Baciu Iustin Grupa H111

Categorii sociale în Evul Mediu românesc

Boieri, țărani și robi

Încă dinaintea sau concomitent cu întemeierea ținuturilor noastre pământești, Moldova și

Țara Românească, s-au conturat păturile sociale ce aveau să stea la baza ierarhiei dintre
oamenii acelor vremuri.

În privința apariției acestor categorii sociale medievale, istoricii au emis o serie de

ipoteze, unii dintre aceștia susținând existența , în primă fază, a unei țărănimi libere
deținătoare de pământ, care cu trecerea timpului a fost aservită boierilor uzurpatori; în timp ce
alții au considerat că boierii au format dintotdeauna clasa de proprietari, față de care țăranii
s-au aflat în stare de dependență (iobăgie).

Documentele din secolele XIV și XV atestă existența a patru categorii sociale în

Moldova și Țara Românească, anume: boierii ( proprietarii de pământ), vecinii sau rumânii
(dependenți de boieri ca urmare a faptului că locuiau în satele acestora), robii (reprezentați de
țigani în ambele țări, iar în Moldova și de tătari) și orășenii1.

Preluat din limba slavă , unde avea sensul de ,,nobil, de frunte”, termenul ,,boier”
desemnează totalitatea persoanelor posesoare de pământ (,, În epoca veche, toți proprietarii
de pământ, indiferent de suprafața stăpânită, mii de fălci sau câțiva stânjeni, erau boieri, adică
nobili.Ei au constituit pătura conducătoare și armata statelor noastre”).

Cu timpul, boieri devin și dregătorii (slujitorii domnitorului), care spre deosebire de

latifundiari, se vor bucura de această titulatură și după reforma lui Constantin Mavrocordat de
la 1739 .

Despre proprietarii de pământ este amintit încă dinaintea existenței Țării Românești ca
state medievale propriu-zise, mai precis, ei sunt amintiți ca ,, majores terrae” în ,,Diploma
cavalerilor ioaniți” (1247) a regelui Bela al IV-lea (pentru Oltenia), ca aliați ai lui Litovoi
împotriva maghiarilor, dar și ca oșteni ai lui Basarab I în bătălia de la Posada ( 1330)

1
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. II, Editura Bic All, București, 2007, p.329.

1
împotriva lui Carol Robert de Anjou, precum și în Moldova, ca susținători ai lui Bogdan în
înfrângerea oștilor lui Ludovic al Ungariei.

Astfel proprietarii de pământ sunt cei aleși de domnitori ca dregători, cei amintiți de
grămătici pentru actele de donații sau întăriri domnești, boieri fără titluri de dregătorii dar cu
locul averii bine stabilit (precizați în hrisoavele din secolul al XV-lea)2.

Aceștia mai erau cunoscuți în Țara Românească și sub alte denumiri:megieși, cnezi, juzi,
judeci și moșneni.

Megieșii ( ,,vecinii de moșie”) erau fie deținătorii de pământ în devălmășie în cadrul

aceluiași sat ( megieși/vecini pe toată suprafața moșiei), fie posesorii ce își stabiliseră limitele
hotarului, aceștia din urmă persistând și după secolul al XVI-lea ca urmare a apariției actelor
referitoare la proprietate, vânzare sau probleme legate de hotare3.

Cnezii ( preluat din slavă cu sensul de ,,stăpânitor, principe” și provenit din termenul
german ,,Chuning – rege”) puteau fi ori ,,oameni liberi”(eliberați de statutul de ,,rumâni”-
dependenți de stăpâni) , ori ,,stăpâni de rumâni”(rumânii se puteau răscumpăra, devenind la
rândul lor cnezi).

Juzii erau tot stăpâni de rumâni, termenul fiind mai mult un arhaism muntean ce făcea
distincția între omul liber și omul cu stăpân. Se mai întâlnește și termenul de judec (cneaz/om
liber) care desemnează persoana care s-a răscumpărat de rumânie . Judecii au dispărut odată
cu introducerea reformei lui Constantin Mavrocordat prin care țăranii nu mai erau legați de
glie4.

Moșnenii/Moștenii erau moștenitori, cei ce dețineau o moștenire, descendenți ai unui

moș comun, termenul de ,,moșie” fiind inițial sinonim cu acela de ,,moștenire”.

Moșia în devălmășie pe care o dețineau moșnenii cuprindea pădure, imaș, apă, casă, dar
și locuri de arătură și fâneață ce era posedate individual.Dreptul unui moșnean la moșia
satului derivă din înrudirea sa cu moșul comun sau din achizițiile proprii;acest drept putea fi

2
Ibidem, p.330.
3
Ibidem ,p.330-331.
4
Ibidem ,p.331.

2
calculat în stânjeni, lei, bănișori, dramuri (în funcție de regiune).Moșnenii puteau să-și vândă
dreptul sau partea la moșie5.

În secolele XVI și XVII are loc un proces invers ce a constat în faptul că unii boieri își
sporesc averile și își delimitează pământurile prin obținerea de dregătorii (devin slujitori ai
domnului, proces amplificat și de creșterea suzeranității otomane) în timp ce alții continuă să
dețină moșia în devălmășie, drepturile acestora diminuându-se ca urmare a măririi numărului
de scoborâtori ai moșului comun și implicit va avea loc o sărăcire a acestora consolidată prin
dobândirea caracterului de rumân6.

În Moldova, moșnenii era numiți răzeși; juzii și cnezii moldoveni din secolul XV nu
erau proprietari, ci administratori de sate (unele sate având nume derivate din numele
proprietarilor chiar înainte de decălecarea Moldovei de către Bogdan din Maramureș).

Proprietarii de pământuri dețineau și mănăstiri, care la începutul secolului XV erau

înzestrate de aceștia cu sate, locuri, mori, prisăci, iezere și robi țigani (dar și tătari în
Moldova).

,,Venitul boieresc” era obținut de boieri de pe moșiile deținute, fiind constituit din
dijmele plătite de locuitorii moșiei (dijmă de grâu sau ,,găleată”, dijmă de vin sau ,,vinărici”,
acestora li se adăuga și atributul ,,boieresc” pentru a le deosebi de cele ,,domnești”), dările
achitate de aceștia pentru vite și munca pe care trebuiau să o îndeplinească.Claca prestată de
țăranii dependenți se numea în Moldova ,,boieresc”7.

Boierii care au fost dregători, pe lângă denumirea dregătoriei avute poartă și particula
,,biv”(pe viață) în locul numelui de familie din hrisoave.Urmașii lor (scoborâtori) se numesc
,,mazili” și moștenesc titlul avut de moșii lor, chiar dacă nu dețin nicio dregătorie.Totodată ei
aveau parte de o organizare social și formau o elită locală8.

În timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, doar deținătorii sau foștii deținători de
dregătorii pot fi boieri, aceștia fiind împărțiți în două categorii: boieri mari și veliți.

5
Ibidem, p.332.
6
Ibidem, p.332-333.
7
Ibidem, p.333.
8
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. III, Editura Bic All, București, 2007, p.501-502.

3
 Urmașii acestora (,,neamuri’’ pentru primii și ,,mazili’’ pentru cei din urmă) se bucurau de
anumite scutiri fiscale prin atestarea unor documente ce confirmau dregătoriile ocupate de
ascendenții lor.

Spre sfârșitul perioadei fanariote este introdus codicele de legi al lui Caragea care
încearcă, fără succes, numirea cu ,,caftan domnesc” a boierilor cu dregătorii și ,,carte
domnească” a boiernașilor, în timp ce urmașii lor nu beneficiau de aceste titulaturi

Desființarea categoriilor sociale și proclamarea egalității tutturor cetățenilor în fața legii

va fi atribuită Articolului 46 al Convenției de la Paris din 1858 9.

În ,,Descrierea Moldovei”, cronicarul Dimitrie Cantemir împarte boierii moldoveni în două

mari categorii: boieri de sfat (sfetnici) și boieri de divan (ascultători)10.

Boierii de sfat sunt șapte la număr:

1. Logofătul cel mare (coordonarea tuturor sfetnicilor, stabilirea clăcii și a stăpânirii

pământurilor);
2. Vornicul de Țara de Jos/Oblăduitorul Moldovei de Jos (coordonarea treburilor din
acest ținut, subordonarea scaunelor de judecată, oblăduirea Chiliei când Basarabia
aparținea Moldovei și apoi a Bîrladului);
3. Vornicul de Țara de Sus/Oblăduitorul Moldovei de Sus (coordonarea treburilor din
ținutul respectiv, oblăduirea Dorohoiului);
4. Hatmanul (conducătorul ostașilor călare sau pedeștrii, oblăduitorul Sucevei);
5. Postelnicul cel mare (coordonarea treburilor și a slujitorilor de la curtea domnească,
supravegherea oștenilor poștei de la Țarigrad și Crîm, oblăduirea Iașilor);
6. Spătarul cel mare ( are grijă de spade domnului atunci când acesta se află la liturghie,
la Biserică sau la masă);
7. Paharnicul cel mare (oferă domnului primul pahar de vin la ospețe, coordonează
ceilalți paharnici, se ocupă de viile domnești, toți cei care voiau să-și lucreze via
trebuiau să cumpere de la el o învoire, printr-un plocon mic, ce trebuia achitată la data
de 14 septembrie, oblăduitorul porților Cotnarilor).

9
Ibidem,p.503-504.
10
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei , Editura Hyperion, Chișinău, 1992, p.81.

4
 În cadrul aceastei dregătorii se încadrează și vistiernicul (ține veniturile și cheltuielile
țării, deține cheia de la cămara unde are loc sfatul de taină)11.

Boierii de divan se clasifică în trei stări. Starea întâi cuprinde boierii mari:

 Stolnicul cel mare (veghează peste cuhne, așează și gustă din bucatele domnești);
 Comisul cel mare (se ocupă de grajdurile domnești și de caii domnitorului);
 Medelnicerul cel mare (oferă domnitorului apă de spălat înainte să se așeze la masă);
 Clucerul cel mare (are în pază toate cămările domnești în care sunt depozitate diverse
alimente);
 Generalul locotenent (păzește călărimea din ținuturile Lăpușna, Orhei și Soroca și
supraveghează ținuturile dintre Prut, Nistru și Basarabia împotriva invaziilor tătarilor
de la Crîm și Bugeac);
 Sulgerul cel mare (hotărăște vitele ce urmează a fi tăiate pentru masa domnului);
 Jitnicerul cel mare (adună în jitnițe grâul necesar domnului);
 Pitarul cel mare (șeful pitarilor, gătește pâine pentru domn și oamenii curții);
 Șătrarul cel mare (așează taberele în războaie, se ocupă de corturile domnului și
supraveghează tunurile și diverse arme);
 Armașul cel mare (ordonă armășeii și slujitorii cetății,supraveghează temnițele și
muzica ienicerilor-tubulhana);
 Logofătul al doilea (suplinește logofătul cel mare când acesta are treburi importante);
 Ușierul cel mare ( are grijă de capugibașii și agalele trimise de la curtea împărătească
la vizir);
 Postelnicul al doilea (îl înlocuiește pe postelnicul cel mare );
 Logofătul al doilea (secretarul domnului,pune pecetea cea mică pe scrisorile
domnului, îi primește așa cum se cuvine pe episcopi sau pe solii altor domni la curtea
domnească);
 Căpitanul de dărăbani (coordonează dărăbanii, strajile de la curtea domnească, este
înlocuit în anumite situații cu un agă);
 Vameșul și căminarul (adună dijmele de ceară pentru domn).

11
Ibidem, p.81-83.

5
 Boierii de divan din stările a doua și a treia îndeplinesc sarcinile boierilor dregători cu
aceleași titulaturi în situațiile în care aceștia lipsesc (exemplu:paharnicul al doilea și
paharnicul al treilea țin locul pe anumite perioade paharnicului cel mare)12.

Locuitorii satelor boierești și mănăstirești, cunoscuți ca ,,rumâni” în Muntenia ,

,,vecini” în Țara Românească și ,,iobagi” în Transilvania sunt, asemeni boierilor, anteriori
apariției Pricipatelor.

În documentele din Țara Românească, rumânii sunt restrânși la denumirea de ,,sat”, iar
uneori și la denumirea de ,,case” sau ,,colibe”13 .

Rumânia consta în dependența acestor locuitori față de un stăpân, reprezentat de boierul,

domnul sau mănăstirea pe moșia căruia/căreia acesta își duce existența.

Rumânul are obligația să îndeplinească toate sarcinile impuse de stăpân, având și datoria
de a achita dijma pentru produsele câmpului și dările pentru vitele crescute.

Doar stăpânul putea elibera un om de rumânie prin simpla sa voință, indiferent dacă suma
de răscumpărare era plătită, acest act fiind considerat unul simbolic,de milostenie, din partea
moșierului14.

Toți urmașii masculini ai unui rumân perpetuau situația de țăran dependent, însă femeile și
fetele erau privilegiate de această stare.Singura situație în care femeile erau puse sub tagma
rumâniei era atunci când aceasta figura împreună cu soțul și copiii ei în actele de vânzare ca
rumâni, fiind inclusă și partea sa de moșie.

Principalele obligații pe care un rumân le avea față de stăpânul său erau: ,,găleata’’,
,,datul” și ,,munca/lucrul”.

,,Găleata” era dijma din produsele agricole (grâu,orz și fân) , ,,vinăriciul/otaștina” era
dijma de vin.

,,Datul” reprezenta dijma de oi și râmători (,,goștină”), stupi,miere și ceară (,,dijmărit”),

dar și pește.

12
Ibidem,p.83-87.
13
Constantin C.Giurescu, op.cit., Vol . II, p.334.
14
Ibidem, p.335.

6
 ,,Munca/lucrul” era îndatorirea de căpetenie a rumânilor, aceștia fiind obligați să
îndeplinească munci precum:arat, secerat, treierat, cosit,strângerea fânului, lucrarea viilor ,
construirea și repararea caselor,morilor și zăgazurilor, săparea heleșteelor, servirea ca slugi în
diverse afaceri, ca păstori,morari și paznici împotriva hoților15.

Numărul rumânilor/vecinilor a crescut semnificativ în timpul domniei lui Mihai Viteazul,

atât ca urmare a legării de glie a domnitorului prin care boierii nu-și mai puteau recupera
rumânii ,fugiți în timpul expediției lui Sinan Pașa, cât și a sărăcirii boierilor prin vinderea
moșiei și implicit a libertății din cauza politicii economice asupritoare a domnului muntean.

Rumânii din Moldova își părăsiseră stăpânii, fugind în alte sate și găsindu-și alți boieri,
toate acestea în contextul expedițiilor purtate de turci împotriva polonilor (secolul XVII)
dintre care pot fi amintite expediția sultanului Osman din 1621 sau confruntările din jurul
Hotinului16.

În a doua jumătate a secolului XVII, mulți țărani sunt eliberați de rumânie prin iertare,
fugă sau răscumpărare; vânzarea moșiei nu mai era însoțită de pierderea libertății (ca în
secolul XVI) întrucât vistieria era impusă individual rumânilor și nu colectiv (boierul
răspundea de birul rumânilor de pe moșia sa), întărită și de desființarea stării de rumânie prin
legea lui Constantin Mavrocordat în 1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova17.

Țăranii liberi apar la sfârșitul secolului al XVI-lea ca urmare a impunerii reformei fiscale a
lui Mihnea Turcirtul (1577-1583 și 1585-1591) care hotăra impunerea individuală a
rumânilor, dar și a ,,legăturii lui Mihai” (1595) prin care țăranii dependenți ieșeau de sub
dominația boierului pe a cărui moșie locuiau, însă tot trebuiau să achite dijme (din produsele
cultivate pe pământul altuia) și suhaturi (pentru vitele crescute pe moșia boierului).

Pentru a nu ieși în pierdere, boierii impun țăranilor liberi o câtimă de muncă (clacă/boieresc
în Principate și robotă în Transilvania) ce consta în efectuarea a 24 de zile lucrătoare pe an
(sau 12 în cazul în care țăranul achita suma de 2 lei anual) și totodată diminuază suprafața de
teren pe care o puneau la dispoziția țăranilor18.

15
Ibidem, p.336.
16
Constantin C. Giurescu, op.cit.,Vol.III,P.505.
17
Ibidem,p.506.
18
Ibidem,p.506-508.

7
 Iobagii din Transilvania munceau 208 zile pe an în timp ce clăcașul moldovean doar 24
(sau 12 prin taxa de 2 lei pe an), iar cel muntean doar 12 zile, la care se adăugau dijmele și
nonele față de stăpân și biserică.

Aceștia treceau Carpații pentru a beneficia de claca mult mai mică din Principate în
număr de câteva zeci de mii, determinându-l pe împăratul austriac Leopold I să emită, fără
succes, la 7 mai 1699 ( după tratatul de pace de la Karlowitz,prin care obține Transilvania),o
măsură ce încerca oprirea emigrării iobagilor peste munți19.

Robii erau reprezentați în cele trei țări române în principal de țigani, aceștia fiind
atestați în danii ale domnitorilor către mănăstiri și boieri, aflându-se sub controlul suprem al
stăpânului acestora.

Țiganii au ajuns pe teritoriul românesc din India, devenind slujitori domnești după
înlăturarea dominației tătărești și activând la curțile domnitorilor în diverse funcții:lăutari,
fierari, rudari (prelucrau lemnul) sau zlătari ( din slavă ,,zlat”-aur) care strângeau aurul din
nisipurile râurilor.

Sălașele de țigani erau conduse de un jude sau cneaz, care avea rolul de a media
neînțelegerile dintre ei.

În Moldova , printre robii țigani se numărau și tătarii, prinși prizonieri din timpul
războaielor la care au luat parte descălecătorii.

Asemeni țiganilor, tătarii locuiau în sate sau sălașe și erau limitați de îndatoriri fixate
printr-un drept oral, transmis de la o generație la alta20.

Orășenii erau reprezentați de boieri ( ce își aveau moșiile în orașe), rumâni (luând în
calcul faptul că orașele s-au dezvoltat de la stadiul de sate boierești sau domnești) și robi
(țigani și tătari)21.

19
Ibidem,p.514-516.
20
Constantin C. Giurescu, op.cit. , Vol.II,p.338-339.
21
Ibidem,p.339-340.

8
 CONCLUZIE

În concluzie, reliefarea ierarhiei societății medievale prin conturarea claselor prezentate

mai sus a fost pe de o parte un proces firesc, necesar organizării și asigurării ordinii în statele
Evul Mediului românesc, iar pe de altă parte o luptă a acestor categorii, bazată pe resursele
deținute de aceștia, ce a constat în avansarea sau regresarea, în funcție de condițiile vremii,
pe treptele piramidei sociale pe care o constituiau.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. II, Editura Bic All, București, 2007;
2. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. III, Editura Bic All, București, 2007;
3. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei , Editura Hyperion, Chișinău, 1992.