Sunteți pe pagina 1din 21

Notiuni de anatomie ale coloanei

vertebrale:

Coloana vertebrala este cea mai importanta componenta a scheletului


osos si a aparatului locomotor, implicit. Ea serveste ca punct de ancorare
pentru toate celelalte elemente care alcatuiesc corpul uman. Este axul
central al structurii noastre fizice. In consecinta, starea sa se va reflecta
asupra intregii noastre fiintei.
Dimensiuni: Lungimea coloanei vertebrale este in medie de 73 cm la
barbat si 63 cm la femeie, reprezentand astfel 40% din lungimea totala a
corpului. Latimea maxima a coloanei vertebrale este la baza sacrului,
unde masoara 11 cm. De aici merge descrescand atat in jos, cat si in sus.
Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor vertebre lombare unde
atinge 7 cm, apoi descreste atat in sus cat si in jos.
Segment complex, de o mare importanta functionala, coloana vertebrala
este alcatuita din 33 sau 34 de segmente osoase (vertebre), 344 de
suprafete articulare, 23 de discuri intervertebrale si 365 de ligamente cu
730 de puncte de insertie. Asupra coloanei vertebrale actioneaza nu mai
putin de 730 de muschi cu actiune directa. La toate acestea trebuind
adaugate formatiunile nervoase (somatice si vegetative), vasculare, etc.
Segmentele osoase care alcatuiesc coloana vertebrala se numesc
vertebre. Vertebrele au o parte anterioara numita corp si o parte
posterioara numita arc. Aceste doua parti inchid intre ele canalul
vertebral.
Coloana vertebrala se imparte in patru regiuni, fiecare din ele fiind
alcatuita, in mod normal, dintr-un numar fix de vertebre. Vertebrele din
fiecare regiune au caracteristici morfofunctionale legate de indeplinirea
celor doua functii importante ale coloanei vertebrale umane: functia de a
suporta greutatea capului, trunchiului si a membrelor superioare si
functia de a asigura o mobilitate suficienta.

Figura 1. Cele cinci regiuni ale coloanei vertebrale

Vertebrele poarta diferite denumiri in functie de regiunea unde se


gasesc:
Vertebrele cervicale raspund gatului. Ele sunt in numar de 7 si se
noteaza de la C1 la C7. Impreuna formeaza zona cervicala.
Vertebrele toracale (dorsale) raspund toracelui. Ele sunt in numar de
12 si se numeroteaza de la T1 la T12. Impreuna formeaza coloana
toracala.
Vertebrele lombare raspund regiunii lombare. Ele sunt in numar de 5
si se noteaza de la L1 la L5. Impreuna formeaza coloana lombara.
Vertebrele din aceste 3 zone (C1-L5) sunt mobile si
independente(delimitate una de cealalta) si se numesc vertebre
adevarate.
Vertebrele sacro-coccigiene sunt in numar de 5 respectiv 4-5 piese
osoase si raspund pelvisului. Ele se sudeaza dand nastere la doua oase:
sacrul respectiv coccigiene. Fiind oase sudate intre ele se ai numesc
si vertebre false.
Coloana se articuleaza superior, prin intermediul primei vertebre
cervicale, cu craniul, iar inferior prin intermediul sacrului cu oasele
coxale.
Fiecare vertebra prezinta anterior un corp vertebral si posterior un arc
vertebral.
Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasa si are forma unui
cilindru scurt, care prezinta doua fete (superioara si inferioara) si o
circumferinta.
Figura 2. In timp ce vertebrele au caracteristici unice regionale, fiecare
vertebra are trei parti principale:
corp (violet), arcul vertebral (verde), si procesele de atasament
muscular (portocaliu).

Arcul vertebral are o forma neregulata. Posterior si median prezinta o


apofiza spinoasa, lateral doua apofize transverse si deasupra si dedesubt
cate doua apofize articulare (in total patru apofize articulare dispuse
vertical). Intre apofiza spinoasa si apofizele articulare se gasesc lamele
vertebrale. Portiunile care leaga arcul vertebral de corpul vertebral se
numesc pediculi.
Arcul vertebral este alcatuit dintr-un pedicul, 2 lame vertebrale, 2
procese transverse, 2 procese articulare superioare, 2 procese articulare
inferioare si un proces spinos.
Gaura vertebrala, delimitata in corpul si arcul vertebral, formeaza prin
suprapunerea vertebrelor canalul vertebral, care adaposteste maduva
spinarii.

Figura 3. Arcul vertebral (verde), formeaza canalul spinal (albastru),


prin care trece maduva spinarii.
Pentru o elasticitate si o rezistenta crescuta, coloana vertebrala prezinta 4
curburi normale:

 lordoza cervicala, convexa anterior;


 cifoza toracala, convexa posterior;
 lordoza lombara, convexa anterior;
 cifoza sacro-coccigiana, convexa posterior.

La acestea se adauga in plan frontal o scolioza toracica, cu convexitatea


de partea mainii dominante (cu care scrii).
Pentru asigurarea mobilitatii si rezistentei coloanei, elementele osoase
(vertebrele) sunt unite de elemente conjunctiv fibroase, discul
intervertebral si ligamentele coloanei.
Articulatiile
Fatetele articulare reprezinta articulatiile mobile ale coloanei vertebrale
care conecteaza o vertebra la alta vertebra. Fara fateta articulara, nu am
avea flexibilitate in coloana vertebrala si ne-am misca foarte rigid in
miscari simple.
Fiecare vertebra are patru fete articulare, o pereche care se conecteaza la
perechea vertebrala de mai sus (fatete superioare), si una care se
conecteaza la vertebra de mai jos (fatete inferioare).
Figura 4. Fatetele superioare si inferioare conecteaza vertebrele intre
ele.
Exista patru fete articulare asociate cu fiecare vertebra.

Intre vertebre se realizeaza o serie de linii articulare, care se clasifica in:


Articulatiile corpurilor vertebrale - Suprafetele articulare ale acestora
sunt date de fetele inferioare si superioare (usor concave). Intre aceste
suprafete osoase se gasesc discurile intervertebrale. Acestea sunt
formatiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o portiune periferica
fibroasa - inelul fibros - si una centrala - nucleul pulpos. Nucleul pulpos
nu are o pozitie fixa, el mobilizandu-se in cursul miscarilor. Deplasarile
acestuia sunt posibile, deoarece este deformabil elastic si expansibil,
aceste calitati fiind legate de continutul de apa. Nucleul se afla astfel
intr-o permanenta presiune si este usor de inteles de ce orice defect al
inelului fibros care-l inconjoara permite hernierea lui. Limita inferioara a
discurilor este alcatuita din lamele cartilaginoase, care protejeaza nucleul
pulpos de presiunile excesive. In ceea ce priveste vascularizatia, la
individul adult prezenta vaselor de sange se intalneste numai in conditii
patologice. Nutritia cartilajului se face prin imbibitie prin lamele
terminale ale suprafetelor articulare vertebrale.

Figura 5. Discurile intervertebrale (violet) sunt realizate dintr-un centru


de gel
numit nucleu pulpos si o portiune periferica fibroasa numit inel fibros.

Trebuie remarcat faptul ca nucleul pulpos are o mare forta de imbibitie,


marindu-si volumul in repaus, putand da (prin insumarea maririi
volumului tuturor discurilor) o alungire de pana la 3 cm a coloanei
vertebrale la subiectul tanar, sanatos. Nucleul pulpos nu este inervat.
Inelul fibros este inervat de ramurile nervoase provenite din nervii
sinuvertebrali care inerveaza si ligamentul vertebral comun posterior
(aceasta explica si caracterul durerii din hernia sau tasarea discului
intervertebral).
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:

 a) contribuie, prin rezistenta lor, la mentinerea curburilor coloanei;


 b) favorizeaza, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru dupa
terminarea miscarii;
 c) transmit greutatea corpului in toate directiile diferitelor segmente ale
coloanei vertebrale;
 d) amortizeza socurile sau presiunile la care este supus fiecare segment
in mod special in cursul miscarilor sau eforturilor.

Articulatiile lamelor vertebrale - Intre lamele vertebrale nu exista


propriu zis articulatii. Totusi, ele sunt unite prin ligamente speciale
denumite ligamente galbene, alcatuite din fascicule de fibre elastice, care
prin structura lor permit apropierea si indepartarea lamelor vertebrale
una fata de alta.
Articulatiile apofizelor spinoase - Ca si lamele vertebrale apofizele
spinoase sunt unite intre ele prin doua feluri de ligamente: ligamentele
interspinoase si ligamentul supraspinos. Primele se gasesc intre doua
apofize spinoase iar ultimul este un cordon ce se intinde pe tot lungul
coloanei vertebrale. In regiunea cervicala, ligamentul supraspinos este
deosebit de bine dezvoltat si prin extremitatea lui proximala se insera pe
protuberanta occipitala externa; el este denumit ligamentul cervical
posterior si are rolul sa mentina pasiv capul si gatul pentru a nu se flecta
inainte.
Articulatiile apofizelor transverse - Apofizele transverse sunt unite
prin ligamente intertransverse.
Articulatiile apofizelor articulare sunt plane si permit numai simpla
alunecare a suprafetelor articulare una peste alta.
Articulatia occipitoatlantoida este o diartroza bicondiliana. Suprafetele
articulare ale occipitalului sunt reprezentate de cei doi condili occipitali,
care privesc in jos si inainte si in afara si au o forma convexa in toate
sensurile.
Suprafetele articulare ale atlasului sunt reprezentate de cele doua cavitati
glenoide, ce privesc in sus, inainte si inauntru si au o forma concava in
toate sensurile. Toate aceste patru suprafete articulare sunt acoperite de
un cartilaj hialin. Suprafetele articulare sunt unite intre ele printr-o
capsula subtire, intarita de doua ligamente, unul anterior si altul
posterior.
Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcatuit din
doua ligamente (ligamentul vertebral comun posterior si ligamentul
vertebral comun anterior), care formeaza doua benzi ce se intind pe toata
lungimea coloanei vertebrale.
Figura 6. Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este
alcatuit din doua ligamente,
ligamentul vertebral comun posterior si ligamentul vertebral comun
anterior

Vascularizarea maduvei spinarii


Irigatia maduvei spinarii se realizeaza de o maniera cu totul aparte si
cunoasterea ei este indispensabila cunoasterii sindroamelor ischemice
(de deficit sau lipsa a circulatiei sanguine), cu deficitele lor neurologice
grave care pot sa survina in urma diverselor afectiuni. Maduva cervicala
este irigata de mai multe artere importante, care provin din arterele
spinale anterioare si posterioare (ramuri ale arterei vertebrale si ale
arterei cerebeloase posterioare). Maduva lombara este irigata de artere
care provin din arterele sacrate laterale, iar maduva dorsala este irigata
de arterele cervicale si lombare. Zona vasculara cea mai critica se
gaseste la nivelul D 4, la limita celor doua teritorii vasculare.
Muschii coloanei vertebrale
Miscarile coloanei vertebrale sunt produse de un mare numar de muschi,
care se insera fie pe coloana, fie la distanta de ea, cum sunt unii muschi
ai gatului si muschii abdominali.
Muschii gatului: muschiul sternocleidomastoidian; muschii scaleni;
muschiul drept anterior al capului; micul drept anterior al capului; lungul
gatului; (pielosul gatului; splenius al gatului si al capului; fasciculul
superior al marelui trapez)
Muschii abdomenului: marele drept al abdomenului; marele oblic al
abdomenului; micul oblic al abdomenului; transversul abdomenului;
muschii lomboiliaci (patratul lombelor, psoasul iliac).
Muschii posteriori ai trunchiului: muschiul trapez; muschiul marele
dorsal; romboidul; unghiularul; micul dintat posterosuperior; micul
dintat posteroinferior; muschii cefei (splenius, marele complex, micul
complex, transversul gatului, marele si micul drept posterior ai gatului,
marele si micul oblic posterior ai gatului); muschii spinali, se gasesc in
santurile vertebrale formate din apofizele spinoase si coaste (muschii
sacrospinali, paravertebrali) sunt in numar de trei: iliocostalul, lungul
dorsal si spinotransversalul; muschii intertransversali si muschii
interspinosi.

Figura 7. Muschii coloanei vertebrale: ai gatului, abdomenului si


trunchiului

Tonusul muscular este starea de contractie statica sau de tensiune


permanenta a muschiului relaxat, se mentine prin mecanism reflex si
influenteaza proprietatile muschiului. Are rol in determinarea formei
corpului, stabilitate articulara, metabolism si termoreglare. Variaza in
functie de varsta, stare de sanatate, sex, antrenament. Hipotonia si
hipertonia musculara in limite fiziologice nu produc modificari
importante, dar peste anumite limite pot determina, initial deviatii ale
coloanei si ulterior chiar deformatii. Prin antrenament bine condus,
proprietatile muschiului (tonus, excitabilitate, contractilitate, elasticitate,
plasticitate) se pot dezvolta pana la valori superioare.
Bilantul muscular
Bilantul muscular apreciaza forta unui muschi sau grup muscular cu
ajutorul unor tehnici de examinare manuala. Cel mai folosit sistem este
cel care utilizeaza o scara de la 5 la 0.

 Forta 5 (normala) este atunci cand se poate efectua o miscare, impotriva


gravitatiei, pe toata amplitudinea, impotriva unei forte exterioare
aproximativ egala cu valoarea fortei normale.
 Forta 4 (buna) capacitatea de a deplasa antigravitational un segment,
impotriva unei rezistente mai mici.
 Forta 3 (acceptabila) se apreciaza in cazul in care segmentul este
deplasat impotriva gravitatiei, fara alta rezistenta. Reprezinta pragul
functional minim necesar pentru a deplasa diferitele segmente.
 Forta 2 (mediocra) permite mobilizarea, dar numai dupa eliminarea
gravitatiei.
 Forta1 (schitata) nu permite deplasarea segmentului, dar la palpare se
percepe contractia.
 Forta 0 (absenta) cand nu se percepe nici o contractie.

Statica coloanei vertebrale


Coloana vertebrala se poate compara cu un catarg a carui pozitie corecta
depinde de intinderea paramelor. O deficienta a paramelor poate sa
constituie o cauza a devierii sau frangerii catargului.
Figura 8. Statica

In ortostatism si in repaus coloana vertebrala are o directie verticala si o


forma usor sinuoasa mai ales in plan sagital. Curburile atenueaza
socurile si favorizeaza mentinerea echilibrului coloanei pe bazin,
usurand deci eforturile centurii musculare a coloanei.
Aceasta atitudine si aceasta forma se mentin datorita jocului tonicitatii
musculare, elasticitatii ligamentelor si discurilor, precum si datorita
imbinarii anatomice a celor 24 de segmente osoase din care este
compusa coloana vertebrala, segmente care isi adapteaza unul altuia
diferitele suprafete articulare.
Atitudinea coloanei vertebrale depinde de varsta, sex, profesiune, stare
de oboseala, stare psihica, stare de sanatate, etc.
Pentru pastrarea echilibrului in statiune bipeda se instaleaza, la inceputul
celui de al doilea an de viata, curbura lombara cu convexitatea inainte
(lordoza compensatorie).
Echilibrul intrinsec. La adult, in statiune verticala, linia gravitatiei trece
prin tragus, deci inaintea articulatiei atlantooccipitale, prin partea
anterioara a umarului, usor posterior fata de o linie care ar uni cele doua
capete femurale, prin mijlocul fetei externe a marelui trohanter, anterior
axului transversal al articulatiei genunchiului si putin posterior celui
tibiotarsian.
Datorita curburilor coloanei, proiectia centrilor de greutate ai diferitelor
segmente nu se gaseste pe linia proiectiei centrului general de greutate al
corpului. De aceea, actiunea gravitatiei determina de la o vertebra la alta,
solicitari rotationale, care tind sa accentueze curburile si care trebuie
neutralizate, deoarece altfel coloana s-ar prabusi.
Elementele care se opun solicitarilor rotationale sunt ligamentele. La
coloana dorsala proiectia centrului de greutate trece anterior coloanei.
Aceasta s-ar prabusi inainte daca nu ar interveni forta ligamentului
vertebral comun posterior, a ligamentelor interspinoase si a ligamentelor
galbene. Situatia este inversa la coloana lombara si cervicala; proiectia
centrului de greutate trece posterior coloanei, iar fortele care se opun
prabusirii sunt reprezentate de rezistenta ligamentului vertebral comun
anterior. Ligamentele vertebrale au deci rolul de a absorbi o buna parte
din solicitari.
Alte elemente care au rolul de a absorbi solicitarile sunt discurile
intervertebrale. Ele nu stau in tensiune ca ligamentele, ci sub presiune.
Intre aceste doua categorii de elemente anatomice, ligamentele pe de o
parte si discurile de alta, supuse unor forte contrare, se stabileste o
anumita stare de echilibru, denumita echilibru intrinsec. In afara
echilibrului intrinsec coloana dispune (dupa cum am mentionat) de un
mare numar de grupe musculare, care prin tonicitatea lor ii asigura si un
echilibru extrinsec, corsetul muscular.
Deviatiile coloanei vertebrale
Coloana vertebrala are o curbura fiologica normala : in zona cervicala si
in zona lombara exista un grad fiziologic de lordoza (fig. 1 si 3) iar in
zona toracala exista un grad fiziologic de cifoza (fig. 2). Modificarile
patologice de ax ale coloanei vertebrale - exagerarea curburii fiziologice
sau aparitia unor curburi in afara celor fiziologice - reprezinta afectiuni
ale coloanei vertebrale.

Cifoza (fig. 2) este deviatia coloanei vertebrale in planul vertical. Cifoza


se manifesta prin curbarea accentuata a coloanei, spre in fata, in regiunea
toracica, provocand cocoasa. Cifoza poate fi compensata printr-o
hiperlordoza cervicala si lombara pentru refacerea echilibrului coloanei.
Lordoza (fig. 3) este o modificare a curburii fiziologice a coloanei
vertebrale in zona lombara. Lordoza se manifesta prin accentuarea
curburii, spre in fata.
Scolioza (fig. 4) se manifesta prin aparitia unor curburi ale coloanei
vertebrale, mai ales in regiunea lombara, in plan frontal, coloana luand
forma literei "C", urmata de multe ori de o modificare compensatorie
care apare in zona invecinata, coloana vertebrala fiind in forma literei
"S". Aceasta deformare "S" vizibila din spate, poate fi orientata spre
dreapta sau spre stanga, in functie de greselile de pozitie ale coloanei.
Netratate, cifoza, scolioza si lordoza duc la aparitia unui aspect inestetic
al spatelui dar mai ales la aparitia durerilor de spate.
Hernia de disc
Poate apare in orice parte a coloanei vertebrale, de cele mai multe ori la
nivelul inferior al coloanei (lombar). Uneori hernia de disc apare la
nivelul gatului (cervical) si mai rar toracic.

Figura 10. Hernie de disc: nucleul gelatinos se deplaseaza prin fisura si


comprimă nervul

Curburile coloanei
Coloana vertebrala are mai multe curburi fiziologice situate in plan
sagital, care ii cresc rezistenta (de aproximativ 10 ori fata de aceeasi
coloana fara curburi). Aceste sunt cu convexitatea anterior in zona
cervicala, cu convexitatea posterior in zona toracica si cu convexitatea
anterior in regiunea lombara. Segmentul sacro-coccigian are o curbura
imobila cu convexitatea posterior.
Figura 11. Curburile coloanei vertebrale

Curburile vertebrale impreuna cu ligamentele si discurile intervertebrale


contribuie la realizarea unui echilibru intrinsec adecvat al coloanei, la
care se adauga echilibrul extrinsec, pe care il realizeaza grupele
musculare care sustin coloana vertebrala in mod direct, sau prin
intermediul altor structuri. Se ajunge astfel la numeroase mecanisme
care au rol de a da coloanei vertebrale rezistenta, mobilitatea si supletea
maxime, care o fac potrivita pentru rolul de sustinere, axare, protectie si
miscare pe care il are.
Tipurile de tinuta
Echilibrul coloanei vertebrale nu se realizeaza in acelasi mod la toti
indivizii normali. Aceasta face ca tinuta coloanei vertebrale sa difere de
la individ la individ si ea trebuie pusa in legatura cu accentuarea sau
diminuarea curburilor din planul anteroposterior, ca urmare a gradului
de inclinare inainte a bazinului.
Se deosebesc astfel cinci tipuri generale de tinuta:

 Spatele normal. Este tipul de tinuta in care curburile vertebrale prezinta


o arcuire normala. Este tinuta de drepti "ostasesc", in care inclinarea
bazinului este normala.
 Spatele rotund. Este un tip de tinuta foarte frecvent intalnit.
Convexitatea dorsala coboara si cuprinde si vertebrele lombare, iar
concavitatea regiunii lombare se micsoreaza si ca intindere si ca
profunzime. Bazinul este inclinat usor inainte si in jos.
 Spatele plat. Este un tip de tinuta mai putin frecvent intalnit.
Convexitatea dorsala si concavitatea lombara dispar, dar inclinarea
bazinului ramane mica. Scapulele apar reliefate inapoi. Acest tip de
spate provoaca scoliozele cu evolutia cea mai grava.
 Spatele concav - plat (sau lordotic). Este si mai putin frecvent intalnit.
Concavitatea lombara se accentueaza mult prin inclinarea puternica a
bazinului inainte, in timp ce convexitatea dorsala dispare.
 Spatele concav - rotund. Este tipul de postura cel mai putin intalnit.
Concavitatea lombara se accentueaza, de asemenea mult, dar
concomitent se accentueaza si convexitatea dorsala.

Coloana vertebrala trebuie considerata ca o unitate functionala si fiecare


tip de postura trebuie considerat ca o adaptare spontana la anumite
conditii deosebite de statica si dinamica.
De asemenea trebuie luat in considerare rolul deosebit al bazinului in
determinarea atitudinii coloanei vertebrale. Bazinul se costituie in
suportul functional al coloanei vertebrale, participand activ la statica si
dinamica acesteia. Orice disfunctie la nivelul acestuia (suferinta,
asimetrie functionala sau statica) avand severe repercursiuni asupra
ansamblului functional - biomecanic al coloanei vertebrale.
Bazinul impreuna cu membrele inferioare se constituie in suportul
biomecanicii coloanei vertebrale.
Figura 12 Curbura segmentului sacro-coccigian

Biomecanica organului axial (coloanei vertebrale)


Miscarile coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt miscari
complexe, in care intervin mai multe segmente vertebrale. Ele se
realizeaza prin cumularea usoarelor deplasari ale corpurilor vertebrale,
care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum si la nivelul
celorlalte articulatii. Aceste miscari sunt limitate de rezistenta
ligamentelor, forma articulatiilor intervertebrale si de gradul de
compresibilitate a tesutului fibrocartilaginos din care este alcatuit discul.
Micile deplasari intervertebrale sunt posibile numai gratie prezentei
nucleului pulpos, care trebuie sa aiba consistenta, forma si asezare
normale. Miscarile vertebrale se executa pe nucleul pulpos ca pe un ax,
nucleul jucand rolul unei adevarate bile mecanice (rulment). Se poate
intelege ca pe un astfel de suport toate miscarile sunt posibile; totusi,
acestea vor fi limitate ori calauzite de feluritele conformatii si pozitii ale
apofizelor articulare, de ligamentele coloanei vertebrale si de corsetul
muscular al acesteia.
Prin tensiunea lichidului ce se afla intre elementele sale componente,
nucleul pulpos are proprietatea de a fi elastic. Datorita acestei proprietati
sunt posibile miscarile coloanei vertebrale si sunt inlaturate efectele
daunatoare ale presiunilor excesive sau ale socurilor suferite de rahis.
Intr-o atitudine de flexie fortata are loc o apropiere a corpurilor
vertebrale - in partea lor anterioara - prin comprimarea partiala a discului
in jumatatea lui anterioara si prin impingerea usoara posterioara a
nucleului pulpos, in extensie lucrurile se petrec invers. Daca nucleul
pulpos trebuie considerat rulmentul pe care se executa miscarile coloanei
vertebrale, inelul fibros ramane elementul cel mai important al discului
intervertebral, care rezista fortelor de compresiune si decompresiune.
Din punct de vedere al goniometriei normale coloana vertebrala prezinta
miscari complexe rezultate din micromiscarile cumulate ale tuturor
articulatiilor intervertebrale: flexie - extensie, inclinare laterala, rotatia,
si ca o rezultanta a acestora - circumductia.
Miscarea de flexie ventrala a trunchiului pe membrele inferioare se
realizeaza prin participarea nu numai a coloanei vertebrale ci si a
soldurilor.
Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate sa execute in intregime o miscare
de flexie, dar nu toate segmentele participa in aceeasi masura.
Amplitudinea cea mai mare in flexie se realizeaza in regiunea cervicala
si in cea lombara. Miscarea de flexie are cea mai mare amplitudine la
nivelul ultimelor doua vertebre dorsale si al vertebrelor lombare.
Arcul cu concavitatea anterioara pe care-l formeaza coloana in intregul
ei, nu este un arc de cerc, ci o linie curba, compusa din trei segmente, si
anume: unul cu raza mai mica, pe care il formeaza coloana cervicala,
unul cu raza mai mare pe care-l formeaza coloana dorsala, si unul cu
raza mica, al regiunii lombare.
In miscarea de flexie, portiunea anterioara a discurilor intervertebrale
este comprimata, in timp ce ligamentul vertebral comun posterior,
ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos
si muschii spatelui sunt pusi sub tensiune.
In pozitie ortostatica, muschii care initiaza miscarea de flexie sunt cei ai
peretelui abdominal, mai ales dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul
iliac, precum si muschii subhioidieni si sternocleidomastoidieni. Odata
miscarea initiata, grupul antagonist al extensorilor intra in actiune si
gradueaza flectarea trunchiului, invingand fortele gravitationale.
In ceea ce priveste miscarea de extensie in pozitie ortostatica, in
extensie, lucrurile se petrec exact invers. Muschii santurilor vertebrale,
deci muschii extensori, sunt cei care initiaza miscarea, apoi miscarea
este controlata de grupul anterior. Daca insa miscarea de extensie se
realizeaza in pozitia de decubit ventral, extensorii vor continua sa sustina
miscarea.
In miscarea de extensie, portiunile posterioare ale discurilor
intervertebrale sunt comprimate, in timp ce ligamentul vertebral comun
anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocata in ultima faza de
intrare in contact a apofizelor articulare si in ultima instanta si a
apofizelor spinoase.
Miscarea de inclinare laterala are maximum de amplitudine in segmentul
dorsal. Cand are loc si un oarecare grad de rasucire a coloanei, atunci
trunchiul se inclina si mai mult lateral.
Miscarea de rotatie este maxima in regiunea cervicala. Coloana dorsala
se roteste putin si numai daca se inclina lateral, in coloana lombara
miscarea de rasucire se executa cand coloana este in extensie, mai ales in
segmentul dorsolombar. Cand coloana este flectata, miscarea de rasucire
din segmentul lombar nu este posibila, deoarece condilii vertebrelor sunt
asezati vertical in articulatii si opresc miscarea; din aceeasi cauza, in
flexie nu se poate face nici inclinarea laterala a segmentului lombar.
Biomecanica articulatiei atlantoaxoidiene (dintre
vertebrele atlas si axis)
Miscarile care se realizeaza intre atlas si axis prezinta unele
particularitati, deoarece intre aceste doua vertebre nu exista nici o
articulatie intre corpii vertebrali, atlasul neavand corp vertebral. Atlasul
nu prezinta nici apofize articulare inferioare, care sunt reduse la simple
suprafete articulare, aflate pe fetele inferioare ale maselor lui laterale.
Impreuna cu acestea, apofizele superioare ale axisului realizeaza
articulatiile atlantoaxoidiene laterale, articulatii plane ca si cele dintre
apofizele articulare ale celorlalte vertebre.
Exista insa in plus o articulatie atlantoaxoidiana mediana de partea
axisului realizata de apofiza lui odontoida, iar de partea atlasului de un
inel osteofibros in care patrunde apofiza odontoida.
In articulatia atlantoaxoidiana se face numai miscarea de rotatie a
capului. In timpul acestei miscari apofiza odontoida ramane pe loc, ca un
pivot, in timp ce inelul atlasului se roteste in jurul ei. Pentru ca rotirea
atlasului sa fie posibila, acesta aluneca pe fetele articulare axoidiene
laterale. Miscarea de rotatie permisa de complexul articular
atlantoaxoidian este de numai 30º pe ambele parti (stg. , dr. ). Rotatiile
de amplitudini mari se fac prin participarea articulatiilor vertebrelor
subiacente.
Biomecanica articulatiei occipito-atlantoide
Aceasta articulatie permite miscari de flexie si de extensie si miscari de
inclinare laterala a capului dar nu permite miscari de rotatie.
Miscarea de flexie - extensie se face in jurul unui ax transversal ce trece
prin partea superioara a cavitatilor glenoide ale atlasului, capul
actionand pe coloana ca o parghie de gradul 1, unde forta este data de
muschii cefei, rezistenta este data de greutatea capului ce tinde sa cada
inainte, iar punctul de sprijin este pe coloana.
Amplitudinea de flexie a capului permisa de articulatia
occipitoatlantoidiana este de circa 20º, iar cea de extensie de 30º.
Aceasta amplitudine nu este suficienta decat pentru miscarile capului,
prin care se confirma ceva. Marirea amplitudinii de flexie extensie este
posibila numai prin participarea vertebrelor subiacente.
Miscarea de inclinare laterala este limitata la numai 15º in articulatia
occipitoatlantoida si se face in jurul unui ax sagital, care trece prin
fiecare condil occipital.