Sunteți pe pagina 1din 5

Cultura coacazului negru

Alegerea şi pregătirea terenului

Alegerea terenului

Amplasrea plantaţiilor se face în zonele destinate pomiculturii. Pentru o alegere corectă a


locului de plantare a unei specii trebuie respectate cu stricteţe, condiţiile de
microzonare.

Noile plantaţii se vor realiza numai în acele zone, bazine şi centre de cultură unde specia sau
soiul vor întâlni maximum de condiţii naturale pentru creştere şi rodire:

- se vor alege terenurile cu soluri fertile, de preferat cu textura mijloci, lutoasă, luto-
nisipoasă şi chiar nisipoasă, permeabile, mijlocii până la profunde, cu pH între 4,7 şi 9,3;

- din punct de vedere al pantei sunt foarte bune terenurile cu panta uşoară 3-6% ce permit o
bună întreţinere a solului cât şi un transport uşor al fructelor ;

- plantaţiile de coacăz negru pot fi amplasate în condiţii bune şi pe terenul cu panta de 6-


12%, cu orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel

- condiţia prioritară la înfiinţarea unei plantaţii o constituie sursa de apă necesară la stropiri
şi la udatul plantelor, mai ales în zonele cu precipitaţii reduse în timpul anului;

Parcelarea terenului

În vederea uşurării lucrărilor de întreţinere din plantaţii, a recoltării şi transportului fructelor,


terenul se împarte în parcele. Parcelele sunt necesare la suprafeţele de peste 5 ha sau când sunt
cultivate mai multe specii.

La parcelarea terenului trebuie avut în vedere şi stabilirea locurilor unde se va depozita


producţia în aşa numitele construcţii de producţie. Odată cu parcelarea terenului, trebuie avut
în vedere şi împrejmuirea viitoarei plantaţii de coacăz negru.

Stabilirea distanţelor de plantare şi pichetatul terenului

Distanţele dintre rândurile de arbuşti şi pe rând se stabilesc în funcţie de caracteristicile


soiului, fertilitatea solului, sistemul de cultură şi se materializează în teren conform unei
scheme de pichetaj.

Distanţa de plantare Densitatea /ha

1
Între rânduri Pe rând Min Max

2,5-3,0 1,0 3333 4000

Pichetarea terenului constă în marcarea locului unde se va planta fiecare butaş înrădăcinat iar
direcţia rândurilor va fi paralelă cu latura lungă a parcelei şi pe cât posibil pe direcţia N-S.

Locul fiecărui arbust se determină prin întinderea unei sârme marcate între picheţii din capătul
rândului, şi se fixează cu un ţăruş, la distanţa stabilită. La plantarea butaşilor înrădăcinaţi se
întinde din nou aceeaşi sârmă gradată, pentru a determina locul fiecărei plante. Sistemul de
pichetat ales este dat de figura geometrica, ce se realizeaza pe teren cu ajutorul a 3-4 picheti şi
care poate fi: un pătrat, un dreptunghi sau un triunghi.

Plantarea coacăzului negru

Epoca de plantare

Cele mai bune rezultate dau plantările de toamnă, începând cu 15 octombrie şi până la venirea
primului îngheţ, deoarece până în primăvară rădăcinile arbuştilor realizează un contact strâns
cu pământul, rănile se calusează, uneori emit chiar rădăcini noi, iar în groapă se acumulează
umiditate care se păstrează şi în perioadele mai secetoase din timpul primăverii.

Executarea gropilor

Săpatul gropilor. In teren desfundat gropile se fac cu putţn timp înainte de plantare, sau în
ziua plantării, pentru a nu se pierde umezeala acumulată în sol, cu dimensiunile de 30 / 30 /30
cm.

Gropile se execută manual cu hârleţul, sau mecanic cu burghiul. Pământul rezultat la săparea
manuală a gropilor în teren nedesfundat se separă, urmând ca umplerea gropilor, la plantare,
în zona rădăcinilor coacăzului, să se facă cu pământul cel mai fertil.

Pregătirea materialului săditor

La plantare rădăcinile butaşilor se fasonează prin scurtare, eliminarea celor rupte, rănite şi
mucegăite. Rădăcinile principale se lasă cât mai lungi, rădăcinile secundare se scurtează cu
cca 1/3 din lungime iar cele subţiri la 1-2 cm sau rămân intacte.

După fasonare, plantele de coacăz se mocirlesc cu un amestec de apă, pământ galben şi balegă
proaspătă de vită (3 părţi pământ, 2 părţi balegă de vită şi apă până se obţine o pastă de
consistenţa smântânii). Mocirlirea asigură o mai bună aderenţă a particulelor de pământ în
jurul rădăcinilor pentru a menţine o umiditate mai ridicată în zona rădăcinilor.

Tehnica de plantare

Butaşii astfel pregătiţi se aşează în gropi sau rigole cu rădăcinile răsfirate şi cu vârful către
pichet. Se adaugă pământ şi se tasează bine în jurul plantei, după care se execută o copcă în

2
care se toarnă 6-8 l de apă. După infiltrarea apei în sol, se execută un muşuroi până la
mugurele terminal. Partea care se află deasupra solului şi care se muşuroieşte, trebuie să aibă
2-3 muguri pe lungimea butaşului.(Bordeianu, T., 1960).

Lucrări de înterţinere la coacăzul negru

Lucrări de întreţinere a solului în plantaţiile de coacăz

Solul se întreţine sub formă de ogor negru sau ogor erbicidat. Erbicidarea se face începând cu
anul II de cultură. Dacă apar fenomene de fitotoxicitate acestea dispar după 30-40 de zile de la
aplicare (M.BOTEZ şi colab., 1984). Erbicidarea se poate face cu Simazin 50, 6-8 kg/ha,
Devrinol 50, 8 kg/ha iar în cursul perioadei de vegetaţie Gramoxone, 3-4 l/ha.

În zonele cu suficiente precipitaţii şi în primii ani de cultură se pot înfiinţa pe intervale culturi
intercalate de rădăcinoase, cartofi, fasole, mazăre.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Numărul organismelor dăunătoare care afectează într-un fel sau altul, sănătatea şi
productivitatea coacăzului este foarte mare. Diferiţi viruşi, bacterii, ciuperci parazite, insecte,
păianjeni, viermi, rozătoare, păsări, etc. se hrănesc şi cresc pe anumite organe ale coacăzului
negru.

Lupta cu bolile şi dăunătorii coacăzului trebuie dusă permanent pe parcursul întregului an şi


cu toate că vara se văd mai bine dăunătorii şi efectele lor, iarna este un prilej foarte bun de a
acţiona asupra lor.

Primele măsuri care pot fi aplicate în perioada de iarnă, pentru protejarea coacăzului contra
agenţilor patogeni şi a dăunătorilor sunt cele mecanice, de igienă culturală, cum ar fi:

 Tăierea şi arderea ramurilor

 Săpatul solului în jurul tulpinilor

Măsurile menţionete mai sus nu sunt suficiente şi trebuie completate cu măsuri de


combatere chimică care trebuie însoţite de măsuri agrotehnice, cea mai importantă fiind
lucrarea solului din plantaţie, săpatul manual sau arătura adâncă de toamnă, prin care se
încorporează şi se distrug pupăriile insectei, reducându-se, astfel, rezerva biologică pentru
următorul an de vegetaţie.

Fertilizarea plantaţiilor de coacăz negru

Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile de coacăz negru asigură creşteri normale sau


viguroase ale lăstarilor, favorizează formarea unui număr mai mare de muguri de rod pentru
producţia din anul următor şi contribuie la creşterea în volum şi greutate a fructelor din anul
respectiv.

Îngrăşămintele folosite în pomicultură trebuie să conţină cel puţin principalele elemente care
intră în hrana coacăzului: azotul, fosforul şi potasiul.

3
Îngrăşăminte chimice

În afara îngrăşămintelor organice, în plantaţiile de arbuşti fructiferi se folosesc şi îngrăşăminte


pe bază de azot, fosfor şi potasiu.

Experienţele efectuate la ICPP Mărăcineni evidenţiază posibilitatea realizării unor producţii


de 8-10 t/ha pe un podzol pseudogleizat dacă se aplică odată la 3 ani 60 t/ha gunoi de grajd,
600 kg/ha superfosfat, 500 kg/ha sare potasică şi an de an 300 kg/ha azotat de amoniu în două
reprize egale, primăvara cu 10-12 zile înainte de înflorit şi după recoltarea fructelor sau în trei
doze egale, a doua toamna târziu.

Irigarea plantatiilor de coacăz negru

Pentru a suplini insuficienţa apei din sol, pomicultorii folosesc irigarea, în cazul plantaţiilor
mari şi udarea, pe suprafeţe mici. Indiferent de tipul plantaţiei şi metoda de irigare, apa
trebuie să ajungă la rădăcina plantei atunci când are cea mai mare nevoie.

Aplicarea udărilor în plantaţii se face prin mai multe metode, cele mai folosite fiind: udarea
prin brazde, udarea prin aspersiune şi udarea localizată (prin picurare).

Prima udare se va da la ieşirea din iarnă, înainte de umflarea mugurilor, chiar dacă solul are
ceva umezeală.

A doua udare se dă la 10 – 15 zile după înflorit (niciodată în timpul înfloritului, deoarece se


provoacă scuturarea florilor) pentru a ajuta la creşterea fructelor legate.

Tăierea coacăzului negru

Cele mai utilizate sisteme de conducere sunt forma de tufă şi forma aplatizată.

Tufa completă se obţine după 3-4 ani când acumulează 14-16 tulpini de vârste diferite, bine
garnisite cu formaţiuni de rod. Forma aplatizată necesită spalier de 1,8 m înălţime cu 3 rânduri
de sârmă dublă la 0,5m; 1,10 m; 1,70 m. Coacăzul mai poate fi condus cu trunchi mic de 0,2-
0,40 m sau cu trunchi înalt de 0,8-1,0 m. În acest caz coacăzul se altoieşte pe Ribes aureum.

Tăieri de formare şi fructificare. După scurtarea tulpinii la 3-4 muguri în cursul primului an
de vegetaţie se obţin 2-4 lăstari. În anul al II-lea cel puţin 2 din cele 4 tulpini formează
ramificaţii laterale, care se scurtează la 3-4 muguri. Creşterile de prisos se îndepărtează de la
inserţie. În primăvara anului III pe ramurile de ordinul 2 se găsesc cel puţin 10-12 creşteri de
ordinul 3. (Cernat, V., Nica, S., 1994).

Ramurile de prelungire şi cele laterale se scurtează cu 1/5 din lungime. La sfârşitul anului III
tufa este complet formată iar în primăvara anului IV se vor alege 12-20 tulpini de vârste
diferite. La forma aplatizată pe fiecare plantă se aleg 4-5 tulpini dispuse în evantai care se
scurtează când ajung la 1,5-1,7 m. Creşterile laterale de la mijlocul tulpinii se scurtează 20-25
cm, iar cele din partea superioară la 10-15 cm. Dacă conducerea se face pe trunchi, tulpina se
scurtează cu 10-15 cm mai sus decât înălţimea trunchiului. În cursul vegetaţiei apar 3-4 lăstari
care se conduc în anul următor ca la forma de tufă.

4
Tăierile de fructificare constau în eliminarea tulpinilor îmbătrânite, rupte, uscate, bolnave şi a
celor care îndesesc tufa.

La coacăzul negru cele mai bune rezultate în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea recoltei se
obţin pe ramurile anuale inserate pe lemn de 2-3 ani. Prin tăieri trebuie favorizate astfel de
formaţiuni.

După cca. 10 ani, producţia scade, la fel şi creşterile şi sunt necesare tăieri de regenerare prin
care se îndepărtează tulpinile îmbătrânite, iar cele tinere se scurtează de la 1/3 până la 2/3 din
lungime în funcţie de vigoarea plantei.