şi, sincer, mi-aş dori să scrii despre asta.
Orice fel de publicitate făcută nouă ne-ar ajuta. Germania
trebuie să ia problema mai în serios. Avem nevoie de mai
multe resurse.
— Ai cuvântul meu. Voi scrie un articol de îndată ce
mă întorc.
în timp ce-şi savurau încet feliile de Linzer Torte,
Alfred i se adresă lui Friedrich.
— Deci, ţi-ai încheiat pregătirea?
— Da, cea mai mare parte a pregătirii formale. Dar
psihiatria este un domeniu ciudat, deoarece, spre deose­
bire de orice alt domeniu al medicinii, nu termini niciodată
Problema Spinoza 227

cu adevărat. Cel mai de preţ instrument eşti tu însuţi,


iar efortul de a te înţelege pe tine e nesfârşit. încă învăţ.
Dacă observi ceva care m-ar putea ajuta să aflu mai multe
despre mine, te rog nu ezita să-mi spui.
— Nu-mi dau seama. Ce aş putea observa? Ce aş putea
să-ţi spun?
— Orice observi. Poate mă surprinzi privindu-te
într-un mod ciudat, sau întrerupându-te, sau folosind un
cuvânt nepotrivit. Poate te înţeleg greşit sau pun între­
bări stângace sau iritante... orice. Vorbesc serios, Alfred.
Vreau să ştiu.
Alfred rămase fără cuvinte, aproape destabilizat. Se
întâmplase din nou. Intrase din nou în lumea ciudată
a lui Friedrich, cu reguli total diferite de conversaţie — o
lume pe care n-o mai întâlnise nicăieri.
— Aşadar, continuă Friedrich, ai spus că ai fost la
Amsterdam şi că trebuie să te întorci la München. Dar
Berlinul nu e tocmai în drum.
Căutând în buzunarul paltonului, Alfred scoase Tra­
tatul teologico-politic al lui Spinoza.
— O călătorie lungă cu trenul a fost prilejul perfect
pentru a citi asta, spuse arătându-i cartea lui Friedrich.
Am terminat-o pe tren. Ai avut mare dreptate să mi-o
recomanzi.
— Sunt impresionat, Alfred. Eşti un adevărat savant.
Nu sunt prea mulţi ca tine. în afară de filosofii profesionişti,
foarte puţini oameni citesc Spinoza după terminarea stu­
diilor universitare. Crezusem că, de acum, dată fiind noua
ta carieră şi toate evenimentele cutremurătoare din
Europa, ai uitat cu totul de bătrânul Benedictus. Spune-mi,
ce crezi despre carte?
— Lucidă, curajoasă, inteligentă. Este o critică devasta­
toare a iudaismului şi a creştinătăţii — sau, după cum
spune prietenul meu Hitler, a „întregii escrocherii reli­
gioase". Eu pun însă la îndoială opiniile politice ale lui
Spinoza. Nu există niciun dubiu că este naiv atunci când
228 Irvin D. Y alom

susţine democraţia şi libertatea individuală. Este sufi­


cient să vezi unde ne-au adus aceste idei în Germania de
azi. Aproape că pare să pledeze pentru un sistem ameri­
can, şi ştim cu toţii spre ce se îndreaptă America — un
dezastru mulatru.
Alfred se opri şi cei doi bărbaţi luară ultimele îmbu­
cături de Linzer Torte, un adevărat lux în acele vremuri
de sărăcie.
— Spune-mi mai multe despre Etica, reluă el. Aceasta
a fost cartea care i-a oferit lui Goethe atâta linişte şi vi­
ziune, cartea pe care a purtat-o în buzunar mai bine de
un an. îţi aminteşti că te-ai oferit să-mi fi ghid, să mă ajuţi
să învăţ cum s-o citesc?
— îmi amintesc, şi oferta rămâne valabilă. Sper să mă
descurc, pentru că mi-am umplut mintea cu idei impor­
tante şi mai puţin importante din profesia mea. Nu m-am
mai gândit la Spinoza de când ne-am văzut. De unde să
încep? Friedrich închise ochii. Mă transpun în zilele de la
universitate şi ascult prelegerile profesorului meu de
filosofie. Mi-1 amintesc spunând că Spinoza a fost o figură
impunătoare în istoria intelectuală. Că a fost un om sin­
guratic, excomunicat de evrei, ale cărui cărţi au fost inter­
zise de către creştini, şi care a schimbat lumea. El susţinea
că Spinoza a inaugurat epoca modernă, că Iluminismul
şi dezvoltarea ştiinţelor naturii au început cu el. Unii
consideră că Spinoza a fost primul occidental care a trăit
făţiş fără nicio afiliere religioasă. îmi amintesc că tatăl tău
dispreţuia în mod public biserica. Eugen mi-a spus că
refuza să pună piciorul în biserică, chiar şi de Paşti sau
de Crăciun. E-adevărat?
Se uită în ochii lui Alfred, iar acesta aprobă:
— Adevărat.
— Prin urmare, în multe privinţe tatăl tău îi era înda­
torat lui Spinoza. înainte de Spinoza, o astfel de opoziţie
făţişă faţă de religie ar fi fost de neconceput. Ai intuit bine
rolul său în naşterea democraţiei în America. Declaraţia
Problema Spinoza 229

de independenţă americană se bazează pe ideile filosofu­


lui britanic John Locke, care a fost la rândul său inspirat
de ideile lui Spinoza. Să vedem. Ce altceva? A, îmi amin­
tesc că profesorul meu de filosofie sublinia în mod special
aderarea lui Spinoza la imanenţă. Ştii ce înseamnă asta?
Alfred păru încurcat şi îşi mişcă mâinile întrebător.
— E opusul transcendenţei. E vorba de ideea că această
existenţă lumească este singura care există, că legile na­
turii guvernează totul şi că Dumnezeu este în întregime
echivalent cu Natura. Negarea de către Spinoza a oricărei
vieţi de apoi a fost de o importanţă colosală pentru filo-
sofia ce a urmat, pentru că însemna că toată etica, toate
codurile legate de semnificaţia vieţii şi de comportament
trebuie să înceapă cu această lume şi cu această existenţă.
Friedrich se opri.
— Cam asta-mi vine în minte... O, da, încă ceva. Pro­
fesorul meu susţinea că Spinoza a fost cel mai inteligent
om care a trăit vreodată pe pământ.
— înţeleg această afirmaţie. Indiferent dacă eşti de
acord cu el sau nu, este în mod clar genial. Sunt sigur că
Goethe şi Hegel, şi toţi marii noştri gânditori şi-au dat
seama de asta.
Şi totuşi, cum au putut să vină asemenea idei de la un
evreu ? ar fi vrut Alfred să adauge, dar se abţinu. Probabil
că amândoi aveau grijă să evite subiectul care crease atâta
animozitate la ultima lor întâlnire.
— Deci, Alfred, mai ai exemplarul din Etica?
Bucătarul se opri la masă şi le servi ceai.
— Vă reţinem? întrebă Friedrich după ce se uită în jur
şi observă că el şi Alfred erau singurii meseni rămaşi.
— Nu, nu, dr. Pfister. Am multe de făcut. Voi mai fi
aici câteva ore bune.
După ce plecă bucătarul, Alfred spuse:
— Mai am Etica, dar nu am mai deschis-o de ani de zile.
Suflând în ceai şi luând o înghiţitură, Friedrich i se
adresă lui Alfred.
230 Irvin D. Y alom

— Cred că a sosit momentul s-o citeşti. Este o lectură


dificilă. Am urmat un curs de un an despre ea şi adesea
petreceam câte o oră discutând despre o singură pagină.
Sfatul meu este să nu te grăbeşti. Este nespus de stufoasă
şi atinge aproape toate marile subiecte ale filosofiei —
virtutea, libertatea şi determinismul, natura lui Dumnezeu,
binele şi răul, identitatea personală, raportul minte-corp.
Poate că doar Republica lui Platon mai oferă un orizont
atât de larg.
Friedrich privi din nou restaurantul gol.
— Cu toate asigurările politicoase ale lui Herr Steiner,
mă tem că-1 reţinem. Să mergem în camera mea, unde îmi
voi împrospăta memoria trecând rapid în revistă notiţele
despre Spinoza şi îţi voi da adresa lui Eugen.
Camera lui Friedrich din internatul pentru medici era
spartană, având doar o bibliotecă, un birou, un scaun şi
un pat atent făcut. Oferindu-i scaunul lui Alfred, Friedrich
îi dădu exemplarul său din Etica pentru a-1 răsfoi, în timp
ce el şedea pe pat frunzărind un dosar vechi cu notiţe.
După zece minute, începu:
— Deci, câteva comentarii generale. în primul rând —
e important —, nu te lăsa descurajat de stilul geometric.
Nu cred că există cititor care să-l fi găsit vreodată agreabil.
Seamănă cu Euclid, cu definiţii precise, axiome, propoziţii,
dovezi şi corolare. E al naibii de greu de citit şi nimeni nu
ştie de ce a ales să scrie în această manieră. îmi amintesc
cum spuneai că ai renunţat pentru că ţi se părea de ne­
pătruns, însă îţi recomand insistent să n-o abandonezi.
Profesorul meu avea îndoieli că Spinoza chiar gândea aşa,
considerându-1, mai degrabă, un procedeu pedagogic
superior. Poate i s-a părut cel mai natural mod de pre­
zentare a ideii sale fundamentale că nimic nu este în­
tâmplător, că totul în Natură este ordonat, uşor de înţeles
şi forţat de alte cauze să fie exact ceea ce este. Sau poate
a dorit ca logica să domnească, ca el să devină complet
invizibil, iar concluziile sale să fie apărate de logică, nu
Problema Spinoza 231

de recursul la retorică sau autoritate, şi acestea să nu fie


prejudiciate de trecutul său evreiesc. A vrut ca lucrarea
să fie judecată aşa cum este judecat un text matematic —
doar prin prisma logicii metodei sale.
Friedrich luă înapoi cartea de la Alfred şi frunzări
paginile.
— Are cinci părţi, preciză el. „Despre Dumnezeu",
„Despre natura şi originea sufletului", „Despre originea
şi natura afectelor", „Despre sclavia omului", „Despre
libertatea omului". Cel de-al patrulea capitol, „Despre
sclavia omului", mă interesează cel mai mult, deoarece e
cel mai relevant pentru domeniul meu. Am spus mai
devreme că nu m-am mai gândit la el de când ne-am
întâlnit ultima oară, dar acum, că vorbim, îmi dau seama
că nu e adevărat. Citind sau ascultând prelegeri de
psihiatrie, m-am gândit adesea la influenţa, în general
nerecunoscută, a lui Spinoza în domeniul meu, psihiatria.
Şi cea de-a cincea parte, „Despre puterea intelectului sau
despre libertatea omului", este relevantă pentru munca
mea şi ar trebui să te intereseze şi pe tine. Cred că această
parte a fost cea mai benefică pentru Goethe. Acum, câteva
gânduri despre primele două părţi, Friedrich se uită la
ceas. Pentru mine, sunt cele mai dificile şi mai confuze
capitole şi n-am reuşit niciodată să înţeleg toate conceptele.
Ideea principală este că totul în univers este o singură
substanţă veşnică, Natura sau Dumnezeu. Nu uita că el
foloseşte cei doi termeni într-un mod interşanjabil.
— Referirile la Dumnezeu umplu fiecare pagină? în­
trebă Alfred. Nu credeam că e credincios.
— Subiectul e controversat. Mulţi îl consideră panteist.
Profesorul meu prefera să-l numească un ateu prefăcut,
care foloseşte în mod repetat termenul de „Dumnezeu"
pentru a-i încuraja pe cititorii din secolul al XVII-lea să
continue să citească. Şi pentru a împiedica arderea cărţilor
sale şi chiar a propriei persoane. Cu siguranţă, nu foloseşte
cuvântul „Dumnezeu" în sens convenţional. El condamnă
232 I rvin D. Y alom

naivitatea pretenţiei că oamenii sunt făcuţi după chipul


şi asemănarea lui Dumnezeu. Undeva, cred că în corespon­
denţa sa, chiar spune că dacă triunghiurile ar gândi, şi-ar
crea un dumnezeu triunghiular. Toate variantele antro­
pomorfe ale lui Dumnezeu sunt doar invenţii supersti­
ţioase. Pentru Spinoza, Natura şi Dumnezeu sunt sino­
nime; s-ar putea spune că îl naturalizează pe Dumnezeu.
— Până acum, nu am auzit nimic despre etică.
— Ai răbdare până la capitolele patru şi cinci. Pentru
început, el demonstrează că trăim într-o lume deterministă
înţesată de obstacole în calea bunăstării noastre. Tot ce se
întâmplă este rezultatul legilor imuabile ale naturii, iar
noi suntem parte a naturii, supuşi acestor legi deterministe,
în plus, natura este de o complexitate infinită. Aşa cum
spune el, natura are un număr infinit de moduri sau
atribute, dar noi, oamenii, putem percepe doar două din­
tre ele, gândirea şi esenţa materială.
Alfred mai puse câteva întrebări despre Etica, dar
Friedrich observă că făcea un efort să continue conversaţia.
Alegând momentul cu grijă, Friedrich riscă o observaţie:
— Alfred, e minunat să-mi amintesc şi să discut cu tine
despre Spinoza. Dar vreau să fiu sigur că n-am pierdut
ceva din vedere. Ca terapeut, am învăţat să acord atenţie
bănuielilor care îmi trec prin minte şi am o bănuială în
ceea ce te priveşte.
Sprâncenele lui Alfred se ridicară. El rămase în
expectativă.
— Am o bănuială că n-ai venit doar să discuţi despre
Spinoza, ci şi din alte motive.
Spune-i adevărul, îşi zise Alfred. Spune-i despre senzaţia
de constrângere. Despre greutatea de a dormi. Despre faptul că
te simţi neiubit. Despre faptul că întotdeauna eşti un străin,
o persoană care mai degrabă nu aparţine niciunui loc. în
schimb, răspunse:
— Nu, a fost minunat să te văd, să povestim, să aflu
mai multe despre Spinoza — în fond, cât de des dai peste
Problema Spinoza 233

un profesor care să predea Spinoza? Unde mai pui că am


acum şi un subiect bun pentru ziar. Dacă îmi poţi pune
la dispoziţie nişte literatură medicală despre cei şocaţi de
bombe, voi scrie articolul pe tren, în drum spre München,
şi îl voi publica în numărul de săptămâna viitoare. Ţi-1
voi trimite.
Friedrich se îndreptă spre birou şi frunzări prin câteva
reviste.
— Iată un articol bun în Revista de boli nervoase. Ia-o cu
tine şi trimite-mi-o prin poştă când nu mai ai nevoie de
ea. Uite şi adresa lui Eugen.
în timp ce Alfred se ridica încet şi fără tragere de ini­
mă, Friedrich hotărî să mai încerce ceva — o altă tehnică
pe care o învăţase de la propriul său psihanalist şi pe care
o folosise şi el adesea cu pacienţii. Rareori dăduse greş.
— Aşteaptă un moment, Alfred. Am o ultimă întrebare.
Te rog să-ţi imaginezi ceva. închide ochii şi imaginează-ţi
că pleci de la mine. Imaginează-ţi cum laşi în urmă
discuţia noastră şi apoi imaginează-ţi lunga călătorie cu
trenul până la München. Fă-mi un semn când apar
imaginile.
Alfred închise ochii şi în curând dădu din cap că
e gata.
— Acum, uite ce vreau să faci. Gândeşte-te la discuţia
noastră din această seară şi pune-ţi următoarele întrebări:
N-am niciun regret cu privire la discuţia mea cu Friedrich?
Au existat probleme importante pe care nu le-am discutat?
Alfred ţinu ochii închişi şi, după o lungă tăcere, dădu
încet din cap.
— Ei bine, ar fi ceva...
C a p it o l u l d o u ă z e c i ş i t r e i

Amsterdam — 27 iulie 1656

Bento se întoarse auzindu-se strigat şi văzu un Franco


răvăşit, înlăcrimat, care se aruncă în genunchi imediat şi
se plecă până ce fruntea îi atinse pământul.
— Franco? Ce faci aici? Şi ce cauţi pe jos?
— Am vrut să te văd, să te avertizez, să-ţi cer iertare.
Te rog, iartă-mă. Te rog, lasă-mă să-ţi explic.
— Franco, ridică-te. E periculos să fii văzut vorbind cu
mine. Mă îndrept spre casă. Urmează-mă la distanţă şi
apoi intră fără să baţi la uşă. Dar mai întâi asigură-te că
nu eşti văzut.
Câteva minute mai târziu, în camera de studiu a lui
Bento, Franco continuă cu glas tremurător:
— Tocmai ce vin de la sinagogă. Rabinii te-au bleste­
mat. Răi... au fost răi. Am înţeles totul pentru că au tradus
în portugheză — nu mi-am imaginat niciodată că vor fi
atât de răi. Au poruncit ca nimeni să nu vorbească cu tine
sau să te privească sau...
— De aceea ţi-am spus că e periculos să fii văzut cu
mine.
— Ai aflat deja? Cum e posibil? Tocmai vin de la
sinagogă. Am fugit imediat după slujbă.
— Ştiam că se va întâmpla. Era predestinat.
— Dar tu eşti un om bun. Te-ai oferit să mă ajuţi. M-ai
ajutat. Şi uite ce ţi-au făcut. Totul e din vina mea.
Franco căzu din nou în genunchi, luă mâna lui Bento
şi şi-o apăsă pe frunte.
— Aceasta este o răstignire, iar eu sunt Iuda. Te-am
trădat.
Bento îşi eliberă mâna şi o puse pe capul lui Franco
pentru un moment.
Problema Spinoza 235

— Te rog, ridică-te. Trebuie să-ţi spun ceva. în primul


rând, trebuie să ştii că nu este vina ta. Ei au căutat un motiv.
— Nu, sunt lucruri pe care nu le ştii. E timpul, trebuie
să mărturisesc. Noi te-am trădat, Jacob şi cu mine. Ne-am
dus la parnassim şi Jacob le-a povestit tot ce ne ne-ai spus.
Şi n-am făcut nimic să-l opresc. Am stat acolo, pur şi sim­
plu, dând din cap, cât timp a vorbit. Şi fiecare încuviinţare
era un cui bătut în crucea ta. Dar a trebuit să fac asta.
N-am avut de ales... Crede-mă, n-am avut de ales.
— întotdeauna există posibilitatea de a alege, Franco.
— Sună bine, dar nu e adevărat. în viaţa reală e mult
mai complicat de-atât.
Uimit, Bento se uită lung la Franco. Era un Franco
oarecum diferit.
— De ce nu e adevărat?
— Ce se întâmplă dacă ai doar două alternative şi
ambele aduc moartea?
— Moartea?
Franco evită privirea lui Bento.
— Numele de Duarte Rodriguez îţi spune ceva?
Bento dădu din cap.
— E omul care a încercat să-mi jefuiască familia. Omul
care n-are nevoie de blestemul rabinului pentru a mă urî.
— Este unchiul meu.
— Da, ştiu asta, Franco. Rabinul Mortera mi-a spus ieri.
— Ţi-a spus că unchiul meu mi-a oferit două opţiuni?
Dacă eram de acord să te trădez, m-ar fi salvat din Portu­
galia şi, apoi, după ce-mi îndeplineam promisiunea, avea
să trimită imediat un vas spre Portugalia pentru a le salva
pe mama, sora şi mătuşa mea, mama lui Jacob. Acestea se
ascund, fiind în mare pericol din cauza Inchiziţiei. Dacă
refuzam, le-ar fi abandonat în Portugalia.
— înţeleg. Ai făcut alegerea corectă. Ţi-ai salvat familia.
— Chiar şi aşa, asta nu-mi şterge ruşinea. Am de gând
să merg din nou la parnassim de îndată ce familia mea va
236 Irvin D. Y alom

fi în siguranţă şi să mărturisesc că noi te-am provocat să


spui lucrurile pe care le-ai spus.
— Nu, să nu faci asta, Franco. Cel mai bun lucru pe
care-1 poţi face pentru mine acum este să taci.
— Să tac?
— Este cel mai bun lucru pentru mine, pentru noi toţi.
— De ce este cel mai bun? Te-am păcălit să spui ceea ce
ai spus.
— Nu-i adevărat. Am spus de bunăvoie ce am spus.
— Nu, eşti blând cu mine, ca să-mi alini suferinţa. Eu
rămân vinovat. Totul a fost o prefăcătorie, am planificat
totul. Am păcătuit. Te-am înşelat. Ţi-am făcut mult rău.
— Franco, nu m-ai înşelat. Ştiam că o să depui mărturie
împotriva mea. Intenţionat am vorbit nechibzuit. Am vrut
să depui mărturie. Eu sunt cel vinovat de înşelătorie.
— Tu?
— Da, am profitat de tine. Mai rău, am făcut asta
bănuind că noi doi gândim la fel.
— Ai înţeles corect. Dar faptul că gândim la fel îmi
sporeşte vina. Când Jacob a repetat opiniile tale în faţa
parnassim-u\ui, am tăcut, deşi ar fi trebuit să strig din toţi
bojocii: „Sunt de acord cu Baruch Spinoza. Opiniile lui
sunt şi opiniile mele."
— Dacă ai fi făcut asta, ai fi avut parte de ce-i mai rău.
Unchiul tău s-ar fi răzbunat, familia ta ar fi fost în pericol,
eu tot aş fi fost excomunicat, iar parnassim-ul te-ar fi ex­
comunicat şi pe tine.
— Baruch Spinoza...
— Te rog, sunt Bento de-acum. Baruch Spinoza nu
mai există.
— Bine, Bento. Bento Spinoza, eşti o enigmă. Nimic din
ceea ce s-a întâmplat azi nu are sens. Răspunde-mi la o
întrebare simplă: dacă doreai să părăseşti această comu­
nitate, de ce nu ai plecat de bunăvoie? De ce să atragi
atâta ocară şi nenorocire asupra ta? De ce nu te-ai mutat?
De ce nu ai mers în altă parte?
Problema Spinoza 237

— Unde? Arăt a olandez? Un evreu nu poate să dispară


pur şi simplu. Şi gândeşte-te la fratele şi sora mea. Gân-
deşte-te ce greu ar fi să-i părăsesc şi apoi să mă hotărăsc,
iarăşi şi iarăşi, să stau departe de ei. E mai bine aşa. Mai
bine şi pentru familia mea. Acum nu mai trebuie să alea­
gă, iarăşi şi iarăşi, să nu vorbească cu fratele lor. Cherem-u\
rabinului decide în locul meu şi al lor o dată pentru
totdeauna.
— Deci susţii că e mai bine să-ţi încredinţezi soarta
altora. E mai bine să nu alegi, ci să-i forţezi pe alţii să
aleagă în locul tău? N-ai spus mai înainte că întotdeauna
există posibilitatea de a alege?
Zdruncinat, Bento îl privi din nou pe acest Franco
diferit, un Franco atent şi direct, un Franco care nu mai
avea nimic din acel Franco timid şi caraghios de la întâl­
nirile anterioare.
— E mult adevăr în ceea ce spui. Cum ai ajuns să
gândeşti aşa?
— Tatăl meu, care a fost ars de Inchiziţie, era un om
înţelept. înainte de a fi forţat să se convertească, a fost
principalul rabin şi sfătuitor al comunităţii noastre. Chiar
şi după ce am devenit cu toţii creştini, localnicii au conti­
nuat să-l viziteze pentru a discuta probleme importante
de viaţă. I-am stat adesea alături şi am învăţat multe
despre vinovăţie şi ruşine, despre alegere şi durere.
— Tu, fiul unui rabin înţelept? Deci la întâlnirile
noastre cu Jacob ţi-ai ascuns cunoştinţele şi adevăratele
gânduri. Când vorbeam despre cuvintele Torei mimai
ignoranţa.
Franco plecă fruntea şi încuviinţă.
— Recunosc că am jucat un rol fals. Dar chiar sunt
ignorant în chestiunile evreieşti. Tatăl meu, în înţelep­
ciunea sa şi din dragoste pentru mine, a dorit ca eu să nu
fiu educat în tradiţia noastră. Ca să rămânem în viaţă,
trebuia să fim creştini. în mod intenţionat, el nu m-a
învăţat nimic din limba sau obiceiurile evreieşti, pentru
238 Irvin D. Y alom

că inchizitorii vicleni erau foarte pricepuţi în a detecta


orice urmă de idee evreiască.
— Şi izbucnirea ta despre nebunia religiilor? Şi asta a
fost tot o prefăcătorie?
— Deloc! într-adevăr, planul lui Jacob era ca eu să-mi
exprim marile îndoieli religioase cu scopul de a-ţi dezlega
limba. Dar rolul a fost prea uşor — niciun actor nu a pri­
mit vreodată un rol mai uşor. De fapt, Bento, a fost o mare
uşurare să rostesc acele cuvinte. Până atunci îmi ascun­
sesem mereu sentimentele. Cu cât am fost forţat să învăţ
mai multă dogmă creştină şi poveşti despre minuni, cu
atât mi-am dat seama că ambele credinţe, creştină şi
evreiască, se bazează pe fantezii copilăreşti, supranaturale.
Dar n-am putut niciodată să-i spun asta tatălui meu. Nu
l-am putut răni atât de rău. Apoi, el a fost ucis pentru că
ascundea pagini din Tora, despre care credea că ar conţine
chiar cuvintele lui Dumnezeu. Din nou n-am putut spune
nimic. Să-ţi aud ideile a fost ceva atât de eliberator, încât
sentimentul de înşelătorie s-a diminuat, chiar dacă îm­
părtăşirea sinceră cu tine a ideilor mele a fost în sine în
serviciul înşelătoriei. Un paradox complicat.
— înţeleg perfect. în timpul conversaţiei noastre şi
eu am fost bucuros să spun, în sfârşit, adevărul despre
convingerile mele. Faptul că ştiam că îl şochez pe Jacob
nu m-a împiedicat câtuşi de puţin. Dimpotrivă — mărtu­
risesc că mi-a făcut plăcere să-l şochez, deşi eram conştient
că vor urma consecinţe grave.
Rămaseră în tăcere. Sentimentul chinuitor de izolare
absolută al lui Bento, apărut după ce Manny, fiul brutaru­
lui, îl evitase, începu să scadă. Această întâlnire, acest
moment de sinceritate cu Franco, îl înduioşă şi îl învioră.
După cum îi era obiceiul, nu zăbovi mult asupra senti­
mentelor, ci trecu la rolul de observator, examinându-şi
mintea, observând mai ales bunăvoinţa care-1 cuprindea.
Nici chiar conştiinţa deplină a naturii sale trecătoare nu
îi curmă plăcerea. Ah, prietenia! Aşadar, acesta este liantul
Problema Spinoza 239

care ţine oamenii împreună — această căldură, această


stare care alunga singurătatea. Avusese parte de mult
prea puţină prietenie în viaţa lui pentru că se îndoia prea
mult, se temea prea mult şi se dezvăluia prea puţin.
Franco se uită la geanta lui Bento şi rupse tăcerea.
— Pleci astăzi?
Bento dădu din cap aprobator.
— Unde vei merge? Ce vei face? Cum te vei întreţine?
— Sper să mă îndrept spre o viaţă de contemplare
nestânjenită. în ultimul an am învăţat de la un meşter
local să fac lentile pentru ochelari şi, mult mai interesant
pentru mine, instrumente optice, adică telescoape şi micro-
scoape. Nevoile mele sunt reduse, ar trebui să mă pot
întreţine cu uşurinţă.
— Rămâi aici, în Amsterdam?
— Pentru moment. Acasă la Franciscus van den Enden,
care conduce o academie lângă Singel. în cele din urmă
poate mă voi muta într-o comunitate mai mică, unde voi
putea continua să studiez într-un mediu mai liniştit.
— Vei fi singur? îmi imaginez că stigmatul excomuni­
cării îi va ţine pe toţi la distanţă...
— Dimpotrivă, ca evreu excomunicat îmi va fi mai
uşor să trăiesc printre neevrei. Mai ales ca evreu excomu­
nicat definitiv, nu doar ca evreu renegat, care doar caută
compania neevreilor.
— Aşadar, ăsta e unul dintre motivele pentru care ai
primit cu bucurie cherem-ul?
— Da, recunosc asta, şi încă ceva: am de gând ca, în
cele din urmă, să scriu, şi poate că există o şansă mai mare
ca lumea să-mi citească lucrările ca evreu excomunicat
decât ca membru al comunităţii evreieşti.
— Ştii asta cu siguranţă?
— E pură speculaţie, dar mi-am creat deja relaţii cu
mai mulţi colegi care gândesc la fel şi care insistă să scriu
ceea ce gândesc.
— Aceştia sunt creştini?
240 Irvin D. Y alom

— Da, dar sunt diferiţi de fanaticii catolici iberici pe


care i-ai întâlnit. Nu cred în minunea învierii, nici nu beau
sângele lui Isus în timpul Liturghiei, nici nu-i ard de vii
pe cei care gândesc altfel. Sunt nişte creştini deschişi la
minte care îşi spun colegieni, care gândesc singuri, fără
ajutor din partea preoţilor sau a bisericilor.
— Te gândeşti să te converteşti la credinţa lor?
— Niciodată. Intenţionez să duc o viaţă religioasă, fără
amestecul vreunei religii. Cred că toate religiile — ca­
tolicismul, protestantismul, islamismul, precum şi iuda­
ismul — pur şi simplu ne ascund marile adevăruri
religioase. Nădăjduiesc la o lume viitoare fără religii, o
lume cu o religie universală, în care toată lumea îşi foloseş­
te raţiunea pentru a-1 cunoaşte şi a-1 slăvi pe Dumnezeu.
— Asta înseamnă că doreşti dispariţia iudaismului?
— Sfârşitul tuturor tradiţiilor care se opun dreptului
omului de a gândi singur.
Franco tăcu câteva momente.
— Bento, eşti atât de categoric, că mă înspăimânţi.
Această perspectivă îmi taie respiraţia, că tradiţia noastră
ar putea să piară după mii de ani de supravieţuire.
— Ar trebui să preţuim lucrurile pentru că sunt ade­
vărate, nu pentru că sunt vechi. Vechile religii ne întind
o cursă, insistând asupra faptului că, dacă abandonăm
tradiţia, îi dezonorăm pe toţi înaintaşii noştri credincioşi.
Iar dacă vreunul dintre strămoşii noştri a fost martirizat,
atunci suntem prinşi în capcană şi mai tare pentru că
onoarea ne obligă să perpetuăm credinţele martirilor, chiar
dacă ştim că sunt pline de erori şi superstiţii. N-ai spus
tu că ai simţit asta ca urmare a martiriului tatălui tău?
— Da... că mi-aş bate joc de viaţa lui dacă aş renega
lucrurile pentru care a murit.
— Dar nu ar fi, de asemenea, lipsit de sens, să-ţi dedici
singura viaţă pe care o ai unui sistem fals şi plin de
superstiţii, un sistem care alege un singur popor şi exclude
toate celelalte fiinţe?
Problema Spinoza 241

— Bento Spinoza, îmi pui prea mult mintea la încercare.


Dacă mai continui aşa, o să-mi explodeze capul. N-am
îndrăznit niciodată să mă gândesc la astfel de lucruri. Nu
îmi pot imagina viaţa fără apartenenţa la comunitatea
mea, la grupul meu. Cum de ţie îţi vine atât de uşor?
— Uşor? Nu este uşor, dar este mai uşor dacă cei dragi
sunt morţi. Excomunicarea mea definitivă îmi impune
sarcina de a-mi recrea întreaga identitate şi de a învăţa să
trăiesc fără să fiu evreu sau creştin sau de orice altă religie.
Poate voi fi primul om de acest fel.
— Ai grijă! Este posibil ca excomunicarea ta definitivă
să nu fie chiar aşa de definitivă. S-ar putea ca în ochii
altora să nu-ţi poţi permite luxul de a nu fi evreu. Baruch,
ce ştii despre limpieza de sangre?
— Legile iberice rasiale? Nu foarte multe, doar că
Spania le-a pus în aplicare pentru a împiedica evreii
convertiţi să obţină prea multă putere.
— Tata mi-a spus că acestea au apărut la iniţiativa lui
Torquemada, Marele Inchizitor, care, cu două sute de ani
în urmă, a convins-o pe Regina Isabella că tara evreităţii
rămâne în sânge, în ciuda convertirii la creştinism. Având
în vedere că Torquemada însuşi avusese strămoşi evrei
cu patru generaţii în urmă, el a stabilit limita pentru
aplicarea Legilor rasiale la trei generaţii. Astfel, cei con­
vertiţi recent sau chiar în urmă cu două sau trei generaţii
rămân în vizor şi sunt împiedicaţi să urmeze o serie de
cariere — în cadrul bisericii, armatei, diverselor bresle şi
administraţiei.
— Aceste credinţe în mod evident false, cum ar fi că
trebuie „trei generaţii, nu patru", svrnt, în mod clar, in­
ventate pentru a-i sluji inventatorului. Asemenea săracilor
de pe pământ, falsele convingeri ne vor însoţi întotdeauna,
iar eu nu pot controla rezistenţa lor. Acum încerc să-mi
pese doar de acele lucruri pe care le pot controla.
— Cum ar fi?
242 Irvin D. Y alom

— Cred că pot controla cu adevărat un singur lucru:


dezvoltarea nivelului meu de înţelegere.
— Bento, simt o dorinţă puternică să-ţi spun ceva ce
ştiu că este imposibil.
— Dar nu imposibil de spus?
— Ştiu că este imposibil, dar vreau să vin cu tine! Ai
gânduri măreţe şi ştiu că vei avea unele şi mai măreţe.
Vreau să te urmez, să fiu elevul, servitorul tău, să particip
la ce vei face, să-ţi copiez manuscrisele, să-ţi fac viaţa
mai uşoară.
Bento ezită un moment. Zâmbi, apoi scutură din cap.
— Găsesc că ceea ce spui este plăcut, chiar ispititor.
Dă-mi voie să-ţi răspund atât din interior, cât şi din
exterior. Prima dată din interior. Deşi îmi doresc şi insist
să duc o viaţă solitară pentru a mă dedica contemplării,
simt că o parte din mine tânjeşte după apropiere. Câteo­
dată mă cuprinde un dor nespus de vechile senzaţii, când
eram legănat şi ţinut în braţe de o familie iubitoare, iar
acea parte din mine — cea care tânjeşte — salută dorinţa
ta şi mă face să vreau să te îmbrăţişez şi să-ţi răspund:
„Da, da, da!" în acelaşi timp, o altă parte din mine, partea
mai puternică şi mai înaltă, strigă după libertate. Mă
doare că trecutul s-a dus şi nu se va mai întoarce niciodată.
Mă doare să cred că toţi cei care m-au legănat odată sunt
morţi şi urăsc această durere care mă înlănţuie şi mă ţine
pe loc. Nu pot schimba faptele din trecut, dar am hotărât
să evit pe viitor orice ataşament puternic. Nu mă voi mai
lăsa niciodată învăluit de dorinţa copilărească de a fi
legănat. Ai înţeles?
— Da, mult prea bine.
— Asta-i din interior. Acum dă-mi voie să-ţi răspund
din exterior. Presupun că atunci când ai folosit cuvântul
„imposibil" te-ai referit la imposibilitatea de a-ţi abandona
familia. Dacă aş fi în locul tău, şi eu aş considera acest
lucru imposibil. îmi este destul de dificil să renunţ la fra­
tele meu mai mic. Sora mea are propria ei familie şi îmi
Problema Spinoza 243

fac puţine griji pentru ea. Dar, Franco, nu doar familia te


împiedică să mi te alături. Mai sunt şi alte obstacole. Cu
doar câteva minute în urmă, îmi spuneai că nu-ţi poţi
imagina viaţa în afara unei comunităţi. Dar calea mea este
una a singurătăţii ce nu-şi doreşte nicio altă comunitate
decât absorbţia absolută întru Dumnezeu. Niciodată nu
mă voi căsători. Chiar de mi-aş dori o căsnicie, nu ar fi
posibil. Poate voi reuşi să trăiesc fără o afiliere religioasă
ca un singuratic ciudat, dar mă îndoiesc că, fie ea şi
Olanda, ţara cea mai tolerantă din lume, ar permite unui
cuplu să ducă o astfel de viaţă şi să-şi crească copiii fără
o apartenenţă religioasă. Iar viaţa mea solitară nu
înseamnă mătuşi, unchi sau veri, nici sărbători în familie,
nici mese de Paşte, nici Rosh Hashanah. Doar singurătate.
— înţeleg, Bento. înţeleg că sunt mai sociabil şi, pro­
babil, am mai multe nevoi. Mă minunez de autosuficien-
ţa ta extraordinară. Nu pari să-ţi doreşti sau să ai nevoie
de cineva.
— Mi s-a spus asta de atâtea ori, că încep să cred şi eu.
Nu e vorba că nu mă bucură compania altora — în acest
moment, preţuiesc conversaţia noastră, Franco. Dar ai
dreptate, viaţa socială nu e vitală pentru mine. Cel puţin,
nu la fel de vitală cum pare să fie pentru alţii. îmi amintesc
ce distruşi erau sora şi fratele meu când nu erau invitaţi
la un eveniment cu prietenii lor. Chestiunile de genul
acesta nu mă afectează câtuşi de puţin.
— Da, dădu din cap Franco, aşa este: nu aş putea trăi
în acest fel. îmi este complet străin. Dar, Bento, gândeşte-te
la cealaltă variantă. Iată-mă, un om care împărtăşeşte atât
de multe îndoieli şi dorinţe ale tale de a trăi fără superstiţii,
şi totuşi sunt sortit să stau în sinagogă, rugându-mă unui
Dumnezeu care nu mă aude, respectând un ritual prostesc,
trăind ca un ipocrit, îmbrăţişând o viaţă fără sens. Asta
îmi rămâne de făcut? în asta constă viaţa? Nu voi fi obligat
să duc o viaţă solitară, chiar în mijlocul unei mulţimi?
244 Irvin D. Y alom

— Nu, Franco, situaţia nu e chiar atât de sumbră.


Observ această comunitate de ceva vreme şi se va găsi şi
pentru tine o modalitate de a trăi aici. Convertiţii din
Portugalia şi Spania curg în Amsterdam în fiecare zi, şi e
adevărat că mulţi ard de nerăbdare să se întoarcă la
rădăcinile lor ancestrale evreieşti. întrucât niciunul nu a
primit o educaţie evreiască, trebuie să înceapă să înveţe
ebraica şi legea iudaică precum copiii, iar rabinul Mortera
lucrează zi şi noapte pentru a-i readuce la iudaism. Mulţi
îl vor imita şi vor deveni mai religioşi decât rabinul, dar,
crede-mă, vor fi şi alţii ca tine, care, din cauza convertirii
forţate la creştinism, s-au eliberat de orice religie şi vor
adera la comunitatea evreiască fără nicio fervoare reli­
gioasă. Dacă eşti atent, o să-i recunoşti, Franco.
— Dar totuşi, prefăcătoria, ipocrizia...
— Dă-mi voie să-ţi spun câteva dintre ideile lui Epicur,
un gânditor înţelept din Grecia antică. El credea, la fel ca
orice persoană raţională, că nu există nicio lume de apoi
şi că ar trebui să ne trăim viaţa cât mai liniştit şi mai fericit
posibil. Care este scopul vieţii? Răspunsul lui era că
trebuie să căutăm ataraxia, care s-ar putea traduce prin
„linişte" sau „eliberare de suferinţa emoţională". El
sugera că nevoile unui om înţelept sunt puţine şi uşor de
satisfăcut, în timp ce oamenii cu o sete permanentă de
putere şi avere, aşa, ca unchiul tău, nu vor obţine niciodată
ataraxia pentru că setea le sporeşte. Cu cât posezi mai
multe lucruri, cu atât acestea te posedă pe tine. Când te
gândeşti să-ţi croieşti o viaţă aici, gândeşte-te cum să obţii
ataraxia. Integrează-te în acea parte a comunităţii care îţi
creează cel mai puţin stres. Căsătoreşte-te cu cineva cu
sentimente similare cu ale tale — vei găsi multe femei
convertite care, asemenea ţie, se agaţă de iudaism doar
pentru confortul apartenenţei la o comunitate. Şi dacă
restul comunităţii participă la ritualul de rugăciune de
câteva ori pe an, atunci roagă-te cu ei ştiind că faci asta
Problema Spinoza 245

doar de dragul ataraxiei, pentru a evita tulburarea şi stresul


neparticipării.
— îmi vorbeşti de sus, Bento? Eu ar trebui să mă mul­
ţumesc cu ataraxia în vreme ce tu ţinteşti spre ceva mai
înalt? Sau vei căuta la rândul tău ataraxia?
— E o întrebare grea. Cred că...
Deodată clopotele bisericii începură să bată. Bento se
opri pentru o clipă să asculte şi să-şi privească geanta şi
apoi continuă.
— Din păcate, timpul dedicat reflecţiei e limitat. Tre­
buie să plec în curând, înainte ca străzile să devină prea
aglomerate. Dar, pe scurt: nu mi-am stabilit explicit ata­
raxia ca scop, în schimb mă îndrept spre scopul de a-mi
perfecţiona raţiunea. Poate că, totuşi, scopul este acelaşi,
deşi metoda este diferită. Raţiunea mă conduce la con­
cluzia extraordinară că tot ce există pe lume este o singură
substanţă, care este Natura sau, dacă doreşti, Dumnezeu,
şi că totul, fără excepţie, poate fi înţeles graţie luminii
răspândite de legea naturală. Pe măsură ce natura realităţii
îmi este mai clară, câteodată, ştiind că sunt doar o unduire
pe suprafaţa lui Dumnezeu, trăiesc o stare de fericire sau
binecuvântare. Poate că aceasta este versiunea mea de
ataraxia. Poate că Epicur are dreptate când ne sfătuieşte
să căutăm liniştea. Dar fiecare persoană, în funcţie de
circumstanţele sale exterioare şi de înclinaţiile şi carac­
teristicile mentale lăuntrice naturale, trebuie să o caute în
felul său.
Clopotele bătură din nou.
— Franco, înainte de a ne despărţi, am o ultimă
rugăminte la tine.
— Spune-mi. îţi sunt profund îndatorat.
— Rugămintea mea este să păstrezi pur şi simplu
tăcerea. Ţi-am spus astăzi lucruri care sunt idei doar pe
jumătate închegate. Mai am mult de reflectat. Promite-mi
că tot ce ne-am spus astăzi va rămâne secretul nostru.
246 I rvin D. Y alom

Secret faţă de parnassim, de Jacob, de oricine, pentru


totdeauna.
— îţi promit că secretele tale vor fi îngropate odată cu
mine. Tatăl meu, binecuvântat fie el, m-a învăţat multe
despre caracterul sfânt al tăcerii.
— Acum trebuie să ne luăm la revedere, Franco.
— Aşteaptă un moment, Bento Spinoza, pentru că şi
eu am o ultimă rugăminte. Tocmai ai spus că, deşi avem
scopuri asemănătoare în viaţă şi îndoieli asemănătoare,
fiecare trebuie să urmeze o altă cale. Astfel, cumva, vom
duce vieţi alternative ce se îndreaptă spre acelaşi scop.
Poate că, dacă soarta şi timpul ar fi mişcat şi modificat
uşor structura şi circumstanţele noastre externe, tu ai fi
trăit viaţa mea, iar eu pe a ta. Iată rugămintea mea: vreau
să aflu veşti despre viaţa ta din când în când, chiar dacă
o dată la un an sau doi sau trei. Şi vreau să afli şi tu cum
se desfăşoară viaţa mea. Astfel vom putea amândoi vedea
cum ar fi putut să fie cealaltă viaţă pe care am fi putut-o
duce. Promiţi că vom păstra legătura? Nu ştiu încă în ce
fel vom face asta. îmi vei trimite veşti despre viaţa ta?
— îmi doresc asta tot atât de mult ca şi tine, Franco.
Mi-e clară necesitatea de a-mi părăsi casa, dar sunt mai
mişcat decât mă aşteptam şi salut oferta ta interesantă de
a-mi vedea viaţa alternativă. Cunosc doi oameni care vor
şti întotdeauna pe unde mă aflu: Franciscus van den
Enden şi un prieten, Simon de Vries, care locuieşte pe
Singel. Voi găsi o cale de a comunica cu tine prin inter­
mediul lor, prin scrisori sau întâlniri personale. Acum
trebuie să pleci. Ai grijă să nu fii văzut.
Franco deschise uşa, se uită în jur şi se îndepărtă. Bento
aruncă o ultimă privire prin casă, mută biletul pentru
Gabriel pe un scaun de lângă intrare, ca să poată fi văzut
mai uşor şi, cu geanta în mână, deschise uşa şi păşi într-o
nouă viaţă.
C apitolul douăzeci şi patru

Berlin - 1922

— Ei bine... ezită Alfred. Ar fi un lucru pe care aş


regreta că nu l-am discutat cu tine, dar... hmm... mi-e greu
să aduc vorba despre el. N-am fost în stare să vorbesc
despre asta toată seara.
Friedrich aştepta răbdător. Cuvintele supervizorului
său, Karl Abraham, îi veniră în minte: „Când te afli într-un
impas, uită de conţinut şi concentrează-te asupra rezis­
tenţei. Vei vedea că vei afla chiar mai multe lucruri despre
pacientul tău." Cu aceste cuvinte în minte, Friedrich
începu:
— Cred că-ţi pot fi de ajutor, Alfred. Iată sugestia mea.
Deocamdată, uită lucrul despre care voiai să-mi vorbeşti
şi hai să analizăm toate obstacolele care stau în calea
exprimării lui.
— Obstacole?
— Tot ce te împiedică să discuţi cu mine. De exemplu,
care ar fi urmările dacă mi-ai spune ce vrei să spui?
— Urmările? Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui.
Friedrich era răbdător. Ştia că rezistenţa trebuie abor­
dată cu tact şi din toate părţile.
— Voi reformula. Doreşti să spui ceva, dar nu poţi. Ce
lucruri rele s-ar putea întâmpla dacă ai vorbi? Ţine minte
că eu am un rol central în această chestiune. Nu încerci să
spui ceva într-o cameră goală — încerci să-mi spui mie
ceva. Corect?
Alfred încuviinţă fără tragere de inimă. Friedrich
continuă:
— Imaginează-ţi că tocmai mi-ai dezvăluit ce te preocu­
pă. Cum crezi că te-aş privi?
— Nu ştiu cum ai reacţiona. Cred că mi-ar fi ruşine.
248 Irvin D. Y alom

— Dar ruşinea implică întotdeauna o altă persoană,


iar astăzi acea persoană sunt eu, care te cunosc de când
erai mic.
Friedrich era foarte mândru de vocea lui blândă. Sfatul
doctorului Abraham de a nu ataca rezistenţa asemenea
unui taur furios avusese efect.
— Ei bine... Alfred trase adânc aer în piept şi începu:
în primul rând, ai putea crede că te folosesc pentru a mă
ajuta. Mi-e jenă să-ţi solicit servicii profesionale gratis. în
plus, asta mă face pe mine să par slab, iar pe tine, puternic.
— E un început bun, Alfred. Despre asta vorbeam.
Acum pot înţelege situaţia neplăcută în care te afli. Tre­
buie că ţi se pare foarte incorect. Nici mie nu mi-ar plăcea
să fiu atât de îndatorat altcuiva. însă mi-ai întors deja
favorul când ai acceptat să publici un articol pentru mine.
— Nu e acelaşi lucru. Tu, personal, nu câştigi nimic.
— înţeleg asta. Dar spune-mi, crezi că-mi displace să
fac ceva pentru tine?
— Nu ştiu, s-ar putea. La urma urmei, timpul tău e
valoros. Faci asta pe bani toată ziua.
— Răspunsul meu că eşti ca un membru al familiei
pentru mine nu contează?
— Nu. Mi se pare un răspuns împăciuitor.
— Spune-mi, dar când vorbim despre Spinoza, despre
filosofie? Am impresia că eşti mai relaxat atunci.
— Da, asta-i altceva. Chiar dacă tu eşti cel care mă
învaţă pe mine, am impresia că discuţia despre filosofie
îţi face plăcere.
— Da, ai dreptate. în vreme ce să te ascult vorbind
despre tine nu este plăcut pentru mine?
— Nu îmi pot imagina de ce ar fi.
— Hai să-ţi spun ceva — o pură speculaţie. Poate că ai
sentimente negative despre tine şi crezi că, dacă te des­
chizi, voi avea şi eu sentimente negative despre tine?
Alfred păru nedumerit.
Problema Spinoza 249

— Este posibil, cred, dar dacă este aşa, nu ăsta e mo­


tivul principal. Pur şi simplu nu mă pot vedea arătând un
asemenea interes faţă de oricine altcineva.
— E important ce spui şi îmi imaginez că este riscant
c-o faci. Spune-mi, Alfred, se apropie asta de lucrul pe
care regreţi că nu l-ai adus în discuţie astăzi?
Alfred zâmbi larg.
— Dumnezeule! Chiar te pricepi la asta, Friedrich! Da,
e mai mult de atât. Este tocmai acel lucrul.
— Continuă.
Friedrich se relaxă. Se afla acum pe un teren familiar.
— Ei bine, chiar înainte de a pleca, şeful meu, Dietrich
Eckart, m-a chemat în biroul său. Voia doar să vorbim
despre călătoria mea la Paris, dar eu nu ştiam asta, şi
primul lucru pe care l-a făcut când am intrat în birou a
fost să mă certe pentru că arătam atât de îngrijorat. Apoi,
după ce m-a asigurat că făceam o treabă bună, mi-a spus
că ar fi mult mai bine dacă aş fi mai puţin silitor, aş bea
şi aş pălăvrăgi mai mult.
— Iar această afirmaţie a atins un punct nevralgic.
— Da, pentru că e adevărat — într-o formă sau alta,
mi s-a spus asta de multe ori. Mi-o spun şi eu. Dar pur şi
simplu nu pot sta în preajma unor oameni cu capul gol,
discutând despre nimic.
Lui Friedrich îi veni în minte o scenă: momentul în
care, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, încercase fără
succes să-l facă pe Alfred să se lase cărat în spinare. La
ultima lor întâlnire îi descrisese scena lui Alfred şi adău­
gase: „Nu-ţi plăcea să te joci". Persistenţa pe tot parcursul
vieţii a unor astfel de trăsături îl fascina pe Friedrich. Ce
ocazie rară de a studia geneza formării personalităţii! Ar
fi o descoperire profesională crucială. Care analist mai
avusese şansa de a analiza pe cineva pe care îl ştia de
copil? Mai mult, îi cunoscuse personal pe adulţii impor­
tanţi din viaţa pacientului: tatăl lui Alfred, fratele şi mama
vitregă, mătuşa lui, Căcilie, chiar şi pe doctorul său. Şi era
250 Irvin D. Y alom

familiarizat cu mediul exterior — casa lui Alfred, locul de


joacă —, frecventaseră aceeaşi şcoală şi avuseseră aceiaşi
profesori. Ce păcat că Alfred nu trăia la Berlin ca să
înceapă cu el un proces complet de psihanaliză!
— în acel moment, chiar după comentariul lui Dietrich
Eckart, continuă Alfred, am decis să te văd. Ştiam că avea
dreptate. Cu doar câteva zile în urmă auzisem o con­
versaţie despre mine între doi angajaţi, şi mă numeau
„Sfinxul".
— Cum te-ai simţit?
— Aşa şi aşa. Nu erau persoane importante, doar un
om de serviciu şi un curier, şi, de obicei, nu dau nicio
atenţie părerilor unora ca ei. Dar de data asta mi-au atras
atenţia pentru că aveau atâta dreptate. Sunt închis şi în­
cordat şi ştiu că trebuie să schimb asta la mine dacă vreau
să am succes în Partidul Naţional Socialist.
— Ai spus „aşa şi aşa". Care e partea pozitivă în a fi un
sfinx?
— Hmm, nu sunt sigur, poate că e...
— Aşteaptă, să ne oprim un minut, Alfred. M-am
grăbit. Nu e corect faţă de tine. Te bombardez cu întrebări
personale şi n-am stabilit exact ce facem aici. Sau, în lim­
bajul tehnic al profesiei mele, nu am definit cadrul relaţiei
noastre, nu-i aşa?
Alfred părea nedumerit.
— Cadrul?
— Hai să o luăm de la început şi să cădem de acord
asupra a ceea ce vrem să facem. Presupun că doreşti să
faci nişte schimbări la tine prin intermediul terapiei. Am
dreptate?
— Nu sunt sigur în ce constă terapia.
— Este ceea ce ai făcut cu atâta succes în ultimele
zece minute: să vorbeşti cinstit şi deschis despre îngrijo­
rările tale.
— Cu siguranţă vreau să fac nişte schimbări la mine.
Deci, da, vreau terapie. Şi, de asemenea, vreau să lucrez
cu tine.
Problema Spinoza 251

— Dar, Alfred, schimbarea presupune multe, multe


întâlniri. în seara asta avem doar o discuţie introductivă,
iar eu plec mâine pentru trei zile la o conferinţă de psih­
analiză. Mă gândesc la viitor. Berlinul e departe de
München. N-ar fi mai bine să mergi la un psihanalist din
München cu care te-ai putea vedea mai des? îţi pot face
o recomandare bună...
Alfred scutură energic din cap.
— Nu. Nu vreau pe altcineva. Nu pot avea încredere
în altcineva, mai ales în cineva din München. Simt con­
vins, sunt foarte convins că într-o bună zi voi ocupa o
poziţie importantă în ţara asta. Voi avea duşmani şi aş
putea fi distrus de oricine îmi cunoaşte secretele. Cu tine
ştiu că sunt în siguranţă.
— Da, eşti în siguranţă cu mine. Atunci să facem un
plan — când ai putea reveni la Berlin?
— Nu ştiu sigur, dar ştiu că Vôlkischer Beobachter va
deveni cotidian în scurt timp şi vom aborda mai multe
ştiri naţionale şi internaţionale. în viitor, s-ar putea să vin
frecvent la Berlin şi sper să te pot vedea pentru una sau
două şedinţe de fiecare dată când voi veni.
— întotdeauna voi încerca să-mi fac timp pentru tine,
dacă mă anunţi dinainte. Vreau să ştii că tot ce-mi vei
spune va rămâne strict confidenţial.
— Sunt convins de asta. Este extrem de important
pentru mine şi m-am liniştit când ai refuzat să-mi oferi
detalii personale despre pacientul tău, fiul bucătarului.
— Poţi fi sigur că nu voi divulga niciodată secretele
tale, nici măcar faptul că faci terapie cu mine, nimănui,
nici măcar fratelui tău. Confidenţialitatea este esenţială în
domeniul meu. Ai cuvântul meu de onoare.
Alfred se bătu cu palma peste inimă şi spuse:
— Mulţumesc. Mulţumesc mult.
— Ştii ceva, spuse Friedrich, poate că ai dreptate. Cred
că aranjamentul nostru ar funcţiona mai bine dacă am fi
pe poziţii de egalitate. Mă gândesc ca, începând cu data
252 Irvin D. Y alom

următoare, să-ţi cer tariful standard pentru terapie. Voi


avea grijă să ţi-1 poţi permite. Ce părere ai?
— Perfect.
— Acum, înapoi la muncă. Să continuăm. Acum câteva
minute, când vorbeam despre faptul că ai fost numit sfinx,
ai spus că te-ai simţit „aşa şi aşa". Aş vrea să te gândeşti
la sfinx. Adică să încerci să laşi gândurile despre sfinx
să-ţi vină în minte şi să le spui cu voce tare. Nu trebuie să
aibă sens.
— Acum?
— Da, doar pentru câteva minute.
— Sfinxul... deşert, imens, misterios, puternic, enigma­
tic, secretos... periculos — sfinxul i-a strangulat pe cei care
nu găseau răspuns la ghicitoarea lui.
Alfred se opri.
— Nu te opri.
— Ştiai că rădăcina greacă a cuvântului înseamnă
strangulator sau cel care strânge? Sfincter este din aceeaşi
familie cu Sfinxul — toate sfincterele organismului strâng...
tensionat... rigid.
— Deci, întrebă Friedrich, prin „aşa şi aşa" ai vrut să
spui că ţi-a displăcut să fii considerat atât de tăcut şi de
distant şi rigid, dar ţi-a plăcut să fii văzut ca enigmatic,
misterios, puternic, ameninţător?
— Da, aşa e. întocmai.
— Atunci, poate că aspectele pozitive — mândria de a
fi puternic şi misterios, chiar periculos — te împiedică să
pălăvrăgeşti şi să fii deschis. Aceasta înseamnă că ai de
ales — pălăvrăgeşte, adică integrează-te, sau rămâi
misterios, periculos, adică pe dinafară.
— înţeleg unde baţi. E complicat.
— Alfred, n-ai fost tu, din câte îmi amintesc, un sin­
guratic şi în tinereţe?
— Veşnicul singuratic. N-am făcut parte din niciun
grup.
Problema Spinoza 253

— Dar mai spuneai că eşti foarte apropiat de liderul


partidului, Herr Hitler. Trebuie să fie ceva plăcut. Vor­
beşte-mi despre această prietenie.
— Petrec cu el mult timp. Bem cafea; vorbim despre
politică, literatură şi filosofie. Vizităm galerii şi într-o zi,
toamna trecută, ne-am dus la Marienplatz — ştii locul?
— Da, e piaţa mare a Miinchenului.
— Aşa e. Lumina este uimitoare acolo. Ne-am instalat
şevaletele şi am desenat împreună ore întregi. A fost de
departe una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea.
Desenele au fost bune, ne-am lăudat reciproc şi am desco­
perit similitudini în lucrările noastre. Amândoi suntem
buni la detalii arhitecturale şi mai puţin pricepuţi la
portrete. întotdeauna m-am întrebat dacă incapacitatea
mea de a desena portrete simbolizează ceva şi am fost
uşurat să văd că şi el are aceleaşi limitări. Cu siguranţă
nu e simbolică pentru Hitler — nimeni nu are aptitudini
mai bune în a relaţiona cu oamenii.
— Pare plăcut. Ai mai desenat cu el?
— Nu mi-a mai propus.
— Povesteşte-mi despre alte momente plăcute pe care
le-ai petrecut cu el.
— Cea mai bună zi din viaţa mea a fost acum vreo trei
săptămâni. Hitler m-a scos la cumpărături în căutarea
unei mese de lucru pentru noul meu birou. Avea un por­
tofel plin cu franci elveţieni — nu ştiu de unde-i avea, şi
eu nu pun întrebări. Prefer să-l las să-mi dea detalii atunci
când doreşte. A venit într-o dimineaţă la Beobachter şi mi-a
zis: „Mergem la cumpărături. Poţi cumpăra orice masă de
lucru îţi doreşti — şi toate lucrurile pe care vrei să le pui
pe ea." Şi în următoarele două ore ne-am făcut de cap prin
cele mai scumpe magazine de mobilă din München.
— Cea mai bună zi din viaţa ta, asta spune foarte mult.
Mai vorbeşte-mi despre asta.
— în parte, a fost vorba pur şi simplu despre emoţia
primirii unui cadou. Imaginează-ţi că cineva te scoate în
254 Irvin D. Y alom

oraş şi-ţi spune: „Cumpără-ţi orice masă de lucru doreşti.


Indiferent cât costă." Apoi faptul că Hitler mi-a acordat
atât de mult timp şi atenţie a fost o adevărată fericire.
— De ce este el atât de important pentru tine?
— Practic, el este acum şeful partidului, iar ziarul la
care lucrez este ziarul partidului. Deci el este adevăratul
meu şef. Dar nu cred că la asta te-ai referit.
— Nu, am vrut să spun important într-un sens mai
personal.
— E greu de pus în cuvinte. Hitler are acest efect
asupra mea, asupra tuturor.
— Te-a scos la cumpărături. Pare ceva ce ţi-ai fi dorit
să facă tatăl tău.
— L-ai cunoscut pe tata! Ţi-1 imaginezi scoţându-mă
în oraş şi oferindu-mi ceva, chiar şi o bomboană? Da, şi-a
pierdut soţia, stătea foarte prost cu sănătatea şi avea mari
probleme cu banii, dar, totuşi, nu am primit nimic, absolut
nimic de la el.
— Aceste cuvinte sunt pline de emoţii.
— O viaţă întreagă de emoţii.
— L-am cunoscut. Şi ştiu că ai avut parte de foarte
puţine momente plăcute cu tatăl tău, şi, desigur, n-ai cu­
noscut-o niciodată pe mama ta.
— Mătuşa Căcilie a făcut tot ce-a putut. N-o învinovă­
ţesc, avea propriii ei copii. Prea multe suflete de îmbrăţişat.
— Atunci probabil că o parte din exaltarea ta în ce-1
priveşte pe Hitler vine din faptul de-a avea, în sfârşit, un
tată adevărat. Ce vârstă are?
— O, este cu câţiva ani mai în vârstă. E ca nimeni altul.
A apărut de nicăieri, ca mine, dintr-o familie de rând, fără
cine ştie ce educaţie. A fost doar caporal în război, deşi
unul foarte decorat. Fără bani, fără cultură, fără educaţie
universitară. Dar, chiar şi aşa, vrăjeşte pe toată lumea.
Nu vorbesc doar de mine. Oamenii se strâng în jurul lui.
Toata lumea îi caută compania şi sfatul. Toata lumea
Problema Spinoza 255

simte că îi este hărăzit un destin mare, că e steaua că­


lăuzitoare a viitorului Germaniei.
— Deci, te simţi privilegiat să fii în preajma lui. Le­
gătura voastră se îndreaptă spre o strânsă relaţie de
prietenie?
— Tocmai asta e problema, că nu se îndreaptă. Cu
excepţia „zilei mesei de lucru", Hitler nu mă caută. Cred
că mă place, dar nu mă iubeşte. Nu mă roagă niciodată
să luăm masa împreună. Este mult mai apropiat de alţii.
L-am văzut săptămâna trecută într-o discuţie intimă cu
Hermann Goring. Capetele lor erau atât de apropiate, că
se atingeau. De-abia se cunoscuseră, şi totuşi râdeau,
glumeau, mergeau braţ la braţ şi-şi dădeau ghionturi de
parcă s-ar fi ştiut de-o viaţă. De ce nu face niciodată asta
cu mine?
— Cuvintele tale, „el nu mă iubeşte" — gândeşte-te la
ele. Lasă-ţi mintea să hoinărească. Gândeşte cu voce tare.
Alfred închise ochii.
— Nu te prea aud, spuse Friedrich.
Alfred zâmbi.
— Iubire. Cineva care să spună „te iubesc". Am auzit
aceste cuvinte doar o dată, pe când eram cu Hilda la Paris,
înainte de a ne căsători.
— Eşti căsătorit! Aşa e, uitasem. Pomeneşti foarte rar
de soţia ta.
— Ar trebui să spun că am fost căsătorit. Cred că, în
acte, încă sunt. A fost o căsătorie foarte scurtă, în 1915.
Hilda Leesmann. Am fost împreună două săptămâni la
Paris, unde ea studia pentru a se face balerină, şi cel mult
trei sau patru luni în Rusia. Apoi, ea s-a îmbolnăvit grav
de tuberculoză.
— Ce îngrozitor! Ca şi fratele, mama şi tatăl tău. Ce s-a
întâmplat?
— N-am mai ţinut legătura o lungă perioadă de timp.
Ultima oară auzisem că familia ei a internat-o într-un
sanatoriu, în Pădurea Neagră. Nu sunt sigur dacă mai e
256 Irvin D. Y alom

în viaţă. Când ai spus „ce îngrozitor", m-am înfiorat, pen­


tru că nu simt prea multe în legătură cu asta. Nu mă
gândesc niciodată la ea. Şi mă îndoiesc că ea se gândeşte
la mine. Ne-am înstrăinat. îmi amintesc că unul dintre
ultimele lucruri pe care mi le-a spus a fost că nu mă in­
teresez niciodată de viaţa ei, că n-o întreb niciodată cum
şi-a petrecut ziua.
— Aşadar, spuse Friedrich uitându-se la ceas, ne
întoarcem la motivul pentru care m-ai contactat. Am por­
nit de la faptul că nu stai la taclale, că nu-ţi pasă de alte
persoane. Apoi ne-am îndreptat spre acea parte din tine
care doreşte să semene cu un sfinx. După aceea ne-am
întors la dorinţa ta de a primi iubire şi atenţie din partea
lui Hitler şi la cât de dureros este să vezi că îi preferă pe
alţii în timp ce tu eşti lăsat pe dinafară. Şi apoi am vorbit
despre îndepărtarea de soţia ta. Hai să ne gândim un
moment la apropierea şi distanţa dintre noi doi. Spuneai
că te simţi în siguranţă aici?
Alfred dădu din cap aprobator.
— Şi care sunt sentimentele tale faţă de mine?
— Mă simt foarte în siguranţă. Şi foarte înţeles.
— Te simţi apropiat de mine? Mă placi?
— Da, şi una, şi alta.
— în asta constă marea descoperire de astăzi. Cred că
mă placi cu adevărat, iar principalul motiv este că mie îmi
pasă de tine. îţi reamintesc ce spuneai mai devreme, că
nu crezi că-ţi pasă de alte persoane. Cu toate acestea,
oamenii îi plac pe cei cărora le pasă de ei. Acesta este cel
mai important mesaj pe care îl am astăzi pentru tine. îl
voi spune din nou: Oamenii îi plac pe cei cărora le pasă de ei.
Am făcut treabă bună, grea astăzi. Este prima noastră
şedinţă şi te-ai descurcat de minune. îmi pare rău că
trebuie să se încheie, dar a fost o zi lungă şi sunt epuizat.
Sper că vei veni des să mă vezi. Simt că te pot ajuta.
C a p it o l u l d o u ă z e c i ş i c in c i

Amsterdam — 1658

în anul următor, Spinoza — care nu mai era Baruch,


ci urma să fie cunoscut pentru totdeauna sub numele de
Bento (sau, în opera scrisă, Benedictus) — întreţinu o
ciudată relaţie nocturnă cu Franco. Aproape în fiecare
noapte, în timp ce Bento stătea întins în patul său cu
baldachin într-o mică mansardă din casa lui van den
Enden, aşteptând cu nerăbdare somnul, imaginea lui
Franco îi apărea în minte. Imaginea lui îi apărea atât de
discret şi direct, încât, în mod atipic pentru el, Bento nu
încercă niciodată să înţeleagă de ce se gândea atât de des
la Franco.
Dar acesta era singurul moment în care Bento se
gândea la Franco. Zilele îi erau pline de eforturi de natură
intelectuală, care îi ofereau mai multă bucurie decât orice
altceva făcuse până atunci. Ori de câte ori se vedea ca un
bătrân înţelept care reflectează asupra vieţii sale, ştia că
va alege aceste zile ca fiind cele mai bune, aceste zile de
camaraderie cu van den Enden şi cu ceilalţi elevi, în care
îşi însuşea latina şi greaca şi savura marile teme ale
Antichităţii — universul atomistic al lui Democrit, ideea
de Bine a lui Platon, mişcătorul nemişcat al lui Aristotel
şi eliberarea de afecte a stoicilor.
Viaţa era frumoasă, în simplitatea ei. Bento era perfect
de acord cu idea lui Epicur că nevoile omului sunt puţine
şi uşor de satisfăcut. Având nevoie doar de casă şi masă,
de câteva cărţi, hârtie şi cerneală, putea câştiga guldenii
necesari şlefuind lentile de ochelari doar două zile pe
săptămână şi predând ebraica pentru colegienii care do­
reau să citească Scripturile în limba maternă.
258 I rvin D. Y alom

Academia îi oferea nu doar o vocaţie şi un cămin, ci şi


o viaţă socială — mai intensă, uneori, decât şi-ar fi dorit.
Trebuia să ia cina cu familia van den Enden şi cu elevii
care erau în pensiune la Academie, dar de multe ori
prefera să se retragă în camera lui pentru a citi, cu o far­
furie cu pâine şi brânză olandeză şi cu o lumânare. Ab­
senţele lui de la cină o dezamăgeau pe Madame van den
Enden, care vedea în el un interlocutor vivace şi încerca,
fără succes, să-l facă mai sociabil, chiar oferindu-se să-i
gătească felurile de mâncare preferate şi să evite alimen­
tele care nu erau cuşer. Bento a asigurat-o că nu era deloc
un evreu practicant, ci doar că mâncarea îi era pur şi sim­
plu indiferentă şi se mulţumea cu o masă frugală — pâine,
brânză şi un pahar de bere pe zi, urmate de câteva fumuri
din pipa sa lungă de lut.
Evita să socializeze cu colegii în afara orelor, cu ex­
cepţia lui Dirk, care în curând urma să plece pentru a
studia medicina şi, desigur, a precocei şi adorabilei Clara
Maria. Cu toate acestea, de obicei, se îndepărta şi de
aceştia după o scurtă perioadă de timp, preferând com­
pania celor 200 de volume grele şi prăfuite din biblioteca
lui van den Enden.
Cu excepţia picturilor expuse în prăvăliile negustorilor
de artă de pe străduţele ce se ramificau pornind de la
primărie, Bento nu era atras de arte şi se opunea încer­
cărilor lui van den Enden de a-i dezvolta sensibilitatea
estetică pentru muzică, poezie şi poveşti. însă nu se putea
opune devotamentului plin de pasiune pentru teatru al
directorului Academiei. Teatrul clasic poate fi apreciat,
insista van den Enden, doar dacă este citit cu voce tare, şi
Bento participa cu supunere, alături de alţi studenţi, la
ore de lectură dramatică, chiar dacă era prea timid pentru
a-şi rosti replicile cu suficientă emoţie. Cam de două ori
pe an, prietenul apropiat al lui van den Enden, directorul
Teatrului Municipal din Amsterdam, le permitea mem­
brilor Academiei să folosească scena pentru producţii
Problema Spinoza 259

mai mari, în faţa unui public restrâns format din părinţi


şi prieteni.
Producţia din iarna anului 1658, la peste doi ani de la
excomunicare, a fost Eunucul, de Terenţiu, cu Bento în
rolul lui Parmeno, un sclav precoce. Când citi pentru
prima oară replicile, zâmbi când ajunse la acest pasaj:
„Dacă credeţi că lucrurile nesigure pot fi făcute sigure cu
ajutorul raţiunii, veţi realiza că e totuna cu a încerca să
înnebuneşti cu ajutorul sănătăţii mintale." Bento ştia că
van den Enden îşi folosise, fără îndoială, umorul subversiv
când îi atribuise acest rol. El îl dojenise pe Bento în repe­
tate rânduri pentru raţionalismul său hipertrofiat care nu
mai lăsa loc pentru sensibilitatea estetică.
Spectacolul a fost minunat, elevii şi-au jucat rolurile cu
însufleţire, publicul a râs de multe ori şi a aplaudat înde­
lung (deşi n-a prea înţeles dialogul în latină) şi Bento a
plecat de la teatru fericit, braţ la braţ cu cei doi prieteni,
Clara Maria (care jucase rolul curtezanei Thais) şi Dirk
(care jucase rolul Phaedriei). Brusc, din întuneric apăru
un nebun cu ochi tulburi agitând un cuţit lung de măcelar.
Strigând în portugheză „Herege, herege!" (Eretic, eretic!),
se năpusti asupra lui Bento şi-l înjunghie de două ori în
abdomen. Dirk se luptă cu atacatorul, îl puse la pământ,
în timp ce Clara Maria sări în ajutorul lui Bento, luându-i
capul în braţe. Cu constituţia sa firavă, Dirk nu se putea
pune cu atacatorul, care se descotorosi de el şi se făcu
repede nevăzut în întuneric, cu cuţitul în mână. Van den
Enden, fost medic, se grăbi să-l examineze pe Bento.
Observând cele două spintecături din paltonul gros, îl
descheie repede şi văzu că şi cămaşa era tăiată şi pătată
cu sânge, dar rănile erau superficiale.
în stare de şoc, Bento, sprijinit de van den Enden şi
Dirk, reuşi să parcurgă pe jos cele trei străzi până acasă
şi urcă încet scările până în camera sa. înghiţi în silă porţia
de valeriană pregătită de directorul medic. Se întinse şi,
260 Irvin D. Y alom

cu Clara Maria stând lângă pat şi ţinându-1 de mână, în


curând căzu într-un somn adânc de douăsprezece ore.
A doua zi, haosul puse stăpânire pe casă. Dis-de-dimi-
neaţă îşi făcură apariţia autorităţile municipale cerând
informaţii despre atacator, iar mai târziu sosiră doi servi­
tori cu scrisori de la părinţi ofensaţi care-1 criticau pe van
den Enden nu numai pentru organizarea spectacolului
scandalos despre sexualitate şi travestiţi, dar şi pentru că
permisese unei tinere (fiicei lui) să joace în piesă — şi încă
în rol de curtezană. Cu toate acestea, directorul rămase
uimitor de calm — nu, mai mult decât calm, fu amuzat
de scrisori şi râse pe înfundate gândindu-se ce încântat ar
fi fost Terenţiu de aceşti părinţi calvinişti ofensaţi. în
curând, umorul său îi calmă pe toţi membrii familiei şi
directorul reluă predarea cursului de greacă şi a celui
despre clasici.
Sus, în mansardă, Bento stătea chinuit de anxietate şi
suporta cu greu senzaţia de apăsare din piept. îl asaltau
încontinuu imaginile atacului, cum i se strigase „eretic!",
cuţitul strălucitor, presiunea cuţitului ce-i străpungea
paltonul, căderea la pământ sub greutatea agresorului.
Pentru a se calma, apelă la arma sa obişnuită, sabia ra­
ţiunii, dar în acea zi aceasta nu făcea faţă terorii.
Bento nu se dădu bătut. încercă să-şi încetinească respi­
raţia prin inspiraţii lungi, intenţionate şi, în mod deliberat,
evocă imaginea înfricoşătoare a atacatorului său — faţa
acoperită cu barbă, ochii mari, spumegând ca un câine —
şi o privi insistent până când imaginea dispăru. „Cal-
mează-te, murmură el. Gândeşte-te doar la clipa aceasta.
Nu-ţi consuma energia cu ceea ce nu poţi controla. Nu
poţi controla trecutul. Eşti speriat pentru că îţi închipui
că acest eveniment din trecut are loc acum, în prezent.
Mintea ta creează imaginea. Mintea ta creează sentimentele
legate de această imagine. Concentrează-te doar pe con­
trolarea minţii."
Problema Spinoza 261

Dar toate aceste formule bine şlefuite pe care şi le


notase în carnet n-aveau niciun efect asupra bătăilor pu­
ternice ale inimii. Continuă, în încercarea de a se calma
cu ajutorul raţiunii: „Aminteşte-ţi că totul în Natură are
o cauză. Tu, Bento Spinoza, eşti o parte nesemnificativă a
acestui lung lanţ al cauzalităţii. Gândeşte-te la lunga tra­
iectorie a asasinului, la lungul şir de evenimente care au
dus în mod inevitabil la atacul său. Ce evenimente? Poate
discursuri aţâţătoare de-ale rabinului? Poate vreo sufe­
rinţă din trecutul sau prezentul agresorului?" La toate
acestea se gândea Bento, bătând camera în lung şi-n lat.
Apoi se auzi un ciocănit uşor. Fiind la un pas de uşă,
întinse mâna şi o deschise imediat, şi-i văzu pe Clara
Maria şi pe Dirk stând în prag, ţinându-se de mâini şi cu
degetele împletite. îşi dădură drumul la mâini imediat
şi intrară.
— Bento, spuse agitată Clara Maria. O, te-ai ridicat?
Acum nici o oră am bătut şi, pentru că n-ai deschis, ne-am
uitat înăuntru şi dormeai profund.
— Ce mă bucur să te văd pe picioare! spuse Dirk. Nu
l-au prins încă pe maniac, dar am văzut bine cum arăta şi
am să-l recunosc când îl vor prinde. Sper că îl vor închide
pentru mult timp.
Bento nu spuse nimic.
Dirk arătă spre abdomenul lui Bento.
— Să ne uităm puţin la rană. Van den Enden m-a rugat
să verific. Dirk se apropie şi-i făcu semn Clarei Maria
să-i lase.
Dar Bento se trase repede înapoi şi clătină din cap.
— Nu, nu. Simt bine. Nu acum. Aş prefera să fiu singur
pentru o vreme.
— Bine, ne întoarcem peste o oră. Dirk şi Clara Maria
se priviră cu subînţeles şi ieşiră din cameră.
Acum Bento se simţea şi mai rău: mâinile care se atin­
geau şi care se despărţiseră doar ca el să nu le vadă, pri­
virea intimă pe care şi-o aruncaseră. Acum numai câteva
262 Irvin D. Y alom

minute, aceştia erau cei mai apropiaţi prieteni ai săi. Nu


mai devreme de noaptea trecută Dirk îi salvase viaţa; nu
mai devreme de noaptea trecută, adorase jocul Clarei
Maria, fermecat de fiecare mişcare a ei, de fiecare mişcare
jucăuşă a buzelor şi de zbaterea genelor ei. Iar acum,
brusc, îi ura pe amândoi. Nu fusese în stare să-i mulţu­
mească lui Dirk, sau măcar să-i rostească numele, sau să-i
mulţumească Clarei Maria pentru că îl veghease noaptea
trecută. „Ia-o mai încet, murmură Bento pentru sine.
Retrage-te şi priveşte-te de la distanţă. Uită-te cum sen­
timentele se agită frenetic — prima dată iubire, acum ură,
apoi furie. Cât de nestatornice, cât de capricioase sunt
afectele. Uită-te cum eşti aruncat, când ici, când colo, de
acţiunile altora. Dacă vrei să te dezvolţi, trebuie să-ţi
depăşeşti afectele ancorându-ţi sentimentele în ceva ne­
schimbat, ceva ce durează o vecie."
O altă bătaie în uşă. Aceeaşi bătaie uşoară. Ar putea fi
ea? Apoi vocea ei melodioasă:
— Bento, Bento, pot să intru?
în suflet i se trezi speranţa şi pasiunea. Bento se simţi
imediat plin de viaţă şi uită cu totul de lucrurile veşnice
şi de neschimbat. Poate Clara Maria era singură, schim­
bată, plină de remuşcări. Poate îl va lua iar de mână.
— Intră.
Clara Maria intră singură ţinând în mână un bilet.
— Bento, un bărbat mi-a dat asta pentru tine. Un om
ciudat, agitat, mai degrabă scund, cu un puternic accent
portughez, care cerceta încontinuu strada. Cred că e
evreu, şi aşteaptă un răspuns în faţa casei, lângă canal.
Bento îi smulse biletul din mâna întinsă, îl deschise şi
citi repede. Clara Maria îl privi cu curiozitate: niciodată
nu-1 mai văzuse pe Bento devorând ceva atât de hulpav.
El îi citi biletul cu voce tare, traducând cuvintele din
portugheză în olandeză.

Bento, am aflat despre noaptea trecută. întreaga con­


gregaţie a aflat. Vreau să te văd astăzi. Este important.
Problema Spinoza 263

Sunt în apropiere de casa ta, în faţa barjei roşii de pe


Singel. Poţi veni? Franco

— Clara Maria, spuse Bento, omul acesta e prietenul


meu. Singurul prieten care mi-a mai rămas din viaţa
anterioară. Trebuie să merg să-l văd. Pot să cobor scările.
— Nu, Papa a spus că nu poţi coborî azi. îi voi spune
prietenului tău să revină într-o zi sau două.
— Dar el spune clar „astăzi". Trebuie să aibă legătură
cu noaptea trecută. Rănile mele sunt doar nişte zgârieturi.
Pot să merg.
— Nu, Papa mi te-a lăsat în grijă. îţi interzic. O să-l
aduc aici. Sunt sigură că Papa ar fi de acord.
Bento dădu din cap.
— Mulţumesc, dar ai grijă ca străzile să fie goale, nu
trebuie să-l vadă nimeni intrând. De la excomunicarea
mea, oricărui evreu îi este interzis să-mi vorbească. Nu
trebuie să fie văzut aici.
Zece minute mai târziu, Clara Maria se întoarse cu
Franco.
— Bento, când să revin pentru a-1 conduce la uşă? Dar
pentru că nu primi niciun răspuns de la cei doi bărbaţi
care erau cu totul absorbiţi privindu-se în ochi, ea se
retrase discret: Voi fi în camera de alături.
Când uşa se închise, Franco se apropie şi îl apucă
strâns de umeri pe Bento.
— Eşti teafăr, Bento? Fata mi-a spus că nu eşti rănit
grav.
— Nu, Franco, vreo două zgârieturi aici, zise şi arătă
spre burtă. Dar o tăietură foarte adâncă aici, şi arătă
spre cap.
— E aşa o uşurare să te văd.
— Şi pentru mine. Să stăm jos! Arătă spre pat, unde se
aşezară, iar Franco continuă: La început s-a auzit în con­
gregaţie că eşti mort, doborât de Dumnezeu. M-am dus
la sinagogă, unde era mare bucurie — oamenii spuneau
264 Irvin D. Y alom

că Dumnezeu le auzise rugile şi făcuse dreptate. îmi


ieşeam din minţi de durere şi de abia când am vorbit cu
poliţiştii care căutau asasinul prin cartier am aflat că
ai fost rănit, desigur, nu de Dumnezeu, ci de către un
evreu nebun.
— Cine e?
— Nu ştie nimeni. Sau, cel puţin, nimeni nu recunoaşte
că ştie. Am auzit că e un evreu care tocmai a sosit la
Amsterdam.
— Da, e portughez. A strigat „Herege!" când m-a atacat.
— Am auzit că familia lui a fost ucisă de Inchiziţie. Şi
poate avea ceva împotriva foştilor evrei. Unii foşti evrei
din Spania şi Portugalia au devenit cei mai mari duşmani
ai evreilor: preoţi care avansează rapid ajutând inchizitorii
să recunoască subterfugiile.
— Acum reţeaua cauzalităţii devine mai clară.
— Reţeaua cauzalităţii?
— Franco, ce bine e să fiu din nou cu tine. întotdeauna
îmi place când mă opreşti şi-mi ceri lămuriri. Ce vreau să
spun e doar că totul are o cauză.
— Chiar şi acest atac?
— Da, totul! Totul este supus legilor Naturii şi, prin
intermediul raţiunii, putem înţelege acest lanţ al cauzali­
tăţii. Cred că asta este valabil nu doar pentru obiectele
fizice, ci pentru tot ce este omenesc, iar eu sunt pe cale de
a demara un proiect în care tratez acţiunile, gândurile şi
poftele omeneşti ca şi cum ar fi vorba despre linii, planuri
şi corpuri.
— Vrei să spui că putem cunoaşte cauza fiecărui gând,
poftă, capriciu, vis?
Bento dădu din cap.
— Asta înseamnă că nu putem decide pur şi simplu să
avem anumite gânduri? Nu pot decide să-mi întorc capul
într-o parte şi apoi în cealaltă? Că nu dispunem de dreptul
de a alege liber?
Problema Spinoza 265

— Chiar asta vreau să spun. Omul este o parte a Natu­


rii şi, prin urmare, este supus reţelei cauzale a Naturii.
Nimic din Natură, inclusiv noi, nu poate alege pur şi
simplu după bunul plac să iniţieze o anumită acţiune. Nu
poate exista o autoritate separată în interiorul autorităţii.
— Nu poate exista o autoritate separată în interiorul
autorităţii... Iar m-ai pierdut!
— Franco, a trecut mai bine de un an de când am
vorbit, şi iată-mă făcând filosofie în loc să aflu totul despre
viaţa ta.
— Nu. Nimic nu este mai important pentru mine decât
să vorbesc aşa cu tine. Sunt ca un om mort de sete care
dă de o oază. Restul poate aştepta. Vorbeşte-mi despre
autoritatea din interiorul autorităţii.
— Vreau să spun că, omul fiind în totalitate parte a
Naturii, este incorect să credem că omul mai degrabă
tulbură, decât să respecte ordinea naturii. Este incorect să
presupunem că el, sau orice altă entitate din Natură, are
liber arbitru. Tot ce facem este determinat fie de cauze
externe, fie interne. îţi aminteşti cum demonstrasem că
Dumnezeu sau Natura nu i-a ales pe evrei?
Franco dădu din cap.
— Tot aşa, este adevărat că Dumnezeu nu a decis ca
omenirea să fie specială, să se afle în afara legilor Naturii.
Această idee nu are, cred eu, nimic de-a face cu ordinea
naturală, ci vine din nevoia noastră intimă de a fi speciali,
de a fi nepieritori.
— Cred că înţeleg ce vrei să spui — e o idee grandioasă.
Nu există libertate a voinţei? Sunt sceptic. Vreau să te
contrazic. Vezi tu, eu cred că sunt liber să spun: „Vreau
să te contrazic." însă nu pot oferi argumente. O să mă
gândesc la câteva până la următoarea întâlnire. Dar
vorbeai despre asasin şi reţeaua de cauzalitate când te-am
întrerupt. Te rog, continuă, Bento.
— Cred că este o lege a Naturii de a reacţiona la fel în
cazul unor clase întregi de lucruri. Acest asasin, probabil
266 I rvin D. Y alom

înnebunit de durere pentru familia sa, a auzit că sunt un


fost evreu şi m-a asimilat altor foşti evrei care i-au făcut
rău familiei sale.
— Raţionamentul tău are sens, dar trebuie să cuprin­
dă şi influenţa altora, care s-ar putea să-l fi încurajat să
facă asta.
— Aceşti „alţii" sunt, de asemenea, supuşi reţelei de
cauzalitate, spuse Bento.
Franco se opri, dând din cap.
— Ştii ce cred eu?
Bento se uită la el cu sprâncenele ridicate.
— Cred că acesta este un proiect cât pentru o viaţă.
— Aici suntem cu totul de acord. Iar eu sunt dispus,
foarte dispus, să-mi dedic viaţa acestui proiect. Dar ce
voiai să spui despre influenţa altora asupra asasinului?
— Cred că rabinii au provocat asta şi au influenţat
gândurile şi acţiunile agresorului tău. Umblă zvonul că
acum se ascunde în pivniţa sinagogii. Cred că rabinii
ţi-au dorit moartea, ca un avertisment adresat congregaţiei
despre pericolele contestării autorităţii rabinice. Inten­
ţionez să informez poliţia despre locul unde ar putea fi
ascuns.
— Nu, Franco. Să nu faci asta. Gândeşte-te la consecinţe.
Ciclul durerii, furiei, răzbunării, pedepsei, răsplăţii va fi
fără sfârşit şi, în cele din urmă, te va înghiţi — şi pe tine,
şi pe familia ta. Alege o cale religioasă.
Franco păru surprins.
— Religioasă? Cum poţi folosi termenul de „religios"?
— Vreau să spun o cale morală, o cale virtuoasă. Dacă
doreşti să schimbi acest ciclu chinuitor, trebuie să-l întâl­
neşti pe acest asasin, spuse Bento. Consolează-1, alină-i
durerea, încearcă să-l luminezi.
Franco dădu din cap încet, rămase tăcut şi rumegă
cuvintele lui Bento, după care spuse:
— Bento, să revenim la ce spuneai mai devreme despre
rana adâncă din capul tău. Cât de gravă e această rană?
Problema Spinoza 267

— Sincer să fiu, Franco, sunt paralizat de frică. Pieptul


meu strâmt stă să plesnească. Nu reuşesc să mă calmez,
chiar dacă am încercat toată dimineaţa.
— Cum ai încercat?
— Aşa cum ţi-am spus — spunându-mi că totul are o
cauză şi că ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat cu necesitate.
— Ce înseamnă „cu necesitate"?
— Dată fiind existenţa tuturor factorilor anteriori,
acest incident a trebuit să se întâmple. Nu avea cum să fie
evitat. Şi unul dintre cele mai importante lucruri pe care
le-am învăţat este că nu e rezonabil să încercăm să con­
trolăm lucruri asupra cărora nu avem niciun control.
Acesta, sunt convins, este un adevăr, dar amintirea atacu­
lui mă bântuie încontinuu. Bento se opri pentru o clipă,
când ochii îi căzură pe paltonul spintecat. Tocmai mi-am
dat seama că vederea paltonului pe scaun poate agrava
problema. Mare greşeală că l-am lăsat acolo. Trebuie să
scap de el. Pentru o clipă, m-am gândit să ţi-1 ofer ţie, dar,
desigur, nu poţi fi văzut cu acest palton. A fost paltonul
tatălui meu şi va fi recunoscut cu uşurinţă.
— Nu sunt de acord. E o idee proastă să scapi de el.
Dă-mi voie să-ţi spun ce l-am auzit pe tata spunându-le
altora în situaţii foarte asemănătoare: „Nu-1 arunca. Nu
închide o parte din mintea ta, ci, tocmai, fă exact opusul."
Aşa că, Bento, îţi sugerez să-l ţii tot timpul la vedere, unde­
va unde să-l vezi tot timpul pentru a-ţi reaminti de
pericolul cu care te confrunţi.
— înţeleg de ce acest sfat e înţelept. E nevoie de mult
curaj pentru a-1 urma.
— Bento, este esenţial să ţii paltonul la vedere. Cred
că subestimezi pericolul care te ameninţă. Ieri ai fost
aproape de moarte. Nu te temi de moarte?
Bento dădu din cap aprobator.
— Ba da. Deşi lucrez la depăşirea acestei temeri.
— Cum? Toţi oamenii se tem de moarte.
268 I rvin D. Y alom

— Oamenii se tem de ea în grade diferite. Unii dintre


filosofii antici pe care îi citesc au căutat metode de a ate­
nua teroarea morţii. îţi aminteşti de Epicur? Am discutat
odată despre el.
Franco dădu din cap.
— Da, cel care spunea că scopul vieţii este să trăieşti
într-o stare de linişte. Care era termenul pe care îl folosea?
— Ataraxia. Epicur credea că principalul factor pertur­
bator al ataraxiei este frica de moarte şi le-a predat elevilor
săi câteva argumente puternice care să o diminueze.
— Cum ar fi?
— Punctul său de plecare este că nu există nici viaţă
după moarte şi că nu avem de ce să ne temem de zei după
moarte. Apoi spunea că moartea şi viaţa nu pot coexista
niciodată. Cu alte cuvinte: acolo unde există viaţă, moartea
nu există, iar acolo unde există moartea, viaţa nu există.
— Pare logic, dar mă îndoiesc că asta îţi poate oferi
linişte în toiul nopţii, când te trezeşti dintr-un coşmar
despre moarte.
— Epicur mai are un argument, argumentul simetriei,
care e chiar mai puternic. El susţine că starea de nefiinţă
de după moarte este identică cu starea de nefiinţă de
înainte de naştere. Şi, deşi ne e frică de moarte, nu avem
nicio teamă când ne gândim la perioada de dinainte, care
este identică. Prin urmare, nu avem niciun motiv să ne
temem de moarte.
Franco inspiră adânc.
— Acum m-ai făcut atent, Bento. Adevărat grăieşti.
Acest argument chiar are puterea de a linişti.
— Faptul că un argument are „puterea de a linişti"
vine în sprijinul ideii că lucrurile, în şi prin ele însele, nu
sunt cu adevărat bune sau rele, plăcute sau de temut.
Doar mintea ta le face aşa. Gândeşte-te la asta Franco —
doar mintea ta le face aşa. Această idee este cu adevărat
puternică şi sunt convins că este cheia vindecării rănilor
mele. Ce trebuie să fac este să modific reacţia minţii mele
Problema Spinoza 269

la evenimentul de aseară. Dar încă n-am descoperit cum


să fac asta.
— Sunt uimit de cum continui să filosofezi deşi eşti
cuprins de panică.
— Trebuie să privesc asta ca pe o ocazie de a înţelege.
Ce poate fi mai important decât a afla nemijlocit cum să
potolesc frica de moarte? Chiar ieri am citit un pasaj
scris de un filosof roman, pe nume Seneca, şi spunea:
„Nicio teamă nu îndrăzneşte să intre în inima celui care
a scăpat de frica de moarte." Cu alte cuvinte, odată ce
stăpâneşti frica de moarte, vei stăpâni, de asemenea,
toate celelalte frici.
— încep să înţeleg mai multe despre fascinaţia ta
pentru panică.
— Problema devine mai clară, dar soluţia rămâne încă
ascunsă. Mă întreb dacă mă tem atât de tare de moarte
pentru că mă simt atât de plin...
— Poftim?
— Vreau să spun cu mintea plină. Am multe gânduri
neclarificate ce mi se-nvârt prin minte şi mă doare nespus
când mă gândesc că aceste gânduri ar putea muri în faşă.
— Atunci, ai grijă, Bento. Protejează aceste gânduri.
Şi protejează-te pe tine. Deşi eşti pe cale de a deveni un
mare profesor, în unele privinţe eşti foarte naiv. Cred că
porţi atât de puţină ranchiună, încât subestimezi existenţa
ei la alţii. Ascultă-mă: eşti în pericol şi trebuie să pără­
seşti Amsterdamul. Trebuie să ieşi din raza de acţiune a
evreilor, să te ascunzi şi să continui să gândeşti şi să scrii
în secret.
— Cred că în tine se naşte un profesor excelent. Mi-ai
dat un sfat bun, Franco, şi, în curând, foarte curând, îl
voi urma. Dar acum este rândul tău să-mi povesteşti
despre viaţa ta.
— Nu încă. Am o idee care te-ar putea ajuta în ceea ce
priveşte frica. O întrebare: crezi că ai mai fi atât de rănit
270 Irvin D. Y alom

aici — şi Franco arătă spre cap — dacă asasinul va fi fost


un simplu nebun, nu un evreu ce-ţi purta pică?
Bento dădu din cap.
— E o întrebare excelentă. Se lăsă pe spate, spriji-
nindu-se de tăblia patului, închise ochii şi reflectă câteva
minute. Cred că înţeleg ce vrei să spui şi e ceva foarte
profund. Nu, sunt sigur că dacă n-ar fi evreu, rana din
capul meu nu ar fi atât de gravă.
— Aha, spuse Franco, iar asta înseamnă...
— Asta trebuie să însemne că panica mea nu este le­
gată doar de moarte. Are ceva în plus, legat de exilul meu
forţat din lumea evreiască.
— Şi eu cred la fel. Cât de dureros este exilul acum?
Când am vorbit ultima oară, ţi-ai exprimat doar uşurarea
de a părăsi lumea plină de superstiţii şi multă bucurie la
gândul libertăţii.
— într-adevăr. Iar uşurarea şi bucuria nu m-au părăsit,
dar numai în starea de trezie. Acum trăiesc două vieţi. în
timpul zilei, sunt un om nou care şi-a lepădat vechea
piele, care citeşte în latină şi greacă, şi are gânduri inte­
resante, libere. Dar noaptea sunt Baruch, un evreu hoinar
mângâiat de mama şi sora mea, mi se pun întrebări din
Talmud de către bătrâni, rătăcesc printre ruinele carboni­
zate ale sinagogii. Cu cât mă îndepărtez mai mult de
starea de trezie, cu atât mă apropii mai mult de începu­
turile mele şi mă agăţ de fantomele copilăriei. Şi asta s-ar
putea să te surprindă, Franco: aproape în fiecare seară,
când stau întins în pat aşteptând venirea somnului, tu
mă vizitezi.
— Sper că sunt un oaspete bun.
— Mult mai bun decât ţi-ai putea închipui. Te invit
deoarece îmi aduci alinare. Eşti un oaspete bun şi astăzi.
Chiar în timp ce vorbim, simt cum mă cuprinde ataraxia.
Mai mult decât ataraxia — mă ajuţi să gândesc. întreba­
rea ta legată de asasin — cum aş reacţiona dacă n-ar fi
evreu — mă ajută să înţeleg cu adevărat complexitatea
Problema Spinoza 271

determinanţilor. Ştiu acum că trebuie să caut antecedente


mai adânc şi să am în vedere gânduri care nu sunt pe
deplin conştiente, atât din timpul nopţii, cât şi din timpul
zilei. îţi mulţumesc pentru asta.
Franco zâmbi larg şi strânse umărul lui Bento.
— Iar acum, Franco, trebuie să-mi povesteşti despre
viaţa ta.
— S-au întâmplat multe, chiar dacă viaţa mea este mai
puţin aventuroasă decât a ta. Mama şi sora mea au sosit
la o lună după ce ai plecat şi, cu ajutorul fondului de la
sinagogă, am găsit un apartament mic, nu departe de
prăvălia ta. Trec de multe ori pe acolo şi îl văd pe Gabriel,
care mă salută înclinând din cap, dar nu-mi vorbeşte.
Cred că e din pricină că ştie, la fel ca toată lumea, ce rol
am jucat în cherem-ul tău. Este căsătorit acum şi locuieşte
cu familia soţiei sale. Eu lucrez în afacerea de transport a
unchiului meu şi îl ajut să inventarieze navele care sosesc,
învăţ din greu şi iau lecţii de ebraică de mai multe ori pe
săptămână alături de alţi imigranţi. învăţarea ebraicii este
dificilă, dar şi interesantă. îmi oferă alinare şi un punct
de sprijin, un sentiment de continuitate faţă de tata şi de
tatăl lui şi de tatăl tatălui lui, până în urmă cu sute de ani.
Acest sentiment de continuitate îţi dă multă stabilitate.
Cumnatul tău, Samuel, este rabin acum şi ne predă de
patru ori pe săptămână. Alţi rabini, chiar rabinul Mortera,
predau cu rândul în celelalte zile. Am impresia, din co­
mentariile lui Samuel, că sora ta, Rebeca, este bine. Ce mai
vrei să ştii?
— Ce mai face vărul tău, Jacob?
— S-a întors la Rotterdam şi îl văd foarte rar.
— Şi acum, întrebarea importantă: eşti mulţumit, Franco?
— Da, dar e o mulţumire tristă. Cunoscându-te, am
văzut o altă faţetă a vieţii, o viaţă a minţii pe care eu nu
o trăiesc cu adevărat. Sunt foarte liniştit ştiind că vei fi
aici şi vei continua să-mi împărtăşeşti cercetările tale.
Lumea mea e mai mică şi deja îi pot vedea contururile
272 Irvin D. Y alom

viitoare. Mama şi sora mea mi-au ales o soţie, o fată de


şaisprezece ani din satul nostru din Portugalia, şi urmează
să ne căsătorim în câteva săptămâni. Ai fi de acord cu
alegerea, e drăgălaşă, plăcută şi mă face să zâmbesc. Va
fi o soţie bună.
— Vei putea vorbi cu ea despre toate lucrurile care te
interesează?
— Cred că da. Şi ea este înfometată de cunoaştere. La
fel ca majoritatea fetelor de la noi din sat, nici măcar nu
ştie să citească. Am început s-o învăţ.
— Nu prea multe, sper. Ar putea fi periculos. Dar, spu­
ne-mi, se vorbeşte despre mine în comunitate?
— Până la acest incident, n-am auzit nimic. Ca şi cum
celor din comunitate li s-ar fi ordonat nu doar să te evite,
ci şi să nu-ţi pronunţe numele. Eu nu l-am auzit rostit,
deşi, desigur, nu ştiu nimic despre ce se vorbeşte în spa­
tele uşilor închise. Poate e doar o părere, dar cred că spi­
ritul tău pluteşte deasupra comunităţii şi o influenţează
mult. De exemplu, lecţiile noastre de ebraică sunt extrem
de intense şi nu se permit niciun fel de întrebări. De parcă
rabinii s-ar asigura ca niciun alt Spinoza să nu se mai
nască vreodată.
Bento îşi plecă capul.
— Poate că n-ar fi trebuit să spun asta, Bento. Am
fost rău.
— Ai fi rău doar dacă mi-ai ascunde adevărul.
Se auzi o uşoară bătaie în uşă şi apoi vocea Clarei
Maria:
— Bento...
Bento deschise uşa.
— Eu în curând trebuie să plec. Cât mai stă priete­
nul tău?
Bento se uită întrebător la Franco, care şopti că trebuie
să plece în scurt timp, pentru că nu are nicio scuză pentru
a lipsi de la muncă.
— Clara Maria, mai lasă-ne doar câteva minute, te rog.
Problema Spinoza 273

— Voi aştepta în sala de muzică. Clara Maria închise


uşa uşor.
— Ea cine e, Bento?
— Fiica directorului şi profesoara mea. Mă învaţă la­
tină şi, de asemenea, greacă.
— Profesoara ta? Imposibil. Câţi ani are?
— Cam şaisprezece ani. A început să-mi predea la trei­
sprezece. Este un copil-minune. Nu seamănă cu nicio
altă fată.
— Pare să te privească cu dragoste şi tandreţe.
— Da, aşa este, şi eu simt la fel, dar... Bento ezită; nu
era obişnuit să-şi împărtăşească sentimentele intime. Dar
astăzi mi-a agravat suferinţa arătându-i mai multă tan­
dreţe prietenului şi colegului meu de clasă.
— Ah, gelozia. Poate fi într-adevăr dureroasă. îmi pare
rău, Bento. Dar nu mi-ai vorbit ultima dată despre îmbră­
ţişarea unei vieţi de singurătate şi de abandonarea ideii
unei partenere? Păreai atât de dedicat sau, poate, resemnat,
să duci o viaţă solitară.
— Dedicat şi resemnat. Sunt absolut dedicat unei vieţi
a minţii şi ştiu că nu-mi pot asuma responsabilitatea unei
familii. De asemenea, ştiu că este imposibil din punct de
vedere legal să mă căsătoresc cu o creştină sau o evreică.
Iar Clara Maria este catolică. Şi încă una superstiţioasă.
— înseamnă că ţi-e greu să renunţi la ceea ce nu-ţi
doreşti şi nu poţi avea?
— Corect! îmi place cum ţinteşti direct miezul absur­
dităţii mele.
— Şi spui că o iubeşti? Cum e cu bunul tău prieten pe
care ea îl preferă?
— Până astăzi, l-am iubit şi pe el. M-a ajutat să mă mut
după cherem, mi-a salvat viaţa aseară. Este un om bun. Şi
vrea să devină medic.
— Dar vrei ca ea să te dorească mai degrabă pe tine
decât pe el, chiar dacă ştii că asta v-ar face pe toţi trei
nefericiţi.
— Da, este adevărat.
274 Irvin D. Y alom

— Şi cu cât te va dori mai mult, cu atât mai mare va fi


disperarea ei că nu te poate avea.
— Da, negreşit.
— Dar tu o iubeşti şi îi doreşti să fie fericită. Iar dacă
ea va suferi, şi tu vei suferi, la rându-ţi?
— Da, da şi da. Tot ce spui este corect.
— Şi o ultimă întrebare. Ai spus că ea este o catolică
superstiţioasă? Catolicii adoră ritualurile şi minunile.
Cum se împacă ea cu ideile tale despre Dumnezeu ca
Natură, cu faptul că respingi ritualul şi superstiţia?
— Nu i-aş putea vorbi niciodată despre toate acestea.
— Pentru că le-ar respinge şi, probabil, te-ar respinge
şi pe tine?
Bento dădu din cap aprobator.
— Toate acestea sunt adevărate, Franco. M-am străduit
atât de mult, am renunţat la atâtea pentru a fi liber, iar
acum am renunţat la libertatea mea şi sunt subjugat de
Clara Maria. Când mă gândesc la ea, sunt aproape
incapabil să am gânduri mai înalte. în această privinţă,
este evident că nu sunt stăpânul meu, ci că sunt înrobit
de pasiune. Deşi raţiunea îmi arată ce e mai bine, sunt silit
să fac ce e mai rău.
— E o poveste veche de când lumea, Bento. Dintot-
deauna am fost subjugaţi de iubire. Cum te vei elibera?
— Eu pot fi liber doar dacă rup cu totul legăturile cu
plăcerea senzuală, bogăţia şi faima. Dacă nu voi ţine
seama de raţiune, voi rămâne sclavul afectelor.
— Cu toate acestea, Bento, spuse Franco, ridicându-se
şi pregătindu-se să plece, ştim că raţiunea nu face faţă
afectelor.
— Da. Doar o emoţie mai puternică poate cuceri o
emoţie. Sarcina mea este clară: trebuie să învăţ să trans­
form raţiunea într-un afect.
— Să transformi raţiunea într-un afect... şopti Franco
în timp ce se îndreptau spre camera de muzică, unde
aştepta Clara Maria. O sarcină copleşitoare. Sper ca la
următoarea întâlnire să aflu că ai progresat.
C apitolul douăzeci şi şase

Berlin — 26 martie 1923

Mi se pare dificil să te înţelegi cu familiile


noastre baltice: par să posede un soi de calitate
negativă şi, în acelaşi timp, îşi iau un aer de
superioritate, de stăpâni ai lumii, pe care nu
l-am mai întâlnit nicăieri în altă parte.
Adolf Hitler despre Alfred Rosenberg

Dragă Friedrich,
Cu regret, trebuie să-mi anulez următoarea vizită.
Deşi este pentru a treia oară când fac asta, te rog să nu
renunţi la mine. Sunt foarte hotărât să continuăm con­
sultaţiile, dar timpul meu a devenit foarte preţios. Săptă­
mâna trecută, Hitler mi-a cerut să-l înlocuiesc pe
Dietrich Eckart în calitate de redactor-şef la Vôlkischer
Beobachter. Hitler şi cu mine suntem mai apropiaţi
acum, este foarte mulţumit de faptul că am publicat
Protocoalele înţelepţilor Sionului. Acum o lună, cu
ajutorul unui donator generos, VB a devenit cotidian şi
are acum un tiraj de 33.000 de exemplare (apropo, acum
îl poţi găsi şi la chioşcurile de ziare din Berlin).
în fiecare zi anunţăm o nouă criză. în fiecare zi viitorul
Germaniei pare să atârne de un fir de păr. De exemplu,
acum trebuie să decidem cum să facem faţă francezilor,
care au invadat Ruhrul, cu scopul de a-şi colecta daunele
de război strigătoare la cer. Iar creşterea zilnică a infla­
ţiei duce întreaga ţară pe marginea prăpastiei. îţi vine
să crezi că un dolar american, care doar cu un an în
urmă valora 400 de mărci, valorează 20.000 de mărci
276 Irvin D. Y alom

în dimineaţa aceasta? îţi vine să crezi că angajatorii din


München au început să-şi plătească muncitorii de trei
ori pe zi? Aşa se întâmplă şi în Berlin? Soţia îşi însoţeşte
soţul la serviciu, li se face o plată dimineaţa, iar apoi ea
fuge să cumpere micul dejun înainte ca preţurile să
crească. Apoi vine la prânz pentru a lua plata (mai mare
acum) şi trebuie să se grăbească din nou să cumpere
prânzul — cu 100.000 de mărci, cu care ieri a cumpărat
patru cârnaţi, azi cumpără doar trei — şi, din nou, la
sfârşitul zilei, pentru a treia oară, pentru o sumă mai
mare, atunci când banii sunt în siguranţă odată cu
închiderea pieţelor, până dimineaţa, când se deschide
bursa de valori. E o ruşine, o tragedie.
Iar situaţia se va agrava. Cred că asta va fi cea mai
mare hiperinflafie din istorie: toţi germanii vor sărăci,
desigur, cu excepţia evreilor, care, normal, profită de pe
urma acestui coşmar. Seifurile companiilor lor se umplu
cu aur şi valută.
Viaţa mea ca redactor e atât de agitată, încât îmi e
imposibil să părăsesc biroul pentru a lua prânzul, cu atât
mai puţin să mă urc în tren pentru o călătorie de zece
ore şi de 20 de milioane de mărci până la Berlin. Anun-
ţă-mă, te rog, dacă apare ceva care să te aducă la München,
pentru a ne putea întâlni aici. Ţi-aş fi foarte recunoscător.
Te-ai gândit vreodată să profesezi în München? Te-aş
putea ajuta: găndeşte-te câte anunţuri publicitare gra­
tuite aş putea publica pentru tine.

Dr. Karl Abraham citi scrisoarea şi i-o înapoie lui


Friedrich.
— Ce aveţi de gând să răspundeţi?
— Nu ştiu. Aş dori să-mi folosesc ora de supervizare
de astăzi pentru a discuta această chestiune. Vi-1 amintiţi?
V-am vorbit despre discuţia cu el acum câteva luni.
— Cel care a publicat Protocoalele Sionului? Cum aş
putea să-l uit?
Problema Spinoza 277

— Nu l-am mai văzut pe Herr Rosenberg de atunci.


Doar câteva scrisori. Dar iată ediţia de ieri a ziarului său,
Volkischer Beobachter. Priviţi acest titlu:

COPII ABUZAŢI ÎNTR-UN BORDEL DIN VIENA:


NUMEROŞI EVREI IMPLICAŢI

Aruncând o privire asupra titlului, Dr. Abraham clă­


tină din cap dezgustat şi întrebă:
— Dar Protocoalele... — le-aţi citit?
— Doar fragmente şi câteva discuţii care le califică
drept înşelătorie.
— O înşelătorie evidentă, dar periculoasă. Şi nu am
nicio îndoială că Rosenberg, pacientul dumneavoastră,
ştia asta. Cărturari evrei demni de încredere din comu­
nitatea mea îmi spun că ele au fost născocite de un scriitor
rus cu o proastă reputaţie, Serge Nilus, care a dorit să-l
convingă pe ţar că evreii încercau să domine Rusia. După
ce a citit Protocoalele..., ţarul a ordonat o serie de pogro­
muri sângeroase.
— Prin urmare, spuse Friedrich, întrebarea mea este
cum pot să fac terapie cu un pacient care comite astfel de
fapte mârşave? Ştiu că este un individ periculos. Cum să
gestionez contratransferul?
— Prefer să mă gândesc la contratransfer ca la o reacţie
nevrotică a terapeutului faţă de pacient. în acest caz, sen­
timentele dumneavoastră au o bază raţională. Astfel,
întrebarea corectă este: Cum să lucrezi cu cineva care este,
după orice criteriu obiectiv, o persoană respingătoare,
ticăloasă, capabilă de atât de multă distrugere?
Friedrich se gândi la cuvintele supervizorului său.
— Respingător, ticălos... Cuvinte dure.
— Aveţi dreptate, Dr. Pfister, acestea au fost cuvintele
mele, nu ale dumneavoastră, şi cred că faceţi aluzie, în
mod corect, la o altă problemă — contratransferul super­
vizorului —, care ar putea interfera cu capacitatea mea de
278 I rvin D. Y alom

a vă învăţa. Ca evreu, mie personal îmi este imposibil să-l


tratez pe acest individ distrugător, antisemit, dar să
vedem dacă nu cumva vă pot fi încă de folos ca supervi­
zor. Spuneţi-mi mai multe despre sentimentele dumnea­
voastră faţă de el.
— Deşi nu sunt evreu, mă simt personal jignit de anti­
semitismul său. La urma urmei, oamenii care îmi sunt cei
mai apropiaţi aici sunt aproape toţi evrei — dumnea­
voastră, terapeutul meu şi marea majoritate a corpului
profesoral din Institut. Friedrich ridică scrisoarea lui
Alfred. Priviţi. îmi scrie cu mândrie despre progresele
carierei sale, aşteptându-se să fiu mulţumit. în schimb, eu
mă simt din ce în ce mai jignit şi mai speriat pentru
dumneavoastră, pentru toţi germanii civilizaţi. Cred că e
răul în persoană. Iar idolul său, acest Hitler, ar putea fi
diavolul întrupat.
— Acesta e un aspect. Cu toate astea, există o altă parte
din dumneavoastră care doreşte să-l vadă în continuare.
De ce?
— E vorba despre ce am discutat mai devreme — in­
teresul, de natură intelectuală, de a analiza pe cineva cu
care împărtăşesc trecutul. îl cunosc pe fratele său de o
viaţă; îl ştiu pe Alfred de când era mic.
— Dar, Dr. Pfister, este evident că niciodată nu-1 veţi
putea analiza. Chiar şi numai distanţa face acest lucru
imposibil. în cel mai bun caz îl veţi vedea în câteva şe­
dinţe disparate şi nu veţi putea niciodată săpa adânc în
trecutul său.
— Aşa este. Trebuie să renunţ la această idee. Trebuie
să existe alte motive.
— îmi amintesc că mi-aţi vorbit despre senzaţia unui
trecut reprimat. Nu-1 aveţi decât pe bunul dumneavoastră
prieten, fratele său. I-am uitat numele...
— Eugen.
— Da, îl aveţi doar pe Eugen Rosenberg şi, într-o
măsură mult mai mică, dat fiind faptul că nu v-a fost
Problema Spinoza 279

niciodată apropiat, pe fratele mai mic al lui Eugen, Alfred.


Părinţii dumneavoastră simt morţi, fraţi nu aveţi, nu aveţi
nicio altă legătură cu prima parte a vieţii dumneavoastră —
nici oameni, nici locuri. Mi se pare că încercaţi să negaţi
procesul de îmbătrânire, efemeritatea, căutând ceva ne­
pieritor. Lucraţi la asta în analiza personală, sper...
— Nu încă. Dar comentariile dumneavoastră îmi sunt
de ajutor. Nu pot opri timpul agăţându-mă de Eugen sau
de Alfred. Da, domnule doctor Abraham, m-aţi ajutat să
înţeleg că a mă vedea cu Alfred nu-mi foloseşte în privinţa
conflictelor mele interioare.
— Acest lucru este foarte important, Dr. Pfister, repet.
A vă vedea cu Alfred Rosenberg nu vă foloseşte în privinţa
conflictelor dumneavoastră interioare. Asta se poate întâmpla •
doar în cadrul propriei dumneavoastră analize. Nu-i aşa?
Friedrich dădu din cap, resemnat.
— Aşa că vă întreb din nou: de ce doriţi să-l vedeţi?
— Nu sunt sigur. Sunt de acord că este un om periculos,
un om care răspândeşte ură. Cu toate acestea, încă mă
gândesc la el ca la băieţelul din vecini, mai degrabă decât
ca la un om care este răul în persoană. Cred că este prost
îndrumat, nu demonic. El crede cu adevărat în acele
prostii rasiale, iar gândurile şi acţiunile sale decurg într-o
manieră perfect coerentă din premisele lui Houston
Stewart Chamberlain. Nu cred că este un psihopat, un
sadic sau o persoană violentă. De fapt, e destul de timid,
aproape laş şi nesigur. Relaţionează prost cu alţi oameni
şi s-a abandonat cu totul speranţei că va primi dragostea
liderului său, Hitler. Dar totuşi, pare conştient de propri­
ile limitări şi este pregătit, în mod surprinzător, să se
implice în terapie.
— Deci, obiectivele dumneavoastră pentru terapie
sunt...
— Poate că simt naiv, dar nu-i aşa că, dacă-1 pot schim­
ba într-o persoană mai morală, va face mai puţin rău în
lume? Asta e cu siguranţă mai bine decât a nu face nimic.
280 I rvin D. Y alom

Poate îl voi ajuta să se gândească la puterea şi naţionalitatea


antisemitismului său.
— Ah, dacă aţi analiza cu succes antisemitismul, ar
trebui să primiţi Premiul Nobel care, până în prezent, i-a
scăpat lui Freud. Aveţi idee cum aţi putea să abordaţi
această chestiune?
— Nu încă... e neclar şi, cu siguranţă, este obiectivul
meu, nu al pacientului.
— Iar obiectivul său? Ce vrea?
— Obiectivul său explicit este să relaţioneze mai efi­
cient cu Hitler şi cu ceilalţi membri ai partidului. Ar
trebui să strecor un scop mai înalt decât acesta.
— Sunteţi bun la a vă strecura?
— Doar un novice, dar am o idee. V-am pomenit de fap­
tul că i-am dat meditaţii despre Spinoza. Ei bine, în partea
a patra a Eticii — capitolul despre depăşirea sclaviei
afectelor — există o frază care mi-a atras atenţia. Spinoza
spune că raţiunea nu poate face faţă afectelor şi ceea ce
trebuie să facem este să transformăm raţiunea în afect.
— Hmm, interesant. Cum vă propuneţi să faceţi asta?
— Nu am în vedere o metodă anume. Dar ştiu că
trebuie să-i hrănesc curiozitatea despre el însuşi. Nu sunt
toţii oamenii foarte interesaţi de sine? Nu vor toţi oamenii
să ştie totul despre sine? Eu cu siguranţă vreau. Mă voi
strădui să stârnesc curiozitatea lui Alfred faţă de sine.
— Interesantă modalitate de planificare a terapiei,
dr. Pfister. O modalitate originală. Să sperăm că va coope­
ra, iar eu voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a vă fi de
ajutor în supervizare. Dar mă întreb dacă nu există o scă­
pare în raţionamentul dumneavoastră.
— Care ar fi?
— Suprageneralizarea. Terapeuţii sunt diferiţi. Suntem
nişte fiinţe ciudate. Cei mai mulţi oameni nu ne împăr­
tăşesc curiozitatea pasională pentru minte. Până acum,
am înţeles că scopul lui e foarte diferit de al dumneavoa­
stră: ceea ce vrea este să se facă mai simpatic colegilor săi
Problema Spinoza 281

nazişti. Deci, ţineţi cont de pericolul ca terapia să înrău­


tăţească situaţia pentru noi toţi! Permiteţi-mi să fiu mai
concret. Dacă reuşiţi să-l ajutaţi pe Rosenberg să se
schimbe într-un mod care l-ar face pe Hitler să-l îndră­
gească mai mult, atunci tot ce veţi fi reuşit este să-l fi făcut
mai eficient în răutatea lui.
— înţeleg. Sarcina mea este să-l ajut să îmbrăţişeze
un alt scop, aproape opus — acela de a înţelege şi dimi­
nua nevoia sa disperată şi iraţională de a obţine dragostea
lui Hitler.
Dr. Abraham îi zâmbi tânărului său ucenic.
— Exact. îmi place entuziasmul dumitale, Friedrich.
Cine ştie? Poate vei reuşi. Hai să căutăm nişte întâlniri
profesionale în München la care aţi putea participa, ca să
faceţi câteva şedinţe suplimentare cu el acolo.

Bayreuth — octombrie 1923


în ciuda faptului că avea mult de lucru, Alfred îşi
respectă planul de a-i face o vizita lui Houston Stewart
Chamberlain şi îl convinse cu uşurinţă pe Hitler să-l înso­
ţească. Hitler fusese şi el înflăcărat de lucrarea Fundamen­
tele secolului al XIX-lea a lui Chamberlain şi va susţine până
la sfârşitul vieţii că Chamberlain (împreună cu Dietrich
Eckart şi Richard Wagner) fuseseră principalii săi mentori
intelectuali.
Chamberlain trăia la Bayreuth, în Wahnfried, vechea
şi masiva casă a lui Wagner, împreună cu soţia sa, Eva
(fiica lui Wagner), şi cu Cosima, văduva în vârstă de
86 de ani a lui Wagner. Călătoria de 240 de km până la
Bayreuth fu extrem de plăcută pentru Alfred. Era prima
sa călătorie în strălucitorul şi noul Mercedes al lui Hitler
şi o ocazie de a se bucura timp de câteva ore de întreaga
atenţie a acestuia.
282 Irvin D. Y alom

Un slujitor îi întâmpină şi îi conduse la etaj, unde


Chamberlain stătea într-un scaun cu rotile, cu picioarele
acoperite îngrijit cu o pătură în carouri albastre şi verzi şi
privea pe fereastra mare ce dădea spre curtea interioară
a lui Wagner. Suferind de o boală neurologică misterioasă,
din cauza căreia era parţial paralizat şi incapabil să vor­
bească în mod clar, Chamberlain părea să aibă mult mai
mult decât cei 70 de ani ai săi: pielea îi era pătată, ochii
goi, jumătate din faţa era deformată de spasm. Fixându-şi
privirea pe faţa lui Hitler, Chamberlain dădea din cap din
când în când şi părea că înţelege cuvintele lui Hitler.
Nu-i aruncă nicio privire lui Rosenberg. Hitler se aplecă,
cu gura aproape de urechea lui Chamberlain, şi zise:
— Preţuiesc cuvintele dumneavoastră din măreaţa
operă Fundamentele secolului al XIX-lea: „rasa germanică
este angajată într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu evreii
ce va fi purtată nu doar cu tunul, ci cu fiecare armă a vieţii
umane şi a societăţii." Chamberlain dădu din cap apro­
bator, şi Hitler continuă: Herr Chamberlain, vă promit că
eu sunt cel care va purta acest război pentru dumnea­
voastră, şi continuă prin a-i descrie în detaliu programul
său în 25 de puncte şi hotărârea sa absolut de nezdruncinat
de a avea o Europă fără evrei. Chamberlain dădea din cap
energic şi din când în când murmura:
— Da, da.
Mai târziu, când Hitler părăsi camera pentru o întâlnire
privată cu Cosima Wagner, Rosenberg rămase singur cu
Chamberlain şi îi spuse acestuia că la vârsta de şaisprezece
ani el, asemenea lui Hitler, fusese captivat de Fundamentele
secolului al XIX-lea şi că, în egală măsură, îi era profund
îndatorat lui Chamberlain.
Apoi, aplecându-se mai aproape de urechea lui
Chamberlain, aşa cum făcuse Hitler, mărturisi:
— Am început să scriu o carte care sper că va continua
munca dumneavoastră în secolul următor.
Problema Spinoza 283

E posibil ca Chamberlain să fi zâmbit — faţa lui era


atât de deformată, încât era greu de spus.
Alfred continuă:
— Ideile şi cuvintele dumneavoastră se vor găsi peste
tot în paginile mele. Sunt abia la început. Acesta va fi un
proiect pe cinci ani — sunt atât de multe de făcut. Totuşi,
tocmai am scris un paragraf pentru încheiere: „vremea
sfântă a germanilor va veni din nou atunci când simbolul
de trezire — steagul cu semnul zvasticii al vieţii renăs­
cute — va deveni singurul mare crez al Reichului."
Chamberlain mormăi, poate spunând:
— Da, da.
Alfred se relaxă în scaun şi privi în jur. Hitler nu se
vedea încă nicăieri. Aşa că se aplecă din nou spre urechea
lui Chamberlain:
— Dragă profesore, am nevoie de ajutorul dumnea­
voastră. Este vorba de chestiunea Spinoza. Spuneţi-mi, cum
a putut acest evreu din Amsterdam să scrie lucrări atât
de venerate de cei mai mari gânditori germani, inclusiv
de nemuritorul Goethe? Cum e posibil acest lucru?
Chamberlain îşi roti agitat capul şi scoase câteva sunete
din care Rosenberg putu distinge doar:
— ]a, Ja.
La scurt timp după aceea, căzu într-un somn adânc.

Pe drumul de întoarcere, cei doi bărbaţi vorbiră puţin


despre Chamberlain, pentru că Alfred avea alt plan: să-l
convingă pe Hitler că a venit timpul să acţioneze. Alfred
îi reaminti lui Hitler câteva lucruri de bază.
— Haosul cuprinde Germania. Inflaţia scapă de sub
control. în urmă cu patru luni, un dolar valora 75.000 de
mărci germane, în vreme ce ieri un dolar valora 150 de
milioane de mărci. Ieri băcanul din colţ cerea 90 milioane
de mărci germane pentru un kilogram de cartofi. Şi ştiu
sigur că, în scurt timp, tiparniţa trezoreriei va scoate
bancnote de 1 trilion de mărci.
284 Irvin D. Y alom

Hitler dădu din cap plictisit. Mai auzise de multe ori


aceste constatări ale lui Rosenberg.
— Uite câte lovituri de stat apar peste tot, continuă
Alfred. Puci comunist în Saxonia, puciul rezerviştilor din
Reichswehr, în Prusia de Est, lovitura de stat a lui Kapp
din Berlin, lovitura de stat a separatiştilor renani. Dar
Miinchenul şi întreaga Bavarie sunt adevăratul butoi cu
pulbere gata-gata să explodeze. Miinchenul este ticsit de
partide de dreapta care se opun guvernului de la Berlin,
dar, dintre acestea, al nostru este de departe cel mai tare,
cel mai puternic şi mai bine organizat. A venit vremea
noastră! Am întărâtat populaţia articol după articol în
ziarul nostru, pregătind-o pentru o acţiune majoră din
partea partidului.
Hitler încă nu părea convins. Alfred îl presă:
— A venit vremea dumneavoastră. Trebuie să acţionaţi
acum, sau veţi pierde momentul.
Când maşina ajunse în faţa clădirii de birouri Volkischer
Beobachter, Hitler spuse doar atât:
— Sunt multe lucruri de avut în vedere, Rosenberg.
Câteva zile mai târziu, Hitler îl vizită pe Alfred la
birou şi, cu un zâmbet larg, flutură o scrisoare pe care
tocmai o primise de la Houston Stewart Chamberlain şi
citi câteva fragmente cu voce tare:

23 septembrie 1923
Dragul şi stimatul meu Herr Hitler,
Aveţi tot dreptul să fiţi surprins de acest deranj, după
ce aţi putut vedea cu ochii dumneavoastră cât îmi este
de greu să vorbesc. Dar nu pot rezista tentaţiei de a vă
adresa câteva cuvinte.
M-am întrebat de ce tocmai dumneavoastră, care
sunteţi atât de nemaipomenit în trezirea oamenilor din
somnolenţă şi plictisitoarea rutină, mi-aţi dăruit recent
cel mai lung şi mai odihnitor somn pe care l-am avut din
Problema Spinoza 285

acea zi fatidică din august 1914, când am fost doborât de


această boală perfidă. Acum cred că am înţeles că tocmai
acest lucru vă caracterizează şi vă defineşte fiinţa: cel
care trezeşte este, în acelaşi timp, acela care instalează
liniştea...
Faptul că mi-aţi adus liniştea este în strânsă legătură
cu ochii şi gesturile pe care le faceţi cu mâinile. Ochiul
dumneavoastră funcţionează aproape ca o mână: apucă
omul şi-l ţine; şi aveţi calitatea unică de a vă concentra
cuvintele pe un anume ascultător, într-un anumit moment,
în ceea ce priveşte mâinile, ele sunt atât de expresive în
mişcarea lor, încât rivalizează cu ochii. Un asemenea om
aduce odihnă unui spirit amărât, aflat în suferinţă! Mai
ales atunci când el este dedicat slujirii Patriei.
Nu mi-am pierdut nicio clipă credinţa în germanitate,
dar, trebuie să mărturisesc, speranţele mele au atins un
nivel scăzut. Dintr-o răsuflare, mi-aţi schimbat starea
sufletească. Faptul că Germania, în vremuri de restrişte,
a dat naştere unui Hitler este o dovadă de vitalitate; acţiu­
nile dumneavoastră sunt o dovadă în plus că personali­
tatea unui om şi acţiunile sale merg mână în mână.
Am putut dormi fără griji. Nimic nu m-a făcut să mă
trezesc.
Dumnezeu să vă aibă în pază!
Houston Stewart Chamberlain

— Probabil că şi-a recăpătat vorbirea şi a dictat-o —


o scrisoare magnifică... spuse Alfred, încercând să-şi
ascundă invidia. Apoi adăugă repede: Şi binemeritată,
Herr Hitler.
— Acum, permiteţi-mi să vă dau adevăratele veşti,
spuse Hitler. Erich Ludendorff şi-a unit forţele cu noi!
— Bravo! Bravo! strigă Alfred.
286 Irvin D. Y alom

Ludendorff era puţin spus excentric, dar era încă


respectat de toată lumea ca fost mareşal în războiul
mondial.
— Este de acord cu ideea mea de a organiza un puci,
continuă Hitler. Este de acord că ar trebui să ne unim
forţele cu alte grupări de dreapta, chiar cu grupările mo­
narhiste şi cu separatiştii bavarezi, şi să năvălim la şedinţa
de seară din 8 noiembrie, să răpim câţiva oficiali ai gu­
vernului bavarez, forţându-i, sub ameninţarea pistolului,
să mă accepte ca lider. în ziua următoare, vom mărşălui
cu toţii prin centrul oraşului către ministerul apărării
unde, cu ajutorul ostaticilor şi al reputaţiei feldmareşalului
Ludendorff, vom atrage de partea noastră armata ger­
mană. Apoi vom imita marşul lui Mussolini prin Roma,
defilând până la Primăria Roşie, şi vom doborî guvernul
democrat german.
— Excelent! Pornim la drum! Alfred era atât de bucu­
ros, încât abia băgă de seamă că Hitler trecuse cu vederea
detaliul că el îi sugerase, de fapt, acest plan. Era obişnuit
ca Hitler să-şi însuşească ideile sale fără să-i acorde credit.
Dar totul merse prost. Puciul fu un fiasco total. în seara
zilei de 8 noiembrie, Hitler şi Alfred merseră împreună la
întâlnirea coaliţiei partidelor de dreapta. Aceste partide
nu se mai consultaseră niciodată împreună, iar întâlnirea
scăpă în asemenea măsură de sub control, încât, la un
moment dat, Hitler trebui să se urce pe o masă şi să tragă
un foc de armă în tavan pentru a restabili ordinea. Naziştii
îi răpiră apoi pe delegaţii guvernului bavarez pentru a-i
ţine ostatici. însă, crezând că aceştia au îmbrăţişat punctul
de vedere nazist, răpitorii nu îi păziră cum trebuie şi
ostaticii evadară în noapte. Cu toate acestea, Hitler cedă
insistenţei lui Ludendorff de a organiza marşul a doua zi
dimineaţa, în speranţa că vor declanşa o revoltă în rândul
cetăţenilor. Ludendorff era sigur că nici armata, nici
poliţia nu vor îndrăzni să tragă asupra lui. Rosenberg se
Problema Spinoza 287

întoarse în grabă la birou şi pregăti titlurile VB, care


instigau la revoltă generală.
Dimineaţa devreme, pe 9 noiembrie 1923, o coloană
de 2.000 de bărbaţi, mulţi dintre ei înarmaţi, inclusiv
Hitler şi Rosenberg, porni în marş către centrul oraşului
München. în primul rând se aflau Hitler, feldmareşalul
Ludendorff, strălucitor în uniformă militară completă,
purtând casca din război, Hermann Goring, popularul
pilot din războiul mondial, purtându-şi numeroasele
decoraţii de război, şi Scheubner-Richter, care mergea
braţ la braţ cu prietenul său apropiat, Hitler. Rosenberg
era în al doilea rând, chiar în spatele lui Hitler. Rudolf
Hess mărşăluia în spatele lui Rosenberg, la fel şi Putzi
Hanfstaengl (sponsorul care făcuse posibilă apariţia
zilnică a VB). Câteva rânduri mai în spate, mărşăluia
Heinrich Himmler, purtând steagul Partidului Nazist.
Ajunşi într-o piaţă, fură întâmpinaţi de un cordon de
forţe de ordine. Hitler le strigă să se predea. în schimb,
acestea deschiseră focul şi urmă un schimb de focuri de
trei minute în timpul căruia participanţii la marş se
împrăştiară. Şaisprezece nazişti şi trei soldaţi fură ucişi.
Feldmareşalul Ludendorff mărşălui drept spre baricadă
fără să ezite, dădu puştile deoparte şi fu întâmpinat
politicos de către un ofiţer care îşi ceru scuze pentru că
trebuie să-l reţină. Goring suferi două răni în vintre,
dar se târî la adăpost şi fu dus la un medic evreu cumse­
cade, care îl trată excelent, după care fu scos urgent din
ţară. Scheubner-Richter, care se ţinea de braţ cu Hitler, fu
ucis pe loc şi îl doborî pe Hitler la pământ, dislocându-i
umărul. O gardă de corp, Ulrich Graf, se aruncă asupra
lui Hitler încasând mai multe gloanţe şi salvându-i
viaţa lui Hitler.
Deşi cel care stătuse alături de Alfred fusese ucis,
Alfred era teafăr şi se târî spre trotuar, departe de măcel,
pierzându-se în mulţime. Nu îndrăzni să meargă acasă
sau la birou — guvernul închisese imediat VB pe termen
288 Irvin D. Y alom

nedeterminat şi pusese pază în faţa birourilor ziarului. în


cele din urmă, Alfred convinse o femeie în vârstă să-l lase
să se ascundă în casa ei pentru următoarele câteva zile,
iar peste noapte rătăci prin München încercând să afle
care fusese soarta tovarăşilor săi. Hitler, care, cu dureri
mari, se târâse câţiva metri, fu tras într-o maşină care
aştepta şi, însoţit de un medic din partid, fu condus acasă
la Putzi Hanfstaengl, unde îşi trată umărul şi fu ascuns în
pod. Chiar înainte de a fi arestat, scrise în grabă un bilet
adresat lui Alfred şi o rugă pe Frâu Hanfstaengl să-l ducă
la destinaţie. A doua zi, aceasta îl găsi pe Alfred şi îi
înmână biletul, pe care el îl deschise imediat, şi, spre
marea lui surprindere, citi:

DRAGĂ ROSENBERG, DE ACUM ÎNAINTE


CONDUCI MIŞCAREA.
ADOLF HITLER
C a p it o l u l d o u ă z e c i ş i ş a p t e

Rijnsburg — 1662

în câteva zile, teama lui Bento se mai potoli. Pulsul


precipitat, senzaţia de apăsare pe piept şi imaginile tul­
burătoare ale atacului asasinului dispărură. Ce uşurare
binecuvântată era să respire cu uşurinţă şi Să se simtă în
siguranţă în propria piele! Cu oarecare detaşare, putu
chiar să vizualizeze faţa asasinului şi, la sugestia lui
Franco, privi paltonul negru sfâşiat, agăţat la vedere pe
peretele camerei sale.
Timp de câteva săptămâni după tentativa de asasinat
şi vizita lui Franco, cugetă la mecanismele de depăşire a
terorii. Cum îşi recăpătase stăpânirea de sine? Să fi fost
oare mai buna înţelegere a cauzelor care îl motivaseră pe
asasin? Bento înclina spre această explicaţie — părea soli­
dă, părea rezonabilă. Cu toate acestea, privea cu suspiciune
propriul ataşament faţă de puterea înţelegerii. La urma
urmei, aceasta nu îl ajutase la început, ideea câştigând
teren abia după vizita lui Franco. Cu cât se gândea mai
mult, cu atât îi era mai clar că Franco contribuise în mod
esenţial la recuperarea sa. Bento ştia că la venirea lui
Franco îi fusese cel mai rău şi apoi, foarte repede, începuse
să se simtă mai bine. Dar ce îi oferise Franco, mai exact?
Poate că aportul său major constase în disecarea ingre­
dientelor terorii şi în demonstrarea faptului că Bento
era deosebit de tulburat de faptul că asasinul său era
evreu. Cu alte cuvinte, teroarea fusese amplificată de
durerea reprimată a separării de propriul popor. Aşa s-ar
putea explica puterea vindecătoare a lui Franco: nu
numai că el nu contribuise la procesul raţional, ci, poate
chiar mai important, îşi oferise propria prezenţă — o pre­
zenţă evreiască.
290 Irvin D. Y alom

Franco îl mai smulsese pe Bento din gelozia chinui­


toare, confruntându-1 cu naţionalitatea faptului de a tânji
după ceva ce nici nu-şi dorea cu adevărat şi nici nu ar fi
putut avea. Bento îşi recăpătă încet liniştea şi restabili
curând prietenia cu Maria Clara şi Dirk. Cu toate acestea,
nori negri se adunară în mintea lui, în ziua în care Clara
Maria apăru cu un colier de perle la gât pe care i-1 dăruise
Dirk. Norii se transformară într-o adevărată furtună după
câteva zile, când cei doi îşi anunţară logodna. Dar de
această dată raţiunea avu câştig de cauză; Bento îşi păstră
echilibrul şi refuză să permită ca afectele să ducă la rupe­
rea relaţiilor cu cei doi buni prieteni.
Chiar şi aşa, Bento se agăţă de amintirea tactilă a Clarei
Maria ţinându-1 de mână întreaga noapte de după atac.
îşi aminti, de asemenea, cum îl strânsese Franco de umăr
şi cum el şi fratele său, Gabriel, se ţinuseră de atâtea ori
în copilărie de mână. Dar de-acum nu va mai avea parte
de atingere, deşi corpul său va tânji după asta. Uneori,
fantezii în care o atingea şi îmbrăţişa pe Clara Maria sau
pe mătuşa Marta, pe care, de asemenea, o considera atră­
gătoare, i se strecurau în minte, dar le înlătura cu uşurinţă.
Dorinţele din timpul nopţii erau o altă chestiune: nu
putea închide nicio uşă care să blocheze accesul la visele
sale şi nici nu putea opri fluxul nocturn de sămânţă care
păta adesea aşternuturile. Toate acestea erau păstrate,
desigur, sub cel mai adânc secret, dar, dacă ar fi fost să i
le împărtăşească lui Franco, putea prezice răspunsul aces­
tuia: „Aşa e în firea lucrurilor — presiunea sexuală face
parte din fiinţa noastră, e forţa care permite perpetuarea
speciei noastre."
Deşi Bento apreciase înţelepciunea sfatului lui Franco
de a părăsi Amsterdamul, mai zăbovi, totuşi, câteva luni.
Competenţele sale lingvistice, precum şi forţa logicii lui
îi făcură pe mulţi dintre colegieni să-i ceară ajutorul pen­
tru traducerea unor documente ebraice şi latine. în cu­
rând, colegienii înfiinţară un club de filosofie condus de
Problema Spinoza 291

prietenul său, Simon de Vries, care se întrunea regulat şi


unde se discutau adesea idei formulate de Bento.
Dar acest cerc de cunoscuţi care-1 apreciau, atât de util
pentru respectul de sine, îi ocupa foarte mult timp, împie-
dicându-1 să se dedice în totalitate gândurilor care înmu­
gureau în el. îi vorbi lui Simon de Vries despre dorinţa sa
de a duce o viaţă mai liniştită şi, în curând, Simon, cu
ajutorul celorlalţi membri ai clubului de filosofie, găsi o
casă în Rijnsburg unde să poată locui Spinoza. Rijnsburg,
o mică comunitate de pe râul Vliet, la patruzeci de kilo­
metri de Amsterdam, nu era doar centrul mişcării cole-
gienilor, dar se găsea şi foarte aproape de Universitatea
din Leiden, unde Bento, acum specialist în latină, putea
participa la cursuri de filosofie şi se putea bucura de
compania altor cărturari.
Lui Bento îi plăcu mult Rijnsburgul. Casa era construită
din piatră solidă, cu câteva ferestre cu ochiuri mici, cu
vedere spre o livadă de meri bine îngrijită. Pe peretele de
la intrare era scrisă o strofă scurtă ce exprima nemulţumirea
multor colegieni despre starea lumii:

Vai! De-amfi toţi înţelepţi


Şi cu suflet bun,
Am trăi în paradis,
Nu-n iad, ca acum!

Apartamentul lui Bento avea două camere la parter,


una pentru studiu, pentru biblioteca sa în devenire şi
pentru patul cu baldachin, iar cealaltă era o cameră de
lucru mai mică unde să-şi ţină instrumentele de şlefuire
a lentilelor. Dr. Hooman, care era chirurg, locuia, împre­
ună cu soţia, în cealaltă jumătate a casei — o bucătărie
mare, unită cu camera de zi, şi un dormitor la etaj, la care
se ajungea pe o scară abruptă.
Bento plătea o mică sumă suplimentară pentru cina pe
care, de obicei, o lua cu Dr. Hooman şi simpatica lui soţie.
292 Irvin D. Y alom

Uneori, după zile lungi petrecute în singurătate, scriind


şi şlefuind lentile, aştepta cu nerăbdare compania lor, dar
când era captivat de vreo idee, revenea la vechile obiceiuri
şi cina zile în şir în camera lui, privind la merii roditori
din livada din spatele casei, în timp ce gândea şi scria.
Astfel trecu un an în modul cel mai plăcut. într-o
dimineaţă de septembrie, Bento se trezi nu prea în apele
lui, apatic şi cu dureri. Decise însă să-şi urmeze planul de
a călători la Amsterdam pentru a livra nişte lentile fine
de telescop unui client. în plus, prietenul lui Simon de
Vries, secretarul clubului de filosofie al colegienilor, îi
aranjase să participe la o întâlnire pentru a discuta despre
prima parte a noii sale lucrări. Bento scoase din geantă
cea mai recentă scrisoare de la Simon şi o reciti.

Mult stimate prieten,


Vă aştept cu nerăbdare sosirea. Uneori îmi deplâng
soarta, şi anume că suntem despărţiţi unul de celălalt de
o distanţă aşa mare. Fericit, da, foarte fericit este Doc­
torul Hooman, care locuieşte sub acelaşi acoperiş cu
dumneavoastră, cu care poate vorbiţi despre cele mai
interesante subiecte, la prânz, la cină şi în timpul plim­
bărilor dumneavoastră. Cu toate acestea, deşi fizic sunt
departe, mi-aţi fost adesea prezent în minte, în special
prin scrierile dumneavoastră, pe măsură ce le citeam şi
le răsciteam. Dar, pentru că nu sunt foarte clare pentru
membrii clubului, motiv pentru care am iniţiat o nouă
serie de întâlniri, vă aşteptăm cu nerăbdare explicaţiile
pe marginea pasajelor dificile, pentru ca, sub îndrumarea
dumneavoastră, să putem apăra mai bine adevărul
împotriva celor plini de superstiţii religioase şi pentru a
ţine piept atacurilor întregii lumi.
Al dumneavoastră devotat,
S. J. DE VRIES
Problema Spinoza 293

în timp ce împăturea scrisoarea, Bento se simţi deo­


potrivă bucuros şi stânjenit — bucuros pentru cuvintele
frumoase ale lui Simon, dar şi suspicios faţă de propria
dorinţă de a avea un public care să-l admire. Fără îndoială
că mutarea la Rijnsburg fusese o decizie înţeleaptă. Ar fi
fost şi mai înţelept, credea el, să se mute chiar mai departe
de Amsterdam.
Parcurse pe jos scurta distanţă până la Oegstgeest,
unde, pentru 21 de stuiveri, se îmbarcă în trekschuit-u\ de
dimineaţă, adică o barjă trasă de cai, care transporta
pasagerii de-a lungul micului trekvaart, un canal săpat
recent ce ducea direct la Amsterdam. Pentru alţi câţiva
stuiveri ar fi putut sta în cabină, dar era o zi frumoasă şi
însorită, aşa că stătu pe punte şi reciti începutul lucrării
sale Tratat despre îndreptarea intelectului, ce urma să fie
discutată a doua zi la clubul de filosofie al lui Simon,
începuse prin a descrie propria căutare a fericirii.

După ce experienţa m-a învăţat că tot ce se întâmplă


de cele mai multe ori în viaţa obişnuită este zadarnic
şi fără însemnătate, şi văzând că toate de câte mă
temeam nu aveau în ele nimic bun sau rău decât în
măsura în care sufletul era impresionat de ele, m-am
hotărât, în cele din urmă, să cercetez dacă există ceva
care să fie un bine adevărat şi cu putinţă de a fi
împărtăşit, de care sufletul să fie cuprins într-un mod
exclusiv, după ce s-a lepădat de toate celelalte; mai
mult, dacă există ceva care, după ce a fost găsit şi
dobândit, să ne îngăduie să gustăm veşnic o plăcere
neîncetată şi supremă.1

în continuare, el descria propria incapacitate de a-şi


atinge obiectivul din vremea când încă îmbrăţişa credinţele

1Spinoza, Baruch, Tratatul despre îndreptarea intelectului, studiu intro­


ductiv, traducere din limba latină şi note de Alexandru Posescu,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 6
294 Irvin D. Y alom

culturale că cel mai mare bine constă în bogăţii, onoruri şi


plăcerea simţurilor. Acestea, insista el, nu fac bine la să­
nătate. El îşi citi cu atenţie comentariile cu privire la
limitele acestor trei bunuri lumeşti.

în plăcerea simţurilor, într-adevăr, mintea este atât de


legată ca şi când ar fi găsit un bine de care să se mulţu­
mească; ceea ce o împiedică cu desăvârşire să se mai
gândească la un alt bine; însă, după ce ea este gustată,
urmează o foarte mare tristeţe care, dacă nu suprimă
gândirea, totuşi o tulbură şi o întunecă. Urmărirea onoru­
rilor şi a bogăţiei nu absoarbe mai puţin mintea, îndeosebi
când bogăţia este căutată numai pentru ea însăşi, pentru
că atunci credem că ea este binele suprem.
Cât priveşte onorurile, ele absorb mintea într-o măsură
mult mai mare, pentru că sunt socotite ca un bun în sine
şi ca un scop ultim spre care se îndreaptă totul. Apoi,
acestea nu sunt însoţite de căinţă, ca plăcerea; ci, dim­
potrivă, cu cât avem mai mult dintr-însele, cu atât creşte
bucuria noastră; şi, prin urmare, suntem din ce în ce mai
îndemnaţi să le mărim; dacă însă nădejdile noastre sunt
dezamăgite în vreo împrejurare, atunci se produce o
foarte mare tristeţe.
în fine, onorurile sunt o mare piedică pentru că, spre
a ajunge la ele, trebuie în mod necesar să ne îndreptăm
viaţa după chipul de a vedea al oamenilor, fugind anume
de ceea ce fuge mulţimea şi căutând ceea ce caută ea.1

Bento dădu din cap, mulţumit îndeosebi de descrierea


onorurilor. în ceea ce priveşte leacul, îşi mărturisise difi­
cultatea de a renunţa la un bine sigur, cu care era obişnuit,
pentru trnul nesigur. Apoi îndulci imediat această idee
spunând că, de vreme ce căuta un bine permanent, imua­
bil, acesta în mod cert nu era nesigur prin natura sa, ci

1 Ibid., p. 6
Problema Spinoza 295

doar în ceea ce priveşte dobândirea lui. Deşi era mulţumit


de evoluţia raţionamentelor sale, se simţi tot mai stânjenit
pe măsură ce continuă să citească. Poate că spusese şi se
dezvăluise prea mult în unele pasaje:

într-adevăr, mă vedeam îndreptându-mă spre o


foarte mare primejdie şi silit să-mi caut din răsputeri
un leac, deşi acesta era nesigur; ca un bolnav atins de
un rău de moarte, care, atunci când presimte că
moartea e sigură dacă nu i se dă un leac, este silit să
caute din răsputeri acest leac în care, deşi nu este
sigur, îşi pune toată nădejdea.1

Pe măsură ce citea, simţi că se îmbujorează şi murmură


pentru sine: „Asta nu e filosofie. E mult prea personal.
Ce-am făcut? E doar un raţionament înflăcărat menit să
trezească sentimente. Promit... nu, mai mult decât promit,
jur... că pe viitor, Bento Spinoza şi căutările, temerile,
speranţele sale vor rămâne invizibile. Scrierile mele sunt
artificiale dacă nu reuşesc să-mi conving cititorii doar
prin logica raţionamentelor."
Dădu din cap în timp ce continuă să citească pasajele
în care vorbea despre modul în care oamenii sacrificau
totul, chiar şi viaţa, în căutarea de bogăţii, onoruri şi
pentru satisfacerea plăcerilor simţurilor. Acum trebuia
prezentat leacul, în propoziţii scurte şi puternice.

(1) ...aceste rele provin de acolo că toată fericirea


sau nefericirea stau numai într-un singur lucru, şi
anume în calitatea obiectului de care ne ataşăm.
(2) .. .pentru ceva ce nu iubim nu se vor isca nicio­
dată neînţelegeri; nu ne vom întrista dacă piere, şi nu-i
vom căşuna nimănui dacă îl stăpâneşte fără frică, fără

1 Ibid., p. 7
296 Irvin D. Y alom

ură şi, ca să-i spun pe nume, fără nicio tulburare a


sufletului.
(3) ...toate acestea ne ating dacă iubim lucrurile
trecătoare, ca acelea despre care tocmai am vorbit.
(4) Pe când dragostea pentru un lucru veşnic şi
infinit umple sufletul numai de mulţumire, lipsită de
orice tristeţe; ceea ce este foarte de dorit şi vrednic de
a fi căutat din răsputeri.1

Nu mai fu în stare să citească. Tâmplele începură să-i


pulseze — cu siguranţă nu era în apele lui astăzi. închise
ochii şi aţipi pentru un sfert de oră. Primul lucru pe care
îl văzu când se trezi era un grup compact de douăzeci,
treizeci de oameni plimbându-se de-a lungul canalului.
Cine erau? încotro se îndreptau? Nu-şi putea lua ochii de
la ei în timp ce trekschuit-ul se apropie şi apoi depăşi
grupul. La următoarea oprire, aflată la încă cel puţin o oră
de mers pe jos de casa lui Simon de Vries din Amsterdam,
unde avea să-şi petreacă noaptea, se pomeni apucându-şi
geanta, sărind de pe barjă şi luând-o înapoi, spre grupul
care se plimba.
în curând se apropie suficient pentru a observa că
bărbaţii, care erau îmbrăcaţi ca nişte muncitori, purtau cu
toţii tichii — yarmulke. Da, fără îndoială că erau evrei, dar
evrei aşkenazi, care nu-1 puteau recunoaşte. Se trase mai
aproape. Grupul se opri într-un loc deschis de pe malul
canalului şi toţi se strânseră în jurul liderului, rabinul lor,
fără îndoială, care începu să cânte chiar acolo, pe malul
apei. Bento se apropie şi mai mult de grup, pentru a-1
auzi. O femeie mai în vârstă, scundă şi îndesată, cu umerii
acoperiţi cu un şal negru, greu, îl privi pe Bento pentru
câteva minute şi apoi se apropie încet de el. Bento se uită
la faţa ei ridată, atât de bună, atât de caldă, care-i aducea

1 Ibid., pp. 7-8


Problema Spinoza 297

aminte de propria mamă. Dar nu, mama lui murise când


avea mai puţini ani decât el acum. Bătrâna ar fi avut
vârsta mamei sale. Aceasta se apropie de el şi-l întrebă:
— Bist an undzeriker? (Eşti de-al nostru?).
Deşi Bento prinsese doar un pic de idiş din negoţul cu
evreii aşkenazi, înţelese perfect întrebarea ei, cu toate
acestea nu putu răspunde. în cele din urmă, clătinând din
cap, şopti:
— Sefard.
— Ah, ir zayt an undzeriker. Ot iz a matone fun Rifke
(Atunci eşti de-al nostru. Poftim, un dar de la Rifke). îşi
băgă mâna în buzunarul şorţului, îi dădu o bucată mare
de pâine proaspătă şi arătă spre canal.
Bento dădu din cap în semn de mulţumire şi, pe
măsură ce ea se îndepărta, îşi trase o palmă peste frunte
şi murmură pentru sine: „Tashlich. Uluitor... E Rosh
Hashanah — cum am putut uita?" Cunoştea bine cere­
monia de Tashlich. De secole, comunităţile de evrei
ţinuseră slujbe de Rosh Hashanah pe malurile apelor
curgătoare, care se încheiau prin aruncarea pâinii în apă.
îi veniră în minte cuvintele Scripturii: „El va avea iarăşi
milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei
arunca în fundul mării toate păcatele lor." (Mica 7:19).
Se trase mai aproape pentru a-1 asculta pe rabin, care
cerea congregaţiei sale, bărbaţilor adunaţi în jurul lui şi
femeilor ce formau cercul exterior, să se gândească la
toate regretele din anul precedent, la toate relele înfăptuite
şi la toate gândurile ruşinoase, la invidia, mândria şi
vinovăţia lor, şi le spuse să scape de ele, să arunce departe
gândurile nevrednice aşa cum aruncă pâinea. Rabinul îşi
aruncă pâinea în apă şi, imediat, ceilalţi îl urmară. Bento
îşi băgă pentru un moment mâna în buzunarul unde
pusese pâinea, dar apoi şi-o scoase. Nu-i plăcea să par­
ticipe la ritualuri; în plus, era doar un spectator şi se afla
prea departe de canal. Rabinul cântă rugăciunile în
ebraică şi, din reflex, Bento murmură cuvintele împreună
298 Irvin D. Y alom

cu el. în general, fu o ceremonie plăcută şi foarte sensibilă,


în timp ce mulţimea se întorcea pentru a merge la
sinagogă, mulţi îl salutară şi-i spuseră:
— Gut Yontef! (Sărbători fericite!)
El le răspunse cu un zâmbet:
— Gut Yontef dir! (Sărbători fericite şi dumitale!)
îi plăceau feţele lor, păreau oameni de treabă. Chiar
dacă arătau diferit de cei din comunitatea sa sefardă,
totuşi semănau cu oamenii pe care îi cunoscuse în copi­
lărie. Simpli, dar serioşi. Senini şi prietenoşi unul cu
celălalt. Le simţea lipsa. O, cum le simţea lipsa.
în vreme ce se îndrepta spre casa lui Simon, ciugulind
din pâinea lui Rifke, Bento se gândi la experienţa trăită,
în mod clar, subestimase puterea trecutului. Acesta îşi
pune o amprentă de neuitat, nu poate fi şters, dă culoare
prezentului şi ne influenţează în mare măsură sentimentele
şi acţiunile. Acum înţelesese mai bine ca niciodată că
gândurile şi sentimentele inconştiente sunt parte a unei
reţele cauzale. Multe lucruri deveniră clare: puterea vin­
decătoare cu care îl învestise pe Franco, dulcea strângere
de inimă provocată de ceremonia Tashlich, chiar şi gustul
extraordinar al pâinii lui Rifke pe care o mesteca încet, ca
pentru a extrage fiecare particulă de aromă. Mai mult, ştia
acum că în mintea lui exista, fără îndoială, un calendar
invizibil: deşi uitase de Rosh Hashanah, o parte a minţii
lui îşi amintise că ziua de azi marca începutul unui nou
an. Poate că această cunoaştere ascunsă se afla în spatele
indispoziţiei care îl chinuise toată ziua. Odată cu acest
gând, durerile şi apăsarea se evaporară. Iuţi pasul, în-
dreptându-se spre Amsterdam şi spre Simon de Vries.
C a p it o l u l d o u ă z e c i ş i o p t

Biroul lui Friedrich, Olivaer Platz, nr. 3, Berlin — 1925

Pentru că nu dumneavoastră, domnilor, ne


judecaţi pe noi. Sentinţa este rostită de către
instanţa eternă a istoriei... Declaraţi-ne vinovaţi
de o mie de ori: zeiţa tribunalului veşnic al
istoriei va zâmbi şi va rupe în bucăţi observaţiile
procurorului şi verdictul instanţei; pentru că ea
ne achită.
Ultimele cuvinte din discursul lui Adolf
Hitler la procesul din München, 1924

Pe 1 aprilie 1925, VB a reapărut sub formă


de cotidian. Şi cine a fost repus în calitate de
redactor, în ciuda tuturor rugăminţilor şi
argumentelor mele? Rosenberg, nesuferitul,
îngustul la minte, falsul specialist în mitologie,
antisemitul pe jumătate evreu, care, şi îmi
menţin părerea până în ziua de astăzi, a făcut
mai mult rău mişcării decât oricine altcineva,
exceptându-1 pe Goebbels.
Emst (Putzi) Hanfstaengl

— Biletul de la Hitler m-a uluit. Poftim, Friedrich,


vreau să vezi cu ochii tăi. îl port tot timpul în portofel.
Acum îl păstrez într-un plic — începe să se distrugă.
Friedrich luă plicul cu grijă, îl deschise şi scoase biletul.

DRAGĂ ROSENBERG, DE ACUM ÎNAINTE


CONDUCI MIŞCAREA.
ADOLF HITLER
300 Irvin D. Y alom

— Deci acest bilet ţi-a fost înmânat acum doi ani, după
puciul eşuat?
— Chiar a doua zi. L-a scris pe 10 noiembrie 1923.
— Spune-mi mai multe despre reacţia ta.
— Aşa cum ţi-am povestit, am fost uimit. N-avusesem
nici cea mai vagă idee că mă alesese pe mine să-i fiu
succesor.
— Continuă.
Alfred dădu din cap.
— Eu... Se sufocă pentru o clipă, apoi îşi recăpătă
calmul şi izbucni: Am fost zdruncinat. Tulburat. Cum era
posibil? Hitler nu mai vorbise despre mine ca şef al par­
tidului înainte de acest bilet — şi n-a mai pomenit nicio­
dată despre asta după ce l-a scris!
Hitler n-a vorbit despre asta înainte sau după. Friedrich
încerca să înţeleagă acest gând ciudat, dar continuă să se
concentreze asupra emoţiilor lui Alfred. Pregătirea lui
analitică îl făcuse mai răbdător. Ştia că totul se va clarifica
în timp.
— Se simte foarte multă emoţie în vocea ta, Alfred.
Este important să-ţi asculţi sentimentele. Ce a urmat?
— Totul s-a năruit odată cu puciul. Partidul s-a îm­
prăştiat. Liderii erau fie închişi, ca Hitler, fie în exil, ca
Goring, fie ascunşi, ca mine. Guvernul a scos partidul
definitiv în afara legii şi a închis Volkischer Beobachter.
Ziarul s-a redeschis doar acum câteva luni, când mi-am
recăpătat vechea slujbă.
— Vreau să-mi povesteşti despre toate astea, dar,
deocamdată, întoarce-te la sentimentele legate de bilet. Fă
ce-am mai făcut şi în alte dăţi: imaginează-ţi momentul
când ai deschis biletul pentru prima dată şi spune tot ce-ţi
trece prin minte.
Alfred închise ochii şi se concentră.
— Mândrie. O mare mândrie... m-a ales pe mine, pe
mine, înaintea tuturor... mie mi-a dat sceptrul. Biletul a
însemnat totul pentru mine. De aceea îl port cu mine.
Habar nu aveam că are atâta încredere în mine şi că
Problema Spinoza 301

mă preţuieşte atât de mult. Ce altceva? O mare bucurie.


A fost, probabil, momentul în care m-am simţit cel mai
mândru din viaţa mea. Nu, nu probabil, chiar a fost
momentul în care am fost cel mai mândru. L-am iubit atât
de mult pentru asta. Şi apoi... şi apoi...
— Şi apoi ce, Alfred? Nu te opri.
— Şi apoi totul s-a transformat într-un rahat! Biletul.
Totul! Cea mai mare bucurie a mea s-a transformat în cea
mai mare... cea mai mare năpastă din viaţa mea.
— De la bucurie la năpastă. Lămureşte-mă cu privire
la această transformare. Friedrich ştia că era inutil să mai
comenteze. Alfred de-abia aştepta să vorbească.
— Mi-ar lua tot timpul pe care îl avem astăzi la
dispoziţie să-ţi răspund în detaliu, atât de multe s-au
întâmplat. Alfred se uită la ceas.
— Ştiu că nu-mi poţi vorbi despre tot ce s-a întâmplat
în ultimii trei ani, dar aş avea nevoie cel puţin de o scurtă
trecere în revistă ca să-ţi pot înţelege cu adevărat suferinţa.
Alfred privi spre tavanul înalt al biroului spaţios al lui
Friedrich şi îşi adună gândurile.
— Cum să mă exprim? în esenţă, acel bilet mi-a dat o
sarcină imposibilă. Mi s-a cerut să conduc un grup jalnic
de oameni răi, care unelteau pentru obţinerea puterii, toţi
având interese personale, fiecare având ca scop înfrân­
gerea mea. Cu toţii superficiali şi proşti, cu toţii ameninţaţi
de inteligenţa mea superioară şi absolut incapabili să
înţeleagă ce le spuneam. Cu toţii profund ignoranţi cu
privire la principiile pentru care milita partidul.
— Şi Hitler? El ţi-a cerut să conduci partidul. Nu te-a
sprijinit?
— Hitler? S-a comportat năucitor şi mi-a făcut viaţa
mai dificilă. N-ai urmărit drama partidului nostru?
— îmi pare rău, dar eu nu ţin pasul cu evenimentele
politice. Sunt în permanenţă preocupat de noile progrese
din domeniul meu şi de pacienţii care apelează la mine —
în cea mai mare parte foşti soldaţi. în plus, e mai bine că
aflu totul din perspectiva ta.
302 Irvin D. Y alom

— Voi face un rezumat. După cum probabil ştii, în


1923 am încercat să-i convingem pe liderii guvernului
bavarez să ni se alăture într-un marş prin München,
având ca model marşul lui Mussolini din Roma. Dar
puciul nostru a fost un fiasco total. Toată lumea a fost de
acord că nu se putea să iasă mai prost. A fost prost pla­
nificat şi prost executat şi s-a dezintegrat la primul semn
de rezistenţă. Când Hitler mi-a scris biletul, se ascundea
în podul casei lui Putzi Hanfstaengl, fiind ameninţat cu
arestarea iminentă şi, posibil, cu deportarea. Când Frâu
Hanfstaengl mi-a adus biletul, mi-a povestit ce se în­
tâmplase. Trei maşini de poliţie au venit la ei acasă, iar
Hitler a devenit agitat, fluturându-şi pistolul şi spunând
că mai degrabă se împuşcă decât să-i lase pe porcii ăia să-l
ia. Din fericire, soţul ei o învăţase jiu-jitsu, iar Hitler, cu
rana de la umăr, nu i-a putut ţine piept. Frâu Hanfstaengl
i-a luat pistolul din mână cu forţa şi l-a aruncat într-un
uriaş butoi cu două sute de kilograme de făină. După ce
a mâzgălit repede un bilet pentru mine, Hitler a mers
supus la închisoare. Toată lumea credea că era sfârşitul
carierei sale. Hitler era terminat — era de râsul lumii. Sau
cel puţin aşa părea. Dar, pe când era doborât, geniul său
a ieşit la lumină. A transformat fiascoul în aur curat. O să
fiu sincer: cu mine s-a comportat execrabil. Sunt devastat
de ceea ce mi-a făcut... Dar, cu toate astea, acum sunt mai
convins ca niciodată că este un om providenţial.
— Explică-mi, Alfred.
— Izbăvirea i-a venit la proces. Toţi ceilalţi participanţi
la puci au pledat cu supuşenie nevinovat la acuzaţiile de
trădare. Unii au primit pedepse uşoare — de exemplu,
Hess a primit şapte luni. Alţii, ca intangibilul feldmare-
şal Ludendorff, au fost găsiţi nevinovaţi şi eliberaţi
imediat. Doar Hitler a insistat să pledeze vinovat la acu­
zaţia de trădare şi, la proces, i-a fermecat pe judecători,
spectatori, pe reporterii de la toate ziarele importante din
Germania, cu un discurs miraculos de patru ore. Acesta
Problema Spinoza 303

a fost momentul lui de măreţie — momentul care l-a


transformat în erou pentru toţi germanii. Cu siguranţă ai
auzit despre asta?
— Da. Toate ziarele au relatat despre proces, dar nu
am citit discursul propriu-zis.
— Spre deosebire de ceilalţi molâi care au pledat
nevinovat, el şi-a proclamat vinovăţia în repetate rânduri.
A zis: „Dacă răsturnarea acestui guvern al criminalilor
din noiembrie, care au înjunghiat în spate curajoasa arma­
tă germană, este înaltă trădare, atunci sunt vinovat. Dacă
faptul că am vrut să redau naţiunii noastre germane măre­
ţia ei glorioasă este trădare, atunci sunt vinovat. Dacă fap­
tul că am vrut să redau onoarea armatei germane este
trădare, atunci sunt vinovat." Judecătorii au fost atât de
mişcaţi, încât l-au felicitat, i-au strâns mâna, şi au vrut să-l
achite, dar nu au putut: el a insistat să pledeze vinovat de
trădare. în cele din urmă, l-au condamnat la cinci ani în
închisoarea de minimă securitate Landsberg, dar l-au asi­
gurat de o eliberare anticipată. Şi, astfel, într-o după-amia-
ză extraordinară, dintr-un politician neînsemnat, ajuns
de râsul lumii, a devenit brusc un erou naţional admirat
de toată lumea.
— Da, am observat că numele lui e pe buzele tuturor.
Mulţumesc că m-ai pus la curent. Este ceva ce mă preo­
cupă şi la care aş vrea să revenim — cuvântul greu folosit
de tine, „năpastă". Ce s-a întâmplat între tine şi Adolf
Hitler?
— Ce nu s-a întâmplat? Cel mai recent — motivul pen­
tru care mă aflu aici — m-a umilit în public. A avut unul
dintre accesele lui violente şi, turbat, m-a acuzat cu rău­
tate de incompetenţă, lipsă de loialitate, precum şi de
toate nelegiuirile posibile. Nu-mi cere să-ţi dau detalii.
Le-am reprimat şi îmi amintesc doar fragmente, aşa cum
îţi aminteşti un coşmar trecător. Au trecut două săptămâni,
şi tot nu mi-am revenit.
— Văd cât eşti de tulburat. Ce a declanşat această furie?
304 Irvin D. Y alom

— Politica de partid. Am decis să înscriu nişte candidaţi


la alegerile parlamentare din 1924. în mod clar, viitorul
nostru depinde de asta. Puciul dezastruos a demonstrat
că nu avem altă şansă decât să intrăm în parlament.
Partidul nostru era slăbit şi s-ar fi desfiinţat cu totul în caz
contrar. întrucât NSDAP fusese scos în afara legii, am
propus ca membrii noştri să-şi unească forţele cu un alt
partid, condus de feldmareşalul Ludendorff. Am discutat
pe larg acest subiect cu Hitler într-una din numeroasele
mele vizite la închisoarea Landsberg. Săptămâni în şir a
refuzat să ia o decizie, dar, în cele din urmă, mi-a acordat
autoritatea de a decide. E tipic pentru el — rareori ia o
decizie politică, lăsându-i în schimb pe subordonaţi să
rezolve problema. Am luat o hotărâre şi ne-am descurcat
bine la alegeri. Ulterior însă, când Ludendorff a încercat
să-l marginalizeze, Hitler a denunţat public decizia mea
şi a afirmat că nimeni nu poate vorbi în numele lui, con-
testându-mi astfel autoritatea.
— Am impresia că furia îndreptată spre tine este o
furie transferată — adică, a fost greşit direcţionată şi
provine din alte surse, în special din posibilitatea ca el
să-şi piardă puterea.
— Da, da, Friedrich. Exact. Hitler este preocupat acum
de un singur lucru — poziţia sa de lider. Nimic altceva
nu contează la fel de mult, cu siguranţă nu principiile
noastre de bază. De când a fost graţiat, după treisprezece
luni petrecute la Landsberg, s-a schimbat. A căpătat o
privire absentă, ca şi cum ar vedea ceva ce alţii nu pot, ca
şi cum ar fi mai presus de orice lucru lumesc. Iar acum
insistă să i se spună „Führer" — doar atât. S-a îndepărtat
nespus de mult de mine.
— îmi amintesc că la ultima întâlnire mi-ai spus cum
te simţeai pentru că era distant cu tine, cum te necăjeai când
vedeai că era mai intim cu alţii — te refereai la Goring?
— Da, exact. Dar e mult mai rău acum. în public se
ţine departe de toată lumea. Iar acest bădăran, Goring,
Problema Spinoza 305

contribuie din plin la problemă. Nu numai că este unsuros,


provocator şi abuziv cu mine, dar dependenţa sa recu­
noscută de medicamente este o ruşine. Mi s-a povestit că,
în şedinţe publice, îşi scoate cutia de pastile din oră-n oră
şi înghite câte un pumn. Am încercat să-l dau afară din
partid, dar nu am obţinut acordul lui Hitler. De fapt,
Goring este celălalt motiv important pentru care mă
aflu azi aici. Deşi este încă peste hotare, am auzit din
surse sigure că Goring răspândeşte zvonul că Hitler m-ar
fi ales intenţionat pe mine să conduc partidul în lipsa lui
pentru că ştia că sunt cel mai nepotrivit candidat posibil. Cu
alte cuvinte, aş fi atât de prost, încât poziţia şi puterea lui
Hitler nu ar fi ameninţate. Nu ştiu ce să fac. Simt că o
iau razna.
Alfred se scufundă în scaun, acoperindu-şi ochii cu
mâinile.
— Am nevoie de ajutorul tău. Mă tot imaginez vorbind
cu tine.
— Ce-ţi imaginezi că zic sau fac?
— în acel moment totul se întunecă. Nu ajung atât de
departe.
— încearcă să-ţi imaginezi că-ţi vorbesc într-o manieră
care ţi-ar uşura chinul. Spune-mi, care ar fi cel mai bun
lucru pe care ţi l-aş putea spune?
Acesta era unul dintre trucurile preferate ale lui
Friedrich, pentru că duce întotdeauna la o explorare mai
profundă a relaţiei terapeut-pacient. Nu şi astăzi.
— Nu pot, nu sunt în stare. Am nevoie să te aud pe
tine vorbind.
Văzând că Alfred era prea agitat pentru a putea
reflecta, Friedrich îi oferi cel mai bun sprijin de care era
în stare.
— Alfred, uite la ce mă gândeam în timp ce vorbeai,
în primul rând, simt greutatea poverii tale. E o poveste
de groază. E ca şi cum te-ai afla într-un cuib de vipere,
306 Irvin D. Y alom

tratat nedrept şi cu răutate de toată lumea. Şi, deşi ascult


cu atenţie, nu am auzit de nimeni care să te aprobe.
Alfred expiră zgomotos.
— Deja ai înţeles. Ştiam că aşa va fi. Nimeni nu vali­
dează nimic din ceea ce fac. Am luat decizia corectă cu
privire la alegeri, iar Fiihrerul urmează acum exact acelaşi
drum pe care l-am propus. Dar niciodată, niciodată nu
sunt lăudat.
— De nimeni din viaţa ta?
— Mă laudă soţia mea, Hedwig — m-am recăsătorit
de curând, dar laudele ei nu sunt importante. Doar
cuvintele lui Hitler contează.
— Dă-mi voie să te întreb ceva, Alfred. Aceste atacuri
de care ai parte, zvonurile răutăcioase, tirada înjositoare
a lui Hitler, lipsa totală de apreciere — de ce le suporţi?
Ce te ţine în loc, de ce ţi-o cauţi cu lumânarea ? De ce nu
ai mai multă grijă de tine?
Alfred clătină din cap ca şi cum s-ar fi aşteptat la aceste
întrebări.
— Nu-mi place să fiu banal, dar... trebuie să trăiesc.
Am nevoie de bani. Ce altceva aş putea face? Sunt recu­
noscut ca un jurnalist radical şi nu există alte oportuni­
tăţi de muncă. Formarea mea profesională ca arhitect nu
mă ajută să-mi găsesc de lucru. Ţi-am spus vreodată
că proiectul meu de disertaţie a fost proiectarea unui
crematoriu?
Când Friedrich clătină din cap, Alfred continuă:
— Ei bine, mi-e teamă că în Bavaria catolică nu se
înghesuie nimeni să construiască prea multe crematorii.
Nu, nu am alte opţiuni de angajare.
— Dar să devii sluga lui Hitler şi să accepţi astfel de
abuzuri şi să-ţi laşi stima de sine să crească sau să se
prăbuşească în funcţie de toanele lui nu este o reţetă bună
pentru stabilitate sau bunăstare. De ce înseamnă iubirea
lui atât de mult pentru tine?
Problema Spinoza 307

— Eu nu privesc aşa lucrurile. Nu caut doar dragoste;


trebuie să-l sprijin. întreaga mea raison d'etre este purifi­
carea rasială. Ştiu în adâncul inimii că aceasta este menirea
mea în viaţă. Dacă vreau ca Germania să se ridice din nou,
dacă vreau o Germanie fără evrei şi o Europă fără evrei,
atunci trebuie să rămân lângă Hitler. Numai prin inter­
mediul lui pot face ca aceste lucruri să se întâmple.
Friedrich se uită la ceas. Mai aveau destul timp, pentru
că programaseră o şedinţă dublă şi o altă şedinţă dublă
mâine.
— Alfred, am o idee legată de schimbarea de comporta­
ment a lui Hitler faţă de tine. Cred că e legată de schimbă­
rile din conduita sa, de asumarea unei poziţii de vizionar.
Se pare că încearcă să se recreeze, să devină impunător.
Şi cred că doreşte să se distanţeze de toţi cei care l-au
cunoscut atunci când era doar un om simplu, obişnuit.
Poate că asta se află în spatele detaşării lui de tine.
Alfred medită la această idee.
— Nu mi-am pus problema astfel. Dar cred că ai drep­
tate. Are o nouă clică, iar noi, cei din afară, trebuie să ne
străduim din greu pentru a-i atrage atenţia. Cu excepţia
lui Goring, i-a îndepărtat pe toţi cei din vechea gardă.
Există un nou-venit deosebit de nociv, Joseph Goebbels,
care cred că va deveni un Mefisto al mişcării noastre,
cândva dreaptă. Nu îl suport, şi sentimentul este reciproc.
Acum, Goebbels este redactor la un cotidian nazist din
Berlin şi în curând va conduce toate alegerile naziste. Şi
mai este un membru: Rudolf Hess. E cu noi de ceva vreme
şi a condus o divizie SA în timpul puciului. Dar totuşi, el
a intrat în viaţa lui Hitler mult mai târziu decât mine.
A fost închis la Landsberg într-o celulă apropiată de cea
a lui Hitler şi îl vizita zilnic. De când a decis să intre în
afacerea tatălui său, Hess a urmat un curs de stenografie
şi scrie după dictare cartea lui Hitler, Mein Kampf. Recu­
nosc că îl invidiez pe Hess. Aş fi mers bucuros la închisoare
dacă m-aş fi întâlnit zilnic cu Hitler. Au terminat primul
308 Irvin D. Y alom

volum în închisoare şi cred că Hess a făcut multă muncă


de redactare — în mare parte de proastă calitate. Iată-mă,
cel mai important intelectual din partid şi, de departe, cel
mai bun scriitor — te-ai fi aşteptat să-mi ceară mie s-o
redactez. Aş fi putut să-o îmbunătăţesc considerabil.
Cu siguranţă aş fi eliminat mai multe pasaje pe care
acum regretă în mod deschis că le-a scris — capitolul
excentric despre sifilis cu siguranţă. Dar nu mi-a cerut-o
nici măcar o dată.
— De ce nu ţi-a cerut-o?
— Am nişte bănuieli pe care nu le pot împărtăşi nimeni
altcuiva decât ţie. în primul rând, cred că ştia că nu aş fi
fost un redactor imparţial din cauza tuturor ideilor pe
care mi le-a furat. Vezi tu, înainte să ajungă la închisoare,
eu eram filosoful oficial al partidului. De fapt, unele ziare
de stânga publicau periodic afirmaţii de genul: „Hitler
este purtătorul de cuvânt al lui Rosenberg" sau „Hitler
ordonă ce vrea Rosenberg". Fără îndoială, asta l-a jignit,
iar acum vrea să se ştie clar că el este singurul autor al
ideologiei partidului şi că nu am nicio implicare în această
lucrare. în Mein Kampf este destul de explicit în această
privinţă. Am memorat cuvintele astea: „In lungile peri­
oade de progres uman, se poate întâmpla uneori ca poli­
ticianul şi filosoful politic să fie totuna." El vrea să fie
văzut ca un asemenea tip de lider rar întâlnit.
Alfred se lăsă pe spătarul scaunului şi închise ochii
pentru o clipă.
— Pari mai relaxat, Alfred.
— Faptul că vorbesc cu tine mă ajută.
— Să analizăm acest lucru. în ce fel te ajut?
— îmi deschizi perspective noi asupra a ce mi s-a
întâmplat. Este o uşurare să discuţi cu un om inteligent.
Sunt înconjurat de atâta mediocritate.
— Ca şi cum acest loc, acest mod de a discuta îţi oferă
un răgaz de la propria izolare. Nu?
Alfred aprobă din cap.
Problema Spinoza 309

— Da, continuă Friedrich, mă bucur că îţi ofer asta. Dar


nu este suficient. Mă întreb dacă există vreo modalitate
prin care să-ţi ofer ceva mai substanţial decât alinare.
Ceva mai profund şi mai durabil.
— Mi-ar plăcea. Dar cum?
— Lasă-mă să încerc. Voi începe cu o întrebare. O mul­
ţime de sentimente negative vin spre tine dinspre Hitler
şi dinspre mulţi alţii. întrebarea mea este: care este rolul
tău în această chestiune?
— M-am gândit deja la asta. în repetate rânduri, sunt
respins din pricina inteligenţei mele superioare. Am o
minte complexă şi cei mai mulţi oameni nu pot urmări
complexitatea ideilor mele. Nu e vina mea, dar oamenii
se simt intimidaţi de mine. Ca urmare a faptului că nu pot
înţelege pe deplin ideile mele, mulţi se simt proşti şi apoi
mă atacă de parcă ar fi vina mea.
— Nu, nu e tocmai ce urmăream. încerc, de fapt, să
ajung la întrebarea: „Ce vrei să schimbi la tine?" Pentru
că asta încerc să fac — să-i ajut pe pacienţi să se schimbe.
Răspunsul tău cum că problema îşi are rădăcinile în
inteligenţa ta superioară conduce într-un impas, pentru
că e firesc să nu vrei să-ţi sacrifici inteligenţa superioară.
Nimeni nu ar vrea asta.
— Nu înţeleg, Friedrich.
— Ceea ce vreau să spun e că terapia constă în
schimbare, iar eu încerc să te ajut să înţelegi ce doreşti să
schimbi la tine. Dacă spui că problemele tale sunt cauzate
în totalitate de alţii, atunci nu am nicio altă pârghie
terapeutică decât pur şi simplu să te liniştesc şi să te ajut
să înveţi să suporţi abuzul sau să-ţi sugerez să-ţi găseşti
alţi parteneri.
Friedrich încercă o altă tactică ce dădea rezultate
aproape de fiecare dată.
— Uite, o să pun problema aşa, ce procent din pro­
blemele tale sunt provocate de alţii? 20? 50? 70? 90 la sută?
— N-am cum să măsor asta.
310 Irvin D. Y alom

— Sigur, dar nu mă aştept la precizie; vreau doar să


faci o estimare. Fă-mi pe plac, Alfred.
— Bine, să zicem 90 la sută.
— Bine. Asta înseamnă că 10 la sută din aceste eveni­
mente atât de supărătoare sunt responsabilitatea ta. Asta
ne oferă o direcţie de urmat. Trebuie să analizăm aceste
10 procente şi să vedem dacă le putem înţelege şi apoi
schimba. Mă urmăreşti, Alfred?
— Simt o ameţeală pe care o trăiesc de fiecare dată
când vorbesc cu tine.
— Nu e neapărat ceva rău. Procesul de schimbare
poate părea adesea destabilizator. Deci, înapoi la muncă.
Să analizăm cele 10 procente. Vreau să ştiu ce rol joci în
faptul că alţii te tratează atât de abuziv.
— Am vorbit deja despre asta. Ţi-am spus că e vorba
de invidia omului obişnuit faţă de cineva cu o imaginaţie
şi un intelect superioare.
— Faptul că oamenii se poartă urât cu tine din pricina
superiorităţii tale ţine de cele 90 de procente. Să ne con­
centrăm pe cele 10 procente — care ţin de tine. Spui că eşti
exclus, antipatizat, victimă a zvonurilor. Ce faci pentru
a-ţi atrage asta?
— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-1 con­
vinge pe Hitler să scape de pleavă, de minţile înguste —
de toţi aceşti Goring, Streicher, Himmler, Rohm, dar fără
sorţi de izbândă.
— Dar Alfred, tu vorbeşti despre superioritatea sân­
gelui arian şi, totuşi, dacă Hitler îşi va atinge scopul,
aceşti oameni vor deveni conducători arieni. Cum e
posibil acest lucru dacă au sânge arian? Cu siguranţă au
câteva puncte forte, câteva virtuţi?
— Au nevoie de educaţie şi de iluminare. Cartea la
care lucrez va oferi educaţia de care viitorii noştri lideri
arieni vor avea nevoie. Dacă Hitler m-ar ajuta, le-aş putea
înnobila şi purifica gândirea.
Problema Spinoza 311

Friedrich era uluit. Cum putuse subestima în asemenea


măsură rezistenţa lui Alfred? încercă din nou.
— Ultima oară când ne-am întâlnit, Alfred, am vorbit
despre faptul că la birou ţi se spune „Sfinxul" şi despre
cum critica lui Dietrich Eckart te-a convins să faci unele
schimbări la tine însuţi. îţi aminteşti?
— Asta a fost demult. Această poveste şi influenţa lui
Dietrich Eckart s-au încheiat. A murit acum câteva luni.
— îmi pare rău să aud asta. E o pierdere mare pentru
tine?
— Aşa şi-aşa. îi datorez mult, dar relaţia noastră s-a
deteriorat când Hitler a decis că Eckart era prea bolnav şi
prea slab pentru a continua să fie redactorul-şef al VB şi
m-a numit pe mine în locul lui. Nu a fost vina mea, dar
Eckart m-a considerat responsabil. Deşi am încercat, nu
am reuşit să-l conving că nu am complotat împotriva lui.
Numai în apropierea morţii pica lui pe mine s-a mai
diminuat. La ultima mea vizită, mi-a făcut semn să mă
apropii de patul său şi mi-a şoptit la ureche: „Urmează-1
pe Hitler. El va dansa. Dar nu uita că eu am pus muzica."
După moartea sa, Hitler l-a numit „steaua polară" a
mişcării naziste. Dar, la fel ca în cazul meu, Hitler nu i-a
acordat vreun merit pentru a-1 fi învăţat ceva.
Energia lui Friedrich scăzu, dar continuă.
— Să revenim la ceea ce voiam să dovedesc. Când
lucrai pentru Eckart, mi-ai spus că vrei să faci nişte
schimbări la tine, să semeni mai puţin cu un sfinx, să
pălăvrăgeşti...
— Asta a fost atunci. Acum nu am nici cea mai mică
intenţie să devin mai slab pentru a intra sub pielea celor
cu minţi inferioare. De fapt, acum găsesc că acest gând
este respingător. Această idee este o replică în mic a marii
probleme cu care noi, ca naţiune, trebuie să ne confruntăm:
cei slabi nu sunt egali cu cei puternici. Dacă celor puternici
le scad voinţa şi puterea, dacă renunţă la destinul lor de
312 Irvin D. Y alom

conducători sau îşi contaminează sângele prin căsătorii


mixte, atunci subminează adevărata măreţie a Volk-ului.
— Alfred, tu vezi lumea doar în termeni de putere şi
slăbiciune. Sigur există şi alte feluri de a o vedea...
— întreaga istorie, îl întrerupse Alfred, ridicând vocea,
este o saga a puterii şi slăbiciunii. Dă-mi voie să vorbesc
deschis. Sarcina bărbaţilor puternici ca Hitler, ca mine şi
ca tine, Friedrich, este de a ajuta la înflorirea rasei ariene
superioare. Tu propui să privim istoria în „alte feluri". Te
referi, fără îndoială, la căile bisericii, care încearcă să ne
elibereze de legăturile de sânge şi să creeze un individ
suveran, care nu este altceva decât o abstracţie lipsită de
polaritate sau potenţă? Toate ideile de egalitate sunt
fantezii şi sunt împotriva naturii.
Friedrich vedea astăzi un alt Alfred — Alfred Rosenberg,
ideologul nazist, propagandistul, vorbitorul la mitinguri­
le naziste. Nu-i plăcea ce vedea, dar, din reflex, perseveră
în rolul său.
— îmi amintesc că prima dată când am vorbit ca adulţi
ai spus că îţi fac mare plăcere conversaţiile filosofice.
Mi-ai spus că n-ai mai avut parte de aşa ceva de ani buni.
— E adevărat. încă îmi face plăcere.
— Prin urmare, îţi pot pune câteva întrebări filosofice
despre comentariile tale?
— M-aş bucura.
— Tot ceea ce ai susţinut în această dimineaţă se ba­
zează pe o ipoteză simplă: că rasa ariană este superioară
şi că ar trebui făcute eforturi mari şi dure pentru a spori
puritatea acestei rase. Corect?
— Continuă.
— întrebarea mea este, pur şi simplu, ce dovezi ai? Nu
am nicio îndoială că orice altă rasă, în cazul în care ar fi
întrebată, şi-ar proclama propria superioritate.
— Dovezi? Uită-te la marii germani. Foloseşte-ţi ochii,
urechile. Ascultă Beethoven, Bach, Brahms, Wagner.
Citeşte Goethe, Schiller, Schopenhauer, Nietzsche. Uită-te
Problema Spinoza 313

la oraşele noastre, la arhitectura noastră, şi uită-te la


marile civilizaţii pe care înaintaşii noştri arieni le-au creat
şi care s-au prăbuşit, în cele din urmă, din cauza contami­
nării cu sânge semit inferior.
— Cred că citezi din Houston Stewart Chamberlain.
Am citit o parte din opera sa şi, sincer, nu mă impresionează
dovezile sale, care constau, în principal, în aceea că a
văzut, ocazional, arieni cu ochi albaştri şi păr blond în
picturi reprezentând conducători egipteni sau indieni sau
romani. Aceasta nu este o dovadă. Istoricii pe care i-am
întrebat spun că Chamberlain pur şi simplu a inventat
istoria care vine în sprijinul originalelor sale afirmaţii.
Te rog, Alfred, dă-mi nişte dovezi substanţiale pentru
premisele tale. Dă-mi dovezi pe care Kant, Hegel sau
Schopenhauer le-ar respecta.
— Dovezi, spui? Vocea sângelui e dovada mea. Noi,
arienii adevăraţi, avem încredere în afectele noastre şi
ştim cum să le valorificăm pentru a ne recâştiga poziţia
de conducători care ni se cuvine.
— Vorbeşti de afecte, dar încă nu am auzit vreo do­
vadă. în domeniul meu, căutăm cauzele afectelor puter­
nice. Dă-mi voie să-ţi expun o teorie din psihiatrie, care
este relevantă pentru discuţia noastră. Alfred Adler, un
medic vienez, a scris mult despre sentimentele universale
de inferioritate care se intensifică pur şi simplu ca urmare
a procesului de creştere şi a trecerii printr-o perioadă
prelungită în care ne simţim neputincioşi, slabi şi depen­
denţi. Mulţi găsesc acest sentiment de inferioritate ca
fiind intolerabil şi compensează prin dezvoltarea unui
complex de superioritate, care este pur şi simplu reversul
aceleiaşi monede. Alfred, eu cred că această dinamică este
valabilă şi în cazul tău. Am vorbit despre copilăria ta
nefericită, despre sentimentul de a nu te simţi acasă
nicăieri şi despre efortul de a avea succes „ca să le arăţi
tu lor", îţi aminteşti?
Alfred îl fixa fără să spună nimic. Friedrich continuă:
314 Irvin D. Y alom

— Cred că tu faci aceeaşi eroare ca evreii, care de două


mii de ani se consideră un popor superior, poporul ales
al lui Dumnezeu. Amândoi am fost de acord că Spinoza
a demontat acest argument, şi nu am nicio îndoială că,
dacă ar fi în viaţă, ar demonta prin puterea logicii sale şi
raţionamentul tău despre rasa ariană.
— Te-am avertizat cu privire la abordarea chestiunii
evreieşti. Ce ştie psihanaliza despre rasă, sânge şi suflet?
Te-am avertizat, dar acum mă tem că eşti deja corupt.
— Iar eu ţi-am spus că această cunoaştere şi această
metodă sunt prea bune şi prea puternice pentru a fi pro­
prietatea exclusivă a evreilor. Eu şi colegii mei am folosit
principiile acestui domeniu pentru a oferi un ajutor
substanţial multor răniţi arieni. Şi tu eşti rănit, Alfred,
dar, în ciuda propriilor tale dorinţe, nu mă laşi să te ajut.
— Şi eu, care credeam că am de a face cu un Übermensch.
Cât de mult m-am înşelat!
Alfred se ridică, scoase un plic cu mărci germane din
buzunar, îl aşeză cu mare precizie pe colţul biroului lui
Friedrich şi se îndreptă spre uşă.
— Ne vedem mâine la aceeaşi oră, strigă Friedrich
după el.
— Nu, nici mâine, strigă Alfred din vestibul, şi nici
altcândva! Mă voi asigura ca aceste idei evreieşti să
părăsească Europa odată cu evreii.
C a p it o l u l d o u ă z e c i ş i n o u ă

Rijnsburg şi Amsterdam — 1662

Târşâindu-şi paşii spre Amsterdam, Bento încerca să


se concentreze asupra trecutului, provocat de imaginile
nostalgice ale sărbătorilor de Rosh Hashanah petrecute
alături de familie şi care îi fuseseră evocate de evreii
aşkenazi care sărbătoreau, şi se gândi la ce urma să se
întâmple. în aproximativ o oră, avea să-l revadă pe Simon,
pe dragul şi generosul de Simon, cel mai înfocat susţinător
al său. Era bine că Simon locuia destul de aproape pentru
a-1 putea vizita ocazional, dar era la fel de bine şi că Simon
nu locuia mai aproape, pentru că în mai multe rânduri
dăduse semne că ar fi dorit să fie prea aproape. îi veni în
minte o scenă din ultima vizită a lui Simon la Rijnsburg.
— Bento, spuse Simon, deşi suntem apropiaţi, te găsesc
destul de evaziv. Fă-mi pe plac, prietene, şi spune-mi exact cum
îţi petreci ziua. Ieri, de exemplu.
— Ieri a fost o zi ca oricare. Mi-am început ziua adunăndu-mi
şi scriindu-mi gândurile pe care mintea le acumulase în timpul
nopţii şi apoi m-am ocupat de şlefuirea lentilelor timp de patru
ore.
— Ce faci, mai exact? Vorbeşte-mi despre proces pas cu pas.
— în loc să-ţi spun, am să-ţi arăt. Dar va dura ceva timp.
— Nu-mi doresc decât să-ţi cunosc viaţa.
— Vino cu mine dincolo.
în atelier, Bento arătă spre o placă mare de sticlă.
— De aici încep. Am luat-o ieri de la fabrica de sticlă, care
e la numai un kilometru de aici.
Apucă un ferăstrău.
— E ascuţit, dar nu destul de ascuţit. îl şterg acum cu ulei
şi pulbere de diamant.
Apoi Bento tăie o piesă circulară de trei centimetri.
316 Irvin D. Y alom

— Următorul pas este şlefuirea acestei piese pentru a obţine


curbura şi unghiul corespunzătoare. Prima dată o fixez în
matriţă — aşa.
Bento aplică cu grijă catran, pentru a fixa piesa.
— Iar acum folosesc strungul pentru şlefuirea brută cu
feldspat şi cuarţ.
După zece minute de şlefuire, Bento puse sticla într-o
matriţă pe un disc rotativ din lemn.
— Şi acum încheiem cu şlefuirea fină. Eu folosesc un
corindon şi un amestec de oxid de staniu. Doar voi începe, ca
să nu te plictisesc cu procesul lung şi obositor de şlefuire.
Se întoarse spre Simon.
— Acum ştii cum îmi petrec dimineţile şi, de asemenea, ştii
de unde provin ochelarii.
Simon răspunse:
— Privindu-te, Bento, sunt confuz. Pe de o parte, află că
am o profundă admiraţie pentru priceperea şi excelenta ta
tehnică, însă, pe de altă parte, ceva din mintea mea strigă cu
putere: „Lasă asta în seama meşteşugarilor! Fiecare comunitate
din Europa are meşteşugarii ei. Există o mulţime de meşteşugari,
dar nicăieri, în lume, un alt Bento Spinoza." Fă ceea ce doar tu
poţi face, Bento. Termină proiectul filosofic pe care toată lumea
îl aşteaptă. Atâta zgomot, atâta praf, atâta aer murdar, atâtea
mirosuri, atâta timp preţios pierdut. Te rog, te implor încă o dată,
permite-mi să te eliberez de povara acestui meşteşug. Permite-mi
să-ţi ofer o leafă anuală pe viaţă — orice sumă doreşti — ca
să-ţi foloseşti timpul filosofând. Asta îmi e în putere şi mi-ar
face o plăcere de neimaginat să te pot ajuta în acest fel.
— Simon, eşti generos. Să ştii că te iubesc pentru generozi­
tatea ta. Dar nevoile mele sunt puţine şi uşor de satisfăcut, iar
banii în exces mai degrabă mi-ar distrage atenţia decât să mă
ajute să mă concentrez. în plus — şi, Simon, s-ar putea să nu
mă crezi, dar aşa stau lucrurile — şlefuirea lentilelor e bene­
fică pentru gândire. Da, mă concentrez la strung, la unghiul
şi la raza piesei de sticlă, la lustruirea delicată, dar, în timp ce
fac asta, mintea mea germinează în fundal cu o viteză atât de
Problema Spinoza 317

mare, încât adesea termin o lentilă şi descopăr că, mirabile


dictu, găsesc soluţii noi la probleme filosofice spinoase. Eu, sau
cel puţin partea atentă din mine, nu par a fi necesar. Asta nu
diferă de fenomenul de rezolvare a problemelor în timpul vise­
lor, despre care au vorbit mulţi antici. în afară de asta, ştiinţa
opticii mă fascinează. în prezent, sunt în curs de dezvoltare a
unei metode complet diferite de şlefuire a lentilelor fine de
telescop, care cred că va reprezenta un progres major.
Conversaţia luă sfârşit când Simon apucă mâna lui
Bento cu ambele palme şi o ţinu în timp ce-i spunea:
— N-o să-mi scapi. Nu voi renunţa la încercările de a-ţi
uşura munca. Te rog să reţii că oferta mea va rămâne
valabilă atâta vreme cât voi trăi.
In acel moment Bento realiză că era bine că Simon nu
locuia prea aproape.

în Amsterdam, pe o bancă de lângă canalul Singel,


Simon Joosten de Vries aştepta vizita prietenului său. Fiul
unor negustori bogaţi, Simon locuia la câteva străzi de
van den Enden, într-o impresionantă casă cu patru etaje,
de două ori mai lată decât casele învecinate de lângă
canal. Nu numai că Simon îl adora pe Bento, dar îi şi se­
măna — fragil, cu oase mici, cu trăsături ale feţei frumoase,
delicate şi cu o ţinută foarte demnă.
în vreme ce soarele apunea şi cerul de un portocaliu
strălucitor devenea de culoarea cărbunelui, Simon se
plimba nerăbdător în susul şi în josul străzii din faţa casei
sale, tot mai îngrijorat în legătură cu prietenul său.
Trekschuit-ul ar fi trebuit să sosească de o oră. Văzându-1
dintr-odată pe Bento mergând de-a lungul canalului
Singel, două străzi mai încolo, Simon îşi flutură braţele,
se grăbi să-l întâmpine şi insistă să care geanta grea, plină
cu caiete şi lentile şlefuite. Odată intraţi în casă, Simon îl
conduse pe oaspetele său la masa pe care se aflau pâine
de secară, brânză şi o aromată oudewijvenkoek, „prăjitura
318 Irvin D. Y alom

bătrânei doamne", proaspăt coaptă, o delicatesă cu anason


din nordul Olandei.
în timp ce făcea cafea, Simon trecu în revistă planurile
pentru a doua zi.
— Clubul de filosofie se va întruni aici pe la şapte
seara. Aştept doisprezece membri, toţi au citit cele zece
pagini pe care mi le-ai trimis prin poştă. Am făcut două
copii şi le-am cerut să le citească într-o zi şi să şi le dea
unul altuia. Iar după-amiază am un cadou pentru tine din
partea clubului, pe care sunt sigur că nu-1 vei refuza. Am
găsit nişte volume interesante la doi librari — Avraam de
Wees şi Lubbert Meyndertsz — şi te voi însoţi acolo pen­
tru a-ţi alege unul pe gustul tău dintr-un meniu apetisant
care-i cuprinde pe Vergilius, Hobbes, Euclid şi Cicero.
Bento nu refuză oferta, iar ochii i se luminară.
— Simon, îţi mulţumesc. Eşti foarte generos.
Da, Bento avea un punct slab, iar Simon îl descoperise.
Bento era îndrăgostit de cărţi — nu dorea numai să le
citească, dar şi să le aibă. Deşi refuzase în mod constant
şi politicos toate celelalte daruri, nu putea refuza o carte
bună, iar Simon şi mulţi dintre colegieni îi construiau
treptat o bibliotecă minunată care aproape umpluse du­
lapul cel mare pentru cărţi aşezat pe peretele lateral din
camera de zi din Rijnsburg. Din când în când, noaptea
târziu, când nu putea dormi, Bento se apropia de rafturi
şi zâmbea în timp ce se uita la volume. Uneori le rearanja,
după mărime, după subiect sau pur şi simplu în ordine
alfabetică şi, uneori, inspira aroma cărţilor sau le mângâia,
savurându-le greutatea sau senzaţia pe care o creau
cotoarele colorate în palmele sale.
— Dar înainte de a merge să cumpărăm cărţi, con­
tinuă Simon, am o surpriză. Un vizitator! Sper că unul
binevenit. Poftim, citeşte această scrisoare care a sosit
săptămâna trecută.
Bento deschise o scrisoare ce fusese făcută sul şi legată
cu un şnur. Primul rând era scris în limba portugheză şi
Problema Spinoza 319

Bento recunoscu imediat scrisul lui Franco. „Dragul meu


prieten, a trecut mult prea mult timp." Mai departe, spre
marea surprindere a lui Bento, scrisoarea era scrisă într-o
ebraică excelentă. „Am multe lucruri de discutat cu tine.
Primul dintre ele este că acum simt un elev sârguincios şi
tată. Mă abţin să scriu prea mult şi sper doar că prietenul
tău poate găsi o cale să ne vedem."
— Când a sosit scrisoarea, Simon?
Cam acum o săptămâna. Mesagerul era de o secre-
toşenie fără margini, repezindu-se pe uşă de îndată ce am
deschis-o. Mi-a înmânat imediat scrisoarea şi apoi, deschi-
zând uşor uşa şi privind cu atenţie în susul şi în josul
străzii pentru a se asigura că nu a fost văzut, s-a strecurat
repede afară. N-a vrut să-şi dezvăluie identitatea, dar
mi-a spus că tu i-ai zis să mă folosească drept persoană
de contact. Presupun că el e cel care ţi-a fost de mare aju­
tor după ce ai fost atacat de nebunul ăla...
— Da, îl cheamă Franco, dar chiar şi acest lucru ar
trebui să fie un secret. îşi asumă un risc foarte mare,
aminteşte-ţi că excomunicarea interzice în mod expres
oricărui evreu să vorbească cu mine. El este singura mea
legătură cu trecutul, iar tu eşti singura mea legătură cu
el. îmi doresc foarte mult să-l întâlnesc.
— Bine. Mi-am permis să-i comunic că vei fi în Amster­
dam astăzi şi privirea i s-a luminat atât de tare, încât i-am
sugerat să treacă pe aici mâine-dimineaţă pentru a te
vedea.
— Ce-a răspuns?
— A spus că nu-i va fi uşor, dar că va face tot ce este
omeneşte posibil să ajungă aici la un moment dat înainte
de prânz.
— Mulţumesc, Simon.
în dimineaţa următoare, o bătaie puternică în uşă
răsună în toată casa. Când Simon deschise uşa, Franco,
purtând o pelerină cu glugă ce-i acoperea capul şi o mare
parte din faţă, se strecură înăuntru. Simon îl conduse la
320 I rvin D. Y alom

Bento, care aştepta în salonul din faţă, dinspre canal, şi


apoi, discret, îi lăsă singuri. Franco radia când îl prinse
pe Bento de umeri cu ambele mâini.
— O, Bento, ce binecuvântare să te văd.
— E o binecuvântare şi pentru mine să te văd. Scoate-ţi
pelerina şi lasă-mă să te privesc, Franco.
Bento îi dădu ocol.
— Măi, măi, măi. Te-ai schimbat... te-ai împlinit; faţa
ţi-e mai rotundă, mai prosperă. Iar barba şi hainele astea
negre — arăţi ca un învăţat talmudic. Cât de periculos
este pentru tine să te afli aici? Şi cum este să fii căsătorit?
Şi să fii tată? Eşti fericit?
— Atâtea întrebări! râse Franco. La care să-ţi răspund
mai întâi? La ultima, cred. N-ar fi considerat-o prietenul
tău, Epicur, drept cea mai importantă? Da, sunt foarte
fericit. Viaţa mea s-a schimbat mult în bine. Dar tu, Bento?
Eşti fericit?
— Şi eu sunt mai fericit ca niciodată. Aşa cum poate
ţi-a spus Simon, locuiesc în Rijnsburg, un sătuc liniştit, şi
trăiesc exact cum vreau — singur, cu puţine tentaţii.
Gândesc, scriu şi nimeni nu încearcă să mă înjunghie. Ce
ar putea fi mai bine? Cum rămâne cu celelalte întrebări?
— Soţia şi fiul meu sunt o adevărată binecuvântare. Ea
este sufletul-pereche la care am sperat — ce se transformă
acum într-un suflet-pereche educat. O învăţ să citească în
portugheză şi ebraică şi învăţăm olandeza împreună. Ce
m-ai mai întrebat? A, hainele şi asta? Franco îşi mângâie
barba. S-ar putea să te surprindă, dar sunt elev la vechea
ta şcoală, Pereira Yeshibah. Rabinul Mortera mi-a acordat
o bursă atât de generoasă din partea sinagogii, încât nu
mai trebuie să lucrez pentru unchiul meu sau pentru
oricine altcineva.
— E un lucru neobişnuit.
— Am auzit zvonul că ţi s-a oferit şi ţie odată o astfel
de bursă. Poate a fost redirecţionată către mine printr-un
Problema Spinoza 321

capriciu al sorţii. Poate că sunt răsplătit pentru că te-am


trădat.
— Ce explicaţie a dat Rabinul Mortera?
— Când l-am întrebat: „Prin ce sunt eu vrednic?", m-a
surprins. Mi-a spus că bursa este modalitatea în care el şi
comunitatea evreiască îl cinstesc pe tatăl meu, a cărui
reputaţie, alături de reputaţia lungului şir de strămoşi
rabini, e mult mai mare decât îmi imaginasem. A adăugat
însă şi că sunt un elev promiţător care ar putea călca, la
un moment dat, pe urmele părintelui său.
— Şi... Bento inspiră adânc. Cum i-ai răspuns rabi­
nului?
— Cu recunoştinţă. Bento Spinoza, mi-ai stârnit setea
de cunoaştere şi, spre bucuria rabinului, m-am avântat cu
bucurie în studiul Talmudului şi al Torei.
— înţeleg. Ăăă... ei bine... ai progresat mult. Ebraica
din scrisoarea ta este excelentă.
— Da, sunt mulţumit de mine şi, pe zi ce trece, bucuria
de a învăţa creşte.
Urmă o scurtă tăcere. Amândoi deschiseră gura să
vorbească în acelaşi timp şi apoi se opriră. După încă un
scurt moment de tăcere, Franco întrebă:
— Bento, erai foarte tulburat când ne-am văzut ultima
oară, după atac. Ţi-ai revenit repede?
Bento dădu din cap aprobator.
— Da, şi, nu în mică măsură, mulţumită ţie. Trebuie să
ştii că păstrez şi acum, în Rijnsburg, vechiul palton sfâşiat
agăţat la vedere. A fost un sfat excelent.
— Povesteşte-mi mai multe despre viaţa ta.
— A, ce să spun? Jumătate din zi şlefuiesc sticlă —
citesc şi scriu în restul timpului. Am puţine de spus despre
ceea ce mă înconjoară. Trăiesc în întregime în mintea mea.
— Iar tânăra care m-a condus în camera ta? Cea care
ţi-a provocat atâta suferinţă?
— Ea şi prietenul meu Dirk au planuri de căsătorie.
O scurtă pauză. Franco întrebă:
322 Irvin D. Y alom

— Şi? Spune-mi mai multe.


— Rămânem prieteni, dar ea este o catolică cucernică
şi el se converteşte la catolicism. îmi închipui că prietenia
noastră va avea de suferit odată ce-mi voi publica opiniile
despre religie.
— Şi îngrijorarea ta cu privire la puterea afectelor?
— E... Bento ezită. Ei bine, de când nu ne-am mai
văzut, m-am bucurat de linişte.
Urmă o nouă perioadă de tăcere, întreruptă, în cele din
urmă, de Franco.
— Observi ceva schimbat între noi astăzi?
Bento, nedumerit, ridică din umeri:
— Ce vrei să spui?
— Mă refer la tăceri. N-au mai existat tăceri între noi.
întotdeauna au fost mult prea multe de spus — flecăream
fără-ncetare. Nu exista nicio clipă de tăcere.
Bento dădu din cap.
— Tatăl meu, binecuvântat fie-i numele, continuă
Franco, obişnuia să spună că atunci când ceva important
nu este discutat, nici alte lucruri importante nu pot fi
spuse. Nu eşti de acord, Bento?
— Tatăl tău a fost un înţelept. Ceva important? Tu ce
crezi?
— Fără îndoială, are legătură cu aspectul meu şi cu
entuziasmul pentru învăţătura evreiască. Presupun că
acest lucru te-a neliniştit şi nu ştii ce să spui.
— Da, e adevărat ce spui. Dar... ăăă... Nu ştiu sigur
ce să...
— Bento, nu simt obişnuit să te aud bâlbâindu-te. Dacă
ar fi să vorbesc în numele tău, cred că acel „ceva impor­
tant" este dezaprobarea ta în ceea ce priveşte studiile
mele şi, în acelaşi timp, îţi pasă de mine şi doreşti să-mi
respecţi decizia şi să nu spui nimic care mi-ar putea pro­
voca disconfort.
— Bine spus, Franco. Nu am putut găsi cuvintele
potrivite. Să ştii că te pricepi grozav la asta.
Problema Spinoza 323

— La asta?
— Mă refer la nuanţele cuvintelor spuse şi nespuse
dintre oameni. Mă surprinzi cu ascuţimea ta.
Franco înclină capul.
— Mulţumesc, Bento. Acesta este un dar de la binecu­
vântatul meu tată. Am învăţat de mic.
Din nou tăcere.
— Te rog, Bento, încearcă să spui ceva despre cum s-a
desfăşurat până acum întâlnirea noastră.
— Am să încerc. Sunt de acord, ceva este diferit astăzi.
Ne-am schimbat, iar eu fac faţă foarte greu situaţiei.
Trebuie să mă ajuţi.
— Cel mai bine ar fi să vorbim despre modul în care
ne-am schimbat. Din perspectiva ta, vreau să spun.
— înainte, eu eram profesorul şi tu elevul care se arăta
de acord cu opiniile mele şi voia să-şi petreacă viaţa cu
mine în exil. Acum totul s-a schimbat.
— Pentru că am început să studiez Tora şi Talmudul?
Bento clătină din cap.
— Este mai mult decât studiul: ai spus că „te-ai avântat
cu bucurie în studiu". Şi ai avut dreptate în legătură cu
mine. M-am temut să nu te jignesc sau să-ţi stric bucuria.
— Crezi că drumurile noastre se despart?
— Şi nu-i aşa? Sincer, acum, chiar neîmpovărat de fa­
milie, ai mai alege să mă urmezi pe calea mea?
Franco ezită şi se gândi mult înainte de a răspunde.
— Răspunsul meu, Bento, este şi da, şi nu. Cred că nu
te-aş urma pe drumul tău. însă, chiar şi aşa, drumurile
noastre nu s-au despărţit.
— Cum aşa? Explică-mi.
— încă împărtăşesc pe deplin toate criticile la adresa
superstiţiilor religioase pe care le-ai adus în acele discu­
ţii cu Jacob şi cu mine. In această privinţă sunt total de
acord cu tine.
— Şi cu toate astea, acum studiul textelor superstiţioase
îţi aduce multă bucurie!
324 Irvin D. Y alom

— Nu, nu e adevărat. Mă bucură procesul de învăţare,


şi nu întotdeauna conţinutul a ceea ce învăţ. Ştii, învăţă-
torule, există o diferenţă între cele două.
— Te rog, învăţătorule, explică-te. Bento, mult mai
uşurat, zâmbi larg şi se întinse să ciufulească părul lui
Franco.
Franco îi zâmbi înapoi, se opri o clipă să se bucure de
atingerea lui Bento, şi continuă:
— Prin „proces" vreau să spun că îmi place să mă
implic în studiul intelectual. Savurez învăţarea ebraicii şi
mă delectez cu lumea veche ce mi se dezvăluie. Ora de
studii talmudice este mult mai interesantă decât îmi ima­
ginasem. De curând am discutat despre povestea rabinu­
lui Yohanon...
— Ce poveste?
— Povestea în care el vindecă un alt rabin dându-i
mâna, iar atunci când el însuşi cade bolnav, este vizitat
de un alt rabin, care îl întreabă: „Sunt aceste suferinţe
acceptabile pentru tine?" Şi rabinul Yohanon răspunde:
„Nu, nici ele, nici răsplata lor." Celălalt rabin îl vindecă
apoi pe rabinul Yohanon dându-i mâna sa.
— Da, cunosc povestea. Şi de ce ţi s-a părut interesantă?
— în discuţia noastră, am ridicat multe probleme. De
exemplu, de ce rabinul Yohanon nu s-a vindecat pur şi
simplu pe el însuşi?
— Şi, desigur, clasa a discutat ideea că deţinutul nu se
poate elibera pe el însuşi şi că recompensa suferinţei se
află în lumea de apoi.
— Da, ştiu că ţie îţi este foarte familiar, probabil e chiar
obositor, dar pentru cineva ca mine, aceste discuţii sunt
antrenante. Unde altundeva aş avea ocazia să port con­
versaţii atât de introspective? Unii din clasă spuneau un
lucru, alţii îi contraziceau, alţii se întrebau de ce au fost
folosite anumite cuvinte, când un alt cuvânt ar fi oferit o
mai mare claritate. Profesorul ne încurajează să exami­
năm fiecare bucăţică de informaţie din text. Şi, pentru
Problema Spinoza 325

a lua un alt exemplu, continuă Franco, săptămâna trecută


am discutat povestea unui rabin celebru care se afla în
pragul morţii, agonizând, dar era ţinut în viaţă de rugă­
ciunile elevilor şi colegilor rabini. Slujnicei lui i s-a făcut
milă de el şi a aruncat un borcan de pe acoperiş, care s-a
spart cu un asemenea zgomot, încât aceştia s-au speriat şi
s-au oprit din rugăciune. în acel moment, rabinul a murit.
— A, da — rabinul Yehuda HaNasi. Sunt sigur că aţi
discutat dacă slujnica a procedat corect sau dacă se face
vinovată de omor şi, de asemenea, dacă rabinilor nu le
era milă să-l ţină în viaţă, întârziindu-i sosirea, plină de
bucurie, în lumea de apoi.
— îmi pot imagina răspunsul tău la această chestiune,
Bento. îmi aduc foarte bine aminte atitudinea ta faţă de
credinţa în viaţa de apoi.
— Exact. Premisa fundamentală a unei lumi ce va să
vină este eronată. Cu toate acestea, clasa ta nu a fost
suficient de deschisă pentru a pune sub semnul întrebării
acea premisă.
— Da, sunt de acord, există limite. Dar chiar şi aşa, este
un privilegiu, o bucurie, să te afli în compania altora şi să
discuţi ore în şir astfel de probleme serioase. Iar profesorul
ne învaţă cum să argumentăm. Dacă un subiect pare prea
evident, suntem învăţaţi să ne întrebăm de ce s-a mai
obosit scriitorul să-l formuleze — poate există o idee mai
profundă ascunsă în spatele cuvintelor. Când suntem pe
deplin satisfăcuţi cu înţelegerea noastră, atunci suntem
învăţaţi să extragem principiul de bază. Dacă un anumit
subiect este lipsit de relevanţă, suntem învăţaţi să ne
întrebăm de ce l-a inclus autorul. Pe scurt, Bento, studiul
talmudic mă învaţă cum să gândesc şi cred că acest lucru
a fost valabil şi în cazul tău. Poate că studiul talmudic ţi-a
ascuţit mintea atât de mult.
Bento dădu din cap.
— Nu-i pot nega meritele, Franco. Retrospectiv, aş fi
preferat o rută mai puţin ocolită şi mai raţională. Euclid,
326 Irvin D. Y alom

de exemplu, trece direct la subiect şi nu tulbură apele cu


poveşti enigmatice şi adesea contradictorii.
— Euclid? Inventatorul geometriei?
Bento dădu din cap.
— Rândul lui Euclid va veni în etapa următoare, de
educaţie mireană. Deocamdată, Talmudul este suficient.
S-o spun pe-a dreaptă, îmi plac poveştile. Conferă viaţă şi
adâncime lecţiei. Toată lumea iubeşte poveştile.
— Nu, Franco, nu toată lumea! Gândeşte-te la dovezile
care susţin această afirmaţie. Este o concluzie nejustificată
despre care eu personal ştiu că este falsă.
— O, ţie nu-ţi plac poveştile. Asta nici când erai copil?
Bento închise ochii şi recită:
— „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca
un copil; judecam ca un copil..."
Franco îl întrerupse şi continuă pe acelaşi ton.
— „Când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale co­
pilului." Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apos­
tol Pavel.
— Uimitor! Eşti atât de rapid, Franco, atât de încrezător
în tine. Atât de diferit de tânărul amărât, neşcolit, abia
sosit din Portugalia...
— Eram neşcolit în chestiunile evreieşti. Dar nu uita
că noi, convertiţii, aveam o educaţie catolică impusă, dar
solidă. Am citit fiecare cuvânt din Noul Testament.
— Chiar uitasem asta. înseamnă că ţi-ai început deja
cea de-a două etapă a educaţiei. Asta e bine. Există multă
înţelepciune atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Mai
ales la Pavel. Doar cu câteva rânduri mai sus el exprimă
exact punctul meu de vedere faţă de poveşti: „Dar când
va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte
se va desfiinţa."
Franco se opri, repetând pentru sine:
— „în parte"? „Desăvârşit"?
— „Desăvârşit", spuse Bento, este adevărul moral. „în
parte" este ambalajul — în acest caz, povestea care devine
inutilă odată ce adevărul este dezvăluit.
Problema Spinoza 327

— Nu sunt sigur că-1 accept pe Pavel ca model în viaţă.


Viaţa lui, aşa cum ne este descrisă, pare dezechilibrată.
Atât de riguroasă, atât de fanatică, de lipsită de bucurie,
de intolerantă la plăcerile lumeşti. Bento, eşti atât de dur
cu tine. De ce să renunţi la plăcerea unei poveşti bune, o
plăcere atât de inofensivă, atât de universală? Ce cultură
nu are poveşti?
— îmi amintesc de un tânăr care critica poveştile
despre miracole şi profeţii. îmi amintesc de un tânăr agi­
tat, exploziv, rebel, care respingea cu tărie ortodoxia lui
Jacob. îmi amintesc reacţiile sale la slujba de la sinagogă.
Deşi nu ştia ebraică, urmărea traducerea portugheză a
Tor ei şi era indignat de poveştile din Tora şi vorbea
despre nebunia şi lipsa de sens atât a slujbei evreieşti, cât
şi a celei catolice. Mi-1 amintesc cum întreba: „De ce s-a
încheiat vremea miracolelor? De ce nu a făcut Dumnezeu
un miracol ca să-l salveze pe tata?" Acelaşi tânăr era
chinuit de faptul că tatăl său şi-a dat viaţa pentru o Tora
plină de credinţe superstiţioase în miracole şi profeţii.
— Da, e adevărat. îmi amintesc.
— Şi? Unde sunt acum aceste sentimente, Franco?
Vorbeşti doar despre bucuria studiului Torei şi al Tal­
mudului. Şi totuşi spui că încă susţii pe deplin critica mea
la adresa superstiţiilor. Cum e posibil?
— Bento, răspunsul e acelaşi — procesul de învăţare
este cel care îmi aduce bucurie. Nu iau foarte în serios
conţinutul. îmi plac poveştile, dar nu le consider adevăr
istoric. Mă interesează moralitatea, mesajele Scripturilor
despre dragoste, milă, bunătate şi comportament etic.
Restul îl las deoparte. în plus, sunt poveşti şi poveşti.
Unele poveşti despre miracole sunt, după cum spui,
inamicele raţiunii. Dar alte poveşti atrag atenţia elevului,
şi asta consider că este util în studiul meu şi în activitatea
de predare pe care am început-o. Un lucru ştiu sigur:
elevii vor fi întotdeauna interesaţi de poveşti şi puţini
vor fi dornici să înveţe despre Euclid şi despre geometrie.
328 I rvin D. Y alom

O, faptul că am pomenit că predau îmi aminteşte că sunt


nerăbdător să-ţi spun ceva! Am început să predau ele­
mente de ebraică şi ghici cine este unul dintre elevii mei.
Fii pregătit pentru un şoc — presupusul tău asasin!
— O! Asasinul meu! Un şoc, într-adevăr! Tu, profeso­
rul asasinului meu! Ce poţi să-mi spui despre el?
— Numele lui este Isaac Ramirez şi bănuielile tale
despre situaţia sa au fost în întregime corecte. Familia lui
a fost terorizată de Inchiziţie, părinţii lui au fost ucişi, iar
el a fost înnebunit de durere. Tocmai faptul că povestea
lui este atât de similară cu a mea m-a îndemnat să mă ofer
voluntar să-l învăţ şi, până acum, lucrurile merg bine.
Mi-ai dat câteva sfaturi solide despre cum ar trebui să-l
privesc, pe care nu le-am uitat. îţi aminteşti?
— îmi amintesc că ţi-am spus să nu dezvălui poliţiei
locul în care se afla.
— Da, dar apoi ai mai spus ceva. Ai spus: „Urmează
calea religioasă!" îţi aminteşti? Asta m-a nedumerit.
— Poate nu am fost clar. îmi place religia, dar urăsc
superstiţia.
Franco dădu din cap.
— Da, asta am înţeles şi eu — să-i arăt înţelegere,
compasiune, iertare. Corect?
Bento aprobă din cap.
— Tora conţine şi un cod de conduită morală, nu doar
poveşti despre miracole.
— Fără îndoială că aşa este, Franco. Povestea mea pre­
ferată din Talmud este cea despre păgânul care îl abor­
dează pe rabinul Hillel, oferindu-se să se convertească la
iudaism dacă rabinul îi poate preda întreaga Toră în timp
ce el stă într-un picior. Hillel a răspuns: „Ce ţie nu-ţi
place, altuia nu face. în asta constă Tora — restul sunt
comentarii. Du-te şi studiaz-o."
— Vezi, îţi plac totuşi poveştile...
Bento dădu să răspundă, dar Franco se corectă repede:
Problema Spinoza 329

— ...sau cel puţin o poveste. Poveştile pot funcţiona ca


procedeu de memorare. Pentru mulţi, mai eficient decât
geometria pură.
— înţeleg ce vrei să spui, Franco, şi nu mă îndoiesc că
studiile îţi ascut mintea. Devii un partener de discuţii
redutabil. Este evident de ce te-a ales Rabinul Mortera.
în seara aceasta voi discuta despre unele dintre scrierile
mele cu membrii colegieni ai unui club de filosofie şi tare
mi-aş dori să poţi fi prezent. Mă interesează criticile tale
mai mult decât ale oricui altcuiva.
— Aş fi onorat să citesc ceva scris de tine. în ce limbă
scrii? Olandeza mea se îmbunătăţeşte.
— în latină, din păcate. Să sperăm că aceasta va face
parte din educaţia ta, pentru că mă îndoiesc că vor exista
vreodată traduceri în olandeză.
— Am învăţat noţiunile elementare ale latinei pe când
studiam catolicismul.
— Caută să înveţi temeinic latina. Rabinul Menasseh
şi rabinul Mortera cunosc bine limba latină şi ţi-ar putea
da voie s-o înveţi, poate chiar te-ar încuraja.
— Rabinul Menasseh a murit anul trecut şi, din păcate,
starea rabinului Mortera se deteriorează rapid.
— O, triste veşti. Dar, chiar şi aşa, vei găsi pe alţii să
te încurajeze. Poate există vreo posibilitate de a petrece
un an la colegiul rabinic veneţian. E important: latina îţi
deschide noi...
Franco se ridică brusc şi se repezi la fereastră pentru
a privi mai bine siluetele a trei oameni care trecuseră.
Se întoarse.
— îmi pare rău, Bento — mi s-a părut că văd pe cineva
din congregaţie. Sunt foarte neliniştit să nu fiu văzut aici.
— Da, nu am ajuns la întrebarea mea despre risc. Spu­
ne-mi, cât de mare este riscul pe care ţi-1 asumi, Franco?
Franco îşi înclină capul.
— Este foarte mare... Atât de mare, încât este singurul
lucru pe care nu-1 pot împărtăşi cu soţia mea. Nu-i pot
330 Irvin D. Y alom

spune că risc tot ceea ce ne-am chinuit să construim în


această lume nouă. Este un risc pe care mi-1 asum doar
pentru tine, pentru nimeni altcineva de pe faţa pământu­
lui. Va trebui să plec în curând. Nu am cum să-mi justific
absenţa în faţa soţiei sau a rabinilor. M-am gândit că, dacă
aş fi văzut, aş putea minţi că Simon m-a abordat pentru
lecţii de ebraică.
— Da, şi eu m-am gândit la asta. Dar nu folosi numele
lui Simon. Legătura mea cu el este cunoscută, cel puţin
printre neevrei. Mai bine ai da numele altcuiva, pe care
l-ai fi putut întâlni aici, poate Peter Dyke, un membru al
clubului de filosofie.
Franco oftă.
— E trist să pătrunzi pe tărâmul minciunilor. Este un
tărâm pe care nu l-am mai străbătut de când te-am trădat,
Bento. Dar, înainte de a pleca, te rog vorbeşte-mi despre
progresele tale filosofice. După ce învăţ limba latină,
poate că Simon mi le va pune la dispoziţie. Dar, pentru
moment, astăzi, tot ce voi primi este cuvântul tău rostit.
Ideile tale mă intrigă. încă sunt nedumerit în ceea ce
priveşte lucrurile pe care ni le-ai spus mie şi lui Jacob.
Bento îşi ridică bărbia întrebător.
— Chiar prima dată când ne-am întâlnit ai spus că
Dumnezeu este deplin, perfect, fără lipsuri şi că nu are
nevoie de proslăvirea noastră.
— Da, aceasta este părerea mea şi acestea au fost
cuvintele mele.
— Apoi îmi amintesc următoarea ta remarcă adresată
lui Jacob — a fost o afirmaţie care m-a făcut să te iubesc.
Ai spus: „Dă-mi voie, te rog, să-l iubesc pe Dumnezeu aşa
cum vreau eu."
— Da, şi care e nedumerirea ta?
— Ştiu, mulţumită ţie, că Dumnezeu nu este o fiinţă ca
noi. Nici ca oricare altă fiinţă. Ai spus răspicat — şi asta
a fost lovitura decisivă pentru Jacob, că Dumnezeu este
Problema Spinoza 331

Natura. Dar spune-mi, învaţă-mă. Cum poţi fi îndrăgostit


de Natură? Cum poţi iubi ceva ce nu este o fiinţă?
— în primul rând, Franco, eu folosesc termenul „Na­
tură" într-un mod special. Nu mă refer la copaci, păduri,
iarbă, ocean sau la orice altceva ce nu este făurit de om.
Mă refer la tot ceea ce există: la unitatea perfectă, absolut
necesară. Prin Natură înţeleg tot ceea ce este infinit, uni­
ficat, perfect, raţional şi logic. Aceasta este cauza imanentă
a tuturor lucrurilor. Şi tot ceea ce există, fără excepţie,
lucrează în conformitate cu legile Naturii. Aşa că, atunci
când vorbesc despre iubirea de Natură, nu mă refer la
iubirea pe care o ai pentru soţia sau pentru copilul tău.
Vorbesc despre un alt tip de iubire, o iubire intelectuală,
în latină, ea se numeşte amor dei intellectualis.
— O iubire de natură intelectuală a lui Dumnezeu?
— Da, iubirea celei mai depline înţelegeri a Naturii sau
a lui Dumnezeu. înţelegerea locului fiecărui lucru finit în
relaţia sa cu cauzele finite. Este înţelegerea, în măsura în
care este posibil, a legilor universale ale Naturii.
— Prin urmare, atunci când vorbeşti despre iubirea de
Dumnezeu, te referi la înţelegerea legilor Naturii.
— Da, legile Naturii sunt doar un alt nume, mai raţio­
nal, pentru legile veşnice ale lui Dumnezeu.
— Deci e diferită de iubirea umană obişnuită, în sensul
că implică o singură persoană?
— Exact. Iar iubind ceva ce este neschimbător şi etern
înseamnă că nu eşti supus capriciilor celui iubit sau
nestatorniciei ori finitudinii. Asta înseamnă, de asemenea,
că nu încercăm să ne completăm printr-o altă persoană.
— Bento, dacă te-am înţeles corect, aceasta trebuie să
însemne şi că nu avem de ce să ne aşteptăm să fim iubiţi.
— Ai dreptate din nou. Nu ne putem aştepta să primim
nimic înapoi. Trăim, pentru un moment, un sentiment de
veneraţie plină de bucurie, o înţelegere privilegiată a
structurii vaste, infinit de complexe, a Naturii.
— Un alt proiect pentru o viaţă-ntreagă?
332 Irvin D. Y alom

— Da, Dumnezeu sau Natura are un număr infinit de


atribute care vor eluda mereu înţelegerea mea deplină.
Dar puterea mea de înţelegere limitată este deja recompen­
sată cu veneraţie şi o mare bucurie, uneori chiar extatică.
— O religie ciudată, dacă poate fi numită religie.
Franco se ridică în picioare.
— Trebuie să te părăsesc când încă sunt nedumerit.
O ultimă întrebare: mă întreb dacă tu deifici Natura sau
îl naturalizezi pe Dumnezeu?
— Bine spus, Franco. Am nevoie dé timp, de mult
timp, pentru a formula răspunsul la această întrebare.
C a p it o l u l t r e iz e c i

Berlin — 2936

Mitul secolului XX — chestia aia pe care n-o


înţelege nimeni, scrisă de un baltic îngust la
minte care gândeşte într-o manieră complicată
şi temătoare.
Adolf Hitler

Puţini dintre membrii mai vechi ai partidului


se numără printre cititorii cărţii lui Rosenberg.
Eu însumi am răsfoit-o doar în treacăt. în opinia
mea, este scrisă într-un stil mult prea confuz.
Adolf Hitler

„Sigmund Freud primeşte premiul Goethe"


Premiul Goethe, cel mai important premiu
ştiinţific (academic) şi literar din Germania, i-a
fost acordat lui Freud pe 28 august 1930, ziua
de naştere a lui Goethe, la Frankfurt, în cadrul
unei mari ceremonii. Israelitische Gemeindezeitung
s-a bucurat cu surle şi trâmbiţe. Premiul în bani
a fost de 10.000 de mărci... Este cunoscut faptul
că savanţi renumiţi au respins în întregime
psihanaliza evreului Sigmund Freud. Marele
antisemit Goethe s-ar răsuci în mormânt dacă
ar şti că un evreu a primit un premiu care-i
poartă numele.
Alfred Rosenberg în Vôlkischer Beobachter

— Mein Führer, vă rog să citiţi această scrisoare despre


Reichsleiter Rosenberg scrisă de Dr. Gebhardt, medic-şef
la Clinica Hohenlychen.
334 I rvin D. Y alom

Hitler luă scrisoarea din mâna lui Rudolf Hess şi o citi,


acordând o atenţie deosebită paragrafelor subliniate de
acesta.

Mi-a fost extrem de greu să stabilesc o legătură cu


Reichsleiter Rosenberg... Ca medic, am impresia, mai
presus de toate, că recuperarea sa întârziată... se dato­
rează în mare măsură izolării sale psihice...
în ciuda eforturilor mele pline de tact, dacă pot spune
aşa, de a construi o punte, toate acestea au eşuat...
datorită modului în care Reichsleiter-w/ este construit
spiritual şi a poziţiei sale speciale în viaţa politică... El
se va elibera de constrângeri doar dacă îşi va deschide
mintea către cei care sunt cel puţin îndreptăţiţi să-i
vorbească de la egal la egal, având capacităţi intelectuale
similare, pentru a-şi regăsi calmul şi hotărârea necesare
pentru a acţiona şi chiar pentru viaţa de zi cu zi.
Săptămâna trecută l-am întrebat dacă a împărtăşit
vreodată cu cineva cele mai intime gânduri ale sale. în
mod neaşteptat, mi-a răspuns afirmativ, pomenind de
Pfister Friedrich, un prieten din copilărie, din Estonia,
între timp am aflat că acest Pfister Friedrich este acum
Herr Oberleutnant Pfister, un medic foarte respectat al
Wehrmacht-w/Mi, aflat la post în Berlin. îmi permiteţi
să solicit ca acestuia să i se ordone să-şi asume toate res­
ponsabilităţile în calitate de medic al Reichsleiter-w/wi
Rosenberg?

Hitler îi înapoie scrisoarea lui Hess.


— Nimic din această scrisoare nu ne surprinde, dar
ai grijă să n-o mai vadă nimeni. Şi dă ordin ca Herr
Oberleutnant Pfister să fie transferat imediat. Rosenberg
este insuportabil. Mereu a fost. Ştim cu toţii asta. Dar e
loial, şi partidul are încă nevoie de talentul său.
Clinica Hohenlychen, aflată la 100 de kilometri nord
de Berlin, fusese înfiinţată de către Himmler pentru ca
Problema Spinoza 335

acolo să fie îngrijiţi lideri nazişti suferinzi şi ofiţeri SS de


rang înalt. Alfred petrecuse deja acolo trei luni pentru o
depresie în 1935. Acum, în 1936, se confrunta cu aceleaşi
simptome, care-1 făceau neputincios: oboseală, agitaţie şi
depresie. Incapabil să se concentreze pe activitatea sa
editorială de la Beobachter, se închisese complet în el timp
de câteva săptămâni, vorbind rareori cu soţia şi fiica sa.
Odată internat, se supuse examinărilor fizice ale
doctorului Gebhardt, dar refuză constant să răspundă
întrebărilor privind starea sa mentală sau viaţa personală.
Karl Gebhardt era medicul personal al lui Himmler şi bun
prieten cu acesta, şi îi mai tratase şi pe ceilalţi lideri nazişti
(în afară de Hitler, care-1 ţinea mereu aproape pe medicul
său personal, Theodor Morell). Alfred n-avea nicio în­
doială că orice cuvânt rostit de el către Gebhardt va fi
curând transmis întregii clici naziste de duşmani. Din
acelaşi motiv, Alfred nu dorise să vorbească cu un psihi­
atru. Legat de mâini şi de picioare şi sătul de tăcere, sub
privirea dispreţuitoare a lui Alfred, Dr. Gebhardt îşi dorea
să-l transfere pe iritantul pacient unui alt medic şi se
chinuise să compună scrisoarea atent formulată către
Hitler, care, din motive neînţelese de nimeni, îl preţuia pe
Rosenberg şi din când în când se interesa de starea lui.
Dr. Gebhardt nu avea deloc pregătire psihologică şi
nici înclinaţii spre psihologie, dar recunoscu imediat
semnele unei mari discordii între lideri — rivalitatea fără
sfârşit, dispreţul reciproc, uneltirile fără preget, competiţia
pentru putere şi aprobarea lui Hitler. Se contraziceau în
toate privinţele, dar Gebhardt descoperi un lucru pe care-1
aveau toţi în comun: toţi îl urau pe Alfred Rosenberg.
După ce petrecuse câteva săptămâni vizitându-1 zilnic pe
Alfred, acum înţelegea de ce.
Deşi probabil Alfred îşi dăduse seama de asta, rămase
totuşi tăcut şi petrecu săptămână după săptămână la Cli­
nica Hohenlychen citind clasici germani şi ruşi şi refuzând
să poarte o conversaţie cu personalul sau cu oricare dintre
336 Irvin D. Y alom

ceilalţi pacienţi nazişti. într-o dimineaţă, în timpul celei


de-a cincea săptămâni la clinică, se simţi extrem de agi­
tat şi decise să facă o scurtă plimbare în curtea clinicii.
Când realiză că era prea sfârşit pentru a-şi lega şireturile,
înjură şi se pălmui tare pe fiecare obraz pentru a se trezi.
Trebuia să facă ceva pentru a opri căderea într-o dispe­
rare ireversibilă.
în disperarea sa, îşi aminti chipul lui Friedrich.
Friedrich ar fi ştiut ce să facă. Ce-ar fi sugerat el? Fără
îndoială, ar fi încercat să înţeleagă cauza acestei depresii
blestemate. Alfred îşi imagină cuvintele lui Friedrich:
— Când a început totul? Lasă-ţi mintea liberă şi du-te
înapoi la începutul declinului. Observă pur şi simplu
toate ideile, toate imaginile care-ţi trec prin minte. Conşti-
entizează-le. Notează-le, dacă poţi.
Alfred făcu o încercare. închise ochii şi studie scenele
care-i treceau prin minte. Se întoarse înapoi în timp şi
privi cum se materializa o scenă.
Se petrece cu câţiva ani în urmă, iar el este în biroul său de
la VB, stă la masa de lucru pe care i-a cumpărat-o Hitler. Face
redactarea finală a ultimei pagini din capodopera sa, Der
Mythus des 20. Jahrhunderts, pune jos creionul roşu, rânjeşte
triumfător şi aranjează manuscrisul de 700 de pagini într-un
teanc ordonat legat cu două benzi groase de cauciuc, şi îl
strânge cu dragoste la piept.
Da, amintirea apogeului său îi stoarse chiar şi acum o
lacrimă sau două. Alfred simţi simpatie pentru versiunea
sa mai tânără, acel tânăr care ştia că Mythus... va uimi
lumea. Perioada de gestaţie fusese lungă şi laborioasă —
fiecare duminică timp de zece ani şi fiecare oră liberă din
timpul săptămânii, dar meritase preţul plătit. Da, da —
ştia că-şi neglijase soţia şi fiica, dar ce importanţă avea
asta, în comparaţie cu crearea unei cărţi care să pună
lumea pe jar, o carte care să ofere o nouă filosofie a istoriei
bazată pe sânge şi pe rasă şi pe suflet, o nouă înţelegere
a Volk-ului, a artei, arhitecturii, literaturii şi muzicii
Problema Spinoza 337

vblkisch şi, mai presus de toate, un nou set de valori pentru


viitorul Reich.
Alfred se întinse să ia de pe noptieră exemplarul său
din Mythus... şi îl frunzări. Anumite pasaje îi amintiră in­
stantaneu de locurile care îl inspiraseră. Atunci când vizi­
tase catedrala din Kôln şi privise vitraliile cu răstignirea
lui Cristos şi oştile de martiri slabi şi epuizaţi, îi venise
ideea că Biserica Romano-Catolică nu se opune iudaismu­
lui. Deşi Biserica pretindea a fi antievreiască, era, de fapt,
principalul canal prin care ideile evreieşti infectau corpul
sănătos al gândirii germane. îşi citi cu mare plăcere pro­
priile cuvinte:

Marii germani trăiau în conformitate cu natura şi


îşi preţuiau trupurile armonioase şi frumuseţea băr­
bătească. Dar toate acestea au fost subminate de
desconsiderarea creştină a trupului şi de ideile pline
de sentimentalism legate de ocrotirea vieţilor copiilor
cu defecte şi de permiterea transmiterii defectelor
infractorilor şi a celor cu boli ereditare generaţiei
următoare. Astfel, contaminarea purităţii rasei pro­
duce fragmentarea caracterului, pierderea simţului
orientării şi a gândirii şi incertitudine interioară.
Poporul german nu s-a născut în păcat, ci în nobleţe...
Vechiul Testament, ca o carte de instruire religioasă,
trebuie să fie eliminat o dată pentru totdeauna. Cu
aceasta va lua sfârşit încercarea nereuşită din ultimul
mileniu şi jumătate de a ne transforma pe toţi în evrei
spirituali... Spiritul focului — eroismul trebuie să ia
locul crucificării.

Da, gândea el, astfel de pasaje duseseră la introducerea


cărţii pe lista catolică cu cărţi interzise în 1934. Dar nu
fusese nicio nenorocire, ci o mană cerească ce crescuse
vânzările. Peste 300.000 de exemplare vândute, iar acum
338 Irvin D. Y alom

Mythus... este devansată doar de Mein Kampf şi, cu toate


acestea, iată-mă — sunt cu psihicul la pământ.
Alfred puse cartea deoparte, îşi odihni capul pe pernă
şi căzu pe gânduri. Mythus... mi-a adus atâta bucurie, dar
şi foarte mult chin! Criticii de rahat au folosit cu toţii, fără
excepţie, termenul de unbegreiflich (de neînţeles). De ce nu
am ripostat? De ce nu i-am întrebat, prin intermediul ziarului,
dacă se gândiseră vreun moment că scrierea mea e prea subtilă
şi prea complexă pentru creierul lor de insecte? De ce nu le-am
amintit de consecinţele ciocnirilor dintre minţile mediocre şi
marile opere: invariabil, minţile inferioare atacă minţile superi­
oare. Ce vrea publicul? Cere în gura mare vulgaritatea idioată
a lui Julius Streicher. Până şi Hitler preferă proza lui Streicher.
îmi răsuceşte cuţitul în rană de fiecare dată când îmi aminteşte
că fiţuica lui Streicher, Der Stiirmer, se vinde constant mai
bine decât ziarul meu, Beobachter.
Şi când te gândeşti că niciunul dintre liderii nazişti nu a
citit Mythus...! Doar Hess a fost sincer şi, pe un ton de scuză,
mi-a spus că s-a străduit, dar nu s-a putut descurca cu dificilul
text. Ceilalţi nici măcar nu mi-au pomenit vreodată de carte.
Ca să vezi — un bestseller uriaş, iar ticăloşii aceştia invidioşi
mă ignoră! Dar de ce mă deranjează asta? Ce aşteptări să ai de
la ăştia? Problema este Hitler, întotdeauna Hitler. Cu cât mă
gândesc mai bine, cu atât sunt mai sigur că declinul meu a
început în ziua în care am auzit că Goebbels le-a spus tuturor
că Hitler a aruncat Mythus... pe jos după ce a citit doar câteva
pagini şi apoi a exclamat: „Cine să înţeleagă chestia asta?" Da,
acela a fost momentul în care mi-a fost dată lovitura de graţie,
în cele din urmă, ceea ce contează este doar judecata lui Hitler.
Dar dacă nu i-a plăcut, atunci de ce a distribuit-o în toate biblio­
tecile şi a trecut-o pe carnetul oficial de membru al Partidului
Nazist ca lectură obligatorie? îi obligă chiar şi pe cei din
Hitlerjugend (Tineretul hitlerist) s-o citească. De ce face asta
refuzând, totuşi, categoric să se asocieze cu cartea mea?
îi înţeleg poziţia publică. Ştiu că sprijinul catolicilor este în
continuare vital pentru menţinerea sa în poziţia de Führer şi,
Problema Spinoza 339

bineînţeles, nu poate susţine public o lucrare atât de flagrant


anticreştină. Când eram tineri, în anii '2O, Hitler împărtăşea
din toată inima poziţia mea antireligioasă. Ştiu că încă o face.
în intimitate, merge chiar mai departe decât mine — de câte ori
nu l-am auzit spunând că i-ar spânzura pe preoţi, alături de
rabini? îi înţeleg poziţia publică. Dar de ce să nu-mi spună ceva
pozitiv, orice, mie, în particular? De ce nu mă invită la un prânz
şi la o discuţie în particular? Hess mi-a spus că atunci când
arhiepiscopul de Koln i s-a plâns lui Hitler despre Mythus...,
Hitler a răspuns: „Am o părere proastă despre carte. Rosenberg
ştie. l-am spus. Nu mă interesează lucruri păgâne cum ar fi
cultul lui Wotan şi aşa mai departe." Când arhiepiscopul a
insistat, Hitler i-a spus: „Rosenberg este doctrinarul partidului
nostru", iar apoi l-a mustrat pe arhiepiscop că a stimulat
vânzarea cărţii atacând-o atât de vehement. Iar când m-am
oferit să demisionez din partid dacă din cauza cărţii este pus în
situaţii penibile, a respins pur şi simplu ideea, din nou fără a
se oferi să ne vedem în particular. Şi totuşi, Hitler se întâlneşte
tot timpul în particular cu Himmler, iar Himmler este mult
mai ostentativ şi mai agresiv anticatolic decât mine.
Ştiu că mă respectă într-o oarecare măsură. Mi-a oferit un
post important după altul: misiuni diplomatice la Londra, apoi
în Norvegia, apoi şef al departamentului de educaţie ideologică
a NSDAP, al frontului muncitoresc german şi al tuturor orga­
nizaţiilor afiliate. Poziţii importante. Dar de ce aflu despre nu­
miri doar prin corespondenţă? De ce nu mă cheamă la el în
birou, să-mi strângă mâna, să stăm jos şi să discutăm? Sunt
atât de respingător?
Da, nu există nicio îndoială: Hitler este problema. îmi doresc
atenţia lui mai mult decât orice altceva. Mai mult decât orice
altceva, mă tem să nu-l supăr. Conduc cel mai influent ziar din
Germania, sunt responsabil de educarea spirituală şi filosofică
a tuturor naziştilor. Scriu însă oare articolele care trebuie? Ţin
prelegerile care trebuie? Construiesc eu planul de învăţământ?
Supervizez educaţia tuturor tinerilor germani? Nu, Reichsleiter
Rosenberg e prea ocupat să se frământe de ce nu a primit un
340 Irvin D. Y alom

zâmbet iubitor sau o aprobare din cap sau, Doamne fereşte, o


invitaţie la prânz de la Adolf Hitler!
Mă dezgustă persoana mea. Această situaţie trebuie să
înceteze!

Alfred se ridică şi se îndreptă spre biroul din camera


lui. Căutând în servietă, scoase dosarul cu „Nu". (Avea
două dosare, un dosar „Da", care conţinea comentarii
pozitive, scrisori de la susţinători şi articole de ziar, şi un
dosar „Nu", care conţinea toate opiniile contrare.)
Dosarul „Da" era foarte uzat. De câteva ori pe săptămână
Alfred răsfoia cronicile elogioase şi scrisorile de la
susţinătorii lui, care acţionau ca o băutură tonică zilnică,
la fel ca vitaminele luate dimineaţa. Dar acum tonicul îşi
pierdea puterea. Acum, toate comentariile „Da" abia
dacă îi mai intrau în cap, cel mult un milimetru, şi se
evaporau rapid. Pe de altă parte, dosarul „Nu" era un
teritoriu necunoscut — o peşteră foarte rar vizitată.
Astăzi! Astăzi va fi un moment de cotitură! Se va con­
frunta cu propriii demoni. în timp ce deschidea dosarul
necercetat, Alfred îşi imagina scrisorile şi articolele
mirate, fugind să se ascundă. Pe buze îi apăru un zâmbet,
primul din ultimele săptămâni, în semn de apreciere a
propriului simţ al umorului. Extrase aleatoriu un arti­
col — era timpul să depăşească această prostie. Un om
curajos se forţează să citească zilnic lucruri dureroase,
până ce acestea nu mai dor. Se uită la ea — o scrisoare
de la Hitler din data de 24 august 1931:

Dragul meu Herr Rosenberg, uite că tocmai citesc în


Vôlkischer Beobachter, numărul 235/236, pagina 1,
un articol intitulat „Intenţionează Wirth să se alăture
partidului?" Intenţia articolului este de a preveni destră­
marea formei actuale de guvernare. Eu însumi călătoresc
prin toată Germania pentru a obţine exact contrariul.
Pot să cer, aşadar, să nu fiu înjunghiat pe la spate de
Problema Spinoza 341

propriul meu ziar prin articole neînţelepte din punct de


vedere tactic?
Cu salutări germane,
Adolf Hitler

îl cuprinse un val de disperare. Scrisoarea o primise


acum mai bine de cinci ani, dar încă era puternică,
dureroasă. Rănile provocate de Hitler nu se vindecau
niciodată. Alfred îşi scutură puternic capul pentru a-şi
limpezi mintea. „Gândeşte-te la acest om, numit Hitler,
îşi spuse. La urma urmei, este doar un om." închizând
ochii, îşi lăsă mintea să zboare.
l-am făcut cunoscută lui Hitler amploarea şi profunzimea
culturii germane, l-am arătat imensitatea flagelului evreiesc,
l-am cizelat ideile despre rasă şi sânge. Ne-am plimbat pe ace­
leaşi străzi, am şezut în aceleaşi cafenele, am vorbit neîncetat,
am lucrat împreună la articole pentru Beobachter, o dată am
şi desenat împreună. Dar toate acestea au luat sfârşit. Acum
pot doar să-l privesc cu uimire, aşa cum o găină priveşte un
vultur. L-am urmărit cum i-a adunat pe membrii de partid
împrăştiaţi, atunci când a ieşit din închisoare, cum s-a înscris
la alegerile parlamentare, cum a construit o maşină de pro­
pagandă nemaiîntâlnită în lume — o maşină care a inventat
promovarea propriei imagini prin intermediul corespondenţei
şi care făcea campanie fără oprire, chiar şi atunci când nu
existau alegeri. L-am văzut trecând peste rezultate slabe —sub
5% — în primii ani şi evoluând până în 1930, când partidul
său a devenit al doilea ca mărime din Germania, cu 18% dintre
voturi. Iar în 1932 am tipărit titluri de-o şchioapă anunţând că
naziştii au devenit cel mai mare partid, cu 38% din voturi.
Unii spun că Goebbels a fost creierul, dar eu ştiu că a fost
Hitler. Hitler s-a aflat în spatele succesului. Am reflectat fiecare
etapă în Beobachter. L-am urmărit zburând din oraş în oraş,
apărând peste tot în ţară în aceeaşi zi, convingând poporul că
este un Ubermensch, capabil de a fi peste tot în acelaşi timp.
l-am admirat curajul când programa cu bună ştiinţă întâlniri
342 Irvin D. Y alom

în mijlocul cartierelor controlate de comunişti şi când conducea


miliţia nazistă în luptele de stradă cu bolşevicii. L-am urmărit
când mi-a respins sfatul şi a candidat împotriva lui Hindenburg
în 1932. A adunat doar 37% din voturi, dar mi-a demonstrat
că avusese dreptate să candideze: ştia că nimeni nu l-ar fi putut
învinge pe Hindenburg, dar în timpul alegerilor şi-a făcut un
nume. Câteva luni mai târziu a fost de acord cu un guvern de
coaliţie, Hitler/Papen, devenind curând cancelar, l-am urmărit
fiecare pas politic, şi tot nu ştiu cum a reuşit.
Şi incendiul de la Reichstag. Mi-aduc aminte cum a apărut
la mine la birou la 5 dimineaţa, cu o privire sălbatică, strigând:
„Unde e toată lumea?" şi a cerut o relatare extinsă a acţiunii
comuniştilor de a incendia Reichstagul. Nici acum nu cred că
aceştia au avut ceva de-a face cu incendiul, dar nu contează, cu
o lovitură de geniu s-a folosit de incendiu pentru a interzice
Partidul Comunist, preluând puterea absolută. N-a obţinut
niciodată o majoritate de voturi, nu mai mult de 38%, şi
iată-l — conducător absolut! Cum a reuşit? Tot nu ştiu!

Reveria lui Alfred fu întreruptă de o bătaie în uşă şi


doctorul Gebhardt intră urmat de Friedrich Pfister.
— Am o surpriză pentru dumneavoastră, Reichsleiter
Rosenberg. V-am adus un vechi prieten, care poate se va
dovedi eficace în tratarea bolii dumneavoastră. Vă las să
discutaţi între patru ochi.
Alfred îl privi cu duşmănie pe Friedrich timp înde­
lungat înainte de a spune:
— M-ai trădat. Ţi-ai încălcat jurământul de a păstra
confidenţialitatea. Cum altfel ar fi putut el să ştie că tu şi
cu mine...
Friedrich făcu imediat stânga-mprejur şi ieşi din
cameră fără un cuvânt sau o privire către Alfred.
Panicat, Alfred se prăbuşi din nou pe pat, închise ochii
şi încercă să-şi domolească respiraţia rapidă.
Câteva minute mai târziu, Friedrich se întoarse cu Dr.
Gebhardt, care spuse:
Problema Spinoza 343

— Dr. Pfister m-a rugat să vă spun cum l-am găsit. Nu


vă amintiţi, Reichsleiter Rosenberg, conversaţia noastră
de acum trei sau patru săptămâni, când v-am întrebat
dacă v-aţi dezvăluit vreodată complet cuiva? Aţi spus
atunci: „unui prieten din Estonia, care locuieşte aici acum,
Dr. Friedrich Pfister."
Alfred dădu încet din cap.
— îmi amintesc vag discuţia noastră, dar nu-mi amin­
tesc să-i fi folosit numele.
— L-aţi folosit. Cum altfel aş fi ştiut? Sau că locuieşte
acum în Germania? Săptămâna trecută, când depresia
dumneavoastră s-a accentuat şi nu aţi vrut să vorbiţi cu
mine, am hotărât să încerc să-l găsesc pe prietenul de care
mi-aţi vorbit, gândindu-mă că vizita dânsului ar putea fi
benefică pentru sănătatea dumneavoastră. Când am aflat
că face parte din Wehrmacht, i-am cerut Fiihrerului să
dispună transferul său la Clinica Hohenlychen.
— Aţi putea să-i spuneţi Reichsleiterului Rosenberg
care a fost răspunsul meu? întrebă Friedrich.
— Doar că l-aţi cunoscut în copilărie, în Estonia.
— Şi... îl îmboldi Friedrich.
— Doar atât... cu excepţia faptului că vă pare rău să vă
părăsiţi pacienţii care depind de dumneavoastră, dar că
nimic nu e mai important decât respectarea ordinelor
Fiihrerului.
— Aş putea avea o scurtă discuţie între patru ochi cu
dumneavoastră înainte să ieşiţi din gardă în dimineaţa
aceasta?
— Desigur. Vă voi aştepta în camera infirmierelor.
Când uşa se închise, Friedrich spuse:
— Alte întrebări, Reichsleiter Rosenberg?
— Alfred, te rog, Friedrich. Sunt Alfred. Spune-mi Alfred.
— Bine. Alte întrebări, Alfred? Dr. Gebhardt aşteaptă.
— Vei fi doctorul meu? Mai demult, te asigur că m-aş
fi bucurat. Dar acum, cum aş putea vorbi cu tine? Faci
parte din Wehrmacht şi ai ordin de a-i raporta lui.
344 I rvin D. Y alom

— Da, îţi înţeleg dilema. M-aş simţi la fel în locul tău.


Friedrich se aşeză pe scaunul de lângă pat şi se gândi
câteva momente, apoi se ridică şi părăsi camera, spunând:
Mă întorc imediat. După câteva minute se întoarse cu
Dr. Gebhardt.
— Domnule doctor, am ordin să mă ocup de Reichs-
leiter Rosenberg, şi, desigur, voi urma acest ordin cât voi
putea de bine. Dar există un impediment. El şi cu mine
suntem cunoştinţe vechi şi ne împărtăşim de mult îngri­
jorările intime. Pentru a-i fi de vreun ajutor este esenţial
să avem intimitate totală. Trebuie să-i pot promite confi­
denţialitate absolută. Ştiu că notiţele zilnice în fişa medi­
cală sunt obligatorii şi vă solicit să-mi permiteţi să notez
doar observaţii legate de boala sa.
— Nu sunt psihiatru, Dr. Pfister, dar înţeleg necesitatea
intimităţii în acest caz. Nu este procedura standard, dar
nimic nu este mai important decât însănătoşirea Reichs-
leiterului Rosenberg şi revenirea la munca importantă pe
care o desfăşoară. Sunt de acord cu solicitarea dumnea­
voastră. îi salută pe amândoi şi plecă.
— Asta te linişteşte, Alfred?
Alfred dădu din cap.
— Sunt liniştit.
— Mai sunt alte întrebări?
— Sunt mulţumit. în ciuda sfârşitului abrupt al ultimei
noastre întâlniri, continui să am încredere în tine. E ciudat
pentru că, practic, eu nu am încredere în nimeni. Şi am
nevoie de ajutorul tău. Anul trecut am fost internat aici
timp de trei luni într-o stare similară — o gaură neagră şi
adâncă. Nu puteam ieşi din ea. Mă simţeam terminat. Nu
puteam dormi. Eram epuizat, şi totuşi nu puteam sta
locului, nu mă puteam odihni.
— Boala ta, pe care o numim „depresie agitată", se
vindecă aproape întotdeauna în trei până la şase luni. Te
pot ajuta să scurtezi perioada.
Problema Spinoza 345

— Ţi-aş fi recunoscător pe veci. Totul, întreaga mea


viaţă este în pericol.
— Hai să trecem la treabă. Ştii cum lucrez, probabil,
nu vei fi surprins să mă auzi spunând că prima noastră
sarcină este să înlăturăm toate obstacolele care stau în
calea lucrului nostru împreună. Şi eu, ca şi tine, am anu­
mite îngrijorări. Lasă-mă să-mi adun gândurile.
Friedrich închise ochii pentru câteva momente şi
începu.
— Cel mai bine ar fi să detensionăm atmosfera şi să
spunem ce ne vine în minte. Am îndoieli cu privire la
lucrul nostru împreună. Suntem prea diferiţi. Eu sunt
înclinat să înţeleg, să descopăr rădăcinile ascunse ale
problemelor — aceasta este premisa de bază a metodei
psihanalitice. Cunoaşterea deplină elimină conflictele şi
ajută vindecarea. Cu toate acestea, mi-e teamă că nu pot
urma această cale cu tine. Ultima dată, când am încercat
să analizez sursele problemelor tale, te-ai înfuriat, ai intrat
în defensivă şi ai ieşit val-vârtej din biroul meu. Aşa
că îmi fac griji dacă eu, sau cel puţin această abordare, îţi
pot fi de folos.
Alfred se ridică în picioare şi se plimbă prin cameră.
— Te tulbur cu sinceritatea mea?
— Nu, nervii sunt de vină. Nu pot sta jos prea mult
timp. Apreciez sinceritatea ta. Nimeni altcineva nu îmi vor­
beşte atât de sincer. Eşti singurul meu prieten, Friedrich.
Friedrich încercă să digere aceste cuvinte. Era impre­
sionat împotriva voinţei sale. Şi era furios că fusese trans­
ferat, fără preaviz, la Clinica Hohenlychen. Transferul lui
brusc însemnase abandonarea unui număr mare de
pacienţi în mijlocul tratamentului, fără să poată furniza o
dată certă de întoarcere. Nu se bucura să-l revadă pe
Alfred Rosenberg. Cu şase ani în urmă, îl privise pe omul
ăsta ieşind ca turbat din biroul său şi-l auzise mormăind
ameninţări sinistre despre rădăcinile evreieşti ale profesiei
sale. Fusese uşurat să nu-1 mai vadă. Mai mult, încercase
346 Irvin D. Y alom

să citească Mitul secolului XX. Dar, ca toată lumea, o găsise


de neînţeles. Era unul dintre acele bestselleruri pe care
toată lumea le cumpără, dar nimeni nu le citeşte. Puţinul
pe care îl citise îl neliniştise. Alfred poate că suferă şi mi se
smiorcăie că sunt singurul lui prieten, dar este un om peri­
culos — periculos pentru Germania, pentru toată lumea.
Ideile din Mythus... şi Mein K am pferau similare — îşi
aduse aminte că Alfred spusese că Hitler îi furase ideile.
Ambele cărţi îi făceau scârbă — atât de josnice, atât de
proaste. Şi atât de ameninţătoare, încât începuse să ia în
considerare emigrarea şi le scrisese deja lui Cari Jung şi
Eugen Bleuler să se intereseze de vreun post la spitalul
din Zürich unde îşi făcuse pregătirea. Dar apoi sosise
blestemata scrisoare de recrutare, în care era felicitat pen­
tru numirea sa ca Oberleutnant în Wehrmacht. Ar fi
trebuit să acţioneze mai devreme. Fusese avertizat de
psihanalistul său, Hans Meyer, care acum câţiva ani citise
Mein Kampfm două zile — acesta prevăzuse dezastrul ce
avea să se producă şi începuse să-şi sfătuiască toţi pacienţii
evrei să părăsească imediat ţara. El însuşi emigrase la
Londra după o lună.
Aşadar, ce era de făcut? Friedrich abandonase gândul
naiv că l-ar putea ajuta pe Alfred să devină o persoană
mai bună — idee care părea un exemplu de prostie tine­
rească. De dragul carierei (şi al bunăstării soţiei sale,
respectiv a celor doi băieţei ai lor), exista doar o singură
opţiune viabilă: să urmeze ordinele şi să facă tot ce îi stă
în putinţă să-l scoată pe Alfred din spital cât mai repede
posibil şi să se întoarcă la familie şi la pacienţii lui din
Berlin. Trebuia să-şi ascundă dispreţul pentru acest pa­
cient şi să acţioneze profesionist. Primul pas era să defi­
nească un cadru clar pentru terapie.
— Sunt impresionat de vorbele tale despre prietenia
noastră, spuse. Dar afirmaţia ta că sunt singurul tău prie­
ten mă îngrijorează. Toată lumea are nevoie de prieteni şi
confidenţi. Ar trebui să ne ocupăm de izolarea ta: fără
Problema Spinoza 347

îndoială, aceasta joacă un rol important în boala de care


suferi. în ceea ce priveşte lucrul nostru împreună, dă-mi
voie să-ţi împărtăşesc alte motive de îngrijorare. Acestea
sunt mai greu de exprimat, dar este esenţial să o fac. Şi
eu am probleme legate de confidenţialitate. După cum
ştii, constituie o infracţiune să pui sub semnul întrebării
punctele de vedere ale partidului. Cuvintele noastre sunt
supravegheate şi, fără îndoială, supravegherea se va
intensifica cu timpul. întotdeauna s-a întâmplat aşa în
regimurile autoritare. Eu, ca majoritatea germanilor, nu
sunt de acord cu toate principiile NSDAP-ului. Tu ştii,
desigur, că Hitler nu a obţinut o majoritate de voturi.
Ultima dată când ne-am întâlnit — au trecut mulţi ani,
şase, cred — ai plecat din biroul meu într-o stare, dacă-mi
permiţi să spun aşa, de furie, de lipsă de control. în acea
stare nu aş avea încredere că-mi vei respecta intimitatea.
Şi asta va face să mă simt constrâns şi mai puţin eficient
în munca mea cu tine. Vorbesc mult, dar cred că înţelegi
ce vreau să spun: confidenţialitatea trebuie respectată
de ambele părţi. Ai cuvântul meu personal şi profesional
că ceea ce spui aici rămâne între noi. Am nevoie de ace­
eaşi garanţie.
Ambii bărbaţi rămaseră în tăcere o vreme până când
Alfred spuse:
— Da, înţeleg. îţi dau cuvântul meu că toate comen­
tariile tale vor rămâne confidenţiale. înţeleg că nu te poţi
simţi în siguranţă când îmi pierd controlul.
— Bine. Deci, trebuie să muncim cu mai multă grijă şi
să ne străduim să ne facem reciproc să ne simţim în
siguranţă?
Friedrich se uită mai atent la pacientul său. Alfred era
nebărbierit. Cearcănele vinete stăteau mărturie pentru
nopţile nedormite şi expresia sa tristă trezi instinctele
medicale ale lui Friedrich; îşi înlătură antipatia şi trecu
la treabă.
348 Irvin D. Y alom

— Spune-mi, Alfred, care este scopul nostru? Vreau să


te ajut. Ce ai dori să obţii de la mine?
Alfred ezită câteva momente, şi apoi spuse:
— Ce zici de asta? în ultimele săptămâni am citit destul
de mult. Arătă spre grămada de cărţi ce umplea camera.
M-am întors la clasici, mai ales la Goethe. îţi aminteşti că
ţi-am pomenit despre problemele pe care le-am avut cu
directorul Epstein chiar înainte de absolvirea liceului?
— Reîmprospătează-mi memoria.
— Din cauza unui discurs antisemit ţinut în calitate de
preşedinte al clasei, mi s-a cerut să memorez câteva pasaje
din autobiografia lui Goethe.
— A, da, da, îmi amintesc. Nişte pasaje despre Spinoza.
Ţi le-au dat pentru că Goethe îl admira enorm pe Spinoza.
— Eram atât de speriat de perspectiva de a nu absolvi,
încât le-am memorat temeinic. Le-aş putea recita şi acum,
dar pentru concizie mă voi rezuma la punctele principalele:
Goethe scria că se afla într-o stare de agitaţie, iar lectura
lui Spinoza i-a oferit un calmant excelent pentru emoţiile
sale. Abordarea matematică a lui Spinoza oferise un echi­
libru minunat minţii sale tulburate şi îi adusese o stare de
linişte şi un mod mult mai disciplinat de a gândi, care îl
făcuse să aibă încredere în propriile concluzii şi să se
simtă eliberat de influenţa celorlalţi.
— Bine spus, Alfred. Şi ce legătură are cu noi doi?
— Ei bine, asta e ceea ce vreau de la tine. Vreau ceea
ce Goethe a primit de la Spinoza. Am nevoie de toate
aceste lucruri. Vreau un calmant pentru emoţiile mele.
Vreau să...
— E bine. Foarte bine. Opreşte-te pentru un moment.
Dă-mi voie să notez asta.
Friedrich scoase capacul stiloului, un cadou de la super­
vizorul său, şi scrise — calmant pentru emoţii". Alfred
continuă în timp ce Friedrich lua notiţe:
— Eliberare de sub influenţa altora. Echilibru. Un mod
de gândire calm, disciplinat.
Problema Spinoza 349

— Bine, Alfred. Ar fi bine să ne întoarcem la Spinoza.


Şi, în plus, încercarea de a-i pune în aplicare ideile ar
putea fi foarte potrivită pentru o minte înclinată spre
filosofie ca a ta. Poate că asta ne va ţine departe şi de
subiectele conflictuale. Să ne întâlnim mâine, la aceeaşi
oră, iar, între timp, voi trece la treabă şi voi citi câte ceva.
îmi împrumuţi autobiografia lui Goethe? Mai ai încă
exemplarul din Etica?
— Acelaşi exemplar pe care l-am cumpărat la douăzeci
de ani. Se spune că Goethe a purtat Etica în buzunar un
an întreg. Eu nu am ţinut-o în buzunar. De fapt, n-am mai
deschis-o de ani de zile. Cu toate acestea, nu mă îndur să
o arunc.
Deşi cu doar câteva minute înainte, Friedrich fusese
dornic să plece, acum se aşeză din nou.
— înţeleg care e sarcina mea. Voi încerca să localizez
pasaje şi idei care l-au ajutat la Goethe şi te pot ajuta şi pe
tine. Dar cred că trebuie să ştiu mai multe despre ceea ce
a declanşat acest nou acces de disperare.
Alfred îi descrise autoanaliza pe care şi-o făcuse mai
devreme. îi spuse lui Friedrich despre faptul că succesul
nu-i aduce nicio plăcere şi că Mythus..., cea mai mare
realizare a lui, îi provocase atât de mult chin. îşi vărsă
toate necazurile, mai ales faptul că totul ducea inevitabil
la Hitler. Alfred încheie:
— Acum, mai mult ca oricând, înţeleg cum propria-mi
părere despre mine depinde de opinia lui Hitler despre
mine. Trebuie să depăşesc această situaţie. Sunt un sclav
al dorinţei de a-i fi pe plac.
— îmi amintesc că te luptai cu această problemă când
ne-am întâlnit ultima oară. Mi-ai spus că Hitler preferă
întotdeauna compania altora şi că nu te-a inclus niciodată
în cercul lui intim.
— Gândeşte-te la sentimentul pe care îl trăiam atunci
şi apoi înmulţeşte-1 cu zece, cu o sută. E un blestem!
350 Irvin D. Y alom

A pătruns în fiecare colţişor al minţii mele. Am nevoie


să-l exorcizez.
— Voi face tot ce pot. Să vedem ce are să ne ofere
Benedictus Spinoza.
în după-amiaza următoare, Friedrich intră în camera
lui Alfred şi fu întâmpinat de un pacient proaspăt bărbierit
şi îmbrăcat mai îngrijit, care se ridică vioi şi spuse:
— Ah, Friedrich, sunt dornic să începem. In ultimele
douăzeci şi patru de ore nu m-am gândit la altceva decât
la întâlnirea noastră de astăzi.
— Arăţi mai luminos.
— Aşa mă şi simt. De săptămâni nu m-am mai simţit
aşa de bine. Cum e posibil? Deşi întâlnirile noastre s-au
încheiat prost de două ori, am profitat totuşi de pe urma
faptului că te-am văzut. Cum reuşeşti, Friedrich?
— Poate că aduc speranţă?
— Asta e una. Dar mai e ceva.
— Eu cred că are mai mult de-a face cu nevoia foarte
omenească de atenţie şi relaţionare. Să păstrăm asta pe
agenda de lucru, e important. Dar acum hai să ne
concentrăm asupra planului nostru de acţiune. Am ales
câteva pasaje din Spinoza care par relevante. Să începem
cu aceste două fraze...
Friedrich deschise exemplarul din Etica şi citi:

Oameni deosebiţi pot fi afectaţi în feluri deosebite


de unul şi acelaşi obiect, iar unul şi acelaşi om poate
fi afectat de imul şi acelaşi obiect în feluri deosebite,
în timpuri deosebite.1

Observând expresia nedumerită a lui Alfred, Friedrich


explică:
— Citez acest pasaj doar ca punct de plecare pentru
discuţia noastră. Spinoza spune pur şi simplu că fiecare

1 Spinoza, Baruch, Etica, ed. cit., p. 144


Problema Spinoza 351

dintre noi poate fi afectat în mod diferit de acelaşi obiect


exterior. Reacţia ta faţă de Hitler poate fi destul de diferită
de reacţia altor oameni. Unii poate îl iubesc şi îl preţuiesc
ca tine, dar bunăstarea lor şi respectul de sine nu depind
în asemenea măsură de relaţia cu el. Nu este aşa?
— Poate. Dar nu am cum să ştiu care sunt experienţele
interioare ale altora.
— îmi petrec o mare parte din viaţă cercetând acest
teritoriu şi observ multe dovezi în sprijinul postulatului
lui Spinoza. De exemplu, pacienţii mei au reacţii diferite
faţă de mine chiar de la primele întâlniri. Unii nu au
încredere în mine, alţii au imediat încredere în mine, în
timp ce alţii cred că vreau să le fac rău. Şi cred că mă
comport cu ei în acelaşi mod de fiecare dată. Cum se
poate explica acest lucru? Numai prin faptul că există
lumi interioare diferite care percep acelaşi eveniment.
Alfred dădu din cap.
— Dar care este relevanţa în cazul meu?
— Bine. Nu mă lăsa să deviez. Vreau doar să spun că
relaţia ta cu Hitler este într-o anumită măsură o funcţie a
propriei tale minţi. Unde vreau să ajung: trebuie să ne
propunem mai degrabă să te schimbăm pe tine decât să
încercăm să schimbăm comportamentul lui Hitler.
— Sunt de acord cu asta, dar mă bucur că ai adăugat
„într-o anumită măsură", pentru că Hitler intimidează pe
toată lumea. Chiar şi Goring, într-un moment de sin­
ceritate neobişnuită, mi-a spus că toţi cei din jurul lui
Hitler sunt nişte lingăi, pentru că cei care l-au contrazis
sunt la doi metri sub pământ.
Friedrich dădu din cap aprobator.
— Dar m-ai convins că pe mine mă intimidează
excesiv, continuă Alfred, şi vreau să mă ajuţi să schimb
asta. Are Spinoza vreo sugestie?
— Să vedem ce spune el despre eliberarea de sub
influenţa celorlalţi, spuse Friedrich, aruncând o privire
peste notiţe. Acesta este unul dintre lucrurile pe care
352 Irvin D. Y alom

Goethe le-a învăţat de la Spinoza. Iată un pasaj relevant


în partea a patra, un capitol numit „Despre sclavia omului
sau despre puterile afectelor": „...căci omul supus
afectelor nu mai este stăpân pe sine, ci este stăpânit de
soartă..."1. Asta se întâmplă cu tine, Alfred. Eşti supus
afectelor, lovit de valuri de anxietate, teamă şi dispreţ de
sine. E adevărat?
Alfred dădu aprobator din cap.
— Spinoza continuă şi spune că, atunci când stima de
sine se bazează pe iubirea celorlalţi, vei fi mereu anxios,
deoarece o astfel de iubire este schimbătoare. El numeşte
asta „stimă de sine goală".
— în opoziţie cu ce? Ce este stima de sine completă?
— Atât Goethe, cât şi Spinoza susţin că nu trebuie nicio­
dată să ne legăm soarta de ceva coruptibil sau schimbător.
Dimpotrivă, Spinoza ne îndeamnă să iubim ceea ce este
incoruptibil şi etern.
— Adică?
— Adică Dumnezeu — sau versiunea de Dumnezeu a
lui Spinoza, care echivalează complet cu Natura. Adu-ţi
aminte afirmaţia lui Spinoza, care l-a influenţat atât de
mult Goethe: „Cel care-1 iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu
nu trebuie să vrea ca Dumnezeu să-l iubească la loc." Vrea
să spună că suntem nebuni dacă-1 iubim pe Dumnezeu în
speranţa de a primi în schimb iubirea lui Dumnezeu.
Dumnezeul lui Spinoza nu este o fiinţă simţitoare. Dacă
îl iubim pe Dumnezeu, nu putem primi iubire în schimb,
însă primim altceva.
— Ce altceva?
— Ceva ce Spinoza numeşte cea mai înaltă stare de
binecuvântare, amor dei intellectualis. Poftim, ascultă ce
spune în Etica:

Deci este folositor în viaţă, înainte de toate, să


desăvârşim, pe cât putem, intelectul, adică raţiunea,

Ibid., p. 173
Problema Spinoza 353

şi numai în aceasta constă fericirea supremă a omului,


adică beatitudinea. Căci beatitudinea nu este altceva
decât mulţumirea de sine, care se naşte din cunoaşterea
intuitivă a lui Dumnezeu.1

— Vezi tu, continuă Friedrich, sentimentul religios al


lui Spinoza pare a fi o stare de veneraţie, care este trăită
atunci când înţelegem marea schemă a legilor Naturii.
Goethe îmbrăţişează pe deplin această idee.
— încerc să te urmăresc, Friedrich, dar am nevoie de
ceva tangibil, ceva ce pot folosi.
— Nu cred că sunt un ghid bun. Să ne întoarcem la
cerinţa ta iniţială: „Vreau ceea ce Goethe a primit de la
Spinoza."
Friedrich se uită peste notiţe.
— Iată ce spuneai că-ţi doreşti: linişte sufletească,
echilibru, eliberare de influenţa celorlalţi şi un mod de
gândire calm, disciplinat, care să ducă la o viziune clară
asupra lumii. Apropo, memoria ta este excelentă. Aseară
am recitit comentariile lui Goethe despre Spinoza în
autobiografia sa şi l-ai citat foarte exact. Deşi îl consideră
pe Spinoza un suflet nobil, remarcabil, care a trăit o viaţă
exemplară, şi îl creditează pentru modul în care i s-a schim­
bat viaţa, din păcate pentru noi nu oferă detalii exacte ale
modalităţii în care l-a ajutat Spinoza.
— Atunci ce e de făcut?
— Uite ce-ţi sugerez. Dă-mi voie să fac câteva presu­
puneri cu privire la modul în care l-a influenţat Spinoza.
In primul rând, ţine cont de faptul că Goethe formulase
deja câteva idei în spiritul lui Spinoza înainte de a-1 fi
citit — legăturile dintre toate lucrurile existente în Natură,
ideea că natura se autoreglează, neexistând nimic dincolo
sau deasupra ei. Astfel, Goethe a găsit o confirmare când
l-a citit pe Spinoza. Ambii erau cuprinşi de o imensă

1Ibid., p. 235
354 Irvin D. Y alom

bucurie pentru că înţelegeau existenţa legăturilor din


Natură. Şi aminteşte-ţi că, pentru Spinoza, Dumnezeu era
echivalent cu Natura. El nu se referă la Dumnezeul creştin
sau evreu, ci la o religie universală a raţiunii, în care nu
mai există creştini, evrei, musulmani sau hinduşi.
— Hmm, nu m-am gândit că Spinoza dorea să elimine
toate religiile. Interesant.
— Era un universalist. Se aştepta ca religiile conven­
ţionale să dispară pe măsură ce tot mai mulţi oameni se
dedică înţelegerii depline a cosmosului. Am vorbit despre
asta cu ani în urmă. Spinoza era un raţionalist prin exce­
lenţă. Vedea în lume un lanţ nesfârşit de cauze. Pentru el
nu existau entităţi precum voinţa sau puterea voinţei.
Nimic nu se întâmplă pur şi simplu. Totul este cauzat de
ceva anterior şi, cu cât ne dedicăm mai mult înţelegerii
acestei reţele cauzale, cu atât devenim mai liberi. Această
viziune a unui univers ordonat, cu legi previzibile, deri­
vate din matematică, a unei lumi cu o putere explicativă
infinită, i-a oferit lui Goethe o stare de linişte.
— Destul, Friedrich, mi se învârte capul. Mă îngrozeşte
această ordine naturală. Totul e atât de confuz.
— Nu fac decât să răspund întrebării tale despre cum
a obţinut Goethe ajutor de la Spinoza şi dorinţei tale de a
avea parte de aceleaşi beneficii. în opera lui Spinoza nu
există doar o singură tehnică. El nu oferă o metodă unică
cum ar fi spovedania, catharsisul ori psihanaliza. Pentru
a ajunge la viziunea lui atotcuprinzătoare asupra lumii,
comportamentul şi morala sa, Spinoza trebuie urmat pas
cu pas.
— Sufăr din pricina lui Hitler. Cum ar sugera Spinoza
să-mi alin suferinţa?
— Spinoza susţinea că putem depăşi suferinţa şi toate
afectele umane înţelegând faptul că lumea e o urzeală
logică. El crede în asta atât de mult, încât spune... Friedrich
Problema Spinoza 355

dădu câteva pagini: „voi privi acţiunile şi poftele omeneşti


ca şi cum ar fi vorba de linii, suprafeţe şi solide."1
— Iar eu şi Hitler?
— Sunt convins că ar fi spus că eşti sclavul unor afecte
conduse mai degrabă de idei inadecvate decât de idei care
decurg dintr-o adevărată încercare de a înţelege natura
realităţii.
— Şi cum se poate cineva debarasa de aceste idei
inadecvate?
— El afirmă în mod explicit că un afect încetează să
mai fie un afect odată ce ne formăm o idee mai clară şi
mai precisă despre legătura cauzală ce stă la baza
afectului.
Alfred tăcu şi se pleoşti în scaun cu faţa trasă, arătând
de parcă ar fi gustat lapte acru.
— Există ceva deranjant în legătură cu acest lucru.
Foarte deranjant. Cred că încep să-l văd pe evreul din
Spinoza — ceva flasc, palid, slab şi antigerman. El neagă
voinţa şi consideră afectele ca fiind inferioare, în vreme
ce noi, germanii moderni, credem exact opusul. Afectele
şi voinţa nu sunt lucruri ce trebuie eliminate. Afectul este
inima şi sufletul Volk-ului, a cărui trinitate constă în curaj,
loialitate şi forţă fizică. Da, nu am nicio îndoială, este ceva
antigerman la Spinoza.
— Alfred, tragi concluzii pripite. Aminteşte-ţi cum ai
azvârlit Etica pentru că primele pagini erau înţesate de
axiome şi definiţii greu de înţeles? Pentru a-1 înţelege pe
Spinoza cum a făcut-o Goethe, trebuie să ne familiarizăm
cu limbajul său şi, pas cu pas, teoremă cu teoremă, să
urmărim construirea viziunii sale despre lume. Eşti un om
învăţat. Sunt convins că pentru a scrie Mythus... ai făcut
ani de cercetare istorică. Şi totuşi refuzi să-i acorzi lui
Spinoza, una dintre cele mai măreţe minţi din istorie, mai
mult decât o privire superficială aruncată peste titlurile

1Ibid., p. 103
356 Irvin D. Y alom

capitolelor sale. Marii intelectuali germani s-au afundat


adânc în opera sa. Acordă-i timpul pe care îl merită.
— întotdeauna îi aperi pe evrei.
— El nu-i reprezintă evrei. El îmbrăţişează raţiunea
pură. Evreii l-au alungat.
— Te-am avertizat cu mult timp în urmă în legătură
cu studiul alături de evrei. Te-am avertizat în legătură cu
intrarea în acest domeniu ce aparţine evreilor. Te-am
avertizat în legătură cu marele pericol în care te afli.
— Poţi sta liniştit. Pericolul a trecut. Toţi evreii de la
institutul de psihanaliză au părăsit ţara. Aşa cum a făcut-o
şi Albert Einstein. Aşa cum au făcut-o alţi mari oameni
de ştiinţă germani evrei. Şi marii scriitori germani neevrei,
cum ar fi Thomas Mann şi 250 dintre cei mai buni scriitori
ai noştri. Chiar crezi că asta ne face ţara mai puternică?
— Germania devine mai puternică şi mai pură de
fiecare dată când un evreu sau un iubitor de evrei
părăseşte ţara.
— Crezi că o asemenea ură...
— Nu e vorba de ură. Este o chestiune de conservare
a rasei. Pentru Germania, problema evreiască se va re­
zolva doar când ultimul evreu va părăsi măreţul spaţiu
german. Eu nu le vreau răul. Pur şi simplu vreau ca ei să
locuiască în altă parte.
Friedrich sperase să-l silească pe Alfred să conştien­
tizeze consecinţele scopurilor sale. Realiză că e inutil să
continue în aceeaşi direcţie, dar nu se putu abţine:
— Nu vezi niciun rău în a dezrădăcina milioane de
oameni şi a face — ce anume cu ei?
— Trebuie să plece în altă parte — Rusia, Madagascar,
oriunde.
— Foloseşte-ţi raţiunea! Te consideri filosof...
— Există lucruri mai importante decât raţiunea —
onoarea, sângele, curajul.
— Gândeşte-te la ceea ce implică propunerea ta,
Alfred. îţi recomand insistent să-ţi faci curaj să te gândeşti,
Problema Spinoza 357

să te gândeşti cu adevărat la implicaţiile umane ale pro­


punerilor tale. Dar poate că ştii într-o oarecare măsură.
Poate că marea ta agitaţie provine din acea parte a minţii
tale care recunoaşte oroarea...
O bătaie în uşă. Alfred se ridică, merse la uşă, o deschi­
se şi fu uimit să-l vadă pe Rudolf Hess.
— Bună ziua, Reichsleiter Rosenberg. Führerul a venit
să vă viziteze. Are veşti pentru dumneavoastră şi vă aşteap­
tă în sala de conferinţe. Vă voi aştepta afară şi vă voi însoţi.
Alfred îngheţă pentru un moment. Apoi îşi îndreptă
spatele, merse la dulap, de unde scoase uniforma nazistă;
se întoarse spre Friedrich şi păru aproape surprins să-l
vadă încă acolo.
— Herr Oberleutnant Pfister, mergeţi în camera dum­
neavoastră. Aşteptaţi-mă acolo.
îşi puse repede uniforma şi îşi încălţă cizmele, apoi i
se alătură lui Hess. Merseră în tăcere spre camera în care
aştepta Hitler.

Hitler se ridică pentru a-1 întâmpina pe Alfred, îi răspun­


se la salut, îi făcu semn să şadă şi îl pofti pe Hess afară.
— Arătaţi bine, Herr Rosenberg. Nu ca un pacient
internat în spital. Mă bucur.
Alfred, ameţit de amabilitatea lui Hitler, bolborosi
nişte mulţumiri.
— Tocmai am recitit articolul dumneavoastră de anul
trecut din Vôlkischer Beobachter despre acordarea Premiului
Nobel pentru Pace lui Cari von Ossietzky. Un exemplu
excelent de jurnalism, Rosenberg. Mult superior chestiilor
lipsite de vlagă publicate în ziarul nostru în absenţa dum­
neavoastră. Aţi folosit o doză perfectă de demnitate şi de
indignare la adresa comisiei care acordă Nobelul pentru
Pace unui cetăţean care, în propria ţară, se află în în­
chisoare pentru trădare. Sunt perfect de acord cu poziţia
dumneavoastră. Este într-adevăr o insultă şi un atac direct
la adresa Reichului suveran. Vă rog să pregătiţi necrologul
358 Irvin D. Y alom

lui Ossietzky. Nu suportă prea bine condiţiile din lagărul


de concentrare şi poate vom avea norocul să-i anunţăm
moartea în scurt timp. Vă vizitez astăzi nu doar pentru
a vă întreba cum mai staţi cu sănătatea şi pentru a vă
transmite urările mele de bine, ci şi pentru a vă aduce
veşti. Mi-a plăcut foarte mult sugestia pe care aţi făcut-o
în articol, cum că Germania n-ar trebui să mai tolereze
aroganţa Stockholmului şi să înfiinţeze echivalentul ger­
man al de-acum compromisului Premiu Nobel. Am luat
măsuri şi am înfiinţat o comisie de selecţie care să propună
candidaţi la Premiul Naţional German pentru Artă şi
Ştiinţă şi l-am însărcinat pe Miiller-Erfurt să creeze un
pandantiv sofisticat bătut cu diamante. Va exista un pre­
miu de 100.000 de mărci. Vreau să fii primul care află că
te-am nominalizat pentru primul Deutscher National-
preis. Iată o copie a declaraţiei pe care o voi publica în
scurt timp.
Alfred luă foaia şi citi cu nesaţ:

Mişcarea naţional-socialistă şi, mai mult, întregul


popor german, va fi profund mulţumită să afle că
Fiihrerul îl cinsteşte pe Alfred Rosenberg ca pe unul
dintre cei mai vechi şi mai fideli camarazi de luptă,
acordându-i Premiul Naţional German.

— Mulţumesc. Mulţumesc, Mein Führer. Vă mulţumesc


pentru că m-aţi făcut să mă simt mai mândru ca niciodată.
— Când vă veţi întoarce la muncă? Vôlkischer Beobachter
are nevoie de dumneavoastră.
— Mâine. Sunt pregătit.
— Noul medic, prietenul dumneavoastră, trebuie că
face miracole. Ar trebui să-l felicităm şi să-l promovăm.
— Nu, nu — mi-am revenit înainte de sosirea lui. El
nu are niciun merit. Ba, mai mult, a studiat la institutul
lui Freud din Berlin, condus de evrei, şi plânge de mila
psihiatrilor evrei care au părăsit în hoardă ţara. Am
Problema Spinoza 359

încercat, dar nu cred că pot scoate evreul din el. Ar trebui


să-l ţinem sub observaţie. S-ar putea să aibă nevoie de
reabilitare. Dar acum, mă duc la muncă. Heil, mein Führer!

Alfred porni sprinten spre camera lui şi începu repede


să împacheteze. Câteva minute mai târziu, Friedrich bătu
la uşa lui.
— Alfred, pleci?
— Da, plec.
— Ce s-a întâmplat?
— S-a întâmplat că nu mai am nevoie de serviciile
dumneavoastră, Herr Oberleutnant Pfister. întoarceţi-vă
imediat la postul dumneavoastră din Berlin.
C a p it o l u l t r e iz e c i ş i u n u

Voorburg — decembrie 1666

Dragul meu Bento,


Simon promite să-ţi înmâneze această scrisoare într-o
săptămână şi, dacă vei fi de acord, îţi voi face o vizită la
Voorburg, în dimineaţa de 20 decembrie. Am multe să-ţi
spun şi multe de aflat despre tine. Ce dor mi-a fost de
tine! Am fost atât de atent supravegheat, încât n-am
îndrăznit să-l vizitez nici măcar pe Simon pentru a-i da
o scrisoare. Te rog să ştii că, deşi nu am fost împreună,
mi-ai fost aproape de inimă în toţi aceşti ani. Nu trece
nici măcar o zi fără să-ţi văd faţa luminoasă şi să-ţi aud
glasul în mintea mea.
Probabil ai aflat că rabinul Mortera a murit la scurt
timp după ultima noastră întâlnire şi că rabinul Samuel
Casseres, cumnatul tău, care a ţinut discursul funerar,
a murit câteva săptămâni mai târziu. Sora ta, Rebeca,
trăieşte împreună cu fiul ei, Daniel, care are acum şaispre­
zece ani şi urmează să devină rabin. Fratele tău, Gabriel,
acum cunoscut sub numele de Avraam, a devenit un
negustor de succes şi călătoreşte adesea la Barbados în
interes de afaceri.
Eu sunt acum rabin! Da, rabin! Iar până de curând
am fost asistentul rabinului Aboab, care acum e rabin-şef.
Amsterdamul e cuprins de nebunie şi nimeni nu vorbeşte
despre altceva decât despre sosirea lui Mesia, Sabbatai
Zevi. în mod ciudat, şi îţi voi explica mai târziu de ce,
tocmai datorită acestei nebunii îmi permit să te vizitez.
Chiar dacă rabinul Aboab continuă să-mi verifice atent
fiecare mişcare, acum nu mai contează. Te îmbrăţişez şi
în curând vei afla totul.
Franco (de asemenea cunoscut
sub numele de rabinul Benitez)
Problema Spinoza 361

Bento mai citi scrisoarea lui Franco o dată, şi încă o


dată. Se strâmbă la fraza de rău augur „acum nu mai con­
tează". Ce însemna asta? Şi se strâmbă din nou la men­
ţionarea noului Mesia. Sabbatai Zevi plutea în aer. Cu
numai o zi înainte, primise o scrisoare despre venirea lui
Mesia de la Henry Oldenburg, secretarul însărcinat cu
corespondenţa al Societăţii Regale Britanice de Ştiinţă, cu
care comunica în mod regulat. Bento luă scrisoarea lui
Oldenburg şi reciti pasajul legat de acest subiect:

Pe aici circulă un zvon că israeliţii, care au fost


împrăştiaţi mai bine de două mii de ani, se vor întoarce
în patria lor. Puţini o cred, dar mulţi şi-o doresc... Sunt
nerăbdător să aflu ce-au auzit despre asta evreii din
Amsterdam şi cum sunt afectaţi de un anunţ atât de
important.

Bento se plimba gânditor. Camera pardosită cu plăci


ceramice era mai spaţioasă decât camera din Rijnsburg.
Cele două corpuri de bibliotecă, acum pline cu peste şai­
zeci de volume groase, acopereau unul dintre cei patru
pereţi; paltonul sfâşiat era atârnat lângă cele două ferestre
mici de pe al doilea perete; ceilalţi doi pereţi erau împo­
dobiţi cu faianţă de Delft reprezentând mori de vânt şi cu
o duzină de peisaje olandeze pictate de pictori olandezi
din colecţia lui Daniel Tydeman, proprietarul său, cole-
gian şi admirator al filosofiei sale. Bento plecase din
Rijnsburg acum trei ani, la insistenţele lui Daniel, şi în­
chinase o cameră în casa acestuia din Voorburg, un sat
fermecător, situat la doar doi kilometri de sediul guver­
nului din Haga. Mai mult, în casa din Voorburg locuia şi
o cunoştinţă dragă, Christiaan Huygens, eminentul astro­
nom care lăuda adesea lentilele lui Bento.
Bento se lovi peste frunte murmurând: „Sabbatai Zevi!
Venirea lui Mesia! Ce nebunie! Se va termina vreodată cu
naivitatea asta prostească?" Puţine lucruri îl enervau mai
362 Irvin D. Y alom

tare decât credinţele numerologice iraţionale, iar 1666


era invadat de predicţii fantastice. Numeroşi creştini su­
perstiţioşi susţinuseră că Potopul avusese loc la 1656 de
ani de la momentul Creaţiei şi că a doua venire sau un alt
eveniment crucial va avea loc în 1656. Când anul trecuse
fără să se întâmple nimic, ei îşi transferaseră pur şi simplu
aşteptările către anul 1666, un an plin de semnificaţii
conform Apocalipsei în care se vorbeşte despre numărul
fiarei, 666 („şase sute şaizeci şi şase" — Apocalipsa după
loan, 13:18). De aceea mulţi preziseră venirea Anticristului
în anul 666. Pentru că predicţia nu se adeverise, profeţii
zilei de apoi stabiliseră data de rău augur peste un mile­
niu, adică în 1666 — o credinţă care a căpătat mai multă
credibilitate odată cu marele incendiu din Londra, surve­
nit cu trei luni în urmă.
Evreii nu erau mai puţin creduli. Mesianiştii, în special
din rândul evreilor marrani, credeau cu tărie în venirea
iminentă a lui Mesia, care i-ar aduna pe toţi evreii îm­
prăştiaţi şi i-ar duce în Ţara Sfântă. Pentru mulţi, venirea
lui Sabbatai Zevi era răspunsul la rugăciunile lor.
Vineri, data stabilită pentru vizita lui Franco, Bento era
neobişnuit de deranjat de sunetele pieţei pline de viaţă
din Voorburg, aflată la doar treizeci de metri de camera
lui. Era un lucru ciudat pentru el — de obicei, se concentra
asupra muncii sale savante, în ciuda tuturor zgomotelor
şi a evenimentelor de afară —, dar chipul lui Franco îi juca
mereu în faţa ochilor. După o jumătate de oră în care reciti
aceeaşi pagină din Epictet, abandonă, închise cartea şi o
puse înapoi în bibliotecă. în această dimineaţă îşi îngădui
să viseze cu ochii deschişi.
Făcu ordine prin cameră, aranjă pernele şi netezi pătu­
rile de pe patul cu baldachin. Se dădu un pas înapoi
pentru a-şi admira munca şi se gândi: într-o bună zi voi
muri în acest pat. Aştepta cu nerăbdare sosirea lui Franco
şi se întreba dacă era suficient de cald în cameră. Deşi lui
îi era indiferentă temperatura, îşi închipuia că Franco va
Problema Spinoza 363

veni înfrigurat de pe drum. Prin urmare, luă două braţe


de lemne din grămada din spatele casei, dar se împiedică
pe când intra în casă, iar lemnele se împrăştiară pe podea.
Le adună, le duse la el în cameră şi se aplecă să aprindă
focul în şemineu. Daniel Tydeman, care auzise zgomotul,
bătu uşor în uşă.
— Bună dimineaţa. Faci foc? Nu te simţi bine?
— Nu e pentru mine, Daniel. Aştept un musafir de la
Amsterdam.
— Amsterdam? îi va fi foame. îi voi spune menajerei să
pregătească nişte cafea şi mai multă mâncare pentru cină.
Bento petrecu o mare parte a dimineţii privind pe
fereastră. La prânz, zărindu-1 pe Franco, se repezi bucuros
să-l îmbrăţişeze şi să-l conducă în camera lui. Odată
ajunşi, se dădu în spate pentru a-şi admira vechiul prieten,
care acum era îmbrăcat ca orice cetăţean olandez, cu o
pălărie înaltă, cu boruri largi, un palton lung, un sacou
încheiat la gât cu un guler alb pătrat, cu pantaloni până
la genunchi şi ciorapi. Părul îi era periat şi barba tunsă
îngrijit. Şedeau în tăcere pe patul lui Bento şi se priveau.
— E tăcere astăzi, spuse Bento în portugheza familiară
de altădată, dar de data asta ştiu de ce. Sunt pur şi simplu
prea multe de spus.
— Iar o mare bucurie îneacă adesea cuvintele, adăugă
Franco.
Liniştea lor dulce fu întreruptă de accesul de tuse a lui
Bento. Flegma pe care o scuipase în batistă era brun-gălbuie.
— Tot cu tuşea asta, Bento. Eşti bolnav?
Flutură din mână pentru a alunga îngrijorarea prie­
tenului său.
— Tuşea şi congestia s-au cuibărit în pieptul meu şi nu
se îndepărtează niciodată prea mult de casă. Dar în toate
celelalte privinţe, viaţa mea este bună. Exilul îmi prieşte
şi, exceptând ziua de azi, desigur, sunt recunoscător pen­
tru singurătatea mea. Şi tu, Franco, sau ar trebui să spun
364 Irvin D. Y alom

Rabi Franco Benitez, arăţi atât de diferit, atât de îngrijit...


atât de... atât de olandez.
— Da, rabinul Aboab, cât de cabalistic şi aerian ar fi el,
doreşte să mă îmbrac ca un olandez de rând şi chiar
insistă să-mi tund barba. Cred că preferă să fie el singurul
evreu din comunitate cu o barbă mare.
— Şi cum ai reuşit să ajungi aici atât de repede de la
Amsterdam?
— Am venit ieri cu un trekschuit de la Amsterdam la
Haga şi mi-am petrecut noaptea acolo la o familie de evrei.
— Ţi-e sete? Cafea?
— Poate mai târziu, dar acum sunt flămând de un
singur lucru — să discut cu tine. Vreau să aflu despre
ce-ai mai scris şi-ai gândit.
— Voi putea discuta mai uşor dacă mă liniştesc prima
dată. O afirmaţie din scrisoarea ta m-a îngrijorat profund.
Bento merse la birou, aduse scrisoarea lui Franco şi se
uită peste ea.
— Aici este: „Chiar dacă rabinul Aboab continuă să-mi
verifice atent fiecare mişcare, acum nu mai contează." Ce
s-a întâmplat, Franco?
— Ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat în mod necesar şi
cred că folosesc termenul de „necesar" în mod corect,
adică lucrurile nu s-ar fi putut întâmpla altfel.
— Dar despre ce e vorba?
— Nu te speria, Bento. Pentru prima dată, nu-i nicio
grabă. Avem timp până la ora două după-amiază, când
trebuie să iau trekschuit-vl spre Leiden, unde voi vizita
câteva familii de evrei. Avem timp suficient să îmi po­
vesteşti despre tine, iar eu despre mine. Vom povesti tot
ce e de povestit şi totul va fi bine, dar e mai bine ca
poveştile să fie spuse de la început, nu de la coadă. Vezi
că încă îmi plac poveştile şi insist în încercarea de a te face
să le respecţi.
— Da, îmi amintesc de teoria ta ciudată că aş iubi în
secret poveştile. Ei bine, nu vei găsi prea multe acolo...
zise Bento arătând spre bibliotecă.
Problema Spinoza 365

Franco se duse să cerceteze biblioteca lui Bento şi arun­


că o privire peste titlurile de pe cele patru rafturi de cărţi.
— O, sunt frumoase, Bento. Aş vrea să pot petrece
câteva luni citindu-ţi cărţile şi apoi să discutăm despre
ele. Dar ia te uită! Franco arătă spre unul dintre rafturi.
Ce-mi văd ochii? Nu sunt oare cei mai mari povestitori
din toate timpurile? Ovidiu, Homer, Vergilius? De fapt,
îi aud vorbindu-mi. Franco îşi apropie urechea de ele.
Cărţile imploră: „Te rugăm, te rugăm, citeşte-ne — suntem
pline de înţelepciune, dar stăpânul nostru lipsit de haz
ne ignoră total."
Bento izbucni în râs, se ridică şi îşi îmbrăţişă prietenul.
— O, Franco, mi-a fost dor de tine. Doar tu-mi vorbeşti
aşa. Toată lumea este atât de respectuoasă cu înţeleptul
din Voorburg.
— A, da. Şi amândoi ştim, Bento, că înţeleptul nu are
niciun merit pentru modul respectuos în care e tratat.
Bento râse din nou în hohote.
— Cum îndrăzneşti să-l faci pe înţelept să aştepte?
Povesteşte-mi.
Franco se aşeză lângă Bento şi începu.
— Când ne-am întâlnit ultima oară în casa lui Simon,
tocmai începeam să studiez Talmudul şi Tora şi eram
entuziasmat de procesul de învăţare.
— Spuneai că „te-ai avântat cu bucurie".
Franco zâmbi.
— Este exact expresia pe care am folosit-o, dar nici nu
mă aşteptam la altceva de la tine. Acum trei sau patru ani,
l-am întrebat pe bătrânul îngrijitor al sinagogii, Abrihim,
care era bolnav şi în pragul morţii, ce îşi amintea despre
tine, şi mi-a răspuns: „Baruch de Espinoza nu uită nimic.
O memorie perfectă." Da, într-adevăr eram bucuros să
învăţ, iar dorinţa şi înclinaţia mea pentru studiu erau atât
de evidente, încât rabinul Aboab m-a considerat curând
cel mai bun elev al său şi mi-a prelungit bursa pentru
366 Irvin D. Y alom

a putea continua cu studiile rabinice. Ţi-am scris despre


asta. Ai primit scrisoarea mea?
Bento aprobă din cap.
— Am primit-o, dar am fost nedumerit. De fapt, uluit.
Nu de dragostea ta pentru studiu, pe care am înţeles-o,
pe care o împărtăşim. Dar, având în vedere convingerile
tale puternice despre pericolele, restricţiile, iraţionalitatea
religiei, de ce-ai ales să devii rabin? De ce să te alături
duşmanilor raţiunii?
— M-am alăturat lor din acelaşi motiv pentru care tu
i-ai părăsit.
Bento ridică din sprâncene şi apoi zâmbi atotştiutor.
— Cred că înţelegi, Bento. Noi doi dorim să schimbăm
iudaismul — tu din afară, eu din interior!
— Nu, nu, trebuie să te contrazic. Scopul meu nu este
să schimb iudaismul. Scopul universalismului meu
radical este de a eradica toate religiile şi de a institui o
religie universală, în care toţi oamenii încearcă să atingă
fericirea prin înţelegerea deplină a Naturii. Dar să revenim
la asta mai târziu. Dacă ne concentrăm prea mult pe
lucruri secundare, n-ai să-mi explici de ce nu mai contează
faptul că rabinul Aboab te supraveghează.
— Deci, după terminarea studiilor, continuă Franco,
Rabi Aboab m-a hirotonit, m-a binecuvântat şi m-a numit
asistentul său. Lucrurile au mers bine în primii trei ani.
Am participat alături de el la toate slujbele zilnice şi i-am
uşurat povara ocupându-mă de multe bar mitzvah-uri şi
ceremonii de căsătorie. Nu după mult timp, încrederea
lui în mine a devenit atât de mare, încât îmi trimitea din
ce în ce mai mulţi membri ai congregaţiei care doreau
călăuzire şi consiliere. Dar perioada de aur, vremurile în
care intram la braţ în sinagogă, ca un tată cu fiul său, s-au
sfârşit. Nori negri au apărut la orizont.
— Din cauza venirii lui Sabbatai Zevi? Mi-aduc aminte
că rabinul Aboab era un mesianist convins.
Problema Spinoza 367

— Chiar dinainte. Lucrurile merg prost de când rabinul


Aboab a început să mă instruiască în Cabala.
— A, da. Desigur. Şi îmi imaginez că acela a fost mo­
mentul în care ai încetat să mai fii elevul plin de bucurie.
— Exact. M-am străduit cât am putut, dar credulitatea
mea a fost încercată la maximum. Am încercat să mă
conving că acest text este un document istoric important
şi că ar trebui să-l studiez cu atenţie. Nu trebuie, oare, ca
un cărturar să cunoască mitologia propriei sale culturi,
precum şi a altor culturi? Dar, Bento, vocea clară şi me­
toda incisivă cu care critici Tor a îmi răsuna în urechi şi
eram extrem de atent la incoerenţele şi lipsa de substanţă
pe care se întemeiază Cabala. Bineînţeles că Rabi Aboab
susţinea că nu mă învaţă mitologie, ci istorie, fapte, ade­
vărul adevărat, cuvântul lui Dumnezeu. Oricât am încer­
cat s-o maschez, lipsa mea de entuziasm era evidentă,
încetul cu încetul, zi după zi, zâmbetul lui plin de iubire
a dispărut; nu mă mai lua de braţ când ne plimbam; se
îndepărta tot mai mult, era tot mai dezamăgit. Apoi, când
unul dintre elevii mei i-a spus că am folosit termenul de
„parabolă" când m-am referit la descrierea creaţiei cosmi­
ce cabaliste a lui Luria, m-a mustrat în public şi mi-a
limitat îndatoririle. Cred că a pus informatori în toate
clasele mele şi a recrutat observatori care îl informau cu
privire la toate activităţile mele.
— Acum înţeleg de ce nu l-ai putut contacta pe Simon
pentru a coresponda cu mine.
— Da, deşi soţia mi-a adus recent cele douăsprezece
pagini traduse în olandeză de Simon cuprinzând câteva
dintre ideile tale despre depăşirea afectelor.
— Soţia ta? Credeam că nu-i poţi împărtăşi...
— Să lăsăm deocamdată asta. Răbdare. Vom reveni în
scurt timp, dar, pentru a continua cu cronologia mea
personală, problemele mele cu Cabala au fost destul de
supărătoare. însă adevărata criză cu rabinul Aboab a avut
drept cauză aşa-zisul Mesia, Sabbatai Zevi.
368 Irvin D. Y alom

— Ce-mi poţi spune despre el?


— îmi închipui că a trecut mult timp de când n-ai mai
citit Zoharul, dar cu siguranţă îţi aminteşti profeţiile
despre venirea lui Mesia.
— Da, îmi amintesc ultima discuţie cu rabinul Mortera,
care credea că textele sfinte preziceau sosirea lui Mesia
atunci când evreii se vor afla în punctul cel mai de jos.
Am avut un schimb neplăcut de replici despre acest
subiect când am întrebat: „Dacă suntem într-adevăr po­
porul ales, de ce trebuie să ne aflăm în pragul disperării
pentru ca Mesia să sosească?" Când am sugerat că pro­
babil conceptul de Mesia a fost creat de oameni pentru a
combate lipsa de speranţă, a fost revoltat de îndrăzneala
mea de a pune la îndoială cuvântul divin.
— Bento, îţi vine să crezi că de fapt tânjesc după vre­
murile bune ale rabinului Mortera? Rabinul Aboab este
atât de radical în convingerile sale mesianice, încât, prin
comparaţie, rabinul Mortera pare un iluminat. Mai mult,
unele coincidenţe au făcut să crească fervoarea rabinului
Aboab. îţi aminteşti profeţia din Zohar despre data
naşterii lui Mesia?
— îmi amintesc nouă cinci — a noua zi din luna a
cincea.
— Şi, ce surpriză, se spune că Sabbatai Zevi s-a născut
în ziua a noua din Av, în 1626, în Smirna, Turcia, iar anul
trecut a fost proclamat Mesia de către Nathan, un cabalist
din Gaza, care a devenit mentorul său. Zvonurile despre
miracole abundă. Se spune că Zevi este carismatic, înalt
ca bradul, frumos, pios şi ascet. Se spune că posteşte
perioade lungi de timp, cântând psalmi toată noaptea cu
o voce melodioasă. Oriunde merge pare că se străduieşte
din răsputeri să ofenseze şi să ameninţe vechile autorităţi
rabinice. A fost expulzat de către rabinii din Smirna
pentru că a îndrăznit să rostească numele lui Dumnezeu
de pe bima, în sinagogă, şi a fost expulzat de rabinii din
Salonic pentru că a oficiat o ceremonie de căsătorie în care
Problema Spinoza 369

el era mirele, iar Tora mireasa. N-a părut prea deranjat de


nemulţumirea rabinilor şi a continuat să rătăcească prin
Ţara Sfântă adunând un număr tot mai mare de adepţi.
Curând, vestea venirii lui Mesia a străbătut ca un uragan
întreaga lume evreiască. Am văzut cu ochii mei cum evreii
din Amsterdam dansau în stradă când a sosit vestea, iar
mulţi şi-au vândut sau şi-au dăruit toate bunurile lumeşti
şi au pornit să i se alăture în Ţara Sfântă. Nu doar cei
neşcoliţi, ci mulţi dintre cetăţenii noştri eminenţi sunt
vrăjiţi de el — chiar şi prudentul Isaac Pereira şi-a lichidat
averea şi a plecat să i se alăture. Iar Rabinul Aboab, în loc
să restabilească domnia bunului-simţ, sărbătoreşte şi
sporeşte până la paroxism entuziasmul cu privire la acest
om. Asta în ciuda faptului că mulţi rabini din Ţara Sfântă
îl ameninţă pe Sabbatai Zevi cu cherem-ul.
Bento, cu ochii închişi, îşi puse mâinile în cap, tân-
guindu-se:
— Neghiobii, neghiobii.
— Dar stai. De-abia acum urmează partea cea mai rea.
Acum aproape trei săptămâni, a sosit un călător din est şi
a povestit că sultanul otoman este atât de nemulţumit de
hoardele de evrei care năvălesc în est pentru a i se alătura
lui Mesia, încât l-a chemat pe Sabbatai Zevi la palatul său
şi i-a pus în vedere să aleagă martiriul sau convertirea la
Islam. Ce-a decis Sabbatai Zevi? Mesia a ales instantaneu
să devină musulman!
— S-a convertit la islamism! Deci asta a fost? Pe faţa
lui Bento se citi surpriza. Pur şi simplu. Nebunia cu Mesia
s-a terminat?
— Te-ai putea gândi că da! Te-ai putea gândi că adepţii
lui Mesia şi-au dat seama că au fost păcăliţi. Dar nici
vorbă de aşa ceva — în schimb, Nathan şi alţii i-au con­
vins pe adepţi că această convertire face parte din planul
divin, şi sute, poate mii de evrei l-au urmat, convertin-
du-se la Islam.
— Ce s-a întâmplat apoi cu tine şi rabi Aboab?
370 I rvin D. Y alom

— Nu m-am mai putut abţine şi am cerut public celor


din congregaţia mea să-şi vină în fire, să înceteze cu
vânzarea caselor şi a bunurilor şi să aştepte, să aştepte
măcar un an înainte de a emigra în Ţara Sfântă. Rabinul
Aboab s-a enervat, iar acum m-a suspendat şi mă ameninţă
cu cherem-u\.
— Cherem? Cherem? Franco, trebuie să fac o observaţie
„în stilul lui Franco", ceva ce am învăţat de la tine.
— Şi anume? Franco îl privi pe Bento cu mult interes.
— Cuvintele nu se potrivesc cu tonul tău.
— Cuvintele cu tonul?
— Vorbeşti de nişte evenimente atât de grave —
rabinul Aboab te-a mustrat în public, nu te mai iubeşte,
a trimis observatori, îţi îngrădeşte libertatea, şi acum,
cherem-ul. Şi totuşi, deşi ai fost îngrozit asistând la che-
rem-ul meu, nu citesc disperare pe chipul tău, nu aud
teamă în cuvintele tale. De fapt, pari — cum să spun?
Aproape optimist. Cum de ţi-e inima uşoară?
— Eşti un foarte bun observator, Bento, deşi, dacă am
fi vorbit acum o lună, n-aş mai fi fost atât de optimist. Dar
recent am găsit o soluţie. Am decis să emigrez! Cel puţin
douăzeci şi cinci de familii de evrei care cred în felul
meu de a trăi ca evreu vor porni împreună cu mine, peste
trei săptămâni, spre Lumea Nouă, spre insula olandeză
Curaçao, unde ne vom construi o sinagogă şi un stil pro­
priu de viaţă religioasă. Ieri am vizitat două familii din
Haga, care au părăsit congregaţia rabinului Aboab acum
doi ani şi, cel mai probabil, ni se vor alătura şi ele. Sper
ca în această seară să mai recrutez alte două familii.
— Curaçao? La capătul lumii?
— Crede-mă, Bento, că, deşi sunt plin de speranţă în
ceea ce priveşte viitorul nostru în Lumea Nouă, sunt, de
asemenea, foarte trist să ştiu că s-ar putea să nu ne mai
vedem niciodată. Ieri, pe trekschuit, visam cu ochii des­
chişi, şi nu e prima dată când o fac, că ai venit să ne
vizitezi în Lumea Nouă şi apoi ai decis să rămâi cu noi,
Problema Spinoza 371

ca înţelept şi cărturar al nostru. Dar ştiu că ăsta este un


vis. Tuşea şi congestia ta îmi spun că nu poţi face faţă
călătoriei, iar faptul că eşti mulţumit cu viaţa ta îmi spune
că nu vei porni la drum.
Bento se ridică şi se plimbă prin cameră.
— Sunt prea îndurerat ca să stau jos. Chiar dacă în­
tâlnirile noastre sunt, prin forţa lucrurilor, rare, prezenţa
ta în lumea mea este vitală pentru mine. Gândul că ne
luăm rămas-bun pentru totdeauna este aşa un şoc, aşa o
pierdere, că nu-mi găsesc cuvintele. în acelaşi timp, dra­
gostea mea pentru tine dă naştere la alte gânduri. Peri­
colele! Cum veţi trăi? Nu sunt deja evrei şi o sinagogă în
Curaçao? Cum vă vor primi?
— Pericolul este omniprezent pentru evrei. Am fost
întotdeauna asupriţi — dacă nu de către creştini sau mu­
sulmani, atunci de propriii noştri strămoşi. Amsterdamul
este singurul loc din lumea veche care ne oferă un anumit
grad de libertate, dar mulţi prevăd sfârşitul acestei liber­
tăţi. Numeroşi duşmani prind puteri: războiul cu englezii
s-a încheiat, dar probabil că nu pentru multă vreme,
Ludovic al XIV-lea ne ameninţă, iar guvernul nostru
liberal nu mai poate ţine piept pentru mult timp oran-
giştilor olandezi, care vor să creeze o monarhie. Pe tine
nu te îngrijorează lucrurile acestea, Bento?
— Ba da! Atât de mult, încât am lăsat deoparte munca
la Etica, şi acum scriu o carte despre opiniile mele teologice
şi politice. Autorităţile religioase au influenţă asupra
organismelor de conducere, şi acum se amestecă atât de
mult în politică, încât trebuie oprite. Trebuie să păstrăm
separate religia şi politica.
— Spune-mi mai multe despre noul proiect, Bento.
— în mare parte este un proiect vechi. îţi aminteşti
critica la adresa Bibliei de care v-am vorbit ţie şi lui Jacob?
— Fiecare cuvânt.
— Pun pe hârtie ce spuneam atunci şi ea va cuprinde
toate acele argumente şi multe altele, încât orice persoană
372 Irvin D. Y alom

rezonabilă va ajunge să se îndoiască de sursa divină


a Scripturilor şi, în cele din urmă, va accepta că tot ceea
ce se întâmplă este în conformitate cu legile universale
ale Naturii.
— Aşadar, ai de gând să publici ideile care ţi-au adus
excomunicarea?
— Hai să discutăm despre asta mai târziu. Pentru
moment, să revenim la planurile tale, Franco. Sunt mult
mai presante.
— Grupul nostru a început să creadă din ce în ce mai
mult că singura noastră speranţă este în Lumea Nouă.
Unul dintre membrii noştri, care e negustor, a vizitat deja
locul şi a ales nişte terenuri pe care le-am achiziţionat de
la Compania Olandeză a Indiilor de Vest. Şi da, ai drep­
tate: există deja o comunitate evreiască stabilită în
Curaçao. Dar noi ne vom stabili în partea opusă a insulei,
pe un teren propriu, vom învăţa singuri să facem agri­
cultură şi vom crea un alt tip de comunitate evreiască.
— Dar familia ta? Cum reacţionează la această mutare?
— Sarah, soţia mea, este de acord să meargă, dar
numai în anumite condiţii.
— Condiţii? Poate o soţie evreică să pună condiţii? Ce
condiţii?
— Sarah are o voinţă puternică. Este de acord să
meargă doar dacă sunt de acord să iau în serios opiniile
ei despre schimbarea modului în care iudaismului pri­
veşte şi tratează femeile.
— Nu-mi vine să cred ce aud! Cum privim femeile?
N-am auzit niciodată asemenea prostii.
— Mi-a cerut în mod expres să discut cu tine acest
subiect.
— Ai vorbit cu ea despre mine? Credeam că trebuie să
ţii secretă legătura cu mine şi faţă de ea.
— Ea s-a schimbat. Noi ne-am schimbat. Nu avem se­
crete unul faţă de celălalt. Pot să-ţi transmit ce mi-a spus?
Problema Spinoza 373

Bento aprobă precaut. Franco îşi drese glasul şi vorbi


cu o voce ascuţită:
— „Domnule Spinoza, credeţi că e corect ca femeile să
fie tratate ca fiinţe inferioare în toate privinţele? în
sinagogă, trebuie să stăm separat de bărbaţi şi pe locuri
mai proaste şi..."
— Sarah, îl întrerupse Bento, intrând imediat în rol,
bineînţeles că voi, femeile, cu privirile voastre languroase,
staţi separat. Este corect ca bărbaţilor să le fie distrasă
atenţia de la Dumnezeu?
— Ştiu exact care ar fi răspunsul ei, spuse Franco şi,
imitând-o, continuă: „Vreţi să spuneţi că bărbaţii sunt ca
nişte animale în călduri şi că îşi ies din minţi la simpla
prezenţă a unei femei — aceeaşi femeie lângă care dorm
noapte de noapte. Iar simpla vedere a feţelor noastre va
risipi dragostea lor de Dumnezeu. Vă puteţi imagina cum
ne simţim?"
— O, femeie nesăbuită, desigur că trebuie să staţi
departe de ochii noştri! Prezenţa ochilor voştri ademe­
nitori, a evantaielor şi a comentariilor voastre superficiale
sunt ostile contemplării religioase.
— „Aşadar, femeia e vinovată că bărbaţii sunt slabi şi
nu se pot concentra? Soţul meu mi-a spus că susţineţi că
nimic nu este bun sau rău în sine şi că doar mintea face
această deosebire. Adevărat?"
Bento dădu din cap fără tragere de inimă.
— „Atunci poate că mintea bărbatului este cea care
trebuie instruită. Poate că bărbaţii ar trebui să poarte
ochelari de cal în loc să le ceară femeilor să poarte voaluri!
Mă fac înţeleasă sau să continuu?"
Bento dădu să răspundă în detaliu, dar se opri şi, dând
din cap, spuse:
— Continuă.
— „Noi, femeile, suntem ţinute prizoniere în casă şi nu
suntem învăţate olandeză, prin urmare ne e dificil să
facem cumpărături sau să stăm de vorbă cu alţi oameni.
374 Irvin D. Y alom

Purtăm povara unei munci prea grele în cadrul familiei,


în timp ce bărbaţii stau în cea mai mare parte din zi şi
dezbat probleme din Talmud. Rabinii se opun în mod
deschis educării noastre pentru că, spun ei, avem o
inteligenţă inferioară şi, dacă ar fi să ne înveţe Tora, ne-ar
învăţa nişte nonsensuri pentru că noi, femeile nu am
putea niciodată înţelege complexitatea ei."
— în această privinţă sunt de acord cu rabinul. Tu
chiar crezi că femeile şi bărbaţii sunt la fel de inteligenţi?
— „întrebaţi-1 pe soţul meu. E chiar lângă dumnea­
voastră. întrebaţi-1 dacă nu învăţ la fel de repede şi nu
înţeleg la fel de multe ca el."
Bento îşi ridică bărbia şi gesticulă către Franco, care
zâmbi şi spuse:
— Acesta e adevărul, Bento. învaţă şi înţelege la fel de
repede, dacă nu chiar mai repede decât mine. Şi tu ai
cunoscut o femeie ca ea. îţi aminteşti de tânăra care te-a
învăţat latina, pe care tu însuţi ai numit-o un fenomen.
Sarah crede chiar că femeile ar trebui considerate potrivite
pentru a fi tninyan şi că ar trebui să li se ceară să citească
de pe bima şi chiar să devină rabini.
— Să citească de pe bima? Să devină rabini? Asta este
de neconceput! Dacă femeile ar fi în stare să conducă,
atunci am putea găsi multe astfel de cazuri în istorie. Dar
nu există asemenea cazuri, niciun caz în care femeile să
conducă alături de bărbaţi, şi niciun caz în care femeile
să-i conducă pe bărbaţi. Nu putem decât să tragem con­
cluzia că femeile au o slăbiciune înnăscută.
Franco scutură din cap.
— Sarah ar spune — şi aici sunt de acord cu ea — că
dovezile tale nu sunt de fapt dovezi. Motivul pentru care
nu există niciun caz în care ele să conducă este...
O bătaie în uşă le întrerupse discuţia, iar slujnica intră
ducând o tavă încărcată cu mâncare.
— Domnule Spinoza, îmi permiteţi să vă servesc?
Problema Spinoza 375

Bento încuviinţă din cap, iar ea începu să aşeze farfurii


pline cu mâncăruri aburinde pe masa. Bento se întoarse
spre Franco.
— întreabă dacă suntem pregătiţi să luăm masa de
prânz. Putem mânca aici.
Franco, surprins, se uită la Bento şi răspunse în
portugheză:
— Bento, cum crezi că aş putea mânca această mâncare
cu tine? Ai uitat? Sunt rabin!
C a p it o l u l t r e iz e c i ş i d o i

Berlin, Olanda — 1939-1945

El este „aproape Alfred". Rosenberg aproape


a reuşit să devină un savant, un jurnalist, un
politician, dar numai aproape.
Joseph Goebbels

De ce varsă lumea lacrimi de crocodil pentru


binemeritata soartă a măruntei minorităţi evre­
ieşti?... îl întreb pe Roosevelt, întreb poporul
american: Sunteţi pregătiţi să-i primiţi în mijlo­
cul vostru pe aceşti otrăvitori ai poporului ger­
man şi ai spiritului universal al creştinătăţii?
I-am da cu bucurie fiecăruia un bilet gratuit
de vapor şi o bancnotă de o mie de mărci
pentru cheltuieli de deplasare, dacă am putea
scăpa de ei.
Adolf Hitler

Deşi Alfred nu a mai suferit o altă depresie, nu s-a


simţit niciodată în largul lui în propria-i piele şi pentru
tot restul vieţii stima lui de sine a variat semnificativ: fie
s-a umflat în pene, fie a fost la pământ, în funcţie de cum
a perceput apropierea sa de Adolf Hitler.
Hitler nu l-a îndrăgit niciodată; dar, convins că abili­
tăţile lui Alfred erau utile pentru partid, a continuat să-l
copleşească cu responsabilităţi. Aceste îndatoriri se adău­
gau principalei sarcini a lui Alfred, aceea de a fi redac-
tor-şef al ziarului de partid. Volkischer Beobachter, „ziarul
de luptă al Partidului Nazist", a înflorit sub conducerea
Problema Spinoza 377

lui Alfred: în anii '40 a ajuns la un tiraj zilnic de peste un


milion de exemplare. Personal, Hitler prefera caricaturile
vulgare, antisemite ale lui Streicher din Der Stiirmer, dar
Beobachter era ziarul oficial al partidului, aşa că Hitler sau
adjunctul său, Rudolf Hess, îl citeau în fiecare zi.
Alfred a avut o relaţie cordială cu Hess prin care a şi
obţinut acces la Hitler. Dar acest lucru s-a sfârşit brusc pe
10 mai 1941, când, după un mic dejun tihnit în compania
lui Rosenberg, Hess a condus până la aeroport şi, pentru
motive care încă îi nedumiresc pe istorici, a pilotat un
BF110 Messerschmitt până în Scoţia, unde s-a paraşutat
şi a fost imediat capturat de britanici şi închis pentru tot
restul vieţii. Martin Bormann a preluat funcţia de adjunct
deţinută de Hess şi, după cum spunea Alfred, a devenit
„dictator de anticameră". Cu câteva excepţii rare, Bormann
permitea accesul la Führer doar celor foarte apropiaţi, iar
Alfred Rosenberg n-a făcut niciodată parte dintre aceştia.
Cu toate astea, nimeni nu a putut nega succesul uimitor
al cărţii lui Alfred, Mitul secolului XX. Până în 1940, se
vânduseră peste un milion de exemplare, cartea situân-
du-se pe locul doi în Germania, după Mein Kampf. Res­
ponsabilităţile se înmulţeau: rolul lui Alfred de director
al departamentului de educaţie ideologică a întregului
partid nazist presupunea întâlniri frecvente şi discursuri
publice. Temele discursurilor sale nu se îndepărtau de
catehismul prezentat în carte: superioritatea rasei ariene,
ameninţarea evreiască, puritatea sângelui, pericolele ames­
tecului raselor, necesitatea de Lebensraum şi pericolele
reprezentate de religie. A combătut necontenit amenin­
ţarea reprezentată de evrei la adresa Reichului şi nu a
încetat să susţină că problema evreiască trebuie rezolvată
prin îndepărtarea din Europa a tuturor evreilor. Când, în
1939, a devenit clar faptul că nicio ţară nu acceptă evreii
polonezi, germani sau cehi, a pledat pentru relocarea
evreilor din Europa într-o rezervaţie (în niciun caz într-un
stat) din afara Europei, de exemplu în Madagascar sau
378 I rvin D. Yalom

Guyana. O vreme a avut în vedere Alaska, dar apoi a


decis că pentru evrei ar fi prea greu de îndurat clima
aspră de acolo.
în 1939, Hitler l-a convocat pe Rosenberg la o întâlnire.
— Rosenberg, am în mână anunţul oficial prin care ţi
se acordă Premiul Naţional German. Sunt sigur că-ţi
aminteşti discuţia despre nominalizarea ta — ai spus că
e ziua în care te-ai simţit mai mândru ca niciodată. Eu
însumi am aprobat aceste rânduri. „Lupta neobosită a lui
Rosenberg pentru a păstra pură filosofia naţional-socialistă
a fost demnă de toată lauda. Numai viitorul va fi în
măsură să aprecieze adevărata influenţă pe care acest
om a avut-o asupra filosofiei ce stă la baza Reichului
Naţional Socialist."
Lui Alfred i s-au mărit pupilele: era uimit de generozi­
tatea lui Hitler.
— Astăzi am de gând să-ţi încredinţez un post pentru
care eşti potrivit. Am decis înfiinţarea oficială a Hohe
Schule, universitatea de elită a nazismului. Vei fi la
conducerea ei.
— Sunt profund onorat, Mein Führer. Dar nu ştiam
nimic despre planurile de a înfiinţa Hohe Schule.
— Va fi un centru modern de cercetare ideologică şi
educaţională, localizat în nordul Bavariei. Am în vedere
un amfiteatru cu 3.000 de locuri, o bibliotecă cu 500.000
de volume şi filiale în diferite oraşe ale Reichului.
Alfred îşi scoase carneţelul.
— Să scriu despre asta în Beobachter?
— Da. Secretara mea îţi va pune la dispoziţie materialul
despre universitate. Un anunţ scurt în Beobachter despre
înfiinţare şi despre numirea ta în fruntea ei ar fi util.
Prima ta sarcină, dar asta nu e pentru publicare — Hitler
coborî vocea — este să construieşti biblioteca universităţii.
Şi fă-o repede. Imediat. în acest moment, cărţile sunt dispo­
nibile. Vreau să te ocupi de confiscarea tuturor bibliotecilor
evreieşti şi francmasonice din teritoriile ocupate.
Problema Spinoza 379

Alfred era euforic: această sarcină era făcută pentru


el. A trecut imediat la treabă. în curând, emisarii lui
Rosenberg jefuiau bibliotecile evreieşti din Europa de Est
şi trimiteau la Frankfurt mii de cărţi rare, din care biblio­
tecarii selectau cele mai bune cărţi pentru biblioteca de la
Hohe Schule. Hitler avea în plan, de asemenea, şi un
muzeu al popoarelor dispărute, alte cărţi valoroase fiind
selectate pentru a fi expuse în acest muzeu. N-a trecut
mult şi atribuţiile lui Alfred s-au extins şi la lucrări de
artă, pe lângă cărţi. Ca un căţeluş dornic să primească
atenţie, el i-a scris lui Hitler cu ocazia împlinirii a cinci­
zeci de ani:

Heil, mein Führer:


în dorinţa de a vă face dumneavoastră, Führerul meu,
o bucurie la aniversare, mi-am permis să vă trimit câteva
fotografii cu unele dintre cele mai valoroase picturi pe
care personalul special numit le-a procurat, la ordinele
dumneavoastră, din colecţii de artă evreieşti fără pro­
prietar din teritoriile ocupate. Aceste fotografii reprezintă
o completare la colecţia de cincizeci şi trei de obiecte de
artă de mare valoare ce au fost trimise cu ceva timp în
urmă pentru colecţia dumneavoastră.
Vă rog, mein Führer, să-mi acordaţi şansa ca, la
următoarea întâlnire, să vă prezint un raport verbal cu
privire la amploarea şi sfera de aplicare a acestei acţiuni
de confiscare a obiectelor de artă. Vă rog să acceptaţi un
scurt raport scris intermediar despre progresul şi amploa­
rea acţiunii de confiscare a obiectelor de artă, ce va folosi
ca bază pentru ulteriorul raport verbal, şi să acceptaţi,
de asemenea, trei exemplare ale cataloagelor provizorii
cu imagini ale operelor de artă care, desigur, cuprind
doar o parte din colecţia pe care o deţineţi în momentul
de faţă. în timpul audienţei solicitate, vă voi oferi, mein
Führer, alte douăzeci de dosare cu imagini, în speranţa
380 Irvin D. Y alom

că acest contact de scurtă durată cu minunatele opere de


artă care vă sunt cel mai aproape de inimă va aduce o
rază de frumuseţe şi bucurie în viaţa dumneavoastră.

în 1940, Hitler a anunţat oficial întregul partid nazist


de formarea ERR-ului — Einsatzstab (grup operativ)
Reichsleiter Rosenberg, a cărui misiune era de a confisca
toate operele de artă şi cărţile din Europa aflate în pro­
prietatea evreilor, în vederea utilizării lor de către Reich.
Rosenberg s-a trezit în fruntea unei organizaţii uriaşe,
care se deplasa împreună cu armata în teritoriile ocupate
pentru a proteja şi a-şi însuşi averile evreieşti „fără pro­
prietar" considerate valoroase pentru Germania.
Alfred era încântat. Era misiunea care-i aducea cele
mai multe satisfacţii. în timp ce ţopăia pe străzile din
Praga şi Varşovia, cu echipa ERR, se gândea: Putere! în
sfârşit, putere! De a lua decizii de viaţă şi moarte în privinţa
bibliotecilor şi galeriilor evreieşti din Europa. Şi, de asemenea,
îl am la mână pe Goring, care este, dintr-odată, foarte amabil
cu mine. Mâinile lui lacome caută pretutindeni obiecte de artă
de jefuit. Dar acum eu sunt primul la rând. Eu sunt primul
care alege obiecte de artă pentru Führer, înainte ca Goring să
le poată fura pentru colecţia personală. Atâta lăcomie! Goring
ar fi trebuit eliminat cu mult timp în urmă. De ce tolerează
Führerul atâta trădare a tradiţiei şi ideologiei ariene?
Confiscarea bibliotecilor evreieşti din Polonia şi Ceho­
slovacia i-a aţâţat lui Alfred pofta pentru cea mai mare
comoară — biblioteca Muzeului Rijnsburg. Cu biblioteca
lui Spinoza la orizont, Alfred scria cu aviditate titluri
triumfătoare după titluri triumfătoare despre progresele
înregistrate de nazişti pe Frontul de Vest. „Nimic nu poate
opri blitzkriegul nostru", trâmbiţa Beobachter. Ţară după
ţară era copleşită de forţa lui Hitler şi, nu după mult timp,
veni şi rândul Olandei. Deşi această ţară mică rămăsese
neutră în Primul Război Mondial şi sperase să facă la fel
în noul război, Hitler avea alte planuri. La 10 mai 1940,
Problema Spinoza 381

trupele naziste au intrat în forţă în Olanda. Patru zile mai


târziu, Luftwaffe a bombardat intens oraşul industrial
Rotterdam, distrugând mai bine de un kilometru pătrat
din centrul oraşului, iar a doua zi forţele olandeze au
capitulat. Alfred jubila pregătind pentru Volkischer
Beobachter titlurile şi articolul de primă pagină despre
războiul de cinci zile din Olanda şi scrise un editorial
despre invincibilitatea blitzkriegului nazist.
Angajaţii de la Beobachter erau uimiţi de comportamentul
lui Alfred — niciodată nu-1 mai văzuseră afişând un
asemenea rânjet larg. Să fie oare Alfred Rosenberg cel care
deschide sticle de şampanie la birou, toarnă în pahare
pentru toată lumea şi ţine toasturi, prima dată în cinstea
Führerului şi apoi în memoria lui Dietrich Eckart?
Cu câteva săptămâni înainte, Alfred dăduse peste un
citat din Albert Einstein: „Secretul creativităţii stă în ştiin­
ţa de a-ţi ascunde sursele." Iniţial pufnise pe nas — „lipsă
de onestitate neruşinată, ipocrizie tipic evreiască" — şi îl
alungă din minte. Dar afirmaţia lui Einstein continuă să-l
urmărească zile la rând, în mod nejustificat. Era oare un
indiciu pentru rezolvarea chestiunii Spinoza? Poate că
ideile „originale" ale lui Bento Spinoza nu erau chiar atât
de originale. Poate că originile reale ale ideilor sale erau
ascunse în paginile celor 151 de cărţi din biblioteca sa.
în februarie 1941, ERR, grupul operativ de tâlhari al
lui Alfred, era gata să intre în acţiune în Olanda. Alfred
zbură la Amsterdam şi participă la o întâlnire de lucru
organizată de Wemer Schwier, ofiţerul german responsabil
cu lichidarea francmasoneriei şi a organizaţiilor conexe
din Olanda. Naziştii urau francmasoneria, atât pe membrii
săi evrei, cât şi pe cei neevrei. Hitler susţinea în Mein
Kampf că francmasoneria căzuse pe mâna evreilor şi
avusese o contribuţie importantă la pierderea de către
Germania a Primului Război Mondial. La întâlnire era
prezentă echipa formată din doisprezece „lichidatori
provinciali" a lui Schwier, fiecăruia fiindu-i alocată o
382 Irvin D. Y alom

zonă. înainte de întâlnire, Schwier îi ceruse lui Alfred să


aprobe instrucţiunile pe care intenţiona să le distribuie
lichidatorilor. Toate bunurile cu embleme masonice
urmau să fie distruse: pahare, busturi, tablouri, insigne,
bijuterii, săbii, cercuri, fire cu plumb, mistrii, ciocănele,
candelabre cu şapte braţe şi sextante. Toate bunurile de
lemn cu embleme de neînlăturat trebuiau rupte în bucăţi
sau arse. Toate şorţurile masonice din piele trebuiau tăiate
în sferturi şi confiscate. Alfred zâmbi în timp ce citea şi
făcu doar o corectură — şorţurile de piele trebuie tăiate
în şaisprezece bucăţi înainte de confiscare. Aprobă toate
celelalte instrucţiuni şi îl lăudă pe Schwier pentru
conştiinciozitatea sa.
Apoi, uitându-se peste lista de locuri vizate, întrebă:
— Herr Schwier, văd că aveţi Rijnsburg Spinozahuis
pe această listă. De ce?
— întreaga Asociaţie Spinoza colcăie de francmasoni.
— Ţin întâlniri francmasonice în Spinozahuis?
— Din câte ştiu eu, nu. încă nu am descoperit locurile
de întâlnire din Rijnsburg.
— Te împuternicesc să-i arestezi pe toţi francmasonii
suspectaţi, dar lasă Spinozahuis în seama ERR. Voi merge
personal la Spinozahuis pentru a confisca biblioteca, şi
dacă voi găsi materiale francmasonice ţi le voi preda.
— Personal, Reichsleiter? Desigur. Aveţi nevoie de
ajutor? Aş fi bucuros să vă pun la dispoziţie câţiva dintre
oamenii mei.
— Nu, mulţumesc. Cei din ERR sunt pregătiţi şi pe
poziţii.
— Dacă-mi permiteţi, Reichsleiter, v-aş întreba de ce
este atât de important acest loc încât să vă ocupaţi per­
sonal de el?
— Biblioteca lui Spinoza şi lucrările sale, în general, ar
putea fi importante pentru Hohe Schule. De biblioteca lui
mă voi ocupa personal. Până la urmă poate va fi expusă
Problema Spinoza 383

la Muzeul popoarelor dispărute pe care Fiihrerul vrea să-l


înfiinţeze.
Două zile mai târziu, la ora 11, Rosenberg şi asistentul
său şef, Oberbereichsleiter Schimmer, ajunseră la
Rijnsburg într-o luxoasă limuzină Mercedes, urmată de o
altă limuzină şi o camionetă ce transporta personal al ERR
şi cutii goale. Alfred le ordonă la doi soldaţi să fie cu ochii
pe casa îngrijitorului, învecinată cu muzeul, şi altor doi
soldaţi să-l aducă pe preşedintele Societăţii Spinoza, care
locuia la o stradă distanţă. Uşa muzeului era încuiată,
dar dură foarte puţin până fu adus îngrijitorul, Gerard
Egmond, care descuie uşa şi o deschise. Alfred păşi prin
vestibul până la bibliotecă. Nu era aşa cum şi-o amintea —
era mai aerisită. Numără în linişte cărţile. Şaizeci.
— Unde sunt celelalte cărţi? întrebă Alfred.
Părând uimit şi speriat, îngrijitorul ridică din umeri.
— Restul de nouăzeci şi una de cărţi, spuse Alfred,
scoţând pistolul.
— Eu sunt doar îngrijitorul. Nu ştiu nimic despre asta.
— Cine ştie?
Chiar atunci intrară oamenii lui cu Johannes Diderik
Bierens de Haan, vârstnicul preşedinte al Societăţii Spinoza,
un bătrân demn, bine îmbrăcat, cu un cioc alb şi ochelari
cu ramă de oţel. Alfred se întoarse spre el, fluturând
pistolul către biblioteca pe jumătate goală.
— Suntem aici pentru bibliotecă. Pentru a o duce la loc
sigur. Unde sunt celelalte nouăzeci şi una cărţi? Ne credeţi
tâmpiţi?
Bierens de Haan păru tulburat, dar nu spuse nimic.
Alfred se plimbă prin cameră.
— Şi, Herr preşedinte, unde este poezia lui Einstein
care era agăţată acolo pe perete? Alfred lovi peretele cu
pistolul.
în acel moment, Bierens de Haan păru complet uluit.
Scutură din cap şi mormăi:
— Nu ştiu nimic despre toate astea. N-am văzut nicio­
dată o poezie agăţată acolo.
384 Irvin D. Y alom

— De cât timp sunteţi preşedinte?


— De cincisprezece ani.
— Paznicul acela, grăsanul cu păr răvăşit care a lucrat
aici la începutul anilor '20... Se comporta de parcă el era
stăpân aici. Unde este?
— Vă referiţi probabil la Avraam. A murit de mult.
— Norocosul. Ce păcat. Aş fi vrut să-l întâlnesc din
nou. Aveţi familie, Herr preşedinte al Spinozahuis?
Bierens de Haan încuviinţă din cap.
— Aveţi două posibilităţi: fie ne duceţi la cărţi şi vă
întoarceţi imediat la familia şi la bucătăria dumneavoastră
călduroasă, fie nu ne spuneţi, şi va trece mult şi bine până
vă veţi vedea din nou familia. Vom găsi cărţile, vă asigur,
chiar dacă va trebui să demolăm acest muzeu scândură
cu scândură, fără să mai lăsăm nimic în picioare, doar o gră­
madă de lemne şi pietre. Şi vom începe lucrul chiar acum.
Niciun răspuns de la Bierens de Haan.
— Apoi vom face acelaşi lucru cu casa de alături. Apoi
cu casa dumneavoastră. Vom găsi cărţile — vă asigur.
Bierens de Haan se gândi pentru o clipă, apoi, pe ne­
aşteptate, se întoarse spre Egmond şi zise:
— Du-i la cărţi.
— Vreau şi poezia, adăugă Alfred.
— Nu există nicio poezie, se răsti Bierens Haan.
îngrijitorul îi conduse alături, la un dulap ascuns din
cămară, unde restul de cărţi erau depozitate stângaci sub
o învelitoare de pânză şi acoperite cu vase de lut şi
borcane cu murături.
Soldaţii ambalară în mod eficient biblioteca şi celelalte
bunuri de valoare — portrete de-ale lui Spinoza, un peisaj
din secolul al XVII-lea, un bust din bronz al lui Spinoza,
o mică masă pentru citit — şi le duseră la camionetă.
Două ore mai târziu, jefuitorii şi comorile erau în drum
spre Amsterdam.
— Am luat parte la multe astfel de operaţiuni, Reichs-
leiter Rosenberg, spuse Schimmer pe drum, dar niciodată
Problema Spinoza 385

n-am asistat la una condusă atât de eficient. A fost un privi­


legiu să vă văd în acţiune. De unde aţi ştiut că lipsesc cărţi?
— Ştiu multe despre bibliotecă. Va fi de nepreţuit
pentru Hohe Schule. Ne va fi de folos în chestiunea
Spinoza.
— Chestiunea Spinoza?
— E prea complicat să intru acum în detalii. Să spu­
nem doar că este vorba despre o gravă înşelătorie filo­
sofică evreiască ce durează de secole. Intenţionez să mă
ocup personal de asta. Duceţi cărţile direct la biroul ERR
din Berlin.
— Am fost impresionat de cum v-aţi ocupat de acel bă­
trân. Fără vărsare de sânge. Eficient. A cedat atât de uşor.
Alfred se bătu uşor cu arătătorul pe frunte.
— Arată-le că eşti puternic. Arată-le că ştii mai multe
şi că eşti mai hotărât decât ei. Ei pretind că sunt mari
filosofi, dar tremură la gândul că le va fi distrusă casa. De
îndată ce am pomenit că nu va mai avea o bucătărie
călduroasă, jocul s-a terminat. Acesta este motivul pentru
care vom învinge în întreaga Europă.
— Dar poezia?
— Era infinit mai puţin valoroasă decât cărţile. Era clar
că spunea adevărul: cine renunţă la această bibliotecă
nepreţuită nu se pune în pericol pentru nişte versuri
proaste mâzgălite pe o bucată de hârtie. Foarte probabil
că nu aparţinea muzeului, ci fusese expusă de un paznic.

Cei doi olandezi stăteau abătuţi în bucătăria îngriji­


torului. Bierens de Haan gemu ţinându-şi capul în mâini.
— Ne-am trădat menirea. Eram paznicii cărţilor.
— N-ai avut de ales, spuse Egmond. în primul rând,
ar fi distrus muzeul, apoi casa, şi ar fi găsit-o şi pe ea, nu
doar cărţile.
Bierens de Haan continuă să geamă.
— Ce-ar fi făcut Spinoza? întrebă îngrijitorul.
386 Irvin D. Y alom

— îmi închipui că ar fi ales virtutea. Dacă avem de ales


între a salva bunuri de valoare şi a salva o persoană,
atunci trebuie să o salvăm pe ea.
— Da, sunt de acord. Ei bine, au plecat. Să-i spun că
s-a terminat?
Bierens de Haan încuviinţă din cap. Egmond urcă la
etaj şi, folosind un băţ lung, lovi de trei ori în colţul ta­
vanului din dormitor. în câteva minute se deschise che­
pengul, se lăsă o scară şi o evreică speriată, de vârstă
mijlocie, Selma de Vries-Cohen, coborî.
— Selma, spuse Egmond, fii liniştită. Au plecat. Au
luat tot ce era de valoare şi acum vor începe să jefuiască
toată ţara.
— De ce-au venit aici? Ce voiau? întrebă Selma.
— Biblioteca lui Spinoza. Habar n-am de ce era atât de
importantă pentru ei. E un mister total. Ar fi putut pur şi
simplu să ia un Rembrandt din zecile care se găsesc la
Rijksmuseum din Amsterdam, cu o valoare mult mai mare
decât toate cărţile acestea la un loc. Dar am ceva pentru
tine. O carte pe care au ratat-o. O carte de-a lui Spinoza
tradusă în olandeză, numită Etica, pe care am ascuns-o în
casa fiului meu. Nu ştiau de ea şi am să ţi-o aduc mâine.
Te-ar putea interesa, e cea mai importantă carte a sa.
— Tradusă în olandeză? Am crezut dintotdeauna că el
a fost olandez.
— A fost, dar în acele zile cărturarii scriau în latină.
— Sunt în siguranţă acum? întrebă Selma, încă tre­
murând vizibil. Crezi că mama va fi în siguranţă aici? Dar
dumneavoastră, sunteţi în siguranţă?
— Nimeni nu este în siguranţă atâta vreme cât bestiile
astea umblă libere. Dar tu eşti în cel mai sigur oraş din
toată Olanda. Au sigilat uşile şi ferestrele muzeului, au
desfiinţat Asociaţia Spinoza şi guvernul german a con­
fiscat casa. Dar mă îndoiesc profund că vor reveni vreo­
dată la acest muzeu gol. Nu mai există nimic de valoare
aici. Chiar şi aşa, ca să fim siguri, aş vrea să te muţi
Problema Spinoza 387

altundeva pentru o lună. Mai multe familii din Rijnsburg


s-au oferit să te ascundă. Ai mulţi prieteni în Rijnsburg.
între timp, o să instalez o toaletă în cameră înainte de so­
sirea mamei tale lima viitoare.

Când ajunseră cărţile la Berlin, Alfred le ordonă oame­


nilor să le ducă imediat la biroul său de acasă. în dimineaţa
următoare îşi luă cafeaua în birou, se aşeză şi se uită la
ele, huzurind pur şi simplu în prezenţa şi în aroma acestor
preţioase opere — cărţi pe care Spinoza le ţinuse în mâini.
Ore în şir, mângâie cărţile şi se uită peste titluri. Unii
autori îi erau familiari — Vergilius, Homer, Ovidiu,
Cezar, Aristotel, Tacit, Petrarca, Pliniu, Cicero, Livius,
Horaţiu, Aristotel, Epictet, Seneca şi un set de cinci
volume cu opera lui Machiavelli. Of, se lamentă el, de-aş fi
urmat o şcoală cu profil umanist. Le-aş fi putut citi. Nu ştiu
nici latină, nici greacă, tragedia vieţii mele. Apoi, avu un şoc
brusc când îşi dădu seama că nu era nici măcar o singură
carte pe care să o poată citi: niciuna nu era în germană
sau rusă. Ar fi fost totuşi Discours de la méthode a lui
Descartes, dar franceza sa era rudimentară.
Cele mai multe îi erau total necunoscute: multe texte
ebraice, probabil Vechiul Testament şi comentarii biblice,
şi mulţi autori de care nu auzise niciodată, cum ar fi
Nizolius, Josephus şi Pagninus. Judecând după ilustraţii,
unele erau cărţi de optică (Huygens, Longomontanus),
altele de anatomie (Riolan) sau de matematică. Alfred
sperase să găsească indicii despre sursele lui Spinoza în
însemnările de pe marginea paginilor şi-şi petrecu restul
zilei întorcând fiecare pagină din fiecare carte. Dar în
zadar — nu găsi nimic, nicio urmă a lui Spinoza. Până
după-amiază, cruda realitate îl copleşi: îi lipseau cunoş­
tinţele necesare pentru a afla ceva despre Spinoza din
cărţile din bibliotecă. în mod evident, pasul următor era
să se consulte cu cărturari de studii clasice.
388 Irvin D. Y alom

Hitler avea alte planuri cu el. La scurt timp după ce


biblioteca ajunse acasă la Rosenberg, patru milioane şi
jumătate de soldaţi nazişti invadară Rusia. Hitler îl numi
pe Rosenberg ministru al Reichului pentru teritoriile
ocupate din est şi îi ceru să elaboreze o strategie pentru
repopularea cu germani a unei zone extinse din vestul
Rusiei, locuită de treizeci de milioane de ruşi. Cincisprezece
milioane de ruşi urmau să fie deportaţi. Altor cincisprezece
milioane li se permitea să rămână, dar ei trebuiau „ger­
manizaţi" în decurs de treizeci de ani.
Alfred avea opinii ferme despre Rusia. Credea că Rusia
putea fi învinsă doar de către ruşi şi că germanii trebuiau
să se străduiască să balcanizeze ţara şi să încerce să
construiască o armată formată din ucraineni, care să por­
nească împotriva bolşevicilor.
Această numire la nivel înalt, care, la început, fusese
un succes pentru Rosenberg, se transformă în curând
într-un dezastru. El îi prezentă planurile sale lui Hitler,
dar conducătorii militari — Goring, Himmler şi Erich
Koch — se opuseră vehement, îi ignorară şi îi criticară
toate sugestiile. Lăsară zeci de mii de prizonieri de război
ucraineni să moară în lagăre şi milioane de civili să moară
de foame, trimiţând în Germania tot grâul şi alte produse
alimentare. Rosenberg continuă să i se plângă lui Hitler,
care, în cele din urmă, îi răspunse aspru:
— Nu te mai amesteca în probleme militare. Preocu­
parea pentru probleme ideologice te împiedică să fii la
curent cu problemele zilnice.
Scrisese o carte vândută într-un milion de exemplare.
Era redactorul-şef al unui ziar important. Ocupase mai
multe funcţii ministeriale importante: responsabil cu
ideologia şi educaţia nazistă, şef al ERR, ministru al
Reichului pentru teritoriile ocupate din est. Cu toate
acestea, fusese întotdeauna respins şi ridiculizat în cercul
de apropiaţi ai lui Hitler. Cum de obţinuse Rosenberg
atâtea onoruri? Câteodată, scriitura confuză, întortocheată,
Problema Spinoza 389

impenetrabilă duce la o evaluare pozitivă nerealistă a


inteligenţei autorului. Probabil că de aceea a continuat
Hitler să-i ofere lui Rosenberg sarcini atât de complexe.
în cele din urmă, când ruşii începură să respingă
forţele germane şi să-şi recâştige teritoriile, funcţia de
Reichsminister a teritoriilor ocupate din est a devenit
irelevantă, iar Alfred şi-a înaintat demisia. Hitler a fost
prea ocupat pentru a-i da un răspuns.
Speranţa de a studia pe îndelete biblioteca lui Spinoza
nu s-a materializat niciodată.
în curând, Aliaţii au început să bombardeze intens
Berlinul. Când o casă aflată la numai 200 de metri de
propriul domiciliu fu distrusă, Alfred ordonă ca biblioteca
să fie expediată la Frankfurt, pentru mai multă siguranţă.
Volkischer Beobachter, „ziarul de luptă al Germaniei
naziste", a continuat lupta până la sfârşit, iar Alfred n-a
încetat să-l slăvească cu slugărnicie pe Hitler în paginile
sale. într-unul dintre ultimele numere (20 aprilie 1945),
Rosenberg l-a sărbătorit pe Adolf Hitler cu ocazia împli­
nirii a cincizeci şi şase de ani, numindu-1 „omul secolului".
Zece zile mai târziu, când armata rusă se afla la doar
câteva sute de metri distanţă de buncărul subteran al lui
Hitler, Führerul s-a căsătorit cu Eva Braun, a împărţit
participanţilor la ceremonie capsule cu cianură, şi-a scris
testamentul şi s-a împuşcat după ce soţia sa a înghiţit
cianura. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, în acelaşi
buncăr, Goebbels şi soţia lui şi-au ucis cei şase copii cu
morfină şi cianură, iar apoi s-au sinucis împreună. Chiar
şi aşa, tiparniţele ziarului Volkischer Beobachter au conti­
nuat să funcţioneze până la capitularea Germaniei din
8 mai 1945. Când birourile ziarului au fost invadate de
ruşi, aceştia au găsit câteva numere pre-datate. Ultimul
număr nedistribuit, cu data de 11 mai 1945, conţinea un
ghid de supravieţuire intitulat „Supravieţuirea în câmpiile
şi pădurile din Germania".
390 I rvin D. Y alom

După moartea lui Hitler, Alfred, împreună cu ceilalţi


lideri nazişti supravieţuitori, a fugit la Flensburg, unde
amiralul Dônitz, noul şef al statului, forma guvernul.
Alfred sperase că, fiind cel mai în vârstă Reichsleiter în
viaţă, va fi invitat să se alăture cabinetului. Dar nimeni
nu l-a băgat în seamă. în cele din urmă, el a trimis o scri­
soare de predare atent formulată Mareşalului Montgomery.
Dar nici britanicii nu i-au recunoscut pe deplin impor­
tanţa, iar Reichsleiterul Rosenberg a aşteptat nerăbdător
la hotel timp de şase zile până poliţia militară britanică a
venit să-l aresteze. La scurt timp el a fost plasat sub supra­
veghere americană şi a fost informat că, alături de un mic
grup de criminali de război nazişti importanţi, a fost ales
pentru a fi judecat de tribunalul internaţional special
de la Nüremberg.
Criminali de război nazişti importanţi! într-adevăr. Un zâm­
bet flutură pe buzele lui Alfred.

în acest timp, în Rijnsburg, în Ziua Victoriei, Selma de


Vries-Cohen şi bătrâna sa mamă, Sophie, coborau din
cămăruţa lor şi, pentru prima dată în ani de zile, ieşeau
afară, la lumina soarelui. Merseră pe lângă casă până la
intrarea în Spinozahuis şi se semnară în registrul de vizi­
tatori — prima semnătura din ultimii patru ani: „în amin­
tirea plină de recunoştinţă a perioadei în care ni s-a
permis să ne ascundem aici. Mulţumiri Casei Spinoza şi
celor care ne-au îngrijit atât de bine şi ne-au salvat vieţile
de ameninţarea germană."
C apitolul treizeci şi trei

Voorburg — decembrie 1666

Bento, clătinând din cap cu uimire, se îndreptă spre


huishouder şi îi şopti în olandeză că nu vor mai lua prânzul.
După ce aceasta plecă, el exclamă:
— Cuşer! Mănânci cuşer?
— Bineînţeles! Dar ce credeai, Bento? Sunt rabin.
— Iar eu sunt un filosof dezorientat. Eşti de acord că
nu există un Dumnezeu supranatural, care are dorinţe sau
porunci, care e mulţumit, enervat sau măcar conştient de
dorinţele, de rugăciunile sau de însăşi existenţa noastră?
— Foarte de acord.
— Şi eşti de acord că întreaga Tora — inclusiv Leviticul,
cu Halakha şi toate misterioasele norme alimentare —
este o colecţie de scrieri teologice, mitologice, politice
elaborate de către Ezra acum două mii de ani?
— Fireşte.
— Şi tu intenţionezi să creezi un nou iudaism luminat?
— Aşa sper.
— Dar, din pricina unor legi despre care ştii că sunt
pură invenţie, nu poţi lua prânzul cu mine?
— A, aici nu ai dreptate, Bento. Franco scoase din
geantă un pachet şi zise: Familia pe care am vizitat-o în
Haga mi-a pregătit de mâncare. Hai să împărţim un prânz
evreiesc.
Bento continuă în timp ce Franco despacheta heringul
afumat, nişte bucăţi de pâine, brânză şi două mere:
— Dar Franco, te întreb din nou, de ce mănânci cuşer?
Cum poţi să laşi raţiunea deoparte? Eu nu pot. Mă doare
să văd un om atât de inteligent supunându-se unor legi
atât de arbitrare. Şi, te rog, Franco, te implor, scuteşte-mă
392 Irvin D. Y alom

de răspunsul standard că trebuie să păstrezi vie o tradiţie


veche de două mii de ani.
Franco muşcă din hering, luă o gură de apă şi reflectă
câteva momente.
— Te asigur încă o dată că eu, la fel ca tine — la fel ca
tine, Bento — dezaprob iraţionalitatea religiei noastre.
Gândeşte-te cum am făcut apel la raţiune când am vorbit
congregaţiei mele despre falsul Mesia. Eu, la fel ca tine,
doresc schimbarea religiei noastre, dar spre deosebire de
tine cred că trebuie schimbată din interior. De fapt, am
ajuns la concluzia că poate fi schimbată numai din interior,
după ce am văzut ce ţi s-a întâmplat ţie. Ca să reuşesc să
schimb iudaismul şi să îndepărtez congregaţia de expli­
caţiile supranaturale, în primul rând trebuie să le câştig
încrederea. Trebuie să mă vadă ca pe unul de-ai lor, şi asta
presupune să mănânc cuşer. Ca rabin al comunităţii este
necesar, este imperativ, ca orice evreu din lume să se simtă
confortabil să mă viziteze şi să mănânce în casa mea.
— Aşadar respecţi toate celelalte legi şi ritualuri de
ceremonie?
— Ţin Sabatul. îmi pun tifilinele, mă rog înainte de
masă şi, desigur, ţin multe dintre slujbele de la sinagogă,
sau cel puţin o făceam până de curând. Bento, ştii că
rabinul trebuie să ia parte trup şi suflet la viaţa religioasă
a comunităţii...
— Şi, îl întrerupse Bento, o faci numai pentru a câştiga
încrederea oamenilor?
Franco ezită un moment.
— Nu numai. Ar fi necinstit să spun asta. De multe
ori, când îmi îndeplinesc ceremoniile religioase, trec cu
vederea vorbele şi mă las purtat de ritual şi de valul
plăcut de emoţii care mă inundă. Cântările mă inspiră
şi mă extaziază. Şi ador poezia psalmilor, a tuturor
piyyutim-Hor. îmi plac cadenţa, aliteraţiile, şi sunt profund
mişcat de patosul legat de îmbătrânire şi confruntarea cu
moartea şi dorinţa de mântuire. Dar există ceva şi mai
Problema Spinoza 393

important, continuă Franco. Când citesc şi când cânt mu­


zică evreiască împreună cu întreaga congregaţie, mă simt
în siguranţă, mă simt acasă, aproape contopit cu oamenii
mei. Faptul că toţi împărtăşim aceeaşi disperare şi aceeaşi
dorinţă mă umple de dragoste pentru fiecare în parte. Ai
trăit vreodată aşa ceva, Bento?
— Sunt sigur că am făcut-o pe când eram tânăr. Dar
acum nu. Nu mi s-a mai întâmplat de ani buni. Spre deo­
sebire de tine, eu nu pot ignora sensul cuvintelor. Mintea
mea este mereu vigilentă şi, odată ce am crescut suficient
de mare pentru a cerceta adevărata semnificaţie a Torei,
legătura mea cu comunitatea a început să slăbească.
— Vezi tu... Franco îl apucă pe Bento de braţ. în această
privinţă ne deosebim fundamental. Nu sunt de acord că
toate sentimentele trebuie să fie subordonate raţiunii.
Există sentimente care merită să aibă un statut egal cu cel
al raţiunii. Nostalgia, de exemplu. Când conduc rugă­
ciunile, mă conectez la trecutul meu, la tatăl şi la bunicul
meu, şi, da, Bento, îndrăznesc s-o spun, mă gândesc şi la
strămoşii mei, care, de două mii de ani, au rostit aceleaşi
cuvinte, au psalmodiat aceleaşi rugăciuni, au cântat ace­
leaşi cântece. în acele momente, îmi pierd autosuficienţa,
izolarea, şi devin o parte, o părticică dintr-o tradiţie ne­
întreruptă a comunităţii. Acest gând îmi oferă ceva de
nepreţuit — cum să spun? — o legătură, o uniune cu cei­
lalţi, care îmi aduce foarte multă alinare. Am nevoie de
asta. Cred că toată lumea are.
— Dar, Franco, ce avantaje îţi aduc aceste sentimente?
Care este avantajul îndepărtării de adevărata înţelegere?
De adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu?
— Avantaj? Ce zici de supravieţuire? N-a trăit oare
omul întotdeauna într-o comunitate, chiar dacă era vorba
doar de familie? Cum altfel am putea supravieţui? Pe tine
nu te bucură deloc ideea de comunitate? Nu vezi rostul
apartenenţei la un grup?
Bento începu să dea din cap, dar se opri repede.
394 Irvin D. Y alom

— Oricât ar părea de ciudat, am trăit asta în ziua de di­


naintea ultimei noastre întâlniri. în drum spre Amsterdam,
am întâlnit un grup de evrei aşkenazi în timpul ceremoniei
de Tashlich. Eram pe trekschuit, dar am coborât repede,
i-am urmărit, iar o femeie mai în vârstă pe nume Rifke
m-a salutat şi mi-a oferit pâine. Nu ştiu de ce mi-a rămas
în minte numele ei. Am asistat la ceremonie, cuprins de
o senzaţie de căldură şi simţindu-mă extraordinar de
atras de acea comunitate. în loc să arunc în apă pâinea de
la Rifke, am mâncat-o. încet. Şi a fost neobişnuit de bună.
Dar apoi, continuându-mi drumul, sentimentul cald de
nostalgie a dispărut încet, încet. întreaga experienţă mi-a
arătat că fusesem afectat de cherem mai mult decât cre­
zusem. Dar acum, în sfârşit, durerea provocată de expul­
zare s-a stins şi nu simt nicio nevoie, niciuna, de a mă
integra într-o comunitate.
— Bento, explică-mi: cum poţi, cum reuşeşti să trăieşti
atât de singur? Nu eşti o persoană rece, distantă. Sunt
sigur de asta pentru că ori de câte ori suntem împreună,
simt o implicare foarte puternică — atât din partea ta, cât
şi din a mea. Ştiu că între noi există dragoste.
— Da, şi eu simt şi preţuiesc dragostea noastră. Bento
îl privi în ochi pe Franco pentru o clipă, apoi îşi mută
privirea. Singurătatea. Mă întrebi despre singurătatea
în care trăiesc. Există momente când sufăr din pricina
asta. Şi regret profund că nu îţi pot împărtăşi ideile mele.
Când încerc să-mi clarific ideile, îmi închipui adesea că le
discut cu tine.
— Cine ştie, Bento, s-ar putea ca asta să fie ultima
noastră şansă. Te rog vorbeşte-mi acum despre ele.
Spune-mi măcar câteva din direcţiile importante spre care
te îndrepţi.
— Da, asta vreau, dar cu ce să încep? Voi începe cu
propriul meu punct de pornire, ce sunt eu? Care e miezul
meu, esenţa mea? Ce anume mă face să fiu ceea ce sunt?
Ce anume mă face să fiu această persoană, şi nu alta? Când
Problema Spinoza 395

mă gândesc la fiinţare, mi se pare evident următorul


adevăr fundamental: eu, asemenea oricărui lucru viu, mă
străduiesc să perseverez în propria-mi fiinţare. Aş spune
că această conatus, această dorinţă de a prospera, stă în
spatele tuturor eforturilor pe care le face o persoană.
— începi, aşadar, cu individul solitar, şi nu cu polul
opus reprezentat de comunitate, pe care eu o consider
capitală?
— Dar nu-mi imaginez omul ca pe o creatură solitară.
Pur şi simplu am o perspectivă diferită asupra ideii de
legătură. Caut viaţa fericită care nu vine neapărat din
existenţa unei legături, ci din lipsa separării.
Franco clătină nedumerit din cap.
— Iată-te abia la început, şi deja nu mai înţeleg nimic.
Existenţa legăturii şi lipsa separării nu sunt acelaşi lucru?
— Există o diferenţă subtilă, dar crucială. Voi încerca
să-ţi explic. După cum ştii, la temelia gândirii mele stă
ideea că doar prin intermediul logicii putem înţelege o parte
din esenţa Naturii sau a lui Dumnezeu. Spun „o parte"
pentru că fiinţa lui Dumnezeu este un mister ce depăşeşte
gândirea. Dumnezeu este infinit, iar pentru că noi suntem
doar creaturi finite, capacitatea noastră este limitată. Am
fost destul de clar?
— Până acum, da.
— Prin urmare, continuă Bento, pentru a înţelege mai
bine, trebuie să încercăm să privim lumea sub specie
aeternitatis — din perspectiva eternităţii. Cu alte cuvinte,
trebuie să depăşim obstacolele pe care ataşamentul faţă
de propriul sine le pune în calea cunoaşterii. Bento se
opri. Franco, pari foarte nedumerit.
— M-ai pierdut. Urma să-mi explici lipsa separării. Ce
s-a întâmplat?
— Ai răbdare, Franco. Urmează. Prima dată trebuie să
explic contextul. Aşa cum spuneam, pentru a privi lumea
sub specie aeternitatis, trebuie să mă lepăd de propria iden­
titate — adică de ataşamentul faţă de mine — şi să privesc
396 Ir v in D .Y alom

totul dintr-o perspectivă pe deplin adecvată şi adevărată.


Când reuşesc să fac asta, graniţele dintre mine şi ceilalţi
dispar. Odată ce se întâmplă asta, o stare de linişte se in­
stalează, şi niciun eveniment care mă priveşte, nici chiar
propria moarte, nu mai contează. Iar când şi ceilalţi au
această perspectivă, ne împrietenim, le dorim celorlalţi
ceea ce ne dorim şi nouă şi dăm dovadă de nobleţe
sufletească. Această experienţă binecuvântată şi fericită
este, aşadar, o consecinţă a lipsei separării, mai degrabă decât
a existenţei unei legături. Aşadar, există o diferenţă — dife­
renţa dintre oamenii care se înghesuie unul în altul pentru
a se încălzi şi a se simţi în siguranţă şi oamenii care îm­
părtăşesc o perspectivă luminată, fericită despre Natură
sau Dumnezeu.
Franco, încă nedumerit, spuse încet:
— încerc să înţeleg, dar nu este uşor, pentru că n-am
avut niciodată parte de o astfel de experienţă, Bento.
E greu de închipuit cum e să-ţi pierzi propria identitate.
Mă ia cu dureri de cap când mă gândesc la asta. Pare ceva
atât de solitar... şi de rece...
— E ceva solitar, dar, în mod paradoxal, această idee
poate aduce împreună toţi oamenii — este vorba de a fi
în acelaşi timp în afară, dar şi parte a ceva. Nu propun, nici
nu prefer singurătatea. De fapt, nu mă îndoiesc că dacă
ne-am întâlni zilnic pentru a discuta, şansele de a înţelege
ar spori semnificativ. Sună paradoxal să spui că oamenii
îşi pot fi cel mai mult de folos unii altora atunci când
fiecare îşi urmăreşte propriul scop. Dar când e vorba de
oameni raţionali, acest lucru este perfect valabil. Egoismul
luminat duce la utilitate reciprocă. Cu toţii avem în comun
capacitatea de a raţiona, iar când ne vom dedica înţelegerii
Naturii sau a lui Dumnezeu, lăsând deoparte toate for­
mele de apartenenţă, fie ea religioasă, culturală sau
naţională, va fi raiul pe pământ.
— Bento, dacă am înţeles bine, mă tem că acest tip de
paradis e încă la mii de ani distanţă. De asemenea, mă
Problema Spinoza 397

întreb dacă eu, sau oricine altcineva care nu gândeşte ca


tine şi nu are aceeaşi lărgime şi profunzime a gândirii, va
putea înţelege pe deplin aceste idei.
— Nu mă îndoiesc că este nevoie de efort. Toate lu­
crurile extraordinare sunt deopotrivă dificile şi rare. Cu
toate acestea, am o comunitate de colegieni şi de alţi
filosofi care citesc şi înţeleg cuvintele mele, deşi e adevărat
că mulţi mă sufocă cu scrisori în care îmi cer lămuriri
suplimentare. Nu mă aştept ca ideile mele să fie citite şi
înţelese de o minte nepregătită. Dimpotrivă, mulţi ar de­
veni confuzi sau tulburaţi, şi i-aş sfătui să nu-mi citească
opera. Scriu în limba latină pentru minţile filosofice şi
sper doar că unele dintre minţile pe care le influenţez
vor influenţa, la rândul lor, alte minţi. De exemplu, în
prezent, Johan de Witt, marele nostru conducător, şi
Henry Oldenburg, secretarul Societăţii Regale Britanice,
se numără printre oamenii cu care corespondez. Dar dacă
te gândeşti că scrierile mele nu vor fi publicate niciodată
pentru marele public, s-ar putea să ai dreptate. Este foarte
posibil ca ideile mele să trebuiască să aştepte o mie de ani.
Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi până când Bento adăugă:
— Deci, având în vedere tot ce am spus despre încre­
derea mea în raţiune, înţelegi acum de ce mă opun citirii
sau rostirii de cuvinte şi rugăciuni fără a ţine cont de
semnificaţia lor? Această separare internă nu poate fi
benefică pentru sănătatea minţii. Nu cred că acest ritual
poate coexista cu mintea raţională ageră. Cred că cele
două sunt adversari crânceni.
— Nu privesc ritualul ca pe ceva periculos, Bento. Ţine
cont, am fost îndoctrinat atât cu credinţele şi ritualurile
catolice, cât şi cu cele iudaice, iar în ultimii doi ani am
studiat şi islamul. Cu cât citesc mai mult, cu atât sunt mai
uimit de modul în care fiecare religie, fără excepţie,
inspiră un sentiment de comunitate, foloseşte ritualul şi
muzica şi creează o mitologie plină de poveşti despre
fapte miraculoase. Şi fiecare religie, fără excepţie, promite
398 Irvin D. Y alom

viaţă veşnică, cu condiţia respectării unei conduite date


în timpul vieţii pământeşti. Nu este extraordinar că religii
care au apărut independent, în diferite părţi ale lumii, se
aseamănă atât de mult?
— Şi asta ce dovedeşte?
— Bento, asta dovedeşte că, dacă ritualul, ceremonia
şi, da, superstiţia, de asemenea, sunt atât de adânc înră­
dăcinate în natura însăşi a fiinţelor umane, atunci,
probabil, e legitim să conchidem că noi, oamenii, avem
nevoie de ele.
— Eu n-am nevoie de ele. Copiii au nevoie de lucruri
de care adulţii nu au nevoie. Omul de acum 2.000 de ani
avea nevoie de lucruri de care omul de azi nu are nevoie.
Cred că motivul pentru care există superstiţii în toate
aceste culturi este că omul din vechime era îngrozit de
capriciozitatea misterioasă a existenţei. îi lipseau cunoş­
tinţele care i-ar fi putut oferi singurul lucru de care avea
cea mai mare nevoie — explicaţiile. Iar în acele vremuri
antice, omul s-a agăţat de singura explicaţie la îndemână —
supranaturalul — prin rugăciune, jertfă, legi cuşer şi...
— Şi? Continuă, Bento — la ce serveşte explicaţia?
— Explicaţia linişteşte. Alină chinul provocat de incer­
titudine. Omul din vechime voia să dăinuie, se temea de
moarte, era neajutorat împotriva marii majorităţi a lucru­
rilor din jurul său, iar explicaţia îi oferea impresia, sau cel
puţin iluzia, că deţine controlul. El a ajuns la concluzia că
dacă tot ceea ce se întâmplă are cauze supranaturale,
atunci, probabil, poate fi găsită o modalitate de a împăca
supranaturalul.
— Nu e vorba că nu suntem de acord în această
privinţă, Bento; doar că avem metode diferite. Schimbarea
gândirii vechi de milenii este un proces lent. Nu poţi face
totul deodată. Schimbarea, chiar din interior, trebuie
să fie lentă.
— Sunt sigur că ai dreptate, dar sunt sigur şi că o mare
parte din lentoare provine din stăruinţa cu care bătrânii
Problema Spinoza 399

rabini şi preoţi se agaţă de putere. Aşa s-a întâmplat şi


cu rabinul Mortera, şi aşa se întâmplă astăzi cu rabinul
Aboab. M-am cutremurat mai devreme când mi-ai po­
vestit cum a înteţit focul credinţei în Sabbatai Zevi. Am
trăit toată tinereţea printre superstiţioşi; cu toate acestea,
sunt şocat de nebunia din jurul acestui Zevi. Cum pot să
creadă evreii asemenea prostii? Pare imposibil să supra­
estimezi capacitatea lor pentru credinţa în iraţional. în
fiecare clipă, undeva în această lume, se naşte un prost.
Franco luă o ultimă muşcătură din măr, zâmbi şi
întrebă:
— Bento, pot face o observaţie à la Franco?
— O, primesc desert! E perfect! Stai să mă pregătesc.
Bento se lăsă pe spate şi se sprijini confortabil de pernă.
Presimt că voi afla ceva despre mine.
— Ai spus că trebuie să ne eliberăm din strânsoarea
pasiunii şi, totuşi, astăzi, pasiunea ta a erupt de mai multe
ori. Deşi eşti iertător cu cel care a încercat să te omoare,
eşti pătimaş în ceea ce-1 priveşte pe rabinul Aboab şi pe
cei care aleg să-l accepte pe noul Mesia.
Bento dădu aprobator din cap:
— Da, e adevărat.
— Merg mai departe — eşti, de asemenea, mai înţele­
gător cu asasinul evreu decât cu opiniile soţiei mele.
Nu-i aşa?
Bento încuviinţă din nou, de data asta mai precaut.
— Continuă, învăţătorule.
— Mi-ai spus odată că afectele umane pot fi înţelese ca
linii, planuri şi corpuri. Corect?
Bento încuviinţă din nou.
— Putem atunci încerca să aplicăm acest principiu în
cazul reacţiei tale dojenitoare la adresa rabinului Aboab
şi a naivilor adepţi ai lui Sabbatai Zevi? Şi la adresa soţiei
mele, Sarah?
Bento părea nedumerit.
— Unde vrei să ajungi, Franco?
400 Irvin D. Y alom

— îţi cer să-ţi foloseşti instrumentele de înţelegere


în cazul propriilor afecte. Aminteşte-ţi ce mi-ai spus când
eram atât de furios pe asasin: „Totul, fiecare lucru, jură
excepţie, are o cauză, iar noi trebuie să înţelegem că totul
se întâmplă cu necesitate." Nu zic bine?
— Ai o memorie impecabilă, Franco.
— Mulţumesc. Aşa că hai să folosim aceeaşi abordare
raţională şi astăzi.
— Ştii că nu pot refuza această invitaţie de vreme ce
susţin că propria mea raison d'être e căutarea raţiunii.
— Perfect. îţi aminteşti morala poveştii talmudice
despre rabinul Yohanon?
Bento încuviinţă din cap.
— Prizonierul nu se poate elibera singur. Cu siguran­
ţă vrei să spui că-i pot elibera pe alţii, dar nu pe mine
însumi?
— Exact. Probabil că văd unele lucruri despre Bento
Spinoza pe care el însuşi nu le vede.
Bento zâmbi.
— Şi de ce este vederea ta mai ascuţită decât a sa?
— Aşa cum spuneai mai devreme: propriul tău sine îţi
stă în cale şi îţi blochează vederea. Să luăm, de exemplu,
comentariile tale dure la adresa naivilor locuitori ai
Amsterdamului, păcăliţi de falsul Mesia. Reacţia ta înver­
şunată şi naivitatea lor sunt astfel în mod necesar. Nu ar
putea fi altfel. Şi, Bento, am o idee despre cauzele com­
portamentului îor şi al tău.
— Şi? Continuă.
— în primul rând, e interesant că amândoi suntem
martorii aceloraşi evenimente, la care reacţionăm în mod
diferit. Să te citez: „Doar mintea face această deosebire."
Adevărat?
— Adevărat, din nou.
— Eu personal nu sunt surprins sau uimit de naivi