Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea „Ştiinţe Economice”

ŞAPTEFRAŢI VLAD

Lucru individual

la disciplina ”Istoria culturii și civilizații europene”

STUDIU DE CAZ

”Universităţile medievale”

Conducător ştiinţific: Bercu Igor, lector universitar

Autorul: Şaptefraţi Vlad, BA171

Chişinău - 2019
 Introducere

În urma schimbărilor survenite în structurile sociale, economice şi politice din prima

jumătate a secolului al XII-lea, şcolile din Occident cunosc noi forme de organizare a studiilor şi
a modului de funcţionare.
Dacă înainte de această dată, clericii, călugării şi laicii primeau formarea lor umanistică şi
teologică în şcolile abaţiilor şi catedralelor, care însă, cu puţine excepţii, se preocupau în primul
rând de pregătirea viitorilor călugări sau ecleziastici, la începutul secolului al XII-lea apar noi
şcoli, care nu mai sunt legate doar de studierea teologiei teoretice sau practice
În faţa influenţei tot mai mari a şcolilor orăşeneşti, importanţa şcolilor abaţiale s-a
diminuat, deoarece primatul orânduirii agrare a fost înlocuit cu dezvoltarea culturii urbane. Apar
deja unele şcoli care nu sunt instituite de Biserică (Salerno, Montpellier şi Bologna), deşi
funcţionează cu acordul său. Încă de la începutul secolului al XII-lea, la Paris a fost mărit
numărul profesorilor care îi învăţau pe discipolii lor în ambiente ecleziastice (curţile interioare
ale catedralei şi mănăstirii Sainte-Geneviève), dar, la fel ca şi elevii lor, nu mai făceau parte din
personalul ce aparţinea de conducerea domului sau a mănăstirii. Numărul acestor grupuri a
crescut mai ales la Paris, dar şi în alte oraşe unde existau forme de învăţământ bine structurate. În
această climă de reînnoire a activităţilor culturale ia naştere un fenomen de migraţie a studenţilor
(scholares), dificil de stabilit din punct de vedere al numărului lor, care s-a orientat mai ales spre
occident (Paris) şi sud (Bologna). Ceea ce se întâmplase, chiar dacă într-o mai mică măsură,
în secolul al XI-lea la Le Bac, Chartres, Orléans, în această epocă devine o mişcare de amploare.
Nu şcolile, ca instituţie, au fost cele care au constituit forţa de atracţie pentru elevi, ci
numele maeştrilor care au devenit faimoşi, aşa cum au fost, în cazul Parisului, Anselm din Laon,
Guillaume de Champeaux, şi, mai ales, Pierre Abélard.
 Capitolul I. De unde provine cuvântul universitate?

În egală măsură, universitas din Bologna cunoaşte o dezvoltare remarcabilă. Nu se ştie cu

exactitate dacă profesorii de drept roman (Irnerius şi discipolii săi) au putut să activeze cu sau
fără o aprobare oficială (din partea autorităţilor ecleziastice sau civile). În orice caz,
cunoscuta Constitutio a lui Frederic I (Habita), emanată la Roncaglia (1158), nu numai pentru
Bologna, ci pentru toţi scholares din teritoriile italiene ale Imperiului, presupune existenţa unui
tip de asociere a docenţilor de drept, conform căruia se putea face uz de propriul statut pentru
rezolvarea diferitelor chestiuni interne.
Termenul latin medieval universitas nu indică un anumit nivel al studiilor, ci mai degrabă
totalitatea unei anumite categorii de persoane. Se poate afirma că în limbile moderne îi
corespunde termenul de „uniune”, sau trade-unions, termenul englez ce indică asocierea
sindicală. Universitas putea fi folosit, în limbajul juridic, ca sinonim al termenului collegium, iar
pe plan social putea fi identificat cu o corporaţie.

Prin universitas s-a înţeles la început totalitatea profesorilor şi a studenţilor, şi abia într-o
perioadă succesivă termenul a ajuns să indice corporaţia sau asociaţia, corpus-ul acelui grup
social. Abia spre sfârşitul Evului Mediu, universitasva avea sensul comun de instituţie sau sediu
de studii superioare. Termenul „universitate”, folosit de majoritatea limbilor moderne, are cel
mai bun corespondent în expresia latină studium generale – unde termenul studium înseamnă
„accesul la studii”, şcoală organizată, iar termenul generale indică nu atât materiile studiate, cât
provenienţa studenţilor (o traducere plauzibilă ar putea fi „accesul generalizat”, sau
„internaţional”)72. Aşa cum deseori se întâmplă în evoluţia înţelesului unor anumiţi termeni, şi în
acest caz ceea ce la început era termenul descriptiv al unui fapt sau fenomen va asuma o
conotaţie de specialitate: la început expresia studium generale constata un fapt şi nu se referea la
o definiţie juridică. Chiar dacă primele două universităţi – Bologna şi Paris – au fost chiar de la
începutul lor nişte studia generalia reputate, superioare celorlalte, aceeaşi denumire era folosită
şi de alte şcoli mai puţin dezvoltate.

Spre sfârşitul secolului al XII-lea se constată că, în mod gradual, alte două semnificaţii au
fost asociate termenului universitas: universitatea este o şcoală unde există cel puţin una dintre
cele trei facultăţi superioare (teologia, dreptul şi medicina) şi presupune prezenţa mai multor
profesori ce activează în cadrul său. În jurul anului 1200 s-a conturat un alt atribut: universitatea
era o formă de învăţământ care putea să confere cuiva o licenţă validă oriunde, pentru a putea
preda în calitate de profesor: jus ubique docendi.
 Programul şi metodele acestor şcoli, la începutul secolului al XII-lea, erau încă, în mare
măsură, cele stabilite de Alcuin pentru epoca carolingiană: la baza formării culturale erau cele
şapte arte liberale (trivium – gramatica, dialectica şi retorica, şi quadrivium – matematica,
geometria, muzica şi astronomia; această clasificare va fi menţinută pe toată durata Evului
Mediu, chiar şi după ce va pierde din importanţa sa pedagogică), iar în vârful acesteia se situa
teologia.

În general se afirmă că, începând cu anul 1088 (dată convenţională stabilită de o comisie
de istorici condusă de Giosuè Carducci), structura de învăţământ din Bologna poate fi
considerată „universitară”, după o mai lungă existenţă conform formelor comune ale şcolilor
laice din Italia de Nord din secolul al XI-lea.

Conform lui Giorgio Cencetti, universitatea din Bologna s-a format pe structura şcolilor
de notariat, în care învăţământul, fondat pe artele liberale, era completat de noţiuni practice de
drept preluate din codicele lui Teodosiu (483) şi din adaptările acestuia la mentalitatea germanică
în opera redactată în 506 de Alaric al II-lea cu numele de Lex Romana Visighotorum, numită
şi Breviarium Alaricianum.

Se resimte şi influenţa altor opere juridice, provenite din tradiţia juridică a Imperiului
Roman din Orient: Codex-ul (533) lui Iustinian (o culegere de legi pozitive şi de decrete
imperiale), Digesto sau Pandette (o antologie a învăţăturilor şi a comentariilor marilor jurişti
romani), Institutiones (un manual despre principiile generale ale dreptului, indicat celor care
doreau să urmeze studiile juridice) şi Novelle sau Authenticum – o culegere cu decretele emanate
după alcătuirea Codex-lui. Pe acest corpus juridic se sprijinea Imperiul Bizantin şi acele regiuni
din Europa occidentală care erau sub jurisdicţia Bizanţului. Mai multe copii din acest corpus se
aflau şi la Roma sau în alte oraşe occidentale, dar acest lucru nu înseamnă că înlocuise codicele
lui Teodosiu.

Nu se cunoaşte cu exactitate când şi cum s-a produs schimbarea care a dus la adoptarea în
Italia a textului de bază pentru studiile juridice – corpus justinianeum. Conform unei informaţii
din acea perioadă, atunci când la sfârşitul secolului al XI-lea s-a desfiinţat şcoala juridică din
Roma, în urma incendierii oraşului de către normanzi în 1084, unii jurişti care au fugit la
Bologna au adus cu ei şi un Codex, punând bazele renaşterii dreptului roman, Corpus Juris
civilis, iar profesorii universităţii au aprofundat această reînnoire a materiei şi a formelor de
învăţământ. Pepone (în jurul anului 1075) şi Irnerius (profesor la Bologna între 1116 şi 1140) au
fost primii doctores legum care au propus un comentariu complet al Corpului de drept civil, care
încerca să rezolve contradicţiile aparente prin intermediul gloselor, compuse conform regulilor
dialecticii.

În paralel cu reînnoirea materiilor de studiu, în cursul secolului al XII-lea s-a modificat şi

organizarea şcolilor din Bologna. Oraşul se găsea, din punct de vedere geografic, în centrul
conflictului dintre papi şi împăraţi: făcea parte din provincia Ravenna, capitala antipapei
Guiberto, dar era vecin cu teritoriile contesei Matilda şi statul Bisericii. Puterea imperială asupra
oraşului scade între anii 1116 şi 1120, şi se dezvoltă tot mai mult puterea comunală. Un anumit
număr de grupuri sociale sau profesionale din Bologna, printre care şi şcolile, s-au organizat
după acest model pe toată durata secolului al XII-lea. Fiecare profesor a format o societas cu
elevii săi, şi, probabil, la un nivel superior, grupul profesorilor s-a organizat într-o formă
generală de asociere.

Lipsesc, însă, documentele pentru a defini în mod precis această organizare şi datele
exacte. Această lacună este efectul, printre altele, şi a faptului că doctores din Bologna
întâmpinau dificultăţi în definirea formelor asociative, deoarece ei învăţau dreptul roman, unicul
drept oficial pentru acea epocă, drept ce apăra instituţia imperială şi punea deasupra tuturor
autoritatea împăratului, unicul garant al legii, şi privea cu suspiciune orice formă de asociere
privată sau de legislaţie şi reglementare particulară. Doar cele cu aprobare imperială aveau
dreptul legal de a funcţiona. De aceea, la începutul secolului al XII-lea, profesorii din Bologna l-
au sprijinit pe împărat împotriva comunelor italiene.

La Dieta din Roncaglia (1158), patru jurişti din Bologna i-au ajutat pe consilierii lui
Frederic Barbăroşie la redactarea constituţiilor care au definit suveranitatea imperială în Italia,
comunele putând să îşi exercite doar drepturile aprobate de împărat. Cu această ocazie, juriştii au
obţinut constituţia Habita, care va sta la baza viitoarei legislaţii scolastice imperiale. Constituţia
stabilea că studenţii aflaţi în călătorie sunt sub protecţia împăratului şi interzicea ca studenţii
străini să fie consideraţi responsabili pentru daunele provocate de conaţionalii lor; de asemenea,
studenţii erau supuşi doar jurisdicţiei profesorului şi a episcopului, nu şi celei comunale.

Documentul nu menţionează numele oraşului Bologna şi nici nu face aluzie la vreo

organizaţie corporativă a profesorilor sau a atribuţiilor pe care aceasta ar fi putut să le aibă în
alegerea funcţionarilor, conferirea titlurilor etc.; oricum, trebuie admisă o formă de asociere de
acest gen, cel puţin existenţa unui nucleu incipient.
 Situaţia exactă din acea primă perioadă nu poate fi cunoscută şi ca urmare a faptului că
organizarea studiilor, între 1180 şi 1220, a luat o turnură diferită. Deşi părea că, la fel ca în cazul
universităţii din Paris, se va structura o organizaţie corporativă a profesorilor, s-a ajuns la
instituirea unei universităţi a studenţilor.

Pentru a înţelege transformarea este necesară o reîntoarce la situaţia politică şi socială din
Bologna de la sfârşitul secolului al XII-lea. Comuna din Bologna, după moartea împăratului
Frederic Barbăroşie, şi-a întărit autoritatea şi a cerut profesorilor să presteze jurământ că nu vor
mai activa şi în alte oraşe, fie pentru că nu avea încredere în profesori, suspectaţi de ghibelism,
fie pentru a dezvolta şcolile din oraş, ce deveniseră între timp un izvor de bogăţie şi de prestigiu
(este sugestiv moto-ul: „Bononia docet”). Profesorii nu au mai avut dreptul de „secesiune”, un
privilegiu ce era considerat fundamental la Paris. Tot în acea perioadă, studenţii s-au organizat în
grupuri pentru a se putea apăra, din moment ce protecţia imperială nu mai era suficientă; nefiind
membrii comunei, nu puteau beneficia de protecţia acesteia. Era necesară o asociaţie care să
garanteze siguranţa.Spre sfârşitul secolului al XIII-lea la Bologna se aflau peste două mii de
studenţi din toată Europa.

Cât priveşte învăţământul, acesta trebuia să fie gratuit, cel puţin în teologie şi artele
liberale (artes, treaptă obligatorie spre teologie; spre mijlocul secolului, artes se maturizează în
facultăţi filosofice). Cine studia însă dreptul sau medicina trebuia să plătească. Cu timpul, mai
toţi studenţii trebuie să plătească şcolarizarea, sau măcar taxele pentru examene. Pentru masă şi
cazare, profesorii primesc prebendae bisericeşti, iar studenţii, mai ales cei străini, au şi ei
ajutoarele sau sponsorii lor.

Pregătirea academică, care era şi o condiţie obligatorie pentru ocuparea multor oficii
bisericeşti, atrage mii de studenţi dornici de cultură sau de un post mai înalt în structurile
bisericeşti. Aşa se explică aglomeraţia exagerată din marile centre. Nu sunt locuinţe suficiente şi
lipsesc şi aulele necesare. Mulţi studenţi sunt găzduiţi de particulari, iar pentru profesori se
construiesc locuinţe. Ordinele călugăreşti intră şi ele în concurenţă, punând la dispoziţie o parte
din propriile case, organizându-le ca internate, destinate în special studenţilor străini bursieri. În
1257, Robert de Sorbon înfiinţează la Paris un colegiu propriu pentru clericii diecezani ce
trecuseră de treapta artelor liberale, erau acum magistri artium şi începeau studiul teologiei.

Universitatea medievală – matrice a universităţii moderne – este deci o instituţie tipic

europeană, absolut originală şi caracteristică evului mediu. Ca instituţie didactico-ştiinţifică,
această formă de învăţământ se numea „studium generale”. „Generale”, nu pentru că programa de
studii ar fi inclus toate disciplinele, ci pentru că şcolarii proveneau din toate regiunile Europei.
Termenul se referea deci la cei care o puteau frecventa, nu la studii predate. În plus, pentru ca un
„studium” să se poată numi „generale”, trebuia ca aici să se predea, pe lângă „artele
liberale”(gramatica, retorica, logica, aritmetica, muzica, astronomia şi geometria), şi cursuri a cel
puţin una din facultăţile numite „superioare”– teologie, medicină şi drept.

O universitate trebuia să aibă cel puţin două facultăţi: o facultate de „arte liberale” şi o
facultate „superioară”. Universitatea din Paris avea patru facultăţi, grupând şcolile care predau
câte una din cele patru grupe de discipline – arte, teologie, drept şi medicină. Cel mai mare număr
de studenţi şi de profesori il avea prima, pentru că, spre a se putea înscrie la una din celelalte trei,
candidatul trebuia să fi absolvit facultatea de „arte”.

Ca instituţie, universitatea reprezenta faza finală de dezvoltare a unor societăţi bazate pe

un contract, pe o înţelegere încheiată între grupul de magiştri, sau între şcolari, sau între ambele
categorii sociale.

Ca origine, universităţile medievale au fost organizaţii corporative spontane născute în

urma dezvoltării unor şcoli preexistente (Bologna, Paris, Oxford); fie mari organisme corporative
constituite în urma migraţiei magiştrilor şi şcolarilor de la o universitate la alta (Cambridge,
Padova); fie, în sfârşit, instituţii create printr-o hotărâre a autorităţii ecleziastice (papalitatea) sau
laice (împăratul sau principele) ca în cazul universităţilor din Napoli, Salamanca ş.a.

În linii generale, universităţile apărute în secolul al XIII-lea au avut o evoluţie comună.

Ceea ce le deosebea, erau cauzele care au determinat această evoluţie şi felul raporturilor stabilite
între părţi: între profesori şi studenţi sau între corporaţia universitară şi autorităţile civile ori
ecleziastice. Prin urmare, originile şi natura universităţilor medievale sunt diferite, variind de la
un caz la altul.

În Italia, pe la mijlocul secolului al XII-lea, numărul şcolarilor era foarte ridicat. La

Bologna, „studium generale”era frecventat de câteva sute, veniţi din toate regiunile peninsulei, şi
chiar din alte ţări. Departe de casă, lipsiţi de posibilitatea de a fi apăraţi în diverse circumstanţe şi
dispunând de mijloace de subzistenţă de regulă modeste, şcolarii s-au organizat într-o „societas”,
devenită în curând „universitas scholarium”, pentru a se putea opune în felul acesta, în primul rând,
preţurilor de speculă pretinse de cetăţenii oraşului privind chiriile şi alimentele. Astfel uniţi şi
organizaţi, şcolarii puteau constrânge conducerea oraşului să ia măsuri spre a împiedica asemenea
abuzuri ale cetăţenilor, sub ameninţarea plecării în masa şi deci a transferării „studium”-ului într-
un alt oraş, ceea ce, bineînţeles că bolognezilor nu le-ar fi convenit din nici un punct de vedere,
nici economic, nici de prestigiu; şi pretenţiile şcolarilor au fost acceptate de autorităţi.

În diferendul care era inevitabil, papa Inocenţiu III s-a pronunţat (în 1212) în favoarea
universitarilor parizieni. Papa îi sprijinea pe magiştri şi pe studenţi, pentru ca în felul acesta să-i
menţină sub obedienţa sa. În 1215, le concede un statut, care nu-i mai lăsa la discreţia cancelarului.
Deşi rămasă încă sub jurisdicţia episcopului şi fără a avea încă dreptul de a poseda un sigiliu
propriu cu care să-şi poată autentifica actele emise, la această dată asociaţia corporativă este
cunoscută sub denumirea pe care singură şi-o dăduse, de „Universitas Magistrorum et Scholarium
Parisiensium”. Din 1229 instituţia este desemnată în acte prin simplul cuvânt: „Universitate”. În
Rusia, prima universitate se deschide în 1755. În spațiul românesc, primele universități datează
din timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
 Capitolul II. Primele universităţi

•Universitatea Al-Karaouine din Fes, Maroc, a fost fondată în anul 859 și este recunoscută drept
cea mai veche universitate încă funcțională din lume.

•Universitatea Al-azhar din Egipt a fost fondată în anul 975.

•Colegiul Harvard, fondat în 1636, a fost prima universitate din America de Nord.

•Primele universități din America Centrală și de Sud au fost înființate la Santo Domingo, în
1538, și Lima, în 1551.

•Prima universitate din Asia a fost fondată în Filipine în 1611, dar trebuie reținut că în Extremul
Orient existau alte tipuri de instituții de învățământ superior, diferite de modelul occidental.

Titlul de „Universitate” a apărut în anul 1254 şi se poate considera că „prima Universitate

fondată a fost în Bolonia în 1088”. Fără îndoială, Universităţile sunt instituţii de învăţământ ce
dăruiesc cunoştinţe prin excelenţă şi reprezintă poarta de intrare într-o lume plină de posibilităţi.

Înainte de a purta numele de "universităţi", în Europa predecesoarele lor erau instituţii de

„Studiu General”, care existau deja în 1089. Aceste „Studii Generale” provin la rândul lor din
vechile şcoli clericale.

Vă prezentăm câteva dintre cele mai vechi Universităţi din lume şi apoi întrăm în anumite
detalii, controverse şi posibile omisiuni din listă.

1. Universitatea din Bologna, Italia - 1088. Este cea mai veche universitate europeană, data
oficială a înfiinţării acesteia considerându-se a fi anul 1088. Specializată în Drept, universitatea a
avut o mare reputaţie de la fondarea sa, având şi astăzi un enorm prestigiu în această specialitate.
De-a lungul vremii, aici au studiat mari personalităţi, cum ar fi: Dante Alighieri, Petrarca,
Thomas Becket, Erasmo de Rotterdam, Copernic, Marconi sau Umberto Eco. Astăzi este o
Universitate publică, are 80.000 de studenţi şi se situează pe un loc între 180 şi 200 în QS World
University Rankings.

2. Universitatea Oxford, Marea Britanie - 1096. Nu se cunoaşte data exactă a înfiinţării, deşi sunt
evidenţe vechi ce ne conduc în 1096. Istoria sa şi rivalitatea cu Universitatea Cambridge, a făcut-
o să devină una dintre universităţile cele mai faimoase din lume. Lista de persoane ilustre care au
studiat aici este interminabilă. Pe aici au trecut 47 de deţinători ai Premiului Nobel. Astăzi are
20.000 de studenţi din întreaga lume, selecţionaţi cu atenţie pentru meritele lor şi este clasificată
ca una dintre cele 6 Universităţi foarte bune de pe planetă în lista QS World University
Rankings.
3. Universitatea Cambridge din Marea Britanie -1209. A fost fondată în anul 1209 de un grup de
profesori care au abandonat Oxfordul în urma unui scandal privind executarea a doi profesori, în
1209. Astfel, rivalitatea dintre cele două universităţi – cunoscută şi astăzi – datează încă de la
fondarea sa. Cu timpul, aici s-a format o nouă comunitate de studenţi, iar în anul 1231 deja avea
aprobarea şi protecţia Regelui Henric al III-lea. De numele unuia dintre absolvenţii universităţii
Cambridge, John Harvard, se leagă prima universitate din America: Harvard. Lista sa de studenţi
şi profesori notabili este mai impresionantă decât cea de la Oxford, ajungând să numere 88 de
laureaţi ai Premiului Nobel. În lista QS ocupă locul 3 în lume.

4. Universitatea din Salamanca, Spania - 1218. „Studiul General”din Salamanca a fost înfiinţat în
1218, an care astăzi este luat ca dată oficială de înfiinţare a acestei universităţi, fiind recunoscută
de către Regele Alfonso al IX-lea. Este considerată cea mai veche universitate din Spania (prima
universitate din Spania, cea de la Palencia, fiind ulterior închisă). În 1253 a primit oficial titlul de
Universitate, printr-un act semnat de regele Alfonso al X-lea. Aici a venit Cristofor Columb
pentru a se consulta cu savanţii, în căutarea unei rute către India. În cei aproape 800 de ani de
existenţă, a găzduit persoane ilustre ca: Fray Luis de Leon, Fernando de Rojas, Hernán Cortes,
Góngora, Calderon de la Barca sau Miguel de Unamuro (rector de mai multe ori). Acum are
peste 30.000 de studenţi şi se situează în ranking QS pe un loc între 440 şi 450 în lume.

5. Universitatea din Padova, Italia - 1222. Scindări au avut loc şi în Italia. În anul 1222 un grup
de studenţi şi profesori de la Universitatea din Bolonia, au cerut mai multă libertate de exprimare
şi s-au mutat la Padova, fondând aici o nouă universitate. Unul dintre cei mai cunoscuţi profesori
de la această instituţie de învăţământ superior a fost Galileo Galilei, ce a predat cursuri de
geometrie, mecanică şi astronomie timp de 18 ani. Astăzi Universitatea numără 60.000 de
studenţi şi se situează pe locul 267 în lume.

6. Universitatea din Napoli, Italia - 1224. A fost prima universitate publică din lume, fiind
fondată de împăratul romano-german Frederic al II-lea. Instituţia s-a mutat la Salerno în 1253 şi
s-a întors la Napoli în 1258; de aceea, anul 1258 este considerat ca an al refondării. În prezent
numără 100.000 de studenţi înmatriculaţi.

Controversele acestei liste. Majoritatea izvoarelor consultate numesc universităţile

europene ca fiind cele mai vechi din lume, deoarece sunt considerate primele instituţii ce s-au
adaptat la această denumire, pe care o înţelegem astăzi ca universitate şi a adoptat acest titlu.

Mulţi sugerează că prima Universitate - încă activă - ar fi cea din Atena, pentru că a avut
relaţii directe cu Academia din Atena fondată de Platon în 388 a. c . Nu putem uita o altă
Universitate foarte veche, cea din Nalanda-India, fondată în anul 600 î.C., ce reprezintă un bun
exemplu al culturii indiene, unde au studiat studenţi din Babilonia, Grecia, Siria şi China. Există
şi alte argumente certe ce situează Universitatea Nanjing din China, ca cea mai veche din lume.
Se ştie de existenţa acestei instituţii din anul 258 î.C., deşi nu a funcţionat ca o universitate şi de
aceea nu s-a stabilit ca universitate decât în 1902. În pagina sa de web scrie că ar fi Universitatea
cea mai veche în funcţie.

Dezbaterea se aprinde când vorbim de Universitatea Al-Karaouine din Fes în Maroc,

fondată în anul 859. de o femeie musulmană, Fatima al-Fihri. Pentru mulţi, această Universitate
este cea mai veche din lume şi este inclusă de UNESCO în „Cartea Recordurilor”. Titlul de
"Universitate" avea să-l primească mult mai târziu, abia în 1963.

Urmează în ordinea vechimii Universitatea Al-Azhar din Cairo fondată în anul 972. Al-
Azhar elibera diplome universitare şi postuniversitare încă din anul 975. Datorită acestor
recunoaşteri, mulţi academicieni consideră că Universitatea modernă a evoluat direct din
universităţile medievale europene, care apoi s-au extins în restul lumii, unde existau deja centre
educative.

Putem spune că toate universităţile franceze au fost închise în timpul Revoluţiei Franceze
timp de peste 100 de ani, obligându-le să se reînfiinţeze de la zero. Din aceste motive a fost
descalificată şi Universitatea din Toulouse, înfiinţată în 1229, şi Universitatea din Montpellier,
înfiinţată în 1289.

Ca o curiozitate, în SUA, Universitatea Harvard apare pe la 1636, iar în restul ţărilor

latino-americane găsim universităţi peste tot începând cu anul 1538.

Dintru început trebuie precizat că nici marile civilizaţii ale Orientului, nici lumea greco-
romană, deşi aveau anumite forme de învăţământ superior, totuşi nu cunoşteau o formă
instituţionalizată care să semene măcar cu universitatea europeană; cu alte cuvinte, care să fie
organizată pe facultăţi, care să aibă un plan de studii dinainte stabilit, sau care să confere un titlu
academic la sfârşitul studiilor.

Odată cu marea afluenţă a studenţilor la oraşe, au crescut preţurile, mai ales chiriile, iar
alimentele şi cărţile de studiu au devenit din ce în ce mai scumpe. În faţa acestei situaţii şi pentru
a-şi apăra interesele în primul rând economice, studenţii s-au asociat şi organizat într-o corporaţie,
întru totul asemănătoare celorlalte corporaţii profesionale şi de meşteşugari, caracteristice vieţii
orăşeneşti din Evul Mediu. Cu un nume latinesc (pentru că învăţământul se făcea numai în limba
latină), această corporaţie studenţească s-a numit universitas; ceea ce nu însemna nimic altceva
decât „asociaţie”, „comunitate”, „grupare”, „breaslă”. Astfel organizaţi şi având în frunte un
„rector” ales dintre ei, studenţii au forţat conducerea respectivului oraş - sub ameninţarea că
altminteri se vor transfera cu toţii în altă localitate; ceea ce ar fi însemnat o lovitură economică şi
de prestigiu dată oraşului.

Dar această universitas, această corporaţie sau universitate a studenţilor i-a constrâns şi pe
profesori să respecte cu stricteţe o serie de reguli şi îndatoriri, precis şi minuţios specificate într-
un statut: să nu lipsească de la ore fără aprobarea studenţilor, să înceapă şi să termine lecţia la oră
fixă, să nu eludeze unele capitole din planul cursului, să-şi asigure un auditor de cel puţin cinci
persoane, să depună în prealabil o cauţiune în cazul că lipseşte temporar din oraş.

Ei bine, anul exact de fundare a celor dintâi universităţi nu se poate şti cu certitudine; pentru
că o universitate nu se „funda” la o dată anumită, printr-un act oficial, ci „devenea”, creştea,
ajungea la această formă, se dezvolta gradual, transformându-se dintr-o şcoală medie preexistentă,
în general a unei catedrale. E adevărat că un papă (mai târziu, un rege sau un împărat) conferea
noii instituţii o diplomă de înfiinţare, sau o bulă, prin care îi recunoştea rangul şi titlul de
„universitate”; dar aceasta se întâmpla mai târziu cu câţiva ani, după ce, de fapt, respectiva
instituţie de învăţământ funcţiona de mult având structura, caracterul unei adevărate „universităţi”.

Cea dintâi instituţie de învăţământ cu caracter universitar s-ar putea spune că a fost şcoala de
medicină din Salerno (un oraş la sud de Napoli), care funcţiona încă de pe la mijlocul secolului al
X-lea, şi care, timp de 200 de ani, a fost cel mai renumit centru medical din Europa. Cum, însă, la
această „universitate” se studia numai medicina şi cum ea n-a avut nici o influenţă asupra evoluţiei
ulterioare a învăţământului universitar, se consideră că, de fapt, cea dintâi universitate adevărată
din Europa care a funcţionat ca atare încă din primii ani ai secolului al XII-lea a fost cea din
Bologna. A doua, apărută în jumătatea a doua a aceluiaşi secol, este cea din Paris; iar a treia, ceva
mai târziu, dar tot în secolul al XII-lea, este cea din Oxford.

Astfel, în secolul al XV-lea funcţionau în diverse ţări ale Europei peste 80 de universităţi. Cele
care au o istorie neîntreruptă şi de mare prestigiu, de cel puţin şase secole, sunt cele din Bologna
şi Padova, Paris, Montpellier, Oxford si Cambridge, Coimbra şi Salamanca, Praga şi Cracovia,
Louvain, Viena.

Se putea întâmpla ca într-un oraş să funcţioneze concomitent două, trei, sau chiar patru
universităţi, fiecare având un învăţământ predominant distinct. Oraşul Montpellier, de pildă,
avea o universitate cu un profil medical, şi o alta cu profil juridic. Când universităţile cu profil
diferit dintr-un singur oraş reuşeau să depăşească interesele, ambiţiile, rivalităţile dintre ele,
geloziile care le ţineau separate, se uneau şi formau o singură universitate cu mai multe facultăţi.
 O universitate nu avea un sediu propriu; de obicei profesorii închiriau un local; sau, dacă avea
o locuinţă încăpătoare, profesorul ţinea lecţiile la el acasă. Alteori, cursurile se ţineau pur şi simplu
în catedrală, sau într-o încăpere-anexă a acesteia, sau într-o biserică mai spaţioasă din apropiere.
În schimb, studenţii care nu locuiau la gazde aveau cămine.

În fine, să mai amintim că după titlurile academice de „bacalaureat” şi de „magistru”, ultimul

şi cel mai înalt titlu de „doctor” se acorda odată cu licenţia docendi, - adică certificatul care dădea
absolventului suprema distincţie, dreptul de a preda disciplina respectivă la orice universitate din
orice ţară, în caz că noul „doctor” avea de gând să aleagă cariera didactică. La Salamanca, în
Spania, când vizitezi venerabila Cadedral Vieja, într-una din aceste anexe ale vechii catedrale ţi
se arată şi sala în care, în ajunul susţinerii doctoratului, candidatului i se înmâna subiectul
disertaţiei care îi fusese stabilit; era apoi închis în această sală şi păzit straşnic în tot cursul nopţii
în care trebuia să-şi pregătească singur disertaţia. Din când în când, candidatul mai arunca o
privire, cu frică, spre uşa din fundul sălii, numită (cu un termen nu prea academic) „uşa măgarilor”,
uşa prin care ieşeau cei care cădeau la examen.
 Concluzie

Universităţile reprezintă cea mai importantă componentă a societăţii bazată pe cunoaştere

prin misiunea care o au:
• crearea de noi cunoştinţe prin cercetare;
• transmiterea cunoştinţelor prin educaţie;
• utilizarea cunoştinţelor în inovarea tehnologică.
Asigurarea calităţii în învăţământul universitar implică autoevaluarea instituţiilor,
evaluarea externă şi acreditarea. Comisiile de Acreditare urmăresc calitatea educaţiei şi evaluarea
diferitelor aspecte ale activităţii instituţiilor de învăţământ superior.
Societatea are nevoie de un mecanism pentru a-i scoate in evidenta, pentru a-i selecta pe
cei mai inteligenti reprezentanti ai sai(exact asa cum o echipa de atletism are nevoie de un
mecanism, precum un cronometru, pentru a determina care sunt cei mai rapizi membri ai sai).
Societatea isi doreste sa ii identifice pe acesti reprezentanti de elita pentru a-i putea indruma
catre cariere ce le maximizeaza potentialul. Asta pentru ca societatea isi doreste sa obtina ceea ce
este mai bun din resursele sale umane. Studiile superioare sunt un proces potrivit pentru aceasta
misiune. Din aceasta perspectiva, facultatea este un fel de test de inteligenta ce dureaza 3 (4,5,6)
ani.
Studentii trebuie sa dovedeasca aptitudini intelectuale ridicate pe parcursul mai multor
ani si in legatura cu mai multe domenii ale cunoasterii. Daca nu sunt suficient de bine pregatiti
sau neglijenti sau nepasatori, asta se va reflecta in notele lor.
Sistemul universitar ii mai imparte pe oameni si in functie de aptitudini: ii separa pe cei inclinati
catre filosofie de cei inzestrati pentru stiintele exacte.

Facultatea are si rolul de a socializa – aduna laolalta oameni ce provin din medii diferite,
cu convingeri si credinte diferite si le prezinta “normele” general acceptate, niveland cumva
toate aceste diferente. Independenta in gandire este incurajata, insa studentii trebuie sa cunoasca
“felul in care se fac lucrurile” inainte sa le fie permise devierile de la cutuma.

In mod ideal, ne-am dori ca toata lumea sa mearga la facultate, pentru ca facultatea
“niveleaza” asperitatile, minimizeaza diferentele ideologice, produce adulti care gandesc relativ
la fel.
 Bibliografie

1. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cele-mai-vechi-universitati-din-lume
2. http://muhaz.org/n-istoria-bisericii-snt-anumite-popoare-care-ies-n-eviden-prin.html?page=10
3. https://www.dacoromania-alba.ro/nr71/originile.htm
4. https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/08/primele-universitati/
5. http://epochtimes-romania.com/news/cele-mai-vechi-universitati-din-lume---234842
6. https://www.campuscluj.ro/campus/2271-stii-care-sunt-cele-mai-vechi-universitati-din-lume.html
7. https://www.scribd.com/document/63832932/Istoria-universit%C4%83%C5%A3ilor