CEZAR BALTAG. VOCAȚIA SACRULUI.

Cezar Baltag face parte dintre acei oameni cu vocaţie religioasă care tânjesc să prindă sensul
întregului şi a căror biografie transpusă în operă se poate citi ca o experienţă a sacrului.

Personalizată, paradigma lui Isus îi ordonează poetului întâmplările vieţii. Oferindu-se pe sine ca
jertfă zeiţei htoniene, el îşi vede gestul transfigurat în sacrificiu cristic: „Roagă-te, iarbă, / pentru
ca jertfa ta şi a mea / să placă Nemuritoarei [...] şi deodată am văzut un câmp deschis / şi în ele
eu eram mielul acestei lumi păscând o iarbă dumnezeiască / şi apropiindu-mă mai mult, tot mai
mult / de masa tăcerii.” (Primăvara, în vol. ”Euridice şi umbra”). Gestul împărţirii pâinii între
prieteni, act prin care oferi, reiterat cu gândul la cei plecaţi din această lume, îl salvează din
curgerea orizontală a timpului: „Nu mai e nimeni aici / să te poată urma / nu mai e nimeni / să te
poată privi / nu mai e nimeni / să poată măcar / să te vândă / Şi totuşi inima lumii / e-acum / un
foc nesfârşit care cântă / întoarcerea în tine a tuturor / intrarea tuturor în lumină.” (The last
supper, în vol. ”Euridice şi umbra”).

Femeia iubită reinstaurează spiritul în lumea poetului şi îl renaşte îndumnezeit, existenţa ei

constituindu-se după exemplul celei care a acceptat destinul de a-l naşte pe Dumnezeu-omul: „Te
voi naşte, mi-ai zis / dacă voi da greş / mă ofer zeilor / să fiu arsă de vie... / Şi deodată / îmi
aprinde inima / ultima ta lacrimă / aidoma sângelui aceluia / care a murit să-mi spună / că nu
Dumnezeu a creat Răul [...] / Şi plâng / şi mă trezesc / ca dintr-un vis al materiei / care şi-a uitat
pentru o lungă vreme / spiritul” (Naştere, în vol. ”Euridice şi umbra”). Oedip, omul limitat de
soartă, condamnat la păcat şi la orbire, se eliberează prin combustie purificatoare, la fel cum Isus
– noul Adam – îl purifică prin jertfa sa pe Adam cel apăsat de păcatul originar. Modelul cristic
transcende cerurile, limitările muritorilor şi zeilor: „Desculţ merg prin praful de care se tem /
muritorii şi zeii / [...] La capătul orb al potecii de jar / aud o grădină / în ea voi să intru, să fiu
tânăr iar / în cerc de lumină” (Oedip, în vol. ”Dialog la mal”). Heracliteanul Cezar Baltag
proiectează pe râul lumii, la nivelul intermediar marcat de simbolurile păsării şi şarpelui, taina
Dumnezeului-om venit să ne lumineze şi să ne lase semne: „o pasăre / cu toate zborurile în sine /
o iarnă / cu toate ninsorile într-un om / un deal / cu toţi arborii într-un şarpe / un om / cu cămaşa
în râu / luminând” (Taină, în vol. ”Dialog la mal”).

Artiştii au harul comunicării. O formă de manifestare a acestuia este ascultarea tuturor vocilor
interioare. Cineva din Cezar Baltag simte gnostic: „Ea este falcăra care vrea să-şi salveze sufletul
/ din adânca peşteră / în care e închis” (Dansatoarea, în vol. ”Euridice şi umbra”); „sufletul va
pleca / din temniţa sordidă / a trupului” (Somaseme, în vol ”Euridice şi umbra”). Imaginea lui
Dumnezeu este văzută pălind în creaţia Sa: „un Dumnezeu astenic în crinul ce presimte / necroza
paradisului din el” (Monada, în vol. ”Poeme”). O voce a lumii tehnologizate, în derută, îl
interpelează „amical” pe Creator: „Pa Doamne. Ne vedem în celălalt / în celălalt eon / dacă mai
vine vreunul. / Pa. / Lumea e în vacanţă. / Lumea a fost. / Ceva a fost în tot cazul.” (Hotel, în vol.
”Dialog la mal”). Prin moartea soţiei sale, poetul a cunoscut faţa teribilă a sacrului şi îndoiala.
Drama personală se absoarbe în mitul Orfeu-Euridice, iar Dumnezeu este „somat” de către poet
să coboare în Infern pentru a susţine măreţia Cerului: „De nu c-un fir de soare în lumea asta,
Doamne / măcar c-o înviere tot le erai dator [...] / Mă-ntreb de-a ta lumină sângele meu străin e? /
Străină e tristeţea cu care azi te strig? / Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru mine: / dacă ne pierzi
în noapte în cer se face frig.” (Ad Inferos, în vol. ”Euridice şi umbra”). Cu sensibilitate mistică
simte Cezar Baltag legătura de în-fiinţare dintre Dumnezeu şi om: „Oare trecerea noastră un fum
e? / Te implor luminează şi fii. / Peste-o clipă se-ntunecă-n lume / şi eu nu te pot Doamne trezi...”
Dumnezeu şi omul sunt una, şi totuşi, „partea” lui Dumnezeu este întotdeauna mai mare decât
acest întreg, iar drumul credinţei un fel mai înalt de infinit: „Te chem când toate vorbele mă dor /
Pe limba mea ca într-un pat de iască / Vocala nerostită-n care mor / Stă neclintită gata să te
nască / [...] Iar dacă noaptea tot va fi să cadă / Fă altu-n locu-mi care să te vadă” (Eram arşiţa ta
la amiază, în vol. ”Dialog la mal”) Timpul circular, infinitul rău, capcana pregătită să prindă
omul aflător într-o clipă de necredinţă, se opune timpului vertical şi sacru: „Azi plini-voi în
lacrimi porunca, povara: / să mori, să te naşti, să învii, să învingi. / Îţi spui: am ajuns. Şi iată, se
topeşte cum ceara / malul de cum îl atingi. / La un fir de vedere, la un pas de orbire / ţărmul
începe să plece, recad în şuvoi; / umbra et pulvis sumus, iubire. / Lumina se surpă hohotind peste
noi.” (Umbra et pulvis, în vol. ”Euridice şi umbra”). Cu ameninţarea acestui timp circular s-a
luptata poetul, urcând ca pe o scară a lu Iacob, din încercare a vieţii în încercare: „Mai alb cu o
oboseală / mai treaz / cu un urcuş / mai aproape, de punctul alfa / cu o noapte de insomnie / tot
mai departe de linişte / tot mai aproape de ea / izbind năprasnic cu inima / dintr-o oboseală într-
alta” (Dimineaţă, vol. ”Dialog la mal”). În tradiţia creştină ezoterică, inima este locul de întâlnire
a omului cu – şi de întemeiere a omului prin Isus. În viziunea poetului, Dumnezeu interior care,
trans-figurare a Meşterului Manole, îl constituie pe om ca edificiu al sacrului, îl rezideşte pentru
dialogul cu Dumnezeu – Tatăl prin jertfa şi iubirea Sa: „Trec zidari pe cereştile schelete / şi îngeri
cu faţa amară / parcă suie pe oasele mele, / pe coastele mele coboară. / Poate-n trup e închisă
vecia /şi-ngroparea luminii în trup e / ritualul legând temelia / bolţii mele să nu se mai surpe. /
La-ntâlnirea de lumi paralele / pe dealul cu zodii târzii / e un du-te-vino de stele / ca-naintea unei
epifanii” (Pe deal, în vol. ”Dialog la mal”).

Personalitate complexă: discipol al lui Mircea Eliade – cum îi plăcea să se numească, fiu al unui
preot fugit călare din Basarabia, iniţiator în probleme de religie pentru grupul de prieteni din
jurul poetului Nichita Stănescu, cunoscător şi iubitor de folclor ţigănesc, deprins cu moartea
altora (sub vegherea sa i s-au stins întâi fratele, apoi soţia) ori cu ameninţarea propriei morţi (a
suferit o operaţie grea), capabil de fină ironie şi autoironie, cuprins de transe mistice în
singurătatea biroului său, Cezar Baltag a avut parte de clipe în care – prin ochelarii săi aburiţi
pentru formele cotidianului – a zărit Lumina. A mărturisit aceste revelaţii în câteva dintre cele
mai frumoase poeme ale sale. În Călătorul (din vol. ”Dialog la mal”), cel care primeşte
iluminarea o plăteşte cu suferinţă asumată: „Una câte una / Călătorul îşi smulge din trup / zilele
orbitoare / ca nişte făclii ce numai / de la rănile sale adânci / se pot aprinde / şi le împlântă la
marginea drumului său / [...] vulnerant omnes, ultima necat – toate rănesc, ultima răpune, / dar
câtă lumină!” Celor care învaţă să-şi deschidă ochii Spiritului, Cerul li se arată într-o
străfulgerare: „ca şi cum / toţi orbii ar vedea / ca şi cum / n-am mai bea întuneric / ca şi cum / am
auzi numai alb / ca şi cum / lumea ar fi un fulger / ca şi cum / în cerul gurii ar străluci soarele / ca
şi cum / lumina, lumina, lumina...” (Sicut in coelo, în vol. ”Dialog la mal”).