Sunteți pe pagina 1din 31

Bibliografie

1.

Avram, L.:Elemente de tehnologia forării sondelor , Editura Universităţii Petrol-Gaze


din Ploieşti, 2011.
2. Macovei, N.:Fluide de foraj şi cimenturi de sondă, Editura Universităţii din Ploieşti,
1993.
3. Macovei, N.:
Tubarea şi cimentarea sondelor (seria Forajul Sondelor), Editura
Universităţii din Ploieşti, 1998.
4. Popescu, M.G.: Fluide de foraj şi fluide de izolare (cimenturi de sondă), Editura
Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2002

https://www.scribd.com/document/100326469/Proiect-de-diploma-Foraj

FLUIDE DE FORAJ

1.Definiţia şi funcţiile fluidului de foraj

La forajul rotativ hidraulic, spălarea tălpii de detritus şi aducerea acestuia la suprafaţă se


realizează prin circulaţia în sondă a unui fluid de foraj.

Atunci când nu sunt posibile complicaţii în foraj, provocate de natura formaţiunilor geologice
traversate, se poate folosi ca fluid de circulaţie însăşi apa. Ȋn marea majoritate a cazurilor însă, se
foloseşte ca agent de circulaţie fluidul (noroiul) de foraj.

Fluidul de foraj este un sistem coloidal polidispers compus din două faze

a) faza lichidă, (constituită din apă sau produs petrolier) în care se dispersează diferiţi
aditivi ca lignosulfonaţi, humaţi, fosfaţi, hidroxid de sodiu etc.;
b) faza solidă (dispersă) compusă din anumite tipuri de argile şi materiale de îngreuiere.
Schema circulației fluidului de foraj

1 – batal de noroi de foraj; 2 – pompa de circulație; 3 – cap hidraulic; 4 – garnitura de prăjini de


foraj;

5 – sapa de foraj; 6 – coloana de burlane; 7 – flanșa dublă; 8 – dispozitivul de închidere totală a


sondei; 9 – dispozitivul de închidere a spațiului inelar; 10 – teu pentru evacuarea noroiului de foraj;

11- duză reglabilă; 12 – ventil pentru circulație inversă; 13 – canaua capului hidraulic.

Principalele funcţiuni pe care trebuie să le îndeplinească un fluid de foraj sunt:

1. să asigure curăţirea perfectă a tălpii de detritus şi transportarea acestuia la suprafaţă. Pentru


aceasta trebuie ca fluiditatea agentului de circulaţie să fie cât mai mare, iar debitul său să fie
corespunzător ( vas = 0,6…1,4 m/s). Pe de altă parte, capacitatea de transport a fluidului de foraj creşte
odată cu mărirea viscozităţii sale. De aceea în practică, atunci când se pot realiza debite mari se
folosesc fluide cu viscozităţi cât mai mici. Când debitul este mic, viscozitatea fluidului trebuie mărită,
ţinând cont bineînţeles, şi de dimensiunile şi greutatea specifică a detritusului.
2. la întreruperea circulaţiei să asigure menţinerea detritusului în suspensie, evitând prinderea
garniturii de foraj datorită depunerii acestuia la talpă, iar reluarea circulaţiei să nu necesite dezvoltarea
unor presiuni exagerate la pompe. Pentru aceasta, fluidul trebuie să aibă bune proprietăţi tixotropice.
3. să depună pe pereţii sondei o crustă de colmataj (turtă) cât mai subţire, compactă, rezistentă
şi impermeabilă care să asigure stabilitatea pereţilor şi să reducă la minimum cantitatea de apă filtrată
în jurul sondei.
4. să asigure o contrapresiune suficientă asupra stratelor ce conţin fluide sub presiune (pentru a
împiedica eventualele manifestări sau erupţii) şi asupra pereţilor sondei (pentru a evita dărâmarea
lor). Aceste funcţiuni depind de densitatea fluidului de foraj.
5. să realizeze o bună răcire a sapei – la forajul cu masă – a garniturii, precum şi lubrifierea
lagărelor sapelor cu role.
6. să permită realizarea unui carotaj electric cât mai bun. Noroaiele sărate, datorită
conductibilităţii electrice foarte mari provoacă scurtcircuitarea parţială a electrozilor, în timp ce
fluidele negre – care au o rezistivitate mare – legătura electrică a electrozilor cu pereţii sondei este
foarte redusă. În asemenea cazuri trebuie să se recurgă la noi metode de carotaj: microlog, laterolog,
microlaterolog, inductiv etc.
7. să permită separarea rapidă şi completă a detritusului la suprafaţă. Aceasta depinde de
viscozitatea şi gelaţia fluidului, care nu trebuie să aibă valori prea mari, precum şi de construcţia
sistemului exterior de curăţire.
8. alte condiţii ce se cer unui fluid de foraj sunt următoarele:
- să fie uşor de condiţionat şi întreţinut;
- să fie uşor pompabil;
- să asigure deschiderea corespunzătoare a orizonturilor productive şi punerea lor în producţie
fără dificultăţi.
2. Clasificarea fluidelor de foraj

În prezent este utilizată o mare diversitate de fluide, a căror apariţie este stimulată de
extinderea forajului la adâncime şi în condiţii geologice tot mai dificile, eforturile de îmbunătăţire a
performanţelor de foraj şi a condiţiilor de traversare a stratelor productive. Studierea lor reclamă o
clasificare coerentă, dar suficient de elastică pentru a cuprinde noile tipuri de fluide preparate.

Clasificările existente au la bază diverse criterii cum ar fi:

a) starea de agregare: lichide, gaze, lichide aerate, ceaţă, spumă;

b) natura fazei de dispersie: pe bază de apă, pe bază de produse petroliere, gazoase;


c) natura fazei dispersate: cu argilă, cu polimeri, cu argile organofile, cu asfalt;

d) gradul de mineralizare: cu mineralizare scăzută, medie sau ridicată;

e) natura mineralizării: sărate, cu var, cu gips, cu clorură de calciu, cu clorură de potasiu, cu


potasiu, cu potasiu şi var etc.;

f) densitate: uşoare (neîngreuiate) şi îngreuiate;

g) mărimea pH-ului: cu alcalinitate ridicată (peste 11,5), medie (între 8 - 11,5), slab alcaline
(între 7 - 8,5), neutre (aproximativ 7), acide (sub 7);

h) modul de preparare: din apă cu roca dislocată, preparate la suprafaţă;

i) gradul de dispersie: dispersate, inhibitive (nedispersate);

j) destinaţie: pentru forajul propriu-zis, deschiderea stratelor productive, fluide pentru


degajare, de packer, de perforare, de omorâre.

Clasificarea fluidelor de foraj

3. Tipuri de fluide de foraj


2.3.1. Fluide de foraj dispersate (clasice)

Aceste fluide au la bază sistemul apă-argilă (soluţie diluată cu betonită în apă cu densitatea
de 1040…1060 kg/m³) şi prin urmare îndeplinesc cerinţele de stabilitate, colmatare şi gelificare
necesare forajului. Preparate la suprafaţă din argile betonitice cu bune proprietăţi coloidale şi de
dispersie, aceste fluide se folosesc la forarea unor intervale de suprafaţă sau a zonelor cu pierderi de
circulaţie unde se cer de regulă noroaie cu viscozitate şi gelaţie ridicată, fără alte proprietăţi speciale.

În cazul când se traversează roci argiloase care se dispersează ori se umflă, strate productive
sau când argila de preparare nu asigură proprietăţile structurale dorite, aceste noroaie se tratează cu
cantităţi reduse de fluidizanţi, reducători de filtrare, stabilizatori ai proprietăţilor la temperaturi
ridicate sau la acţiunea contaminaţilor, lubrifianţi, antispumanţi, devenind noroaie tratate. În cadrul
contactului cu faza apoasă a fluidului are loc pierderea stabilităţi pereţilor argiloşi ai găurii de sondă
sau contaminarea puternică a noroiului ceea ce poate duce la tratamente frecvente, costisitoare şi
peste anumite limite ineficiente, de aceea de multe ori domeniul de aplicabilitate al acestora se reduce
la condiţii geologice simple.

Turta de colmataj depusă de un astfel de fluid de foraj este insolubilă chimic (în soluţii de acid),
iar filtratul neinhibitiv poate duce la dispersarea mineralelor argiloase conţinute în matricea rocii
rezervor.

2.3.2. Fluide de foraj inhibitive

Fluidele din cadrul acestei categorii au la bază tot sistemul apă-argilă, dar având un rolul
principal în asigurarea stabilităţii sistemului şi imprimarea unui puternic caracter inhibitiv mediului
apos, este îndeplinit de adaosul de electroliţi, polimeri de protecţie, substanţe tensioactive, anumiţi
fluidizanţi, etc.

Fluidele de foraj inhibitive previn sau întârzie hidratarea, umflarea şi dispersarea rocilor
argiloase şi în acelaşi timp prezintă inerţie mare la contaminanţii clasici de tipul argilelor, electroliţilor
şi temperaturilor ridicate. Se folosesc la traversarea intervalelor groase de marne şi argile sensibile la
apă, pentru reducerea dificultăţilor de foraj generate de contactul rocă-fluid, la deschiderea stratelor
productive cu intercalaţii argiloase (murdare). În general principalul dezavantaj al fluidelor de foraj
inhibitive este de altfel ca şi la fluidele de foraj dispersate, neîndeplinirea criteriului de solubilitate
chimică a aditivilor sistemului.
Turta de colmataj depusă de un astfel de fluid de foraj este insolubilă din punct de vedere
chimic (în soluţii de acid sau oxidant).

2.3.3. Fluide pe bază de sare

Fluidele cu clorură de sodiu au capacitate de inhibare, prin efectul lor floculant şi de agregare.
Fluidele sărate sunt cele care au peste 1g NaCl/100 cm3 filtrat şi ele pot lua naştere prin contaminarea
noroaielor dulci cu sarea dizolvată din rocile traversate sau cu apa pătrunsă din strate în sondă, prin
utilizarea apei de mare la prepararea acestora sau prin adăugarea intenţionată a sării.

Capacitatea inhibitivă a fluidelor pe bază de sare este în funcţie de concentraţia de NaCl şi de


prezenţa fluidizanţilor defloculanţi, dar, în general, acestea sunt corozive, spumează, afectează
carotajul electric de rezistivitate, iar sarea diminuează efectul aditivilor fluidizanţi, antifiltranţi şi
emulsionanţi. Iniţial, fluidele cu NaCl sau folosit la traversarea prin foraj a pachetelor groase de sare şi
argilă, dar în timp s-a constatat că noroaiele sărate au o bună capacitate inhibitivă pentru multe
categorii de argile ȋntâlnite în timpul forajului.

În practica forării sondelor, fluidele cu NaCl se prepară în următoarele variante:

- fluide sărate nesaturate (1...5 % NaCl);


- fluide sărate saturate (>30 % NaCl);
- fluide sărate semsisaturate (10-15 % NaCl).
Un alt avantaj al unui fluid pe bază de NaCl este simplificarea metodelor de completare. Turta
de colmataj (formată în mod preponderent din NaCl cu dimensiuni medii şi grosiere) este uşor de
ȋndepărtat prin simpla spălare cu soluţii nesaturate. O altă variantă a aceluiaşi fluid de foraj este
folosirea clorurii de sodiu special granulată ca material de podire (dimensiunea granulelor de clorura
de sodiu se determină în funcţie de dimensiunea porilor formaţiei traversate).

2.3.4. Fluide pe bază de polimeri

În general, se folosesc polimeri pe bază de compuşi organici, dar şi floculanţi anorganici (NaCl,
var, gips). Polimerii pot fi de tip cationic, acţionând prin catena lor hidrofilă puternic încărcată pozitiv
sau de tip anionic sau neionic, însoţiţi de un electrolit care să neutralizeze sarcinile electrice ale
plăcuţelor de argilă.

Din multele observaţii practice şi studii de laborator s-a constatat că natura şi proprietăţile
fluidelor de foraj afectează în mare măsura viteza de avansare a sapei şi metrajul realizat de ea.
În sondă, efectul inhibant al polimerilor se datorează formării unei pelicule protectoare ce
împiedică pătrunderea apei, umflarea şi dispersarea argilelor.

După funcţiile pe care le realizează în fluid, polimerii pot fi clasificaţi astfel:

- floculanţi complecşi – care floculează atât particulele de bentonită cât şi pe cele de


detritus;
- floculanţi selectivi – care floculează doar solidele forate;
- floculanţi cu acţiune dublă – care floculează solidele forate, dar în acelaşi timp
îmbunătăţesc şi randamentul bentonitei.
Principalul dezavantaj al fluidelor de foraj pe bază de polimeri este neîndeplinirea criteriului
de solubilitate chimică a aditivilor sistemului. Turta de colmataj depusă de un astfel de fluid de foraj
este insolubilă chimic (în soluţii de acid sau oxidant).

2.3.5. Fluide pe bază de produse petroliere

Aceste fluide sunt sisteme disperse a căror fază continuă este un produs petrolier, ulei mineral
sau un fluid sintetic, în care se află dispersaţi şi dizolvaţi aditivii necesari pentru crearea structurii şi
proprietăţilor colmatante, dar şi o cantitate de apă emulsionată, adăugată pentru a regla anumite
proprietăţi.

Principalele variante de fluide pe bază de produse petrolier sunt următoarele:

- cu conţinut redus de apă numite şi fluide negre cu 3….10 % apă;


- emulsii inverse 10….60 % apă;
Proprietăţile specifice acestor fluide sunt:

- filtrat redus şi constituit numai din produs petrolier, ulei mineral sau fluid sintetic;
- inerţie la contaminaţii de tipul marne, argile, sare, ghips, anhidrit, ciment;
- rezistenţa la temperaturi mari;
- stabilitatea sporită în condiţii de temperatură şi chiar la depozitare îndelungată;
- capacitate ridicată de lubrifiere.
Datorită acestor însuşiri, fluidele pe bază de produse petroliere/ulei mineral/fluide sintetice
se pot utiliza la:

- traversarea rocilor cu minerale argiloase sensibile la apă, a masivelor de sare, gips, anhidrit, săruri
potasice, formaţiuni cu hidrogen sulfurat şi dioxid de carbon;
- forajul unor sonde adânci şi fierbinţi;
- deschiderea stratelor productive, mai ales a celor cu presiune scăzută, pentru ca filtratul lor este
mai mic şi format din produs petrolier/ulei mineral/fluid sintetic şi permit, din punct de vedere al
densităţii, un foraj apropiat de echilibrul strat-sondă;
- forajul şi carotajul unor nisipuri neconsolidate şi a stratelor productive cu particule argiloase;
- reactivarea unor sonde vechi;
- degajarea unor garnituri prinse, ca fluide de packer şi de perforare.
Stabilirea emulsiei presupune folosirea ca emulsionanţi diverse săpunuri de calciu sau sodiu
ale acizilor graşi, îndeosebi ale acizilor naftenici, precum şi unele săpunuri metalice. De cele mai multe
ori saponificarea acizilor are loc în procesul de emulsionare: acizii graşi adăugaţi şi acizii naftenici din
compoziţia petrolului reacţionează cu hidroxidul de calciu sau sodiu dizolvat în apa de preparare.
Săpunul de calciu stabilizează emulsia de apă ȋn ulei, iar săpunul de sodiu formează legături între cele
două faze.

Deoarece fluidele de tip emulsie inversă se utilizează în scopul rezolvării unor probleme
dificile legate de forajul şi punerea în producţie a stratelor productive, iar instabilitatea găurii de sondă
este atribuită rocilor argiloase şi faptului că acestea îşi modifică proprietăţile în contact cu mediile
apoase, emulsiile inverse sunt realizate cu activitatea chimică controlată. Reglând activitatea fazei
apoase din emulsia inversă cu electroliţi, invazia apei în rocile argiloase poate fi împiedicată şi în acest
fel se asigură o stabilitate mai bună găurii de sondă.

Principalul dezavantaj al acestor sisteme la traversarea prin foraj a formaţiilor productive


este potenţialul ridicat de schimbare al umidităţii naturale a rocii rezervor. În faza de completare a
sondei mai este nevoie în plus de spălare cu solvenţi, operaţie care de multe ori duce la formarea
microemulsiilor şi la blocări pronunţate ale formaţiei productive.

2.3.6. Fluide limpezi

În general aceste fluide sau soluţii de săruri pot fi folosite în formaţii consolidate care nu sunt
afectate de pătrunderea unor volume largi de fluid în roca poros-permeabilă. Aceste fluide
neȋnviscoşate se pot folosi în formaţii calcaroase sau dolomitice fracturate sau în formaţii provenite
din acumulări de coral şi uneori, dar cu rezerve, în gresii fracturate fără argilă interstiţială. Aceste fluide
necesită curgere turbulentă şi dopuri vâscoase de curăţare pentru a îndrepta eficient detritusul din
gaura de sondă. Dopurile vâscoase trebuie realizate fără adaos de bentonită, numai pe bază de
biopolimeri (gumă de xanthan) sau HEC (hidroxietilceluloza).
Floculanţii se pot folosi în sistemul de curăţire de la suprafaţă pentru a păstra fluidul limpede
şi a precipita solidele intrate în timpul procesului de foraj. Cu acest tip de fluid de foraj se realizează
operaţii de completare în gaură liberă sau lainer perforat.

2.4. Proprietăţile fluidelor de foraj

Compoziţia, calităţile unui fluid de foraj sunt definite printr-o serie de proprietăţi, unele
dintre ele fiind comune tuturor tipurilor de fluide, altele specifice doar anumitor categorii. O mare
parte se măsoară şi se înregistrează la sondă şi în mod continuu, iar celelalte sunt măsurate numai
intermitent, la sondă ori în laborator.

Densitatea fluidelor de foraj

Densitatea fluidelor de foraj reprezintă un parametru esenţial în cadrul procesului de foraj.


Această proprietate reprezintă masa unităţii de volum. Se notează cu ρ si se exprimă în kg/m³, kg/dm³,
g/cm³.

Densitatea fluidului de foraj se alege astfel încât presiunea exercitată de coloana de fluid să
prevină surparea rocilor neconsolidate din pereţi şi afluxul nedorit al fluidelor din porii rocilor
traversate de sondă. În acelaşi timp trebuie evitată fisurarea stratelor şi pierderea parţială sau chiar
totală a fluidului de circulaţie datorită unei presiuni prea mari. Fluidele cu densitate ridicată
diminuează viteza de avansare a sapei, în general sunt scumpe, dar și dificil de menţinut pompabile și
stabile. Fluidele pe bază de apă au densitatea cuprinsă între 1000 kg/m³ densitatea apei și 2200 -2300
kg/m³.

Fluidele pe bază de produse petroliere sau aerate pot avea și densităţi mai mici decât cea a
apei. Densitatea fluidelor de foraj se măsoară ȋn laborator prin cântărire directă cu ajutorul cilindrilor
gradaţi sau a picnometrelor, iar pe șantier cu ajutorul densimetrelor de construcţie specială.

Viscozitatea aparentă și gelaţia fluidelor de foraj

Viscozitatea aparentă a unui fluid reprezintă proprietatea lui de a opune rezistenţă la


curgere. Cantitativ, viscozitatea, notată cu η, este o măsură a acestei rezistente şi se defineşte ca raport

între tensiunea de forfecare τ şi viteza de forfecare dv/dx şi este constantă pentru fluidele newtoniene.
Fluidele de foraj sunt sisteme eterogene care nu se supun legii de curgere newtoniene:
curgerea lor nu poate fi descrisă prin intermediul unui singur coeficient de viscozitate.

Când un fluid curge, în interiorul acestuia există o forţă care se opune curgerii, forţă
cunoscută sub numele de tensiune de forfecare. Ea poate fi înţeleasă ca o forţă de frecare ce apare
când un strat de fluid alunecă peste altul. Deoarece este mai uşor ca forfecarea să apară între straturile
de fluid, decât între peretele prăjinii şi primul strat de fluid, fluidul în contact cu peretele nu curge.
Viteza fiecărui strat succesiv de fluid, creşte progresiv de la perete către centrul prăjinii. Viteza cu care
un strat se mişcă peste celălalt este viteza de forfecare.

Proprietăţile reologice ale fluidelor de foraj

Proprietăţile reologice caracterizează comportarea la curgere a fluidelor de foraj, inclusiv


rezistenţa la deplasare a unor corpuri în masa fluidelor. Aceste proprietăţi permit să se evalueze
presiunea și energia de pompare a fluidelor de foraj, condiţiile de spălare precum și de evacuare a
detritusului, pericolul de eroziune a pereţilor.

Modele și constante reologice

În general comportarea la curgere a fluidelor, dar şi a sistemelor cu fază continuă fluidă este
descrisă printr-o serie de modele matematice, care mai pot fi denumite şi ecuaţii constitutive, legi de
curgere sau modele reologice. Modelele matematice exprimă relaţia dintre tensiunile tangenţiale τ,
care pot lua naştere între un fluid în mişcare şi vitezele de deformare (forfecare) dv/dx, în regim laminar
de curgere. Astfel, mărimile τ şi dv/dx reprezintă variabilitatea reologică, iar parametrii scalari
reprezintă constantele reologice ale respectivelor ecuaţii.

Valorile acestora se obţin prin prelucrarea mărimilor măsurabile specifice fiecărui tip de
viscozimetru, cum sunt de exemplu, debitul şi căderea de presiune (pentru viscozimetrele tubulare)
sau turaţia şi momentul de tensiune (pentru viscozimetrul cu cilindrii coaxiali). Diagramele τ = f (dv/dx)
se numesc reograme.

a) Fluidele newtoniene (în categoria lor intră apa, produsele petroliere, soluţiile de electroliţi
şi alte lichide monofazice cu masă molară redusă) au următoarea ecuaţie constitutivă:

dv
  d
dx
Reogramele acestor fluide newtoniene (fig.2.4) sunt în general drepte ce trec prin origine,
panta acestora reprezentând în sine chiar constanta reologică, adică așa numita viscozitate dinamică
sau absolută.


tg 
(dv / dx)

Reogramă Model Newton

Având o structură eterogenă fluidele de foraj, nu se supun legii de curgere newtoniene, iar
viscozitatea nu mai este constantă. Astfel, viscozitatea depinde de viteza de forfecare și poartă
denumirea de viscozitate aparentă.

Fluidul de foraj şi pastele de ciment pot fi descrise cu suficientă precizie de următoarele


modele relogice: Bingham şi Ostwald de Waele.

b) Fluidele de tip Bingham (în categoria cărora intră noroaiele dispersate, cu conţinut ridicat
de argilă şi cu densitate mare, precum şi pastele de cimenturi puţin tratate) au următoarea ecuaţie
constitutivă:

dv
   o   pl 
dx

Reogramele acestor fluide sunt drepte cu ordonata de origine τₒ (fig.2.5). Reogramele mai au
și două constante reologice:

 pl - viscozitate plastică (structurală)

τₒ - tensiunea dinamică de forfecare

De altfel, este de remarcat faptul că  pl reprezintă chiar panta dreptei


  o
 pl  tg 
dv / dx

și din punct de vedere fizic este o măsură a frecărilor interne din sistem, respectiv dintre moleculele
mediului de dispersie dar și dintre moleculele acesteia și particulelor fazelor dispersate, precum și a
particulelor dispuse înte ele. Astfel  pl dă indicaţii asupra conţinutului total de solide din sistem.

Reogramă Model Bingham

Deoarece τₒ este o rezistenţă suplimentară ea trebuie învinsă în timpul curgerii, pentru a


preveni tendinţa altor particule dispersate din sistem să formeze structură. În cazul noroaielor de foraj
τₒ dă indicaţii asupra conţinutului de argilă bentonitică.

c) Fluidele de tip Oswald de Waele (în categoria cărora intră fluidele de foraj cu conţinut redus
de solide argiloase şi polimeri floculanţi, fluidele pe bază de produse petroliere şi pastele de ciment
puternic tratate) au următoarea ecuaţie constitutivă:

n
 dv 
  K  
 dx 

Reograma fluidelor este o curbă de putere (fig.2.6), modulii reologici fiind:

K - indice de consistenţă

n - indice de comportare
Reogramă Model Ostwald de Waele

În general indicele de consistenţă K crește odată cu conţinutul de particule dispersate. În


urma numeroaselor cercetări s-a constatat că parametrul K se mărește atunci când noroiul este
floculat, iar indicele de comportare n se îndepărtează de unitate. De regulă n < 1 pentru majoritatea
fluidelor de foraj și a pastelor de ciment.

Toate fluidele care nu respectă legea lui Newton intră în categoria fluidelor nenewtoniene.
Caracteristic acestor fluide este faptul că viscozitatea lor aparentă nu mai este constantă, ci se modifică
în funcţie de viteza de deformare.

Pentru fluidele binghamiene şi ostwaldiene avem:

 o
 ap    pl
dv / dx dv / dx


 ap   K dv / dx 
n 1

dv / dx

Acestea confirmă dependenţa viscozităţii aparente atât de viteza de deformare, cât și de


parametrii reologici.

Proprietăţi tixotropice

În mod general, prin tixotropie se poate înţelege gelificarea unei soluţii când aceasta este
lăsată în repaus și revenirea gelului în soluţie prin agitare. Acest fenomen este specific soluţiilor
coloidale, în care particulele dispersate sunt ionizate.
Gelificarea se desfășoară de cele mai multe ori rapid, dar pe parcurs ritmul se încetinește, iar
procesul continuă adesea câteva ore, zile sau chiar luni. În (fig. 2.7) sunt prezentate curbe caracteristice
prin care se permite aprecierea, prin comparaţie, a însușirilor de formare a structurii de gel pentru
unele noroaie tipice.

Tensiunea statică de forfecare corespunzătoare gelurilor în general foarte slabe au limita


inferioară de 1,5…2 N/m², pe când limita superioară, specifică gelurilor puternice, este cuprinsă între
15…20 N/m². Majoritatea fluidelor de foraj cu proprietăţi tixotropice au capacitatea de menţinere în
susupensie a materialelor inerte de îngreuiere și a detritusului, însușire necesară mai ales în cazul
opririi circulaţiei în sondă. Valorile ridicate ale tixotropiei (gelaţii mari și viteze rapide de gelificare), de
cele mai multe ori provoacă greutăţi la curăţirea fluidului de foraj.

Curbe caracteristice de gelificare a fluidelor de foraj

Capacitatea de filtrare si colmatare


Datorită diferenţei dintre presiunea fluidului din sondă şi cea a fluidelor din porii
formaţiunilor traversate, o parte din faza liberă a noroiului pătrunde în porii rocilor. Simultan, pe
pereţii sondei se depun particule solide, sub forma unei turte de colmatare.

Cu cât permeabilitatea turtei este mai scăzută, cu atât grosimea turtei depuse şi volumul de
filtrat sunt mai reduse. Turtele de colmatare sunt în general, compresibile; permeabilitatea lor scade
odată cu presiunea. Viteza de filtrare creşte cu temperatura, deoarece scade viscozitatea fazei lichide.

Conţinutul de particule solide, apă şi petrol


Pentru fluidele de foraj pe bază de apă şi argilă, faza solidă este alcătuită din argile şi materiale
de îngreuiere, iar faza lichidă din apă şi, eventual, motorină, în cazul în care noroiul a fost emulsionat.
La fluidele pe bază de produse petroliere faza lichidă este alcatuită din motorină şi apă, iar
faza solidă din materiale de îngreuiere şi cele folosite pentru controlul proprietăţilor de colmatare şi
structurale.

Conţinutul de nisip

Nisipul imprimă fluidului de foraj proprietăţi abrazive şi erozive, reducând durata de lucru a
echipamentului de foraj. În concentraţii excesive, el crează pericol de prindere a garniturii la oprirea
circulaţiei. De aceea, pe cât posibil, el trebuie eliminat din noroi.

Conţinutul de gaze

În timpul forajului, la traversarea unor formaţiuni gazeifere, acestea pot pătrunde ȋn noroi,
scăzând densitatea lui şi provocând o creştere a viscozităţii. Acelaşi fenomen se poate produce şi ȋn
timpul ȋngreunării sau a altor tratamente chimice.

În laborator, conţinutul de gaze se poate determina prin diluarea noroiului: viscozitatea lui
scade şi gazele se elimină la o simplă agitare.

Capacitatea de schimb cationic

Proprietăţile noroaielor de foraj şi comportarea lor la contaminări sau tratamente sunt


determinate, în cea mai mare măsură, de conţinutul de argile active, hidratabile şi dispersabile, de tipul
bentonitelor.

Acest conţinut poate fi estimat indirect, măsurând capacitatea argilelor din fluid de a adsorbii
cationii din soluţie, în procesul de schimb cationic specific argilelor. Dacă în sistem se află un singur tip
de argilă, având cunoscută capacitatea de schimb cationic, se poate stabili concentraţia ei. Când există
un amestec de argile, acestea nu pot fi separate deoarece se măsoară capacitatea totală de schimb
cationic. Capacitatea totală de schimb cationic oferă indicaţii asupra conţinutului de minerale active
faţă de restul mineralelor inactive din sistem.

Dintre diversele metode de măsurare a capacităţii de schimb cationic, cea mai operativă şi
mai utilizată este metoda albastrului de metilen.
Stabilitatea

Fluidele de foraj sunt sisteme disperse, eterogene; lăsate în repaus, în sondă sau în habe, dar
şi în prezenţa unor contaminanţi, au tendinţa să-şi separe fazele: particulele solide se depun, faza
lichidă se separă la suprafaţă, emulsiile şi spumele se sparg.

Prin stabilitate se ȋnţelege prioritatea sistemelor disperse de a nu se separa ȋn fazele lor


componente. Stabilitatea fluidelor de foraj se evaluează pe mai multe căi, funcţie şi de tipul fluidului.

a) separarea de lichid la suprafaţă - se măsoară volumul de lichid separat la suprafaţa


unui cilindru gradat, plin cu fluid, după 24 de ore de repaus. Fluidul este considerat stabil dacă nu
separă mai mult de 1… 2%.
b) separarea gravitaţională - în timp, particulele solide, îndeosebi cele cu densitate mare,
grosiere, neumectabile, coboară şi chiar se depun. Stabilitatea sistemului este apreciată prin diferenţa
de densitate dintre jumătatea inferioară şi cea superioară a unei probe lăsate 24 de ore în repaus într-
un cilindru.
c) stabilitatea electrică - este o măsură a stabilităţii emulsiilor inverse, în timp şi la
contaminarea cu electroliţi. Reprezintă tensiunea electrică dintre doi elctrozi imersaţi în fluid, aflaţi la
o distanţă standard, la care emulsia se sparge; picăturile de apă, de regulă mineralizate, se unesc şi
circuitul dintre electrozi se închide. O emulsie este considerată stabilă dacă tensiunea de spargere
depăşeşte 100 ... 150 V.

Indicele Ph

Aciditatea sau alcalinitatea unui fluid de foraj, în care se află disociaţi diverşi electroliţi, este
exprimată de indicele pH – logaritmul zecimal negativ al concentraţiei momentane de ioni de H+.

În general, fluidele de foraj sunt bazice: pH > 7. Cele naturale, preparate din apă şi argilă,
netratate, au pH-ul cuprins între 7 şi 8, iar cele tratate au pH-ul între 8 şi 13, valoarea optimă a pH-ului
depinde de tipul noroiului.

Indicele pH se măsoară colorimetric prin folosirea unor indicatori de culoare impregnaţi pe


benzi din hârtie de filtru sau potenţiometric, folosind două soluţii cu concentraţia ionilor H+ diferită,
separate de o membrană subţire de sticlă, care crează o diferenţă de potenţial.

Alcalinitatea şi conţinutul de var


Alcalinitatea unei soluţii exprimă excesul de anioni în raport cu cel de cationi. Deoarece scara
pH-ului este logaritmică, la valori mari alcalinitatea poate varia considerabil fără ca pH-ul să se modifice
sensibil. În plus, la concentraţii ridicate, o parte din substanţele bazice sunt nedisociate şi nu
influenţează pH-ul. De aceea, pentru fluidele cu bazicitate ridicată, cum sunt noroaiele cu var sau gips,
alcalinitatea este o proprietate mai relevantă decât pH-ul.

Cunoaşterea alcalinităţii unui fluid sau cea a filtratului permit controlul şi aplicarea unor
tratamente chimice adecvate, îndeosebi la fluidele pe bază de var sau gips (cu bazicitate ridicată).

Adezivitatea şi proprietăţile lubrifiante

Adezivitatea este un fenomen de suprafaţă, provocat, în primul rând de afinitatea


moleculelor de lichid faţă de metal. Mărimea adezivităţi depinde de natura fazei lichide (apă sau
petrol), tipul şi concentraţia aditivilor din fluidul de foraj, timpul de contact, prezenţa şi natura
substanţelor tensioactive.

Adezivitatea turtei de colmatare se poate evalua măsurând:

a) forţa de desprindere laterală a unui disc metalic lipit de turtă;


b) forţa de desprindere laterală a unei plăci sau tije metalice lipite pe suprafaţa turtei;
c) momentul de torsiune necesar desprinderii unui disc metalic lipit de turtă.
Măsurătorile sunt relative deoarece nu există o scară de măsură a adezivităţii.

Proprietăţile lubrifiante ale fluidelor de foraj sunt evaluate prin mărimea coeficientului de
frecare (metal-rocă, metal-turtă de colmatare, metal-metal, metal-cauciuc) şi prin durata de lucru a
elementelor metalice care se freacă între ele şi cu pereţii sondei. Cunoscând coeficienţii de frecare se
pot determina forţele de frecare ce intervin la introducerea şi extragerea garniturii de foraj, la tubarea
coloanelor, momentul necesar rotirii garniturii de foraj.

Proprietăţile de lubrefiere sunt determinate de natura fazei continue şi a particulelor solide


aflate în suspensie, de prezenţa şi concentraţia anumitor lubrifianţi, de presiunea de contact, de viteza
de deplasare relativă, tipul contactului (permanent sau intermitent), de lunecare, de gradul de
circulaţie al fluidului şi chiar de timpul de contact.

Coeficienţii de frecare metal pe metal au valori: în prezenţa apei 0,36…0,38, a petrolului


0,07…0,09, a fluidelor pe bază de apă şi argilă 0,20…0,30, a emulsiilor inverse 0,08…0,13.

Coeficienţii de frecare metal-turtă de colmatare sunt mai mari şi cresc simţitor în timp. Pentru
un fluid de foraj natural, coeficientul de frecare poate creşte în 15 min. de la 0,3 până la 0,8.
Capacitatea abrazivă şi erozivă

Datorită particulelor solide constituente, fluidele de foraj contribuie adeseori la uzura


echipamentului cu care vin în contact.

Se distinge o uzură prin abraziune şi o uzură prin eroziune.

Uzura abrazivă intervine atunci când fluidul de foraj pătrunde între două suprafeţe care se
freacă (în lagărele deschise ale sapei, în lagărele motoarelor de fund, la mişcarea pistoanelor în
cămăşile pompelor, la etanşările de pe tijile pompei şi la ţevile de circulaţie de la capetele hidraulice).
Particulele dure din fluid uzează suprafeţele de frecare printr-un proces de microaşchiere.

Intensitatea uzurii prin abraziune este dată de concentraţia, mărimea, duritatea şi forma
particulelor solide din fluid.

Ca măsură a abrazivităţii s-a adoptat pierderea de masă a unor epruvete metalice care se
freacă în anumite condiţii standard.

Uzura erozivă se întâlneşte la elementele prin care circulă fluidul de foraj sau care se mişcă
în raport cu fluidul.

Capacitatea erozivă a unui fluid este determinată de viteza şi unghiul de impact cu suprafaţa
erodată, de masa şi concentraţia particulelor solide.

Uzura erozivă se evaluează, relativ, ca pierderea de masă a unor epruvete mişcate cu viteză
ridicată în fluid.

Abrazivitatea unui fluid este dată de duritatea particulelor solide, iar erozivitatea de mărimea
acestor particule.

2.5. Materiale utilizate pentru elaborarea şi condiţionarea fluidele de foraj

Pentru prepararea fluidelor de foraj pe bază de apă se utilizează toate argilele care se
hidratează şi se dispersează ȋn apă, sub formă de particule coloidale.

Argilele sunt materiale care dezvoltă plasticitate atunci când se hidratează. Aceasta se
ȋntâmplă deoarece argilele absorb apa cu rapiditate. Acestea se numesc argile hidrofile. Dacă o argilă
nu absoarbe apa, se numeşte hidrofobă.
Argilele folosite ȋn apa dulce constau ȋn aluminosilicaţi extrem de fini şi cu o mărime variabilă.
Sunt formate din straturi alternante de oxizi de siliciu şi aluminiu, cu aranjamente uşor diferite pentru
obţinerea straturilor. O particulă argiloasă poate consta dintr-un singur strat sau un număr nefinit de
straturi suprapuse unele peste celelalte asemănător unui pachet de cărţi şi ţinute ȋmpreună datorită
unor forţe reziduuale. Ȋn contact cu apa, argilele dezvoltă diferite grade de umflare, ȋn funcţie de
originea şi natura coloidală a oricăror substanţe prezente.

Cea mai importantă şi în mod curent folosită argilă pentru obţinerea viscozităţii şi a reducerii
filtratului este bentonita de Wyoming sau montmorilonitul de sodiu. În apa dulce, straturile absorb apa
şi se umflă până la punctul în care forţele care le ţin împreună devin slabe şi straturi individuale pot fi
separate din pachete. Separarea acestor pachete în straturi multiple este cunoscută sub numele de
dispersie. Această creştere a numărului de particule cu rezultatul creşterii în suprafaţă determină
învâscoşarea suspensiei.

Molecula de bentonită este alcătuită din trei straturi: un strat de oxid de aluminiu, având
deasupra şi dedesupt câte un strat de oxid de siliciu. Stratul argilos este încărcat negativ şi are un nor
cationic asociat lui. Dacă aceşti cationi sunt în principal de sodiu, argila se numeşte montmorilonit de
sodiu, iar dacă sunt de calciu, se numeşte montmorilonit de calciu. Montmorilonitul de calciu, datorită
ionilor de Ca++ se umflă de patru ori mai puţin decât cel de sodiu. Aceasta înseamnă că pentru
concentraţie de argilă în apă, argila de sodiu se înviscoşează mai mult decât cea de calciu.

Procesele de asociere ale particulelor sunt importante pentru reologia suspensiilor de argile.
Particulele de argilă se pot asocia în stările de agregare, dispersie, floculare sau defloculare.

Agregarea (asociere faţă în faţă) conduce la formarea unor plăcuţe groase. Acestea
micşorează numărul de particule şi determină scăderea viscozităţii plastice. Agregarea poate fi cauzată
de introducerea ionilor divalenţi, cum ar fii Ca++. Aceasta se poate întâmpla datorită adăugării de var
sau gips sau de traversarea stratelor de anhidrit sau depuneri de ciment.

Dispersia, inversul agregării, conduce la creşterea numărului de particule şi la viscozităţi


plastice ridicate. Particulele de argilă sunt agregate în mod normal înainte de a fi hidratate şi pe măsură
ce se hidratează, se dispersează într-o anumită măsură. Gradul de dispersie depinde de conţinutul de
electroliţi din apă, timp, temperatură, cationii de schimb ai argilei şi concentraţia argilei.

Flocularea se referă la asocierea muchie la muchie sau muchie la faţă conducând la o


dispunere cu o structură de “casă din cărţi de joc”. Aceasta produce o creştere a viscozităţii.
Amplitudinea acestei creşteri este funcţie de forţele ce acţionează asupra particulelor asociate şi a
numărului particulelor disponibile la asociere.
Deflocularea este disocierea particulelor floculate. Adăugarea anumitor chimicale în fluidul
de foraj, neutralizează sarcinile electrice ale argilelor. Acesta îndepărtează atracţia rezultată din
legăturile muchie la muchie sau muchie la faţă ale particulelor de argilă. Deoarece deflocularea are ca
rezultat reducerea viscozităţii, chimicalele defloculante se numesc fluidizanţi. În practica forajului,
pentru a aprecia coloiditatea argilelor, se foloseşte metoda de clasificare după randament (R). Prin
randament se înţelege cantitatea de fluid de foraj exprimată în m3, cu viscozitatea aparentă 15 cP, care
se poate prepara dintr-o tonă de argilă prehidratată. Conform acestui criteriu, argilele se împart astfel:

- argile bentonitice (R>14) ;


- argile metabentonitice (9 < R<14);
- hume bune (3<R<9) ;
- hume slabe (R<3).
Se poate remarca faptul că din bentonitele de bună calitate (cele care conţin 70%
montmorilonit de sodiu) se obţin cantităţi de 10-20 m3/ t, cu proprietăţi structurale şi de colmatare
satisfăcătoare la un conţinut redus de particule solide. Pentru a mări randamentul unor argile mai
slabe, se foloseşte în practică procedeul de activare prin tratamente chimice, care au la bază
capacitatea de schimb ionic a argilelor.

Astfel, prin adaos de sodă calcinată (Na2CO3) în proporţie de 2 – 4%, se transformă bentonita
calcică în bentonită sodică, obţinându-se argila îmbunătăţită sau activată. Se pot prepara şi argile
modificate prin tratarea cu polimeri (polimeri acrilici, anhidridă maleică – acetat de vinil), tot pentru a
le mări randamentul.

Pentru a putea fi utilizate şi la prepararea fluidelor pe bază de petrol, s-au creat argilele
organofile la care s-au înlocuit cationii anorganici cu cationi organici (deobicei amine), devenind astfel
dispersabile în hidrocarburi şi capabile să creeze un minim de proprietăţi de agregativitate (perfect
structurale) şi de colmatare.

2.6. Prepararea fluidelor de foraj şi corectarea proprietăţilor

Pentru prepararea fluidului de foraj se poate folosi următorul sistem de ecuaţii:

Va + Varg = Vn;

Va ∙ ρa + Varg ∙ ρarg = Vn ∙ ρn

unde Va – volum de apă

Varg – volum de argilă


Vn – volum de noroi de foraj

ρa – densitatea apei

ρarg – densitatea argilei

ρn – densitatea noroiului de foraj.

Cantitatea de argilă se poate determina cu relaţia:

marg = ρarg ∙Varg = ρarg ∙ Vn ∙ (ρn - ρa)/( ρarg - ρa)

Calculul cantităţii de materiale de ȋngreuiere necesar fluidului se face pornind de la ecuaţiile:

V1 + V3 = V2;

V1 ∙ ρ1 + V3 ∙ ρ3 = V2 ∙ ρ2;

unde V1 – volum iniţial

V2 – volum final

V3 – volumul materialelor de ȋngreuiere

ρ1 – densitate fluid iniţial

ρ2 – densitate fluid final

ρ3 – densitate materialelor de ȋngreuiere

Cantitatea de materiale de ȋngreuiere m3 se determină cu relaţia :

m3 = ρ3 ∙V3 = ρ3 ∙ V1 ∙ (ρ2 - ρ1)/( ρ3 - ρ2);

dacă se cunoaşte volum iniţial şi cu relaţia :

m3 = ρ3 ∙ V2 ∙ (ρ2 - ρ1)/( ρ3 - ρ2);

dacă se impune volumul final de noroi.


2.6.1. Corectarea densităţii fluidului de foraj

Fluidele necesare traversării formaţiunilor cu presiuni ridicate trebuie să aibă densitate


mare. Materialele de îngreunare folosite pentru creşterea densităţii fluidelor de foraj sunt :

- cu densitate redusă (sub 3500 kg/m3): argile slab consolidate, marne, crete, calcar, tolomit, cu
ele se pot prepara fluide cu densitate 1500-1700 kg/m3 ;
- cu densitate medie (3500 – 5500 kg/m3): barită, oxizi de fier, siderit, se pot prepara fluide cu
densitate 2200 – 2300 kg/m3 ;
- cu densitate ridicată (peste 5500 kg/m3): galena, ferofosfor, feromangan, folosite numai la
omorârea sondelor. Cu galena s-a preparat noroi de 2700-3000 kg/m3.

2.6.2. Corectarea viscozităţii

Pentru mărirea viscozităţii fluidului de foraj se adaugă bentonită prehidratată sau diverşi
polimeri cu masă moleculară mare, sau chiar un electrolit contaminant cum ar fi: NaCl, Ca(OH)2.

Ȋn fluidele pe bază de produse petroliere se adaugă argile organofile şi se măreşte conţinutul


de apă. Pentru reducerea viscozităţii se diluează cu apă. Ȋn cazul emulsiilor inverse, se diluează cu
petrol. Ambele variante de corectare a viscozităţii au însă limite şi dezavantaje, afectând alte
proprietăţi ale fluidului de foraj. De aceea, se pot folosi reactivi chimici, care în concentraţii mici, au
rolul de micşorare a viscozităţii fără a afecta şi alte proprietăţi. Aceşti reactivi se numesc fluidizanţi. Ei
pot fi :

Fosfații complecși sunt produși anorganici care se obțin prin intermediul procesului de
eliminare a apei moleculare din ortofosfații de sodiu. Din cadrul fosfațiilor complecși hexametafosfatul
de sodiu se utilizează cel mai des în scopul elaborării și condiționării fluidelor de foraj. Aceştia se
adaugă în cantităţi reduse 0,3 – 3 kg/ m3 sub formă de soluţie apoasă. În cazul temperaturilor de 60 -
80ºC, fosfații complecși se transformă în ortofosfați, astfel de cele mai mult utilizarea lor la adâncimi
mari de 1500 nu este recomandată.

Humații (reactivul de lignit). În general sărurile solubile ale acizilor humici (humații) se obțin
din cărbunele brun oxidat sau din turbă. Humații se mai folosesc și în scopul elaborării fluidelor pe bază
de apă dulce. Avantajul humațiilor constă în aceea că au un efect mai puternic decât tananții în ceea
ce privește reducerea viscozității.
Humații sunt frecvent utilizați la elaborarea fluidelor pentru sondele de mare adâncime,
datorită faptului că prezintă o rezistență la temperaturi ridicate de până la 200º C.

Tipuri de humaţi: de calciu, de crom (crom - lignit), de potasiu (lignit de potasiu).

Se adaugă în concentraţii de 5 – 50 kg/m3 sub formă de soluţie.

Substanțe tanate. În cadrul acestei grupe sunt cuprinse produsele ce constituie derivați ai
acidului tanic. Acidul tanic se utilizează frecvent pentru condiționarea fluidelor de foraj naturale,
nesaline sau ușor contaminate cu sare. Acesta reprezintă un produs sub formă de praf de culoare brună
închisă, solubil în apă. De asemenea se utilizează sub formă de soluție (10%), în amestec cu hidroxidul
de sodiu (tanant de sodiu) și se adaugă fluidului de foraj în cantitate de 5 – 25 kg/m³.

Lignosulfonații. Fluidizanții pe bază de lignosulfonați au în principal la bază produsele


secundare de la fabricarea hârtiei. În procesul de fabricare a hârtiei se folosește ca materie primă
lemnul, în special cel provenit din conifere. Tratarea lemnului cu o soluție de bisulfit de calciu
reprezintă o soluție denumită și leșie bisulfitică care devine sursa de preparare a lignosulfonaților. Leșia
bisulfitică constituie un reziduu cu pH de 2–3 ce se neutralizează cu var și apoi cu carbonat de sodiu,
obținându-se prin urmare lignosulfonatul de sodiu.

Lignosulfonatul de sodiu se întrebuințează de cele mai multe ori cu soda caustică ca


reducător de viscozitate pentru următoarele fluide:

a) fluide de foraj pe bază de calciu;

b) fluide de foraj saturate cu sare sau cu 1 – 3% NaCl.

Lignosulfonatul de sodiu se prepară în general la sondă sub formă de soluție de 20 – 30%, iar
cantitatea ce se va adăuga fluidului de foraj este de 1% substanță uscată.

În momentul actual, cei mai eficienți fluidizanți, pe bază de lignosulfonați sunt


cromlignosulfonații și ferocromlignosulfonații.

2.6.3. Corectarea capacităţii de filtrare

Se acţionează în sensul reducerii filtratului atunci când argila bentonitică nu este capabilă să
micşoreze viteza de filtrare. Aditivii necesari pentru reducerea capacităţii de filtrare sunt: amidonul,
carboximetilceluloza de sodiu, poliacrilamide şi răşina de xantan.
Amidonul este de fapt un hidrat de carbon din grupa polizaharidelor existente în bobul de
grâu, porumb etc. În general amidonul se folosește în concentrație de 5 – 30 kg/m3 la elaborarea și de
asemenea la condiționarea următoarelor tipuri de fluide:

- fluide pe bază de calciu;


- fluide contaminate sau saturate cu sare.
Carboximetilceluloza de sodiu (CMC) este un polimer anionic semisintetic sub formă de praf
alb-gălbui, solubil în apă. CMC-ul se utilizează pentru reducerea filtrării următoarelor fluide și anume:

- fluide de foraj cu sare sau saturate în sare (în concentrație de 2 – 3 %);


- fluide de foraj nesaline (în concentrație de 0,30 – 1,5 %);
- fluide de foraj cu calciu (în concentrație de 1 – 2 %).
Poliacrilamida este o substanță macromoleculară sintetică formată din grupe de polimeri
acrilici. Aceasta se obține pornind de la acetilenă și acid cianhidric în prezența cloruri cuproase și a
clorurii de amoniu rezultând astfel acrilonitrilul.

Poliacrilamida se folosește ca antiflitrant, învâscoșant, emulsionant, floculant selectiv, dar și


ca stabilizator al rocilor argiloase în concentrații uzuale de 5 – 30 kg/m³.

Răşina de xantan este un biopolimer şi se foloseşte în concentraţie de 5 – 30 kg/m3.

2.6.4. Floculanți

În general prin flocularea particulelor de argilă pătrunse în fluidul de foraj, se poate ușura
eliminarea lor la suprafață și astfel se menține scăzut conținutul de particule solide. Acțiunea floculantă
posedă o serie de substanțe anorganice solubile (varul, oxidul de magneziu etc), dar în acest scop se
folosesc diverși polimeri anionici, cationici sau neionici care se comportă ca niște polielectroliți.

În principal se pot utiliza ca floculanți: poliacrilamida nehidrolizată, poliacrilatul de sodiu,


numeroși copolimeri dar și unele rășini. Concentrațiile folosite sunt reduse (0,1 – kg/m³), deoarece la
concentrații mult mai mari, efectul se poate inversa.

2.6.5. Lubrifianții

Lubrifianţii sunt substanțe care se adsorb pe suprafețele metalice, diminuând frecările și


uzura echipamentului din sondă. Lubrifianți având și un efect puternic sunt folosiți prin urmare ca
agenți de degajare a garniturilor de foraj și a coloanelor de burlane prinse în gaura de sondă. Ca
lubrifianți se utilizează: uleiuri vegetale, asfalt dispersabil în apă, praf de grafit, diverse substanțe
tensioactive neionice sau anionice, petrol brut sau chiar și motorină.

2.6.6. Antispumanţii

Antispumanţii sunt substanţe care reduc tensiunea interfacială gaz-lichid, gaz-solid, sau
ȋnlocuiesc stabilizatorul de pe suprafaţa bulelor de gaz cu o substanţă având o rezistenţă de protecţie mult
mai scăzută. Ei favorizează eliminarea gazelor pătrunse din rocile traversate, dar mai ales, a aerului ȋnglobat
ȋn timpul preparării şi tratării cu materiale pulverulente hidrofile (de exemplu, barita flotată) sau cu reactivi
chimici care spumează (sarea, lignosulfonaţii). Se foloseşte ȋn cantităţi reduse de 1-10 kg/m3.

Stearatul de aluminiu este un aditiv din categoria agenţilor tensioactivi de suprafaţă, utilizat la
eliminarea spumării fluidelor ȋn care s-au folosit lignosulfonaţi.

Se mai folosesc: polietilena şi diverse varietăţi de cauciuc, gudroanele, alcoolii şi acizii graşi, glicolii,
săpunuri naftenice, parafina oxidată, numeroase substanţe tensioactive.

2.6.7. Materiale de blocare

Problema pierderilor de circulaţie se ȋntâlneşte frecvent ȋn procesul de foraj. Gradul de


importanţă al problemei este proporţional cu debitul de pierdere, care poate varia de la o cantitate
prea mică pentru a fi observată, până la pierderea totală a circulaţiei. Pe intervalele de suprafaţă,
problema pierderilor poate fi uneori rezolvată prin mărirea viscozităţii şi gelaţiei fluidului de foraj, dar
când permeabilitatea rocilor este foarte mare sau există fisuri, se apelează la materialele de blocare.

Acestea sunt adaosuri foarte variate ca natura, formă şi dimensiuni, putând fi grupate
aslfel:

- materiale de blocare fibroase, unde sunt incluse: azbest, attapulgit, fibre de trestie, paie,
deşeuri textile, fibre de sticlă, deşeuri de cauciuc sau piele;
- materiale de blocare granulare, cum ar fi: nisip, zgură, cocs măcinat, calcar sau dolomit
măcinate, rumeguş, coji de nucă, perlită expandată;
- materiale de blocare lamelare, de exemplu: fulgi de mică, deşeuri de celofan, deşeuri vegetale,
foiţe din material plastic.

2.6.8. Reactivi organici pentru controlul rocilor argiloase


Soda caustică (NaOH) în concentraţie de sub 0,5 kg/m3 are o acţiune dispersantă asupra
bentonitei, iar la concentraţii mai mari produce un efect de coagulare, respectiv, măreşte viteza de
filtrare şi afectează stabilitatea fluidelor.

Soda calcinată (Na2CO3) în concentraţii mici, îmbunătăţeşte proprietăţile noroaielor pe bază


de apă – argilă, având un rol dipersant asupra bentonitei, iar la concentraţii mai mari, inhibă umflarea
marnelor şi argilelor, creste pH-ul, viscozitatea şi gelaţia fluidelor. În practică se foloseşte la
transformarea argilelor calcice în argile sodice.

Clorura de calciu (CaCl2) – se foloseşte la prepararea noroaielor inhibitive cu conţinut ridicat


de Ca2+ a fluidelor pentru perforare şi reparaţii, la reglarea activităţii apei din fluidele pe bază de petrol,
ca aditivi acceleratori de priză a pastei de ciment.

Varul stins - se utilizează la prepararea fluidelor inhibitive cu var, var şi potasiu, var şi bitum,
reactiv de lignit şi var, serveşte la precipitarea carbonaţilor solubili, la reglarea pH-ului în noroaiele cu
gips sau clorură de calciu.

Gipsul – se foloseşte pentru asigurarea concentraţiei necesare în ioni de Ca2+, în noroaiele


cu gips destinate traversării unor strate argiloase, nestabile, aflate la adâncimi mari şi ca reactivi
întârzietori de priză pentru pastele de ciment.

2.6.9. Substanţe pentru reglarea alcalinităţii

În general pentru mărirea valorii pH-ului, respectiv a alcalinităţii se pot utiliza în mod
frecvent:

a) Hidroxidul de calciu, care este solubil în apă numai până la concentraţia de 0,16 % în
prezenţa NaOH;

b) Hidroxidul de sodiu, care este solubil în apă;

c) Carbonatul de sodiu, care este solubil în apă la o temperatură de 20º C și o concentraţie de


21,58 % cu degajare de căldură.

2.6.10. Substanţe tensioactive

Substanţele tensioactive sunt compuși chimici care acumulându-se la limita dintre două faze
(lichid – gaze; lichid – lichid; lichid - solid) modifică puternic, proprietăţile superficiale ale fluidelor în
care se dizolvă. Substanţele tensioactive, prezintă de asemenea și o structură moleculară asimetrică
care se compune din două părţi și anume:

1. Partea nepolară care este insolubilă în apă (hidrofobă), în schimb este solubilă în uleiuri.

2. Partea polară care este solubilă în apă (hidrofilă), în schimb este insolubilă în uleiuri.

Substanţele tensioactive se acumulează de cele mai multe ori la interfeţe, sub forma unui
strat, care servește ca legătură între cele două faze insolubile (de ex: apă - ulei).

În funcţie de zona de acţiune, substanţele tensioactive pot fi folosite ca:

a) spumaţi sau antispumanţi;

b) emulgatori sau dezemulsionanţi;

c) agenţi de umectare.

Substanţele tensioactive se pot utiliza atât pentru fluidele pe bază de apă, cât și la cele pe
bază de produse petroliere.

2.6.11. Agenți pentru prevenirea coroziunii

În general unii agenți agresivi sunt rezultatul reacțiilor chimice, degradării termice sau
bacteriene a diverșilor aditivi. Gazele acide (CO2, H2S) oxigenul precum și electroliții adăugați sau
eventual proveniți din rocile traversate imprimă fluidelor de foraj o acțiune corozivă. O metodă
eficientă de diminuare a efectului coroziv o constituie ridicarea pH-ului între 9 și 11 datorită unor
substanțe alcaline (NaOH, Na2CO3, KOH). Metoda nu este recomandată și de asemenea nu este
eficientă întotdeauna.

Folosirea consumatorilor sau a precipitanților de substanțe corozive reprezintă o altă


modalitate astfel:

a) pentru hidrogen sulfurat: cromatul și oxidul de zinc, carbonatul, oxidul de cupru;

b) pentru oxigen: sulfitul și bisulfitul de sodiu sau amoniu;

c) pentru dioxidul de carbon: varul stins, soda caustică;

d) pentru diverși electroliți: cromații și dicromații de sodiu și potasiu.

A treia modalitate constă în acoperirea prăjinilor de foraj, cu o peliculă protectoare, formată


din substanțe care au la bază amine, diverși polimeri sau rășini.
Fluide pentru traversarea stratelor productive

Fluidele de foraj pentru zona stratelor productive sunt sisteme special proiectate pentru a
putea traversa formaţiile poros-permeabile în care sunt cantonate hidrocarburile. În general aceste
fluide sunt formulate pentru a maximiza performanţa procesului de foraj şi pentru a reduce la
minimum contaminarea stratelor productive, păstrând astfel nealterat indicele potenţial de
productivitate al sondei. De menţinut este faptul că la deschiderea stratelor productive în afara
rapidităţii în traversarea lor și asigurării stabilităţii rocilor, se mai acordă atenţia și preocuparea practică
în două direcţii principale

1. Afectarea sau neafectarea în mică măsură a permeabilităţii rocilor datorită fluidului de


foraj sau mai exact a filtratului pătruns pe o anumită rază în jurul găurii de sondă.
2. Împiedicarea deplasărilor de fluide în strate și influxul de fluide de foraj în strat sau mai
precis menţinerea cu ajutorul fluidului de foraj sau a metodei de foraj utilizate a unei contrapresiuni
corespunzătoare.
3.2.1. Parametri necesari pentru proiectarea/selectarea fluidului de foraj pentru zona
productivă

Într-un punct oarecare la adâncimea H, starea de tensiune a rocii este determinată, în mare
măsură de greutatea rocilor. Aceasta la rândul iei poate fi caracterizată prin intermediul a trei tensiuni
și anume: σ1 pe verticală, iar σ2 și σ3 într-un plan orizontal (σ2= σ3 în cazul rocilor izotrope și omogene).
În cazul când se admite faptul că rocile formează un așa numit mediu elastic, din ecuaţia lui Hook astfel
generalizată, rezultă că deformaţiile orizontale sunt:

 2   3   2 / E   / E ( 1   2 )  0

Din aceasta rezultă:

 2   3   /(1   ) 1  k1 1

unde:

µ - coeficientul lui Poisson (având valori cuprinse între 0,15 - 0,5);

E – reprezintă modulul de elasticitate longitudinal;

k1 – coeficientul de împingere laterală.


În masivul de roci conform relaţiei cu cele trei tensiuni de compresiune se mai definesc:
presiunea litostatică p1; presiunea de confinare pc; presiunea de strat care reprezintă presiunea
fluidelor din porii rocilor pp.

1. Presiunea litostatică, p1, care este dată de greutatea rocilor de deasupra punctului
considerat, inclusiv a fluidelor din pori, pe unitatea de suprafaţă:

p1  r gH

Astfel, densitatea rocilor ρr, depinde în mare măsură de natura mineralelor care le alcătuiesc,
dar și de porozitatea și densitatea fluidelor conţinute. Se va folosi prin urmare o densitate aparentă
care are tendinţa de a crește cu adâncimea.

2. Presiunea de confinare (împingere laterală) pc, care reprezintă rezistenţa laterală în plan
orizontal opusă de roci, în principal ca rezultat al presiunii litostatice verticale. Aceata se va scrie sub
următoarea formă:

pc   2   3   /(1   ) 1  k1 1

unde:

µ = 0,20…0,40 pentru roci elastice și deci k1 = 0,25…0,67.

Rocile pot avea de cele mai multe ori și caracteristici plastice care se accentuează odată cu
creșterea presiunii, deci cu adâncimea, iar anumite tipuri de roci (marnele, argilele, sarea) pot avea
proprietăţi vâscoplastice, astfel valoarea coeficientului k1 tinzând către unitate.

3. Presiunea de strat (presiunea din pori) pp, care caracterizează presiunea fluidelor din porii
rocilor. În cadrul procesului exploatării fluidelor dintr-un strat, această presiune este inferioară presiuni
litostatice care scade în timp de la conturul zăcământului către sondă.

Temperatura la talpa sondei

Temperatura la adâncimea formaţiei productive reprezintă un alt criteriu foarte important în


scopul stabilirii compoziţiei. Astfel, cunoașterea temperaturii formaţiei productive este importantă și
pentru a putea determina comportamentul în procesul de răcire a unui fluid (soluţie limpede). În
prealabil cu temperatura de la talpa sondei este necesar a se cunoaște exact fluidele cantonate în
formaţia productivă în scopul prevenirii formării emulsiilor și/sau precipitarea parafinei.
Permeabilitatea formaţiei productive

În general prezenţa unei permeabilităţi ridicate reprezintă o caracteristică importantă pentru


un control strict al filtrării. De cele mai multe ori este indicat controlul filtrării printr-o viscozitate
ridicată la viteze mici de forfecare, iar în caz de măsură extremă se vor adăuga aditivii speciali,
împreună cu materiale de podire solubile chimic (de ex: carbonatul de calciu).

Conţinutul de argile al formaţiei productive

În cadrul formaţiei productive o descriere mineralogică este importantă în stabilirea aditivilor


pentru inhibarea argilelor. Astfel, de cele mai multe ori ca inhibitori de hidratare ai mineralelor
argiloase se pot folosi polimeri amfoterici și soluţii de electroliţi (KCl, NaCl, CaCl2, etc.).

Coroziunea materialului tubular/echipamentului de completare din sondă

În principal coroziunea trebuie adesea controlată în cazul fluidelor de foraj sau de


completare care au faza continuă pe bază de săruri de zinc (bromura de zinc). Temperatura este de
asemenea un criteriu important în stabilirea inhibitorului de coroziune.

Fluidul de foraj necesar pentru traversarea zonei productive trebuie să prezinte următoarele
caracterictici importante:

a) de cele mai multe ori nu trebuie să conţină argile sau alte materiale insolubile din punct de
vedere chimic (materiale de îngreuiere sau agenţi de podire) care pot migra în porii formaţiei
productive;

b) filtratul și/sau faza continuă a fluidului de foraj trebuie să fie formulate în așa fel încât să
preveniă umflarea și hidratarea argilelor din zona productivă, precum și bolcarea porilor rocii rezervor;

c) filtratul de asemenea trebuie să fie compatibil cu formaţia traversată în așa fel încât prin
reacţii cu fluidele cantonate în porii rocii rezervor să nu producă produse de reacţie insolubile;

d) fluidul de foraj necesar pentru zona productivă trebuie să asigure o bună curăţare a găurii
de sondă, proprietăţi de lubricitate și inhibiţie pentru stabilitatea găurii de sondă.

În ceea ce privește compatibilitatea cu metodele și echipamentele de completare, trebuie să


îndeplinească următoarele condiţii:
a) fluidul de foraj trebuie să conţină numai materiale solubile în soluţii de acid sau degradabile
în soluţii de oxidant (hipoclorit) și care prin urmare în procesul de degradare chimică, nu produc emulsii
sau precipitate;

b) agenţii de podire și/ sau particulele solide trebuie de asemenea dimensionaţi încât să poată
podi eficient, dar în același timp să poată circula liber prin echipamentul de completare;

c) agenţii chimici de curăţare (soluţii de acid sau oxidanţi) trebuie să fie compatibili cu fluidele
cantonate în porii formaţiei productive.