 Bacteriile sunt microorganisme care au ca unitate structurală

celula procariotă. Celulele bacteriene au ambii acizi nucleici, au

dimensiuni de 0,1-10µ, superioare dimensiunilor, şi au capacitatea de
a-şi sintetiza singure componentele celulare datorită unui sistem
sofisticat de autogospodărire.

Tabel I.1. Diferenţe între celula eucariotă şi celula procariotă

Proprietăţi Celula procariotă Celula eucariotă
Număr cromozomi 1 Multiplu
Membrana nucleară Absentă Prezentă
Ribozomi 70S 80S
Diviziunea celulară Directă Indirectă, mitoză
Mitocondrii Absente Prezente
Steroli în membrană Absenţi Prezenţi
CAPITOLUL II

SUB.1 BACTERIILE

Bacteriile sunt microorganisme unicelulare care au ca unitate

structurală celula procariotă. Aparţin unui regn aparte , regnul Protista.
Bacteriile sunt organisme unicelulare.
Majoritatea bacteriilor sunt capabile de existenţă şi de multiplicare
independente cu excepţia unora (Chlamydia) care sunt parazite obligatoriu
intracelular.
Bacteriile sunt celule extrem de mici care se măsoară în microni(µm).
Bacteriile au o mare variabilitate în dimensiuni.
Bacteriile au un raport suprafaţă – volum foarte mare, de aproximativ
100.000.
Morfologia bacteriană
Cunoaşterea morfologiei bacteriene este importantă pentru
diagnosticul de laborator.
Dimensiuni
 Bacteriile au dimensiuni medii de 1-10µ, dimensiuni care le fac
observabile la microscopul optic.
Caracteristic pentru bacterii este raportul mare între suprafaţă şi
volum (100.000) raport care favorizează un schimb intens de substanţe
între celula bacteriană şi mediu, schimb necesar metabolismului rapid
bacterian.
Forma
Forma bacteriilor, vizibilă microscopic în preparatele colorate, este un
element important de diagnostic.

Bacteriile pot avea:

 Formă sferică-bacteriile numite coci;
 Formă de bastonaş-bacili;
 Formă de virgulă-vibrioni;
 Formă spiralată-spirochete.
Vârsta înaintată a bacteriilor şi condiţiile inadecvate de mediu
modifică forma acestora generând polimorfismul.
Gruparea bacteriilor este specifică anumitor bacterii ceea ce
constituie un alt principiu de clasificare morfologică. Gruparea celulelor
bacteriene este rezultatul multiplicării bacteriene urmată de nedezlipirea
celulelor fiice. Gruparea bacteriilor depinde de unghiurile pe care le
formează planurile succesive de diviziune.
Bacteriile pot fi grupate:
 În lanţuri şi în diplo - streptococi, diplococi, streptobacili.
Această grupare apare în cazul în care planurile succesive de
diviziune sunt paralele.
 În grămezi neregulate –stafilococi. Gruparea în grămezi apare
în cazul în care planurile succesive de diviziune sunt orientate în
unghiuri diverse.
 În palisadă-bacilul difteric - în cazul în care planurile de
diviziune sunt paralele dar celulele - fiice alunecă în unghi ascuţit una
faţă de cealaltă.

2
 În ambianţe agreate de bacterii, gruparea bacteriilor este în grupe
mici şi apar frecvent şi bacterii izolate în timp ce pe medii solide, mai puţin
favorabile dezvoltării şi separării celulelor-fiice, bacteriile apar în grupări
mari.

Fig. II. 1. Tipuri de grupuri bacteriene

Mobilitatea
Bacteriile se pot deplasa prin mecanisme diferite :

3
  Prin producerea unei substanţe mucoase asemănătoare celei
produse de melci. Acestea sunt bacteriile alunecătoare care se
deplasează cu viteza de 5µm / secundă.
 Cu ajutorul unor prelungiri numite cili sau flageli care sunt
formaţiuni filamentoase spiralate alcătuite dintr-o proteină contractilă
numită flagelină. Flagelii imprimă o viteză de mişcare de 50µm /
secundă.
Sensul mişcării este determinat de atracţia sau de respingerea
exercitate de substanţe diverse, de atracţia exercitată de lumină sau de
oxigen .

SUB.2 Structura internă bacteriană

Materialul nuclear
Materialul nuclear depozitează într-un singur cromozom toată
informaţia genetică a bacteriei. Cromozomul desfăşurat are lungimea de
1mm. În structura sa intră molecule de ADN, ARN şi proteine. Materialul
nuclear nu este separat de citoplasmă printr-o membrană ci prin forţe
fizico-chimice.
ADN-ul bacterian este deţinătorul informaţiei genetice care
concentrează informatia moştenită de la celula – mamă şi amprenta
personală generată de modificările impuse de diverşi factori externi.
Molecule mici de ADN, numite plasmide, se găsesc în citoplasma
bacteriană. Plasmidele nu conţin informaţie genetică esenţială pentru viaţa
bacteriei.
Absenţa membranei nucleare determină simultaneitatea translaţiei şi
a transcripţiei în timpul sintezei proteice în celulele procariote.
Mecanismul de separare al celor 2 cromozomi ai celulelor fiice care
urmează replicării nu este bine explicat .
Oricum cromozomul trebuie să fie permanent ataşat la membrana
celulară în timpul diferitelor stagii ale replicării.

Citoplasma

4
 Citoplasma bacteriană este un sistem coloidal alcătuit din apă (80%),
proteine, lipide, zaharuri, săruri minerale. Consistenţa acestui amestec este
densă, sub formă de gel, dată fiind concentraţia mare de substanţe.
Reacţiile metabolice necesare vieţii celulei bacteriene sunt rapide şi
producătoare de energia necesară vieţii celulei bacteriene. Citoplasma
celulelor bacteriene conţine doar ribozomi. Conţine o cantitate mare de
ARN.
Ribozomii sunt prezenţi în număr mare în citoplasma bacteriană.
Sunt clasificaţi după constanta de sedimentare la ultracentrifugă. Astfel în
celulele eucariote sunt ribozomi 80S iar în cele procariote sunt 70S.
Membrana citoplasmatică
Membrana citoplasmatică este structura lipidoproteică groasă de 50Å
care mărgineşte la exterior citoplasma.
Membrana citoplasmatică este o structură complexă care joacă un rol
important în fiziologia bacteriană.
Moleculele de lipoproteine, de glucide, de lipopolizaharide din
membrana citoplasmatică sunt în permanentă mişcare ceea ce conferă
membranei o mare plasticitate.
Membrana citoplasmatică este organizată după modelul „mozaicului
fluid”
+999Această structură conferă membranei permeabilitate pentru
moleculele liposolubile şi pentru electroliţi. De asemenea moleculele
lipidice conferă o mare permeabilitate la moleculele hidrosolubile.
Proteinele membranei citoplasmatice pot fi transmembranare sau de
suprafaţă.
Ca rol proteinele pot fi:
 enzime care catalizează biosinteza componentelor celulare;
 proteine de transport celular;
 proteine cu activitate adenozin-trifosfatazică (ATP-aza);
 proteine implicate în turnoverul lipidelor şi al proteinelor
membranare.

5
 Moleculele componente sunt unite prin legături polare şi hidrofobe,
modificabile după necesităţile celulei bacteriene, ceea ce asigură o
deosebită plasticitate membranei. Membrana citoplasmatică reprezintă o
importantă barieră în traversarea ei de către substanţele toxice din celulă.
Funcţii
Membrana citoplasmatică este semipermeabilă ceea ce reglează
schimburile de substanţe dintre citoplasmă şi exterior.
Funcţiile membranei citoplasmatice sunt:
 permeabilitate selectivă
 membrana citoplasmatică are rolul mitocondriilor din celulele
eucariote.
Mezozomii
Mezozomii sunt invaginări ale membranei citoplasmatice care au
contact cu genomul bacterian. Sunt mai numeroşi la bacteriile Gram
pozitive.
În mediu hipertonic proemină în spaţiul dintre membrana
citoplasmatică şi peretele celular. În contact cu lizozimul sunt eliberaţi în
mediu ca un şir de mărgele. Rolul mezozomilor este neesenţial pentru
viabilitate.
Mezozomii sunt importanţi în :
 mărirea suprafeţei membranei citoplasmatice;
 în replicare;
 în sinteza învelişurilor celulare.

Alte componente intracelulare

În citoplasmă există granulaţii dense legate de ribozomii de tip 70S.

Alte incluzii granulare distribuite în citoplasmă sunt particule

metabolice de rezervă

6
 SUB.3 Diferenta intre peretele bacteriilor G+ si G-
Peretele bacterian constituie o structură unică în lumea vie deoarece
conţine o substanţă complexă, peptidoglicanul, inexistentă în alte structuri
vii.
Peptidoglicanul este o structură pluristratificată alcătuită din lanţuri în
care alternează acidul N-acetil muramic cu N-acetil glucozamina, lanţuri
legate între ele prin structuri tetrapeptidice.
Grosimea peptidoglicanului este diferită ceea ce conferă caracterul
de Gram pozitiv sau de Gram negativ astfel:
Bacteriile Gram pozitive au peretele gros de 200-400nm şi lanţurile
de acizi aminaţi sunt legate prin multiple legături peptidice.
Peretele bacteriilor Gram negative este subţire, de 10-20nm şi cu
foarte puţine legături peptidice.

Coloraţia Gram este coloraţia de bază în bacteriologie, coloraţie care

stă la baza clasificării primare a bacteriilor.
Bacteriile Gram pozitive conţin şi polimeri solubili în apă care se
numesc acizi teichoici.

Spaţiul periplasmic
Spaţiul periplasmic este spaţiul existent la bacteriile Gram negative
între peptidoglican şi membrana externă.
Acest spaţiu oferă un avantaj metabolic bacteriilor Gram negative
deoarece enzimele rămîn localizate aici şi pot degrada numeroase
substrate.

Bacteriile Gram pozitive eliberează enzimele în mediu şi de aceea au

nevoie de medii foarte bogate în nutrienţi şi cu mare densitate bacteriană
pentru ca produşii de digestie să fie accesibili .

7
 Spaţiul periplasmic conţine enzime hidrolitice importante în scindarea
macromoleculelor.

SUB.4 Structuri externe bacteriene

Pe suprafaţa bacteriei se pot vedea două tipuri de structuri externe
sub formă de apendice:
 flagelii care sunt organe de locomoţie ;
 pilii sau fimbriile.
Flagelii apar atât pe Gram-pozitivi cât şi pe Gram-negativi. Se găsesc
pe numeroase specii de bacili şi rar la coci.
Pilii apar aproape exclusiv pe bacteriile Gram-negative şi, mai rar, pe
bacteriile Gram-pozitive.

Flagelii
Flagelii sunt lungi, filamentoşi (3- 12 µm) cu diametru de 12 - 30 nm.
Subunităţile flagelului sunt asamblate sub formă cilindrică.
Flagelul este alcătuit din trei părţi:
1. un filament lung ;
2. structura de prindere a filamentului;
3. corpul bazal care imprimă mişcarea filamentului.
Corpul bazal traversează membrana externă a bacteriei.
Mişcarea bacteriei se realizează prin rotaţia corpului bazal în sensul
invers acelor de ceasornic.
Abilitatea bacteriilor de a se mişca le permite acestora chemotaxia.
Răspunsul la stimulii chimici implică receptori localizaţi pe suprafaţa celulei
sau în spaţiul periplasmic.

8
 Există mutanţi cu motilitate modificată.
Numărul şi distribuţia flagelilor de pe suprafaţa bacteriană sunt
caracteristice pentru o anumită specie bacteriană.
Aranjamentul tipic al flagelilor:
 monotriche (V. Cholerae) bacterii care au un singur fagel la un
pol al celulei;
 lofotriche – bacterii care au un mănunchi de flageli la o
extremitate a bacteriei;
 amfitriche sunt bacterii care au flagelii grupaţi la ambele
extremităţi ale bacteriei;
 peritriche – bacterii cu distribuţie a flagelilor de jur împrejurul
bacteriei (Proteus vulgaris şi E. coli).
Chimic flagelii sunt alcătuiţi din proteina contractilă numită flagelină.
Structura bazală constă în numeroase proteine.
Mutaţiile pot afecta total sau parţial pierderea motilităţii.

Figura II. 7. Aranjamentul flagelilor

Pilii

9
 Pilii sau fimbriile sunt prelungiri subţiri, asemănătoare firelor de păr,
care apar mai ales pe suprafaţa bacteriilor Gram-negative. Proteina din pili
se numeşte pilină.
Pilii sunt formaţiuni rigide. Pilii pot fi de două tipuri:
 scurţi, abundenţi – pilii comuni;
 pili lungi, rari -sex pilii. Sex pilii au abilitatea de a fi legaţi de
virusuri care parazitează bacteriile numite bacteriofagi. Sex pilii
se ataşează la bacterii în timpul conjugării.
Pilii multor bacterii conferă adezivitatea acestora şi este deci
considerată un factor de colonizare.
.
Capsula
Unele bacterii formează capsulă care este un înveliş al celulei
bacteriene alcătuit dintr-un gel vâscos. Capsula poate avea 10µm grosime.
Capsula este alcătuită din polizaharide.
Capsula constituie un determinant important al virulenţei.
Speciile încapsulate pot fi bacterii Gram-pozitive şi Gram-negative.
Capsula este compusă din polizaharide vâscoase cu greutate
moleculară mare care apar ca un gel gros în exteriorul celulei bacteriene.
Membrana celulară este implicată în biosinteza şi în asamblarea
substanţelor capsulare care sunt secretate prin peretele celular sau prin
membrana externă.

Capsula nu este esenţială pentru viabilitatea bacteriană.

Funcţia capsulei este aceea de a conferi rezistenţa la fagocitoză şi
deci protejarea bacteriilor de mijloacele de apărare ale gazdei.

Sporii

10
 Sporularea este mecanismul prin care bacteriile se adaptează la
condiţii neprielnice de viaţă.
Endosporii sunt formaţiuni de rezistenţă, deshidratate, în repaus
metabolic care se formează intracelular.
Sporularea este procesul de formare al endosporilor şi este o
proprietate neobişnuită a unor bacterii.
Seriile de modificări biochimice şi morfologice care apar în timpul
sporulării reprezintă un model de diferenţiere al celulei bacteriene.
Procesul este iniţiat de depleţia nutrienţilor.
Celula intră într-un proces complex de modificări morfologice şi
biochimice care conduc la formarea endosporilor maturi.

SUB.6 După temperatura optimă necesară vieţii

bacteriilor se clasifică în:
 bacterii termofile care trăiesc la temperatura mai mari de 45 0C
(45-70);
 bacterii mezofile care trăiesc la temperaturi de 200 - 450 C;
 bacterii criofile care trăiesc la temperaturi mai mici de 200C.
Bacteriile mezofile sunt cele patogene pentru om.
Tipurile de nutriţie folosite de bacterii sunt:

SUB.7 După necesarul de oxigen bacteriile se clasifică

în:
1. bacterii strict aerobe care folosesc ca acceptor final oxigenul
care se transformă în apă;
Bacteriile strict aerobe necesită prezenţa oxigenului în mediu pentru
a trăi şi pentru a se multiplica (M. tuberculosis, Bacillus anthracis,
Pseudomonas aeruginosa);

11
 2. bacteriile strict anaerobe pot trăi doar în medii lipsite de oxigen,
oxigenul neputând fi degradat de aceste bacterii (le omoară). Astfel sunt
bacteriile genului Clostridium, Bacteroides. La anaerobi oxigenul are rol
toxic prin formarea de peroxid de hidrogen (H 2O2) care nu poate fi
neutralizat pentru că aceştia nu posedă catalază.
3. bacteriile aerob-facultativ anaerobe care se dezvoltă mai bine
în mediu cu oxigen dar şi în absenţa acestuia (majoritatea speciilor care
parazitează omul);
4. bacteriile microaerofile sunt bacteriile care necesită în ambianţa
cu oxigen o tensiune scăzută de CO2 - genul Neisseria.

SUB.8 Dinamica multiplicării celulare

Acest fenomen a fost studiat în medii de cultură artificiale.
Fazele multiplicării bacteriene sunt:

R. faza de lag. Bacteria se acomodează la noile condiţii de viaţă.

Lungimea perioadei depinde de bacterie, de calitatea mediului, de
numărul bacteriilor însămânţate.

S. faza exponenţială sau logaritmică. În această fază înmulţirea

bacteriilor se face în progresie geometrică. Bacteriile se prezintă în
plenitudinea forţelor patogene şi antigenice. Vaccinurile se prepară
din bacterii în această fază.

T. faza staţionară în care factorii nutritivi din mediu încep să scadă

prin consum. Bacteriile continuă să se dividă dar în ritm lent.
Bacteriile au ajuns la densitatea celulară maximă în mediu.

U. faza de declin în care numărul bacteriilor începe să scadă prin

moartea celulelor îmbătrânite.
În laborator se folosesc culturi în faza staţionară şi culturi în faza
logaritmică pentru antibiograme.

12
 Figura III. 1. Fazele multiplicării unei populaţii bacteriene în mediu
lichid

SUB.5 Organizarea si functionarea genomului

bacterian
Cromozomul bacterian este alcătuit din ADN, ARN şi proteine.
ADN - ul cromozomial este constituit dintr-un lanţ dublu răsucit în
spirală. În structura lanţului intră ca unităţi de bază nucleotidele alcătuite
din dezoxiriboză, un radical fosfat şi o bază azotată. Bazele azotate din
compoziţia ADN - ului sunt baze azotate purinice (A, G) şi baze azotate
pirimidinice (T şi C). Legăturile dintre cele două lanţuri constau în punţi de
hidrogen care există între bazele azotate în combinaţii fixe (A - T, G - C).
Codul genetic se materializează într-o anumită secvenţă a
nucleotidelor din compoziţia ADN - ului.
O formaţiune de trei baze azotate se numeşte codon şi codifică în
cursul sintezei proteice un singur aminoacid. Un codon nu poate codifica

13
mai mulţi aminoacizi dar acelaşi aminoacid poate fi codificat de mai mulţi
codoni.
Plasmidele
Plasmidele sunt elemente genetice extracromozomiale care se
replică autonom. Plasmidelele sunt structuri dublu catenare, circulare.
Plasmidele nu conţin informaţie genetică esenţială pentru viaţa bacteriei
dar codifică caractere importante pentru medicină ca rezistenţa la
antibiotice, producerea de bacteriocine, producerea de toxine.
Tipuri de plasmide
• Plasmidele R care codifică rezistenţa la antibiotice.
• Factorii col care sunt prezenţi la majoritatea enterobacteriilor şi care
codifică producerea colicinelor (toxine extracelulare).
• Factorul F sau factorul de fertilitate care joacă un rol important în
variabilitatea bacteriană prin facilitarea transferului de material
genetic între celule.
Gena
Gena este fragmentul de ADN care codifică o proteină. O genă este
alcătuită dintr-o multitudine de codoni. Codonul denumit start iniţiază
copierea genei iar codonul stop semnifică sfârşitul copierii genei.
ADN-ul bacterian are două funcţii:
I. replicarea în scopul producerii a două molecule identice
de ADN;
II. biosinteza proteinelor bacteriene.
1. Replicarea
Replicarea este fenomenul prin care se obţin două molecule de ADN
bacterian dintr-o singură moleculă. Replicarea este corelată cu diviziunea
celulară în sensul că are loc după ce:
 se acumulează factorii necesari pentru iniţierea replicării;
 se atinge masa celulară critică (Hemstetter şi colab.).
Diviziunea celulară propriu-zisă urmează replicării cromozomului.

14
 Etapele replicării:
1. desrăsucirea moleculei de ADN sub acţiunea enzimei denumită
ADN-helicază şi desprinderea legăturilor de hidrogen dintre
cele două lanţuri;
2. fiecare lanţ de ADN serveşte ca matrice sau model pentru
sinteza unei catene complementare. Sinteza are loc simultan
pe cele două lanţuri dar diferă sensul de sinteză.
3. fragmentele ADN se unesc sub acţiunea unei enzime numită
ADN-ligază.

Biosinteza proteinelor
Informaţia genetică din ADN exprimată prin sinteza de proteine
specifice. Aceasta este a doua funcţie a ADN-ului bacterian.
Sunt două etape principale ale biosintezei proteinele:
 Transcierea informaţiei genetice dintr-o zonă delimitată a ADN-
ului într-o moleculă de ARNm complementar lanţului de ADN. Transcierea
este catalizată de ARN-polimerază.
 Traducerea se produce la nivelul ribozomilor bacterieni. ARNt
este o moleculă de mică dimensiune care are la cele două capete doi
codoni: un codon complementar unui codon al ARNm şi un alt codon
specific unui singur Aac. Graţie specificităţii lor absolute moleculele mici de
ARNt pot transporta din citoplasma bacteriană la ribozom un singur Aac.
Deoarece lanţurile de ADN sunt antiparalele şi complementare numai unul
dintre cele două lanţuri pot servi în sinteza unei molecule de ARN specific.
ARNm transmite informaţia din molecula de ADN, şi fiecare moleculă de
ARNm bacterian funcţionează ca model pentru sinteza unei sau a mai
multor proteine. Procesul prin care secvenţa de nucleotide a ARNm
determină secvenţa de Aac a proteinei nou - sintetizate se numeşte
translaţie.

15
 SUB.9 Mutaţiile
Mutaţiile sunt modificări de mică dimensiune ale ADN-ului care
constau în shimbarea secvenţei bazelor azotate deci a nucleotidelor.
Microorganismul rezultant se numeşte mutant iar cel din care a provenit se
numeşte sălbatic. Mutaţiile sunt de două feluri:
1. mutaţii spontane;
2. mutaţii induse.
Mutaţiile spontane
Factorii de mediu nu intervin în producerea acestor mutaţii. Rata de
apariţie a mutaţiilor spontane este mică.
Mutaţiile induse
Mutaţiile induse se datoresc acţiunii unor agenţi mutageni fizici sau
chimici.*
Modul de apariţie al mutaţiilor
1. Mutaţiile punctiforme
Înlocuirea unei singure baze azotate duce la modificarea codului
genetic, pentru că noul codon va semnifica sinteza altui aminoacid.
Mutaţiile punctiforme pot fi :
1. substituţie. Substituţia poate fi tranziţie sau transversie:
2. deleţie – îndepărtarea uneia sau a mai multor perechi de baze
azotate din secvenţa originală;
3. inserţie – adăugarea uneia sau a mai multor perechi de baze
azotate la o poziţie a secvenţei originale;
4. inversie – modificarea orientării unui segment ADN în raport cu
secvenţele înconjurătoare.
Mutaţiile care afectează mai multe secvenţe nucleotidice se numesc
extinse(multisite).
Mutaţiile ADN-ului bacterian se pot repara prin mecanisme speciale,
mecanisme reparatorii.

16
 Unele mutaţii determină modificări fenotipice. Formele variante ale
genelor se numesc alele.
Mutaţiile care inactivează gene esenţiale în organismele haploide
sunt de obicei letale.
ADN-ul are mecanisme reparatorii care refac secvenţa iniţială. Aceste
mecanisme pot fi:
1. înlăturarea enzimatică a zonei alterate de agenţii mutageni;
2. reparaţia prin excizia segmentului ADN modificat urmată de
sinteza unui nou lanţ de ADN.
Transferul genetic
Schimbul de material genetic între bacterii se numeşte transfer
genetic. Numeroase specii bacteriene shimbă permanent între ele
fragmente de cod genetic.
Transferul genetic poate fi de trei feluri:
1. transformarea;
2. transducţia;
3. conjugarea.

Fig. IV.4. Variabilitatea genetică bacteriană

SUB.10 Transformarea
În cursul transformării segmente de ADN eliberate de bacteria
”donor„ sunt preluate direct din mediul extracelular de bacteria “recipient„.
Moleculele care induc transformarea sunt fragmente foarte mici de
cromozom bacterian.
Abilitatea bacteriilor de a prelua ADN extracelular şi de a deveni
transformate se numeşte competenţă. Starea de competenţă se poate
induce în laborator prin manipulare ADN.

17
 Starea de competenţă este acea stare care permite ADN-ului
bacterian să interacţioneze cu ADN-ul exogen. Aceată stare ete situată la
sfârşitul fazei logaritmice cu puţin timp înaintea intrării în faza staţionară.
Mecanismul transformării este diferit la bacteriile Gram positive de
bacteriile Gram negative.

SUB.12 Transducţia
Transducţia este procesul de transfer genetic prin intermediul unor
virusuri care parazitează bacteria numiţi bacteriofagi.
Bacteriofagul este un microorganism cu o structură extrem de simplă
care constă dintr-un acid nucleic învelit în capsidă.
Adsorbţia bacteriofagului pe suprafaţa bacteriei este un fenomen
specific condiţionat de existenţa la nivelul peretelui celular a unor receptori
specifici pentru un anumit fag. După fixare fagul eliberează o enzimă
(muramidaza) care lizează peretele bacterian iar manşonul contractil al
fagului ajută la scurtarea cilindrului axial rigid din coada bacteriofagului şi
astfel este injectat AND-ul fagic în citoplasma celulei bacteriene.
Convieţuirea bacteriei - bacteriofag are două faze sau cicluri distincte:
1. faza sau ciclul lizogen şi
2. faza sau ciclul litic.
În ciclul lizogen acidul nucleic viral se integrează în cromozomul
bacterian ca o structură liniară modificându - i acesteia caracterele.
În această fază fagul persistă fără să se multiplice, între el şi bacterie
existând un echilibru stabil. În această fază fagul se numeşte fag temperat
iar bacteria este numită lizogenă.
Bacteriile lizogene sunt rezistente la infecţia cu fag omolog. Materialul
genetic transferat astfel are totdeauna expresie fenotipică.
Fagul temperat se poate maturiza la un moment dat şi se desprinde
din cromozomul bacterian luând cu sine un fragment adiacent din acesta.
Lizogenizarea unei noi bacterii de către bacteriofagul devenit liber va
transmite acesteia proprietăţi ale primei bacterii.

18
 Fagul inclus în bacterie poate să deturneze metabolismul bacterian în
scopul producerii de noi componente virale. În acest caz bacteria parazitată
are proprietăţi noi deoarece intră în faza litică. Bacteriofagul se multiplică,
celula bacteriană este lizată şi se eliberează virionii fagici rezultaţi din
multiplicare. Trecerea din faza lizogenă în faza litică este declanşată de o
serie de factori: temperaturi mai mari de 40 0C, radiaţii ulatraviolete sau X,
factori chimici ca mitomicina, etc. Eliberarea bacteriofagilor este favorizată
de enzima numită endolizina care lizează peretele bacterian.
Bacteriofagii pot induce bacteriilor proprietăţi noi: producerea de
toxine, rezistenţa la antibiotice, etc.
Transducţia este mecanismul de transfer genetic prin bacteriofagie,
fagii transmiţători de informaţie genetică se numesc fagi transductori.
Transducţia este de două tipuri: specializată şi generalizată.

SUB.11 Conjugarea
Conjugarea este mecanismul de transfer genetic care reprezintă
calea majoră şi frecvenţa prin care bacteriile îşi modifică genotipul.
Fragmente de ADN plasmidic sau cromozomal sunt transferate prin alipirea
a două bacterii dintre care una este celula donor “mascul„ iar cealaltă este
celula receptor, celula “femelă„. Caracterul de masculinitate este conferit de
prezenţa unui factor de infertilitate care este o genă, celula care îl posedă
fiind numită celulă F*. Celulele bacteriene care nu posedă gena F sunt
celulele receptoare de material genetic şi se numesc celulel F ‾.
Abilitatea de donor este determinată de plasmidele conjugative
denumite plasmide de fertilitate sau sex plasmide.
Fiecare bacteria F* are 1-3 pili care se leagă specific la membrana
externă a bacteriei receptoare.
Se formează o punte intracelulară citoplasmatică şi un lanţ al
plasmidului ADN este transferat de la donor la receptor.
Lanţul transferat este convertit la un plasmad ADN dublu circular în
bacteria receptoare iar în donor se sintetizează un nou lanţ pentru a înlocui
lanţul transferat. Pilii funcţioneză şi ca receptori pentru bacteriofagi.

19
 CAPITOLUL V
FLORA NORMALĂ MICROBIANĂ

SUB.16 FLORA SAPROFITĂ A ORGANISMULUI ŞI

ROLUL ACESTEIA
Microorganismele care populează suprafaţa si cavităţile naturale ale
organismului alcătuiesc flora saprofită (normală). Această floră acţionează
antagonist cu flora patogenă,devenind astfel un mijloc de apărare al
organismului uman.
Uneori însă, această floră poate deveni patogenă, prin pătrunderea ei
în cavităţi normal sterile precum şi prin dezechilibrarea ei datorată
antibioterapiei.
Flora normală constituie o barieră în calea invaziei bacteriilor
patogene, orice dezechilibru al său, din orice motiv, ducând la instituirea
infecţiei.
Prezenţa florei saprofite pe mediile de cultură pune serioase
probleme diagnostice bacteriologului.
Pe langă zonele populate cu bacterii saprofite, există şi zone ale
organismului uman normal sterile. Aceste zone sunt: organele interne,
articulaţiile, sângele, plămânii, sistemul nervos.
Flora microbiană saprofită este compusă în special din bacterii şi
ciuperci. Virusurile saprofite apar rar, iar protozoarele sunt întâlnite în
tractul digestiv, la fel de rar.

CAPITOLUL VII
INFECŢIA

20
 Infecţia este rezultatul conflictului bacterie - macroorganism.
Omul trăieşte într-un echilibru instabil cu mediul înconjurător. Din acest
mediu fac parte numeroase microorganisme. Inclusiv cele care îi
populează suprafeţele tegumentului şi ale mucoaselor. Infecţia ca proces
biologic general este exprimarea particulară a unei lupte permanente din
lumea înconjurătoare şi anume lupta dintre diferite vieţuitoare pentru
supravieţuire.
Echilibrul om-microorganism este determinat de:
 forţele de atac ale microorganismelor;
 apărarea gazdei (omul).

SUB. 14-15 Toxinele bacteriene

Toxinele bacteriene sunt clasificate în:
1. exotoxine produse da bacterii Gram pozitive;
2. endotoxine produse de bacterii Gram negative.
Endotoxina este parte componentă a peretelui bacterian, mai precis
a membranei externe. Componentul activ este lipidul A care are multiple
proprietăţi biologice: determină febră, declanşează mecanismele coagulării
şi ale fibrinolizei, stimulează producerea unor factori imuni.
Endotoxina are efecte patologice grave (febră înaltă, hipotensiune,
şoc, moarte) în infecţiile cu bacterii Gram negative în care este eliberată în
cantităţi mari.
Exotoxinele sunt cunoscute de multă vreme, unele dintre ele au fost
transformate de bacteriologi în vaccinuri (toxina difterică, toxina tetanică).
Exotoxinele sunt alcătuite din două părţi distincte denumite A şi B.
Fracţiunea B (binding) serveşte legării de receptorii specifici existenţi în
anumite ţesuturi. Fracţiunea A (activity) este responsabilă de activitatea
toxică specifică.

Tabel IV.1. Caracterele generale ale toxinelor bacte riene

21
 Tip EXOTOXINE ENDOTOXINE
Produse de bacterii Gram Produse de bacterii
pozitive Gram negative
Structura Proteică Lipolizaharidică
chimică
Stabilitate la Termolabile Termostabile
temperatură
Transformare în Posibilă Imposibilă
vaccinuri
Acţiune Specifică Nespecifică:
patogenă
(neurotoxine, enterotoxine) febră, hipotensiune,
insuficienţă multiplă de
organe)
Acţiune doză DA DA
dependentă

II. Mecanismele de apărare ale gazdei

SUB.16 Rezistenţa antiinfecţioasă naturală

Rezistenţa antiinfecţioasă naturală este nespecifică deoarece nu este
declanşată de un anumit agent infecţios ci este urmarea oricărei încărcări a
terenului propriu organismului uman de către un microorganism străin (care
nu aparţine florei normale, saprofite).
Rezistenţa naturală antiinfecţioasă este alcătuită dintr-o multitudine
de reacţii atavice care apără omul de invazia microorganismelor.
Rezistenţa naturală depinde de următorii factori externi:

1. temperatura ambiantă cu care este obişnuit organismul uman

deoarece reacţiile de apărare au nevoie de o temperatură optimă;

22
 2. lumina solară - oamenii care sunt ţinuţi mult timp la întuneric au
rezistenţa antiinfecţioasă scăzută;
3. iradierea profesională sau accidentală scade apărarea
antiinfecţioasă.
Factorii interni care influenţează rezistenţa naturală
antiinfecţioasă sunt:
1. starea de nutriţie
2. vârsta – copiii şi bătrânii sunt mai susceptibili la infecţii;
3. sexul - femeile au rezistenţă crescută la infecţii în raport cu
bărbaţii;
4. rasa - negrii au rezistenţa antiinfecţioasă mai scăzută la
anumite bacterii (Mycobacterium tuberculosis);
5. ocupaţia - minerii sunt predispuşi la tuberculoză;
6. afectarea iatrogenă prin: citostatice, steroizi, radioterapie;
7. boli metabolice sau endocrine: diabet, insuficienţă hepatică,
renală, boli maligne hematologice, limfatice etc.

Rezistenţa antiinfecţioasă naturală

Barierele naturale
Prima barieră în calea infecţiei o reprezintă pielea şi mucoasele prin
integritatea lor anatomică şi prin substanţele pe cale le produc.
Pielea este foarte rar penetrată de bacterii dacă integritatea ei este
păstrată cu excepţia cazului în care vine în contact cu bacterii spiralate
care reuşesc să o invadeze (genul Leptospira).
Glandele sebacee şi sudoripare ale pielii produc acizi graşi nesaturaţi
care au rol bactericid.
Ph-ul scăzut al pielii (5,5) şi suprafaţa sa relativ uscată nu permit
supravieţuirea microorganismelor.

23
 Flora saprofită a pielii nu permite colonizarea de către flora patogenă
prin concurenţa pentru spaţiu şi pentru hrană.
Mucoasele – opun infecţiei. integritatea anatomică şi substanţele
secretate (lizozimul şi lactoferina).
Mucusul este o secreţie vâscoasă care fixează microorganismele
patogene şi împiedică astfel colonizarea bacteriană.
Secreţiile diferitelor zone acoperite de mucoase au acţiune mecanică
de spălare a microorganismelor (urina, lacrimile). Mucoasa respiratorie
fixează microorganismele mai mari de 5 µm în mucus acesta fiind în mod
natural mobilizat de mişcările cililor respiratori către faringe şi eliminate.
Urina, prin fluxul ei permanent , împiedică fixarea bacteriană. În staza
urinară din diverse cauze infecţia se produce uşor.
Secreţiile au acţiune antiinfecţioasă prin ph sau prin activitatea
antitoxică.
Flora normală (saprofită)
Microorganismele saprofite reprezintă un camarad de nădejde al
organismului uman în lupta antiifecţioasă. Antagonismul bacterian al florei
saprofite cu microorganismele patogene se manifestă prin lupta pentru
spaţiu şi pentru hrană şi prin produşi bacterieni bactericizi.

CAPITOLUL VIII

SUB.23 TRATAMENTUL ANTIMICROBIAN

Acţiunea agenţilor fizici şi chimici asupra bacteriilor antibiotice

şi chimioterapice
Microbiologia medicală explică modul de apariţie al bolilor infecţioase
şi modul cum pot fi tratate.
Prevenirea presupune înţelegerea termenilor de: sterilizare,
dezinfecţie şi antisepsie.

24
 Sterilizarea înseamnă distrugerea totală a microorganismelor
incluzând virusuri, spori bacterieni ciuperci.
Sterilizarea se poate realiza prin factori fizici sau prin factori chimici.
Aceşti factori nu pot fi folosiţi pe ţesuturile organismului uman deoarece
sunt toxice.
Dezinfecţia elimină microorganismele dar unele pot supravieţui.
Clasificare
După mecanismul de acţiune medicamentele antibacteriene pot fi:
2. inhibitori ai sintezei peretelui bacterian;
3. inhibitori ai membranei citoplasmice,
4. inhibitori ai sintezei de acizi nucleici;
5. inhibitori ai sintezei proteice;
6. inhibitori ai metabolismului acidului folic.
• Betalactaminele :peniciline, cefalosporine
Au fost iniţial substanţe naturale care apoi au fost sintetizate chimic.

SUB.24 PENICILINELE

Izolate din mucegaiul PENICILLIUM NOTATUM.

Mod de acţiune - bactericid, acţionează pe peretele bacterian. Inhibă

sinteza prin blocarea enzimelor implicate în sinteza peptidoglicanului.
Spectru
Sunt antibiotice active pe bacteriile Gram - iniţial.
Produsele semisintetice au spectru mult mai larg cuprinzând CG-,
BG+, BG-.
Clase de peniciline
1. Grupa penicilinei G - injectabilă activă doar pe G+. Penicilina V
rezistentă la acţiunea sucului gastric.

25
 2. Grupa meticilinei - rezistentă la penicilinaza stafilococului;
3. Grupa penicilinelor cu spectru larg - au acţiune şi pe BG-
(ampicilina şi derivaţii ei).
4. Penemii şi Carbapenemii - semisintetice, rezistente la
betalactamaze.
Toxicitatea
Scăzută. Principalul efect secundar este cel alergic. 1%- 10% din
persoane au alergie la peniciline.
Necesară testarea prin intradermoreacţie.

SUB.25 Cefalosporinele
Cefalosporina C primul produs izolat din Cefalosporium acremonium
în 1960.
Mod de acţiune
Bactericid, inhibă sinteza peretelui bacterian.
Spectru
Larg, acţionează pe bacteriile G+ şi G-.
Clasificare
Sunt mai multe generaţii de cefalosporine:
Generaţia I. Cefalotin, Cefalexin;
Generaţia II Cefuroxim, Cefamandol, Cefoxitin;
Generaţia III Cefotaxim, Ceftazidim
Generaţia IV
Toxicitate
Scăzută. Procentul de alergii mai scăzut decât în cazul penicilinelor.
Toxicitate renală prin mecanism alergic.
Rezistenţa la betalactamine prin producerea de betalactamaze .

26
 1. Penicilinaze,
2. Cefalosporinaze.

SUB.27 Aminoglicozide
Primul din această clasă de antibiotice fost streptomicina izolată de
Waksmann din ciuperca Streptomyces griseus în 1944.
Alte aminozide: kanamicina, amikacina, tobramicina, neomicina,
spectinomicina etc.
Se administrează injectabil.
Mod de acţiune
Se fixează pe ribozomi unde împiedică sinteza proteinelor prin erori
de lectură ale codului genetic la nivelul fracţiunii 30S. Sunt bactericide.
Spectru
Au spectru larg: CG+, BG-, bacil tuberculos.
Spectinomicina se administrează în doză unică în blenoragie.
Rezistenţa la aminozide
Prin producerea de enzime – acetilaze, adenilaze, fosforilaze care
inactivează antibioticul.
Toxicitate
Afectare toxică labirintică: cefalee, tulburări de echilibru, ameţeli.
Afectare toxică auditivă: zgomote în urechi, scăderea audibilităţii,
surzire.
Afectare renală: proteinurie, oligurie.

SUB.28 Tetraciclinele
Prima tetraciclină a fost izolată în 1947, clortetraciclina din ciuperca
Streptomyces aureofaciens.
Sunt bacteriostatice.
Mod de acţiune

27
 Mecanismul de acţiune este controversat.
Se presupune că fixează diverşi ioni metalici.
Se presupune că împiedică sinteza proteinelor prin împiedicarea
ataşării aminoacizilor la ribozomi.
Spectru
Larg: bacterii Gram +, Gram -, bacterii cu perete deficient
Se concentrează bine intracelular ceea ce le face utile în terapia
infecţiilor cu bacterii care supravieţuiesc intracelular.
Toxicitate
Diaree prin dezechilibru florei intestinale.
Sunt interzise la gravide (efect teratogen) şi la copii până la 2 ani.
Determină la copii o coloraţie galbenă a dentiţiei şi o structură friabilă a
acesteia.

SUB.26 Macrolidele
Au fost izolate în 1952 de către Ehrlich din Streptomyces erithreus.
Membrii importanţi:
1. Eritromicina;
2. Lincomicina;
3. Streptograminele.
Mod de acţiune
Sunt bacteriostatice. Pot fi bactericide în concentraţii mari.
Acţionează prin inhibiţia fracţiunii 50S a ribozomilor.
Spectru
Limitat se suprapune peste cel al penicilinei G.
Eritromicina este antibioticul de elecţie în infecţiile streptococice la
alergicii la peniciline.
Toxicitate

28
 Scăzută.
Pot da manifestări patologice minore digestive: greţuri,
vărsături,diaree.
Rar eritromicina poate fi hepatotoxică.

SUB.29 QUINOLONE şi FLUOROQUINOLONE

Antibiotice de sinteză ce cuprind acidul nalidixic şi derivaţii săi.
Clasificare
1. acid nalidixic (Negram);
2. Ciprofloxacin, Norfloxacin, Ofloxacin;
3. Levofloxacin;
4. Trovafloxacin.
Mod de acţiune
împiedicând replicarea ADN bacterian.
---Spectru
Bactericide cu spectru larg, eficiente în special pe bacterii Gram-
negative, inclusiv pe bacilul piocianic.
Indicaţii: infecţii urinare, genitale, pulmonare, biliare, osteite,
osteomielite, meningite, septicemii.
Toxicitate
Efecte secundare grave la nivelul cartilajelor şi tendoanelor
Manifestări cutanate: fotosensibilizare, dermatite exfoliative;
Digestive: greaţă, vărsături, gastralgii;
Neurologice: cefalee, fotofobie, insomnie, vertij, acufene;
Hematologice: trombocitoza/trombocitopenie, leucopenie;
Contraindicaţii:

29
 1. La copii şi la adolescenţi: risc de afectare gravă a cartilajelor.
Prudenţă la bătrâni.
2. La gravide sau la femei care alăptează.

SUB.30 Rezistenţa la chimioterapice antiinfecţioase

Naturală:caracter de specie, determinat genetic

Dobândită: în cadrul unor specii natural sensibile unele tulpini dezvoltă sau
achiziţionează rezistenţă

. Mecanismele rezistenţei dobândite:

A. genetice :
1 Mutaţia

2 Infecţia cu un plasmid

Dobândirea rezistenței la antibiotice se poate produce prin

patru mecanisme generale
1. Inactivarea sau modificarea antibioticului (enzimatic)

2. Modificarea țintei antibioticului reduce capacitatea sa de legare

3. Modificarea căilor metabolice ale bacteriei pentru a se sustrage efectului

antibioticului ;

4. scăderea permeabilității și / sau creșterea efluxului activ al antibioticului

din cel bacteriană.

B. Mecanismele biochimice ale rezistenţei

Alterarea ţintei – a unei enzime sau a altui situs sau scăderea
afinităţii pentru substanţa antibacteriană

30
 Absorbţie scăzută - prin creşterea impermeabilităţii peretelui celular
sau prin mărirea activă a efluxului de antibiotic

Inactivarea antibioticului în exteriorul celulei bacteriene - prin

producerea unor enzime care modifică sau distrug agentul antibacterian

SUB.31 Clasificarea Imunoglobulinelor

Anticorpii sunt proteine serice care migrează în campul electric cu gama

globulinele, dar prezenţi şi în alte umori sau secreţii, cu o structură
capabilă să le asigure legarea fermă şi specifică de antigen.
 Imunoglobulina G
- reprezintă 70% - 80% din Ig serice. Concentraţia normală este
atinsă la vârsta de 5-8 ani 8-16 mg/ml.
- Clasa IgG cuprinde, în afară de anticorpi opsonizanţi, şi anticorpi
neutralizanţi, precipitanţi şi aglutinanţi .
- IgG trec prin placentă de la mamă la făt, asigurând rezistenţa
antiinfectioasă a sugarului în primele luni după naştere.

 Imunoglobulina A:
- 17% din totalul imunoglobulinelor
- În ser ca monomer - nu fixează complementul, reacţionează cu
antigenele din sânge. AG din intestin care au pătruns prin bariera
intestinală şi au ajuns în sânge sunt fixate de IgA şi eliminate prin
ficat.
- Extravascular - sub formă de dimer - IgA secretor (S-IgA) - în
secreţiile epiteliilor şi la suprafaţa mucoaselor
- Concentraţia normală de S-IgA este atinsă la vârsta de 10-11 ani,
ceea ce explică frecvenţa infecţiilor respiratorii la copii.

31
 Imunoglobulina M:
- IgM se prezintă sub forma unei structuri mari pentamerice cu o
GM de 900.000 Da. Cei 5 monomeri de IgM sunt legaţi între ei
printr-un lanţ J.
- Reprezintă 6-7% din totalul imunoglobulinelor serice.
- Concentraţie normală este atinsă la vârsta de 1 an. Timpul de
înjumătăţire a IgM este de 6 zile.
- În contextul răspunsului imun, IgM este clasa de anticorpi
care apare în răspunsul primar. Prezenţa anticorpilor IgM faţă
de un anumit agent infecţios indică o infecţie acută, recentă.

32