Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Andrei Baciu
ISBN: 978-973-122-073-4
Editura LiterNet
http://editura.liternet.ro
office@liternet.ro
Când Andrei Baciu mi-a făcut cinstea de a mă invita să scriu introducerea albumului pe care îl aveţi acum în faţa
ochilor, am ezitat. Nu sunt fotograf! M-am aşternut pe scris însă din două motive. Primul e că, deşi sunt moldovean
get-beget, în copilărie am petrecut vacanţe de neuitat la mătuşile din Prahova. Am învățat să înot nu la mare, ci în râul
Teleajen. Şi primele mele discuri cu muzică simfonică – Schubert – le-am cumpărat de la o mică tutungerie/librărie/papetărie/
mercerie din Măneciu (Ungureni, nu Pământeni). Măgurele, satul din La Bunica, e pentru mine un nume şi un loc din acea
„zonă”a copilăriei cuprinsă între Vălenii de Munte ai lui Iorga şi Mănecii Tantii Aurora care avea nu mai ştiu ce fâneţe în
Măgurele! E, în esenţă, lumea din piesa Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian (a cărei acţiune se desfăşoară într-o localitate
din Prahova). Când am ajuns eu în vacanţe acolo, pe la mijlocul anilor ‘80, zona încă nu era complet colectivizată şi mai avea
reflexele culturale şi economice ale unei lumi provinciale normale. Am regăsit aceste reflexe, ca structură, şi în fotografiile lui
Andrei Baciu. Şi dorinţa de a scrie despre ele a constituit al doilea motiv.
În primele zece minute ale filmului E la nave va (1983), Federico Fellini parcurge istoria de până atunci a cinematografului.
Scena – e 1914 – se deschide în faţa ochilor noştri cu imagini în alb-negru derulându-se într-o tăcere absolută, măcinată la un
moment dat de zgomotul camerei de filmat (din afara cadrului). Auzim apoi zgomotul industrial al macaralelor şi utilajelor
navale din cadru, peste care se suprapun după un răstimp vocile personajelor. În sfârşit, totul devine color. Ceea ce reuşeşte
Fellini e să ne facă dintru bun început atenţi la tonurile de alb-negru şi la tăcerile cuprinse în culorile şi sunetele filmului său.
După 1989, ni s-a spus mereu că nu trebuie să judecăm nimic în alb-negru, că totul e gri. Şi ne-a năpădit cenuşiul
unei existenţe coclit multicolore. Am uitat că, de exemplu, filmele în alb-negru – în care destinul eroilor se joacă în imaginile
agonic contrastante ale luminii şi întunericului – sunt filmele cele mai misterioase, mai poetice. Parisul alb-negru al lui
Brassaï, de exemplu, ne arată cum, în cadrele alb-negru, nuanţa – morală sau estetică – apare ca ton, ca atribut şi divident al
clarităţii. Cenuşiul nu e o culoare şi seara e un moment al zilei. Asemenea filmului lui Fellini, fotografiile color ale lui Andrei
Baciu mi se pare că au meritul de a nu ignora miezul de taină – în tonuri de alb-negru –, structura şi permanenţele lumii
noastre atât de trecător multicolore şi locvace.
andreibaciu.blogspot.com
facebook.com/andreibaciu00
ierdnaclaudiu@yahoo.com