Sunteți pe pagina 1din 46

Şcoala Postliceală Sanitară „Grigore Ghica Vodă”

Iaşi

Proiect
Examenul de absolvire a şcolii postliceale sanitare
Calificarea profesională: asistent medical
generalist

Îngrijirea pacientului cu Osteomielita

Îndrumător,
Prof.Dana Mihai Candidat

Promoţia 2015
Ingrijirea pacientului cu
Osteomielita
CUPRINS

I. Argument
II. Îngrijirea pacientului cu Osteomielita
Obiectivul 1. Noţiuni generale de anatomie şi fiziologie a osului
Obiectivul 2. Osteomielita
a. Definiţie
b. Clasificare
c. Etiologie
d. Simptomatologie.
e. Diagnostic
f. Evoluţie şi prognostic
g. Tratament
h. Complicaţii
Obiectivul 3. Rolul autonom și delegat al asistentului medical în
îngrijirea bolnavului cu Osteomielita
a. Fişa Tehnică nr. 1 .
b. Fişa Tehnică nr. 2
c. Fişa Tehnică nr. 3
d. Fişa Tehnică nr. 4
Obiectivul 4. Procesul de îngrijire al unui pacient cu Osteomielita
a. Interviu.
b.Nevoi fundamentale după V.Henderson
c. Plan de îngrijire
Obiectivul 5. Educaţia pentru sănătate la un pacient cu
Osteomielita
III. Bibliografie
IV. Anexe
I. Argument

Scopul prezentului proiect este de a identifica problemele de îngrijire


specifice pentru un pacient cu osteomielita.

Obiectivele prezentului proiect sunt:

1. Noţiuni generale de anatomie şi fiziologie ale osului ;


2. Prezentarea generală a patologiei osteomielita;
3. Rolul autonom al asistentei medicale în îngrijirea pacientului cu
osteomielita;
4. Rolul delegat al asistentei medicale în îngrijirea pacientului cu
osteomielita;
5. Procesul de îngrijire al unui pacient cu osteomielita;
6. Educaţia sanitară la un pacient cu afecţiunea osteomielita.

Dezvoltarea obiectivelor proiectului au la bază următoarele


competenţe profesionale:

1. Analizează semnele şi simptomele specifice pacienţilor ce prezintă


osteomielita;
2. Identifică problemele de dependenţă şi stabileşte diagnostice de
îngrijire la pacienţii cu osteomielita;
3. Elaborează planul de îngrijire;
4. Pregăteşte pacientul pentru tehnici şi investigaţii;
5. Asigură echipamentele şi materialele necesare;
6. Pregăteşte materialele şi medicamentele în vedere administrării;
7. Aplică intervenţiile proprii şi delegate;
8. Evaluază rezultatele îngrijirilor;
9. Planifică acţiuni de educaţie pentru sănătate;
10. Evaluează rezultatele acţiunilor de educaţie pentru sănătate.

Aplicarea procesului de îngrijire la pacienţii cu osteomielita s-a


finalizat prin analiza unui caz cu boala entorsă– caz pentru care s-a elaborat
un interviu. Pe baza interviului realizat s-au evidenţiat probleme de
dependenţă specifice la nivelul celor 14 nevoi fundamentale conform
principiului Virginiei Henderson.
În final a fost elaborat planul de îngrijire la un pacient cu osteomielita
respectând obiectivele generale ale proiectului. Pe plan au fost evidenţiate
problemele de dependenţă, obiectivele de îngrijire, intervenţiile autonome şi
delegate aplicate, precum şi evaluarea intervenţiilor aplicate.

obiectivul 1
anatomia aparatului locomotor

1.1. Aspecte generale privind sistemul osos


Aparatul locomotor este constituit din sistemul osos si sistemul
muscular, ambele asigurand sustinerea corpului si posibilitatea de deplasare.
Sistemul osos reprezita totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200 la
numar) legate intre ele prin articulatii. El reprezinta partea pasiva a
aparatului locomotor.
Forma, structura si modul de legatura a oaselor pentru a forma
scheletul corpului uman, reprezinta expresia adaptarii la statiunea bipeda si
locomotoare.
Datorita compozitiei chimice si arhitecturii substantei osoase, ele au
proprietatea de a rezista la:
 presiune
 tractiune
 torsiune
Rolul oaselor in organism
 determina forma corpului, iar impreuna cu articulatiile dintre ele,
asigura suportul partilor moi
 participa la formarea cavitatilor de protectie a unor organe (cutia
craniana, canalul verteberal, cutia toracica, bazinul )
 sunt organe ale miscarii pentru ca pentru ca participa la formarea
articulatiilor si servesc capunct de insertie pentru muschi
 maduva rosie (din epifizele oaselor lungi, din oasele late si scurte) are
rol in hematopoeza
 depozit de substanta fosfocalcice, pe care organismul le poate
mobiliza la nevoie (sarcina)
1.2. Structura oaselor
Oasele sunt organe tari si elastice.In structura lor predomina tesutul
osos.
Tesutul osos este cel mai dur si rezistent tesut mecanic conjunctiv.
Tesutul osos este un tesut conjunctiv metaplaziat.

Fig. 1 structura osului (diafiza)


TESUTUL OSOS ESTE FORMAT DIN:
- celule osoase
- substanta fundamentala
- substanta osoasa
CELULA OSOASA – numita in stadiul tanar osteoblast, iar in stadiul
adult osteocit, deriva din celula mezenchimala.
Osteocitele au forma ovala, turtita, cu numeroase prelungiri.
Ele sunt adapostite in mici cavitati stelate (fiziforme) sapate in
substanta endamentala, numita osteoplasta.
Din peretii osteoplastelor pleaca numeroase canalicule subtiri care se
anostomazeaza cu canaliculele osteoplastelor vecine.
Osteblastii au o bogata activitate secretorire, participand la formarea
oscinei si a unei fosfatoze. Osteoblastul se poate forma in osteoclast si
invers.
Osteoclastul este o celula care intervine in procesul de formare a
osului, indeplinind rolul de distrugere si limitare a formarii tesutului, in
functie de necesitatile fiziologice. Pe masura ce osteocitul imbatraneste,
activitatea lui secretorie scade ca si volumul sau.
SUBSTANTA FUNDAMENTALA a osului se compune din:
 o parte organica
 o parte minerala / anorganica
Componenta organica reprezita 34% si este formata din oseina
(substanta secretata de osteoblaste).
Componenta minerala reprezinta 66% din substanta fundamentala si
este formata din minicristale de fosfat tricalcic la suprafata caruia sunt
absorbite cristale foarte fine de carbonat de Mg si carbonat Na.
TESUTUL OSOS – formeaza scheletul corpului si reprezinta aparatul
de sustinere a partilor moi ale organismului; este totodata un important
rezervor de substante fosfocalcice.
In functie de structura si arhitectura sa, exista doua varietati de tesut
osos:
 TESUTUL OSOS COMPACT
 TESUT OSOS SPONGIOS
TESUTUL OSOS COMPACT – formeaza diafiza oaselor lungi,
portiunea externa a epifizelor si oselor scurte, lama externa si interna a
oaselor late.
Pe sectiunea transversala, diafiza osului lung este formata:
o in portiunea centrala de canalul medular
o la exterior de periost.
Microscopic, substanta osoasa a diafizei, prezinta o serie de canale
numite canalele Havers care contin:
o capilare sanguine
o terminatii nervoase
o tesut conjunctiv lax in cantitate redusa.
In jurul canalelor Havers, substanta ososa este dispusa in lamele osoase
concentrice, in grosimea carora se gasesc osteoblase ce contin osteocitele.
Scheletul lameleor este format din oseina si fibre de calogen paralele
intre ele. Fibrele de colagen din lamelele vecine au directii oblice, spiralate
sau circulare.
Aceasta structura asigura o deosebita rezistenta a osului.
Un canal Havers impreuna cu lamelele din jur formeaza
osteonul/sistemul Havers unitatea morfofunctionala a osului.
Intre sistemele haversiene se gasesc arcuri de lamele osoase, resturi de
osteoane rezultate in urma remanierii osoase, formand sistemele
interhaversiene.
TESUTUL OSOS SPONGIOS – formeaza epifizele oaselor lungi,
scurte si late. Este format din lame osoase numite trabecule, alcatuite la
randul lor din mai multe lamele.
Lamelele osoase delimiteaza cavitati cu aspecte si marimi diferite,
numite areole, care dau osului aspect de burete.
Areolele si lamelele osoase sunt sisteme haversiene incomplete.
Areolele comunica intre ele si contin maduva osoasa.

1.3. Osteogeneza
Procesulde formare a osului se numeste osteogeneza.
Formarea scheletului osos caracteristic adultului, din scheletul
cartilaginos al embrionului si fatului, presupune un lung proces care se
incheie in jurul varstei de 25 ani.

Fig. 2 osteogeneza
Osteogeneza este de doua tipuri:
 OSIFICARE DE MEMBRANA/DESMALA, prin care in modelul
conjunctiv al osului, apar puncte de osificare care se intind in pete de ulei.
Celulele conjunctive se transforma in osteoblasti si secreta oseina. Prin
impregnare cu saruri de Ca, in prezenta fosfatazelor alcaline, se formeaza
osul primar.
In faza urmatoare acesta va fi modelat prin procese de distrugere, de
remaniere osoasa sub actiunea osteoplastelor si a fostfatazei acide
formandu-se osul definitiv.
Acest tip de osificare este caracteristic oaselor cutiei craniene si oaselor
fetei; prin osificare de membrana se face cresterea in grosime a osului si se
formeaza calusul dupa fracturi.
 OSIFICARE DE CARTILAJ/ECONDRALA, prin care celulele
cartilaginoase se hipertrofiaza si degenereaza. Substanata fundamentala a
carilajului se distruge partial iar restul se va impregna cu Ca.
In faza urmatoare, membrana care inveleste matricea cartilaginoasa a
osului (pericondru), pleaca muguri conjuctivo-vasculari spre celulele
cartilaginoase distruse de osteogeneza.
Celulele acestui tesut devin osteoblasti si secreta oseina care se
impregneaza saruri de ca si formeaza osul primar.
In oasele lungi, mugurii conjunctivo-vasculari formeaza canalul
medular.
In ultima faza are loc distrugerea si remanierea osoasa, sub actiunea
osteoplastelor si se formeaza osul definitiv.
Acest tip de osificare este caracteristica majoritatii tipurilor oaselor
corpului si totodata se face cresterea in lungime a osului, la nivelul
cartilajelor de crestere (diafizo-epifizari).

Este un proces general al organismului controlat de sistemul nervos


care coordoneaza activitatea mai multor factori:
o mecanici
o endocrini (hormoni hipofizari, tiroidieni, sexuali)
o vitamine (vitamina D)
o enzimatici (fosfalozele alcalina si acida)
o factori metabolici

1.4. Morfologia oaselor

Formarea oaselor este adaptatata functiilor pe care leindeplinesc in


organism. Se impart in trei categorii:
o oase lungi (humerus, radius, femur, tibie)
o oase late (oasele calotei craniene, omoplatul)
o oase scurte (oasele carpiene, tarsiene, vertebrele)
In canalul medular si canalele tesutului spongios se gaseste maduva
oaselor care se prezinta sub trei varietati:
1. maduva rosie / hematopoietica se gaseste in majoritatea oaselor
fatului si in oasele scurte ale adultului. Au rol in formarea gobulelor
sangelui in perioada de dezvoltare a osului, maduva rosie participa la
procesul de osteogeneza prin osteoblastii si osteoclastii diferentiati
din celulele conjunctive medulare. In fracturi intervine in formarea
calusului.
2. maduva galbena se afla in toate oasele adultului, exceptie facand
oasele late si scurte. Se caracterizeaza prin continutul de celule
adipoase, care ii dau culorea galbena. Este un depozit al organismului.
3. maduva cenusie se gaseste in oasele varstnicului. Este formata
preponderent din tesut conjunctiv si are rol de umplutura.

Maduva oaselor alcatuieste cu osul un intreg morfofunctional, avand


aceeasi inervatie si vascularizatie.
Periostul este o membrana conjunctiva care inveleste osul cu exceptia
suprafetelor articulare. Este bogat inervat si vascularizat. Prin stratul extern,
periostul participa la formarea osului, celulele sale transformandu-se in
osteoblasti atat in procesul de dezvoltare a osului cat si in cazul de fracturi,
formand calusul.
Vascularizatia osului este asigurata de artere si vene.

Rolurile importante ale maduvei sunt:


 participa la formarea tesutului osos n timpul osificarii, rol
osteogen
 rol hematopoetic, contribuie la formarea elementelor figurate
ale sangelui
 constituie un factor mecanic, diminuand greutatea oaselor
 ca orice tesut adipos serveste ca substanta de rezerva
CAPITOLUL 2
OSTEOMIELITA

Este o infectie hematogena a osului, produsa cel mai frecvent de


stafilococul auriu, localizata de obicei in metafiza oaselor lungi la copii si
adolescenti.

Termenul de osteomielita indica alterarea osului, accentuand


participarea maduvei la procesul inflamator.
Pentru a scoate in evidenta afectarea primara pe cale hematogena a
maduvei osoase, unii autori, i-au dat numele de MIELITA ACUTA
CONJUNCTIVA, iar altii din contra, concentrandu-se asupra procesului
distructiv osos propriu-zis o numesc OSTEITA.
Boala a fost cunoscuta din timpul lui Hipocrate sub numele de
„ Caria spontana” iar Pasteur (in 1880) arata etiologia ei ca fiind produsa de
stafilococul auriu denumit si „furuncul al osului”.
In general se apreciaza ca morbiditatea si mortalitatea datorita
osteomielitei sunt in continua scadere, estimandu-se ca posibile 5%
complicatii dupa aceasta afectiune.
Din punct de vedere patogenic se poate admite o anomalie septica sau
o tromboza a vaselor nutritive ale osului
Osteomielita acuta se produce frecvent intre 5 si 15 ani, rar la adulti
avand ca agent etiologic stafilococul auriu sau alti germeni (streptococul,
stafilococul alb, pneumococul, colibacilul, bacilul Eberth).

1.1. Localizare

Osteomielita poate afecta orice fragment osos, dar in general boala se


localizeaza la nivelul oaselor lungi (84,4%), femur, tibie, humerus, si mai rar
la nivelul oaselor late, (3,9%) craniu, omoplat si scurte (5,2%), vertebre,
calcaneu.
Dintre oasele lungi cele mai afectate sunt: femurul si tibia (70%)
localizari constatate.
Fig. 3 – proces de osteomielita la nivelul gambei
2.2. Etiologia
Agentul microbian care produce boala este in cca 90% din cazuri
stafilococul auriu, germen izolat de Pasteur in 1880 in secretia furunculelor.
Ea poate fi produsa insa si de alti germeni: streptococul, stafilococul
alb, pneumococul, colibacilul, bacilul Eberth.
Inainte de descoperirea antibioticelor streptococul producea 60% din
osteomielita sugarilor: in prezent in urma procesului de adaptabilitate, locul
streptococului a fost luat de stafilococul auriu.
Ponderea crescuta a osteomielitei data de stafilococ este explicata prin
prezenta stafilococului pe tegumente si mucoase in forma lui saprofita.
Dar pentru producerea bolii este nevoie de o serie de factori
predispozanti:
 oboseala si efortul muscular
 starile carentiale, de subnutritie
 starile toxice
 scaderea rezistentei organismului
 varsta (sugar-adolescent)
2.3. Calea de patrundere:
Stafilococul ajunge la os pe cale hematogena, putand avea ca poarta de
intrare tegumentele si mucoasele, plagi infectate, furuncule, otita, stafilococi
pleuro-pulmonari.
In cazul osteomielitei neonatale calea de patrundere este:
 calea cutanata
 ombilicala
 perfuziile intravenoase
 perfuziile cu denudare venoasa
Se produce o bacteriemie cu localizare in metafiza oaselor lungi unde
circulatia este lenta cu localizare frecventa aproape de genunchi si departe de
cot.
Trueta clasifica patogenia prin teriografie si examene anatomo
patologice.
2.4. Anatomie patologica
Infectia osteomielitica ca proces infectios cu localizare exclusiv osoasa
se desfasoara in trei etape succesive:
1. Initial se constata aparitia unui factor infectios primitiv
2. Invazia organismului dominata de manifestari generale
3. Fixarea germenului la nivelul osului si declansarea osteomielitei
2.5. Tabloul clinic
Debutul poate fi precedat de o stare de oboseala cu dureri osoase si
articulare vagi. Cel mai adesea, debutul osteomielitei acute este brutal si se
manifesta prin urmatoarele semne si simptome:
 febra
 frisoane
 tahicardie
 tahipnee
 agitatie
 oligurie

Palparea aparatului locomotor descopera o zona dureroasa; alteori


durerea este spontana si se accentueaza progresiv. Apare tumefactia locala,
circulatia colaterala, tegumentul este mai cald iar la palpare se poate decela o
împastare. Totodata declansarea osteomielitei induce impotenta functionala sau
partiala a membrului respectiv cu reducerea sau abolirea miscarilor in
articulatiile invecinate.
PERIOADA DE STARE
Dupa o perioada de 3-4 zile de la debutul bolii, alaturi de semne si
simptomele persistente au loc modificari ale semnelor locale in sensul
exteriorizarii, supuratii catre partile moi:

o durerea se intensifica
o tumefactia devine evidenta
o apare procesul osteogenetic de formare de os sub forma de
straturi concentrice.
2.6. Diagnostic

Examenul radiologic

Este singurul care precizeaza localizarea si intinderea leziunilor,


eticheteaza complicatiile si in timp urmareste evolutia si vindecarea sau
aparitia recidivelor.

Primele modificari radiologice isi fac aparitia numai dupa ce procesul


inflamator din tesutul medular se insoteste de afectarea tesutului osos, astfel
incat in primele doua saptamani imaginea radiologica este nemodificata.
Totusi prin radiografii comparative, in proectii identice se poate remarca
cresterea densitatii tesutului din vecinatatea metafizei osului interesat,
expresie a edemului local.

La 14-16 zile de la debut se pot observa in zona centrala a metafizei


modificari de resorbtie prin demineralizarea difuza, datorata hiperemiei din
faza incipienta a procesului inflamator, resorbtia se intinde catre diafiza.

Totodata se observa ca imaginea radiologica capata aspect neomogen


prin aparitia numeroase zone de osteoliza, neregulat determinate, ce confera
in ansamblu structurii aspect de os patat. La aproximativ 21 de zile de la
debutul bolii periostul care in mod normal nu poate fi evidentiat radiologic
incepe sa devina vizibil, sub forma unui lizereu opac ce cenzureaza osul la
periferic, apoi apare o dedublare a corticalei.

Aparitia imaginii de sechestru vizibila dupa cele doua luni de evolutie


indica cronicizarea osteomielitei. Zonele de rezorbtie neomogena incep sa
se distinga treptat portiuni de os mai dens, care reprezinta zone de necroza
osoasa.

Sechestrele au forme si marimi diferite si sunt inconjurate de un


lizeren clar, zona ce constituie camera sechestrului si care depaseste cu mult
dimensiunile zonei necrozate avand contururi dense, datorita modificarilor
de osteogeneza reactionala insotitoare.

Dupa inlaturarea sechestrelor osteomielita intra in faza de remaniere,


osul nou format avand aspect mai neregulat, mai dens, imbracand diafiza
sub forma unor ingrosari, a unor hiperastoze.

2.7. Diagnosticul diferential

Debul infectios al osteommielitei acute, ca si semnele locale comune


mai multor afectiuni (durere, tumefactie, impotenta functionala), duc deseori
la erori de diagnostic. Modiul de evolutie, examenele paraclinice si proba
terapeutica sunt insa criterii importane de diagnostic diferential, utile in
excluderea urmatoarelor afectiuni:

 Sinovita traumatica acuta tranzitorie, in care semnele particulare


sunt rapid regresive, iar starea generala nu este alterata.
 Entorsa, caracterizata radiologic uneori prin mici smulgeri
osoase la nivelul insertiei ligamentelor, evolueaza fara febra si
cedeaza la imobilizarea gipsata. Se observa constant echimoza.
 Reumatismul articular acut in care durerile sunt migratoare, si se
accentueaza la mobilizarea articulatiei, ASLO crescut,
streptococ β-hemolitic prezent in exudatul faringian, raspuns
favorabil la corticoterapie, penicilina, aspirina.
 Artritele ce apar in cazul unor boli infecto-contagioase.
 Fracturi subperiostale sau dezlipirile epifizare unde elementul
anamnestic si examenul radiologic sunt trenante.
2.8. Forme clinice

Osteomielita acuta poate imbraca tablouri chimice variabile, in


functie de varsta bolnavului, virulenta infectiei si factorii imunologici. In
acest contrast se descrie

 forma toxica
Inca de la inceput, tabloul general este cel al unei infectii grave
stafilococice. Bolnavul prezinta temperatura 40ºC, puls rapid filiform, facies
toxic, extremitati reci. Semnele locale sunt foarte reduse sau chiar absente,
ele neavand la dispozitie timpul necesar sa apara. Starea generala se
altereaza rapid, bolnavul care la inceput prezenta delir, devine adinamic,
intra in stare de coma si subcoma in cateva zile, chiar sub tratament masiv
cu antibiotice.
Este o forma intalnita inca si azi, care se grefeaza pe organismele
tarate, la care puterea de aparare este depasita de virulenta germenilor.

 forma septico-pioemica
Se insoteste de stare generala grava cu febra si frisoane repetate,
marcand de obicei alte localizari osoase sau viscerale, sub forma de supuratii
metalostice. In aceste cazuri se incrimineaza ca agent patogen streptococul.
 osteomielita sugarului
Imbraca un tablou sensibil diferit in comparatie cu alte grupe de
varsta, din cauza particularitatii de reactivitate ale copilului in aceasta
perioda de viata.
In primul rand trebuie subliniat ca poarta de intrare a germenilor
poate fi gasita la nivelul tegumentelor unde exista o stafilococie cutanata
(plaga ombilicala, ragade la nivelul cemisurii bucale) fie la nivelul cailor
aeriene (faringo-amigdalite), fie la nivelul tubului digestiv, bolnavul
prezentand un episod diareic.
Rareori se intampla sa existe o stafilococie pleuro-pulmonara. In
perioada neonatala, un rol important este atribuit exsanguino-transfuziilor
si perfuziilor efectuate in maternitati. In al doilea rand particularitatile de
distributie vascularea metafizo-epifizara, rezistenta redusa a
osului la infectii; canalele naversiene largi explica sediul preferential
epifizar al afectiunii, prinderea articulara si distrugerile osoase.
Diagnosticul precoce al osteomielitei este greu de stabilit la un sugar
a carei simptomologie generala se rezuma la subfrebilitate si eventual la
stagnarea curbei ponderale. Semnele locale sunt deseori neobservabile.
Singurele care atrag atentia mamei sau a medicului sunt imobilitatea unui
membru si tipetele copilului la mobilizarea membrului afectat.
Examenele radiologice sunt putin perturbate la aceasta varsta.
O alta particularitate consta in aceea ca intre debutul clinic si aparitia
leziunilor radiologice intervine doar in cateva zile si nu de 18-21 zile cum
este la copilul mare.
Daca la copii de varste prescolara sau scolara localizarea infectiei este
constant metafizara, la sugari epifiza poate constitui adesea sediul
localizarii initiale. Din aceasta cauza o serie de complicatii grave pot
aparea chiar din primele saptamani de boala. In acest cadru se inscriu
artritele septice si dezlipirie epifizare, ambele putand fi sursa unor luxatii,
in special cand leziunea este localizata la nivelul soldului.
Dificultatea diagnosticului face ca internarea sa se faca tarziu, copilul
fiind adus in starea de abces subperiostic sau (si mai des) in stadiul de
atrita evidenta clinic (impostare, durere la imobilizarea articulatiei).
Radiologic se constata deja luxatia.
Boala poate fi poliastica si intereseaza oasele lungi, plate (craniu,
bazin, stern, coaste, vertebre) ca si oasele mici ale mainilor, impunand
radiografia intregului schelet.
Lipsa de cunoastere a bolii si implicit aplicarea tardiva a unui
tratament complex duce la distructia cartilajului de crestere, cu diminuarea
activitatii lui, ce are drept urmare in timp, importante diferente de lungime
a membrului afectat, modificari de os, luxatii patologice, etc.

 forma acuta grava a epifizelor profunde apare de obicei la sold,


durerea este localizata in regiunea fesiera, trohanteriana sau inghinala.
Aceasta localizare determina o impotenta functionala accentuata, caci
produce intotdeuna artrita.
 forme de osteomielita cronica de le inceput. In aceste forme
episodul acut de la inceput lipseste.
A. FORMA HIPEROSTOZANTA si necrozanta localizata in
special la femur, la tibie se evidentiaza prin instalarea unor dureri surde,
profunde pe care repaosul le calmeaza. Durerile pot fi insotite de o stare
subfebrila. Osul ingrosat la palpare. Radiografia arata un proces de
hiperostoza marcata care ingroasa osul. Din cauza condensarii osoase
sechestrele mici nu se vad, dar se elimina la treponare odata cu puroiul
care contine stafilococ alb cu virulenta redusa.
B. ABCESUL CENTRAL BRODIE. Este tot o forma cronica
care incepe sa se intalneasca mai des, ca urmare a unor osteomielite mai
mult sau mai putin evidente, tratate de la inceput cu antibiotice. Sediul
abcesului osos este de obicei in oasele lungi (femur, humerus, etc.). Clinic
semnul revelator este durerea in nocturna in special. Radiografic se
observa o cavitate clara, regulata delimitata de un centru de condensare
osoasa fara reactie periostica. Cartilajul de crestere ramane neatins.
Diagnosticul diferential trebuie facut cu chistul, tumora cu mieloplaxe,
osteita fibroasa, TBC, sarconeul osos, sifilisul, granulonul enzonofil.
Tratamentul treponatic, curatarea cavitatii.
C. OSTEOMIELITA ALBUMINOASA este foarte rar intalnita
datorita unui stafilococ cu virulenta scazuta. Apare sub forma unui abces
subperiostic, cu reactie periostica mica. Radiografic se confrunta cu
imaginea de sarcom Ewing. Adeseori biopsia este necesara pentru
precizarea diagnosticului. La incizie se deschide o colectie de lichid
vascos asemanator albusului de ou, de unde si denumirea de osteomielita
albuminoasa (Ollier).
2.9. Evolutia osteomielitei
Se disting mai multe modalitati evolutive:
 deschiderea spontana la exterior a abcesului subperiostal, urmata de
atenuarea simptomelor
 reaparitia febrei si a durerilor dupa deschiderea spontana a abcesului
subperiostal. In acest caz poate fi vorba de o durere insuficienta a
focarului de osteomielita, fie de extensia la diafiza a procesului
inflamator, fie de aparitia unui focar osos la celalat capat al osului
(osteomielita bipolara), fie in sfarsit de o noua localizare, pe un os lat,
fie de o complicatie articulara/viscerala (pulmonara renala)
 trecerea catre forma prelungita caracterizata prin perioade de acalmie,
intretaiate de perioade de acutizare
 cronicizare, sechestrele intretin un proces de supuratie cronica cu
formare de fistule multiple in acest caz vindecarea se face foarte
tardiv, dupa eliminarea tuturor sechestrelor (spontan/chirurgical)
2.10. Prognostic
Prognosticul osteomielitei, acute este grav avand in vedere
intensitatea infectiei, exista intr-adevar forme grave, fulgeratoare, in care cu
tot tratamentul instituit de urgenta copilul moare prin infectie generala. De
la acest prognostic serios fac abstractie formele alternante ale bolii care au
un prognostic bun. Prognosticul s-a ameliorat foarte mult de la introducerea
in terapeutica a antibioticelor. Mortalitatea care atingea 18-20% la sugari si
10% la adolescenti, a scazut sub 2% dupa unele statistici.

Cu toate rezultatele remarcabile obtinute prin antibiotice si cu toate ca


mortalitatea a scazut considerabil, osteomielita ramane o afectiune foarte
grava, deoarece leziunile osoase isi continua evolutia lasand infirmitati de
diferita grade.

2.11. Complicatii

Complicatiile si sechelele osteomielitei acute sunt de gravitate variata,


in functie de starea de rezistenta si nutritie, de virulenta germenului si de
precocitatea stabilirii diagnosticului si instituirii tratamentului.
Complicatii generale – metastaze distante:
 osoase – au drept consecinta aparitia de focare osteomielitice multiple
ce au acelasi aspect clinic radiologic si aceiasi evolutie
 viscerale sau seroase – sunt posibile in general in forme pioemice. Pot
aparea astfel bronhopneumonii buloase, pleurezii purulente,
pericardite (examenul radiologic al toracelui este obligatoriu la
bolnavul de osteomielita)
Abcesele cerebrale si seriale sunt relativ rar intalinite la bolnavii
tarati, cu rezistenta generala mediocra.
Complicatii locale
 fractura pe os patologic – este o complicatie ce survine formei grave
insotite de demineralizare intensa in regiunile unde rezistenta
mecanica este minima
 artrita, se intalneste destul de frecvent, putandu-se manifesta doar ca o
simpla reactie de vecinatate sau ca o artrita supurata, consecinta
propagarii infectiei de la focarul osteomielitic adiacent
 luxatia patologica este o complicatie a artritelor ce intereseaza
articulatiile coxofemurale si scapulohumerale
 afectarea cartilajului diafizo-epifizar cu posibilitatea exteriorizarii
diafizei prin efractia tegumentelor.

2.12. Tratamentul osteomielitei


Tratamentul osteomielitei acute este complex si se bazeaza pe
urmatoarele principii:
 combaterea infectiei
 marirerea reactivitaii organismului
 imobilizarea segmentului afectat
 interventie chirurgicala in focar
Mijloacele terapeutice sunt:
 medicale
 ortopedice
 chirurgicale.
TRATAMENTUL MEDICAL
Inca de la internare bolnavului i se va institui un tratament de urgenta
administrat pe cale endovenoasa in cadrul careia pe primul plan se situeaza
trei antibiotice cu spectru larg si in special antistafilocice. Pentru ca
tratamentul cu antibiotice sa fie eficace trebuie respectate o serie de criterii:
 antibioterapia sa fie precoce
 dozele zilnice sa fie destul de ridicate
 tratamentul sa fie de lunga durata, conform antibiogramei, pana
la normalizarea VSH.
TRATAMENTUL ORTOPEDIC
Se face prin imobilizarea in aparat gipsat si este parte integranta
si indispensabila a complexului terapeutic al osteomielitei. Se
imobilizeaza in mod obligatoriu articulatia supra si subiacenta
piciorului osteomielitic.
Repausul segmentului afectat si cel al articulatiei vecine are
urmatoarele efecte: reduce activitatea musculara, diminueaza pericolul
deseminarii, diminueaza procesul inflamator local, creeaza conditii
favorabile actiunii antibioticelor administrate, suprima durerea si evita
complicatiile (fracturi, luxatii patologice)
Imobilizarea se face precoce, din momentul diagnosticului, este
prelungita pe tot parcursul fazei acute a bolii.
TRATAMENTUL CHIRURGICAL
Are ca scop evacuarea si drenarea colectiei purulente. Cand abcesul
osteomielitic prezinta fluctuenta la palpare se practica o incizie larga, sub
efectul anesteziei generale si se evacueaza puroiul. Se face lavaj
abundent cu apa oxigenata sau cu o solutie antiseptica, se poate introduce
de la caz la caz antibiotic si se pun cateva fire rare de sutura pe tegument.
Urmeaza reimobilizarea in aparat gipsat si pansament zilnic prin
fereastra in zona inciziei.
TRATAMENTUL OSTEOMIELITEI CRONICE
Daca din cauza depistarii tardive a bolii sau a unei forme cu virulenta
deosebita osteomielita se cronicizeaza, tratamentul va fi cel chirurgical,
tratament ce vizeaza indepartarea sechestrelor osoase ce intretin infectia.
Incizia se face la nivelul aratat de radiografie sau in locul unde exista
fistula ce dreneaza puroi din profunzime. Cu dalta si ciocanul se
indeparteaza sechestrul osos care uneori poate fi de o marime apreciabila
si se cimenteaza cavitatea restanta.

CAPITOLUL 3
ROLUL AUTONOM SI DELEGAT AL ASISTENTULUI MEDICAL
IN INGRIJIREA PACIENTULUI CU OSTEOMIELITA
FISA 3. RADIOGRAFIA SISTEMULUI OSOS

Definitie:
-reprezinta imprimarea pe un film radiologiccu ajutorul razelor Roentgen a
diferitelor segmente ale aparatului locomotor.Rgf clasica se efectueaza din 2
incidente: fata si profil.

Scop:
-studierea morfologiei si functionalitatii unor articulatii , oase din sistemul
osteo-articular
-pentru stabilirea diagn in caz de traumatisme, fracturi sau diferite afectiuni.

Pregatirea bolnavului:
-psihica
-fizica: bolnavul este ajutat la dezbracat, imbracat si la adopatarea pozitiei
necesare

Tehnica:
- Regiunea de examinat se dezbraca complet, parul lung al femeilor va fi
legat sus pe cap, margelele, lantisoarele vor fi scoase de la git, hainele cu
nasturi si obiectele radioopace vor fi indepartate.
- Se ridica pansamentul de pe regiunea de exploatat(daca exista).
- Daca membrul examinat nu poate fi mentinut in pozitie fara atele, se
vor folosi atele transparente la razele X.
-Se administreaza bolnavului un analgezic daca miscarile ii provoaca
dureri in traumatisme, infectii.
In radiografia de bazin se va face o clisma evacuatoare.
-Se ajuta bolnavul sa adopte si sa isi pastreze pozitia de-a lungul tehnicii,
sa se imbrace si sa se ridice de pe masa de examinare.
-Se noteaza in FO.
Protectia asistentei si pacientului:
-se consimtamintul scris d ela femeile tinere, care vor declara pe propria
raspundere ca nu sunt insarcinate.
-organele genitale ale pac vor fi protejate cu un sort special de plumb
-daca in timpul radiografiei asistenta tb sa stea linga bolnav, ea va imbraca
sort, guler, manusi si ochelari de protectie

Evaluarea rezultatelor:
Rgf reflecta:
-integritatea osului; modificari de densitate; modificari de suprafata a osului
-spatiul articular poate fi ingustat sau largit; deformarile articulare, dezaxari
-structura partilor moi, calcificari in capsula articulara, noduli reumatoizi
subcutanati

FISA 1.ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN PREVENIREA


OSTEOMIELITEI
Prevenirea infectiilor, stafilococice. Lupta impotriva surselor de
infectie este cea mai dificila, masurile vor incepe totusi de la acelasi
stadiu al procesului epidermic, prin depistarea clinica si bacteriologica
tuturor manifestarilor stafilococice, dintre care cele supurative sunt cele
mai periculoase.
Poate cazurile de infectii stafilococuce depistate trebuie luate in
evidenta, inregistrate ca orice boala transmisibila si izolate strict in
camere individuale.
Pentru stabilizarea purtatorilor se folosesc metode de aplicare locala a
unor antibiotice, care sa nu fie necesare tratamentului antimicrobian pe
cale generala al bolnavului.
Se folosesc unguente cu locitrocina sau neomicina sau cu gramicin +
neomicina, care s-au dovedit eficace si care se pot aplica pe tegument.
Lupta impotriva cailor de transmitere este aceea care da rezultatele
cele mai sigure. Aceasta masura este confundata in cea mai mare parte
cu aplicarea minutioasa si stricta a tehnicii aseptice si a masurilor de
dezinfectie si sterilizare.
In acest scop asistenta medicala va urmari evitarea contactelor
infectante, intre bolnavii sau purtatorii de stafilococ si persoanele
receptive.
Masurile de igiena ale aerului vor urmari impiedicarea contaminarii
acestuia cu stafilococi din produsele uscate, din paturi, din cearsafuri
contaminate cu stafilococ.
Este necesara dezinfectia periodica in spatii inchise (formolizare) si o
ventilatie care sa nu agite aerul. Foarte importanta este sterilizarea
instrumentelor medicale folosite si a obiectelor ingrijite (plosti,
termometre, spatule).
Pentru protectia celor destul de receptivi (sugari, bolnavi cronici,
batrani) precum si bolnavi cu viroze respiratorii care predispun la
suprainfectii stafilococice, este necesara izolarea lor in camere cu cate
doua - trei paturi.
Asistenta medicala trebuie sa utilizeze rational si cu indicatii foarte
stricte antibiotice, corticoizi, care scad rezistenta la infectii si pastrarea
unor medicamente (antibiotice) de rezerva care nu vor fi folosite decat in
infectii severe cu stafilococ rezistent la antibiotice uzuale.
Asistenta medicala trebuie sa acorde bolnavilor profilaxia specifica si
vaccinurile si anatoxinele antistafilococice. Trebuie sa explice bolnavilor
ca expunerea prelungita la frig poate exacerba focare de infectie latenta.
Evitarea traumatismelor, evitarea factorilor care contribuie la aparitia
osteomielitei.

FISA 4. RECOLTAREA SANGELUI PENTRU HEMOCULTURA


Hemocultura – este punerea in evidenta a germenilor microbieni din
sange, prin insamantare pe medii de cultura.
Hemocultura se executa in caz de septicemii cu streptococ, cu
stafilococi si in alte boli infectioase.
Timpul cel mai potrivit pentru recoltare este inainte de a se fi dat
bolnavului medicamente chimice sau antibiotice.
Materialul necesar pentru recoltare este acelasi ca pentru orice
punctie venoasa; se va folosi o seringa mare luer de 20 ml montata cu ac
sterilizata si o eprubeta mare. Pe gaura acestei eprubete se va sprijini
seringa, ferind astfel varful acului.
Cantitatea de sange recoltat se apreciaza dupa numarul picaturilor: in
general 100-180 picaturi. Se desprinde garoul si se scoate acul din vena.
Sangele pentru hemocultura poate fi recoltat si prin punctie arteriala.
Mediile de cultura folosite variaza dupa microbul pe care il cautam.
In cazul nostru pentru osteomielita, mediul de insamntare este
bulionul.
Cantitatea de sange necesara pentru o hemocultura este a 10-a parte
cantitatea mediului de cultura.

FISA 2. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN


MONITORIZAREA FUNCTIILOR VITALE
TENSIUNEA ARTERIALA – se defineste ca fiind presiunea
exercitata de sangele circulant asupra peretilor arteriali.
Factorii determinanti sunt: debitul cardiac, forta de contractei a inimii,
elasticitatea vaselor, vascozitatea sangelui.
Valoarea tensiunii arteriale fiind determinata in primul rand de forta de
contractie a inimi va fi mare in sistola, tensiunea arteriala maxima
(sistolica) = 140 mm Hg si mai mica in diastola – tensiunea arteriala minima
(diastolica) = 80 Hg.
Diferenta dintre tensiunea arteriala si tensiunea arteriala minima are
numele de tensiune arteriala diferentiala avand deasemenea importanta
diagnostica.
Scop: descoperirea modificarilor morfo-functionale ale inimi si vaselor.

Materiale necesare:
o tava de instrumente medicale
o tensiometre cu mercur
o stetoscop biauricular
o creion, pasta sau stilou cu cerneala albastra
o foaie de temperatura
o tampon de vata cu alcool.
o
Pregatirea materialelor:
o adunarea si transportul materialelor necesare la locul
examenului
o controlul starii de functionare a instrumentelor si a aparatelor

Pregatirea fizica si psihica a bolnavului:


o se informeaza bolnavul asupra scopului investigatiilor
o se explica masurile necesare pentru o masurare corecta
o 15 minute repaus inainte de masurare, efectuarea masurarii se
face dupa cel putin 3 ore de la survenirea mesei.

Executia tehnicii propriu-zise (cu aparatul Riva-Roci):


o spalarea pe maini cu apa curenta si sapun
o se aseaza manometru (cel cu mercur) pe noptiera, intr-o pozitie fara
vizibilitate pentru bolnav
o se aplica strans manseta pe bratul bolnavului sprijinit in extensie
o cu mana stanga se fixeaza membrana stetoscopului pe artera
humerala, sub marginea inferioara a mansetei si oliva in urechi
o cu mana dreapta se pompeaza aer in manseta pneumatica cu para de
cauciuc, pana la disparitia zgomotelor pulsatile
o privind manometrul, se decomprima progresiv aerul din manseta cu
ajutorul ventilului pompei de aer, pana cand se aude zgomotul
pulsului si se observa gradatia din momentul dat de zgomotul trecerii
primei runde pulsatile
o se memoreaza valoarea tensionala – tensiunea maxima – indicata de
manometru
o se continua decomprimarea si se memoreaza a doua valoare
tensionala – tensiunea minima – indicata de manometru
Reorganizarea locului de munca:

o se aseaza stetoscopul pe tava


o se aseaza bolnavul in pozitie comoda
o spalarea pe maini cu apa si sapun
o se dezinfecteaza stetoscopul cu tampoane de vata cu alcool

Notarea grafica:
o se noteaza grafic in foaia de temperatura de culoare albastra
(creion, cerneala) hasurat
o se socoteste pentru fiecare linie orizontala a foii de temperatura
o unitate de coloana de Hg. Deasupra liniei groase se noteaza
tensiunea arteriala maxima, iar tensiunea arteriala minima
dedesupt
Interpretarea rezultatelor (valori normale si patologice ale tensiunii
arteriale) in functie de varsta
1) 1-3 ani T.A. maxima = 75-90mmHg
minima = 50-60 mmHg
2) 4-11 ani T.A. maxima = 90-110 mmHg
minima = 60-65 mmHg
3) 12-15 ani T.A. maxima = 100-120 mmHg
minima = 60-75 mmHg
4) 20-50 ani T.A. maxima = 115 - 140 mmHg
minima = 75-90 mmHg
5) peste 50 ani T.A. maxima = 150 mmHg
minima = 90 mmHg

MASURAREA SI NOTAREA PULSULUI

Pulsul este unda pulsatila ce poate fi perceputa prin comprimarea unei


artere perceptibile pe planul osos dur produsa de sangele impins in artere in
timpul sistolei ventriculare.
Masurarea pulsului are ca scop obtinerea de informatii privind starea
anatomo-functionala a inimi si vaselor. Pulsul este mai accelerat seara decat
dimineata, creste frecventa la eforturi musculare, digestie si emotie.
Calitatile pulsului sunt: frecventa, ritmicitatea, amplitudinea si
volumul.
Materiale necesare: ceas, pix rosu, foaie de temperatura
Pulsul poate fi luat pe orice artera accesibila palpatiei, care poate fi
comprimata pe un plan osos: radiala, temporala, superficiala, carotida,
humerala, femurala, pelviana.
In practica curenta, pulsul se ia la nivelul arterei radiale din care
motiv, in limbajul cotidian, prin puls intelegem pulsul arterei radiale.
Calitatile pulsului:
 Frecventa pulsului, poate fi:
o lenta
o rapida
In conditii fiziologice, frecventa pulsului variaza dupa sex, varsta,
inaltimea corpului, efort, emotii, pozitia corpului, stari fiziologice.
In functie de varsta, frecventa pulsului variaza in felul urmator:
o - la un nou nascut 130-140 batai pe minut
o - la un copil mic 100-120 batai pe minut
o - la 10 ani 90 -100 batai pe minut
o - la 20 ani 60 - 80 batai pe minut
o de la 60 ani in sus 72 - 84 batai pe minut
 Volumul sau amplitudinea pulsului, poate fi:
o mare
o mic
Volumul pulsului este determinat de cantitate a de sange pe care inima
o arunca in artere in cursul unei sistole.
Din acest motiv el va fi totdeauna de amlitudine mai mare cand inima
normala sau hipertrofiata lucreaza energic si nu este nici un obstacol in
calea sangelui
 Ritmicitatea - pulsul poate fi:
o ritmic
o aritmic
 Tensiunea pulsului poate fi:
o dura
o moale
Ea este determinata de valoarea fortei de contractie a inimi. Apecierea
tensiunii pulsului se face prin aprecierea fortei necesare pentru
comprimarea arterei radiale.
 Celeritatea pulsului reprezinta viteza de ridicare si de disparitie a
undei pulsatile, ceea ce reprezinta in fond viteza de efectuare a pulsatiei.
Sub acest raport pulsul poate fi:
o celer
o tard
Palpand un puls trebuie stabilit daca peretii arteriali nu reprezinta modificari
patologice.
Modificarile de amplitudine, tensiune si celeritate se vor interpreta in
aceste cazuri in functie de modificarile anatomiceale peretilor arteriali.

TEMPERATURA
Temperatura corpului uman se mentine constanta intre 36-37C
datorita procesului de termoreglare. Masurarea temperaturii se face cu
termometrul.
Tipurile de termometre utilizate in practica sunt diferite. Cel mai
obisnuit este termometrul maximal, numit si termometrul medical.
TERMOMETRUL MAXIMAL utilizat in tehnica medicala este gradat
dupa scara Celsius. El este un termometru cu scara redusa de la 34,5C pana
la 42C, scara variatiilor patologice ale temperaturii corporale umane.
Masurarea temperaturii cu termometrul maximal obisnuit se face in
cavitatile inchise sau semiinchise pentru a obtine temperatura cea mai
apropiata de cea centrala. Astfel masurarea se poate face: in axila, in plica
inghinala, in gura, dar masurari mai precise se obtin in rect si vagin. Inainte
de masurare termometrul va fi controlat daca nu este stricat. Daca avem
termometre utilizate la mai multi bolnavi, ele vor fi spalate inainte de
intrebuintare. Daca termometrul este utilizat numai la un singur bolnav,
dupa scoaterea sa din solutia dezinfectata, se va scufunda in apa curata si se
sterge.
Se va verifica daca coloana de mercur din capilar a fost redusa la
nivelul gradatiei minime dupa masurarea anterioara.

Scop: aflarea temperaturii corporale

Materiale necesare:
o tava de instrumente medicale
o termometre maximale
o creion, pasta sau stilou cu cerneala rosie
o foaie de temperatura
Pregatirea materialelor:
o adunarea si transportul materialelor necesare la locul examinarii
o controlul starii de functionare a termometrului
Pregatirea fizica si psihica a bolnavului
Bolnavul va fi informat asupra scopului investigatiei. I se vor explica
masurile necesare pentru o masurare corecta.

4.7. Rolul asistentului medical in administrarea medicamentelor

Reguli de administrare a medicamentelor:


Administrarea medicamentelor pune pe umerii asistentei medicale o
foarte mare responsabilitate. Greselile provenind din nerespectarea dozelor,
a cailor de administrare, administrarea unor medicamente alterate sau
schimbarile de medicamente pot da nastere unor accidente grave, chiar
fatale.
Din acest motiv la administrarea medicamentelor asistenta medicala
va tine seama de anumite reguli generale.

 Respectarea intocmai a medicametului prescris. Asistenta nu are voie sa


schimbe (tratamentul) medicamentul prescris cu un alt medicament cu efect
asemanator, fara aprobarea prelabila a medicului. Nu pot fi inlocuite intre
ele nici macar preparatele identice, care circula sub diferite denumiri.
 Identificarea medicamentelor administrate
o asistenta medicala va verifica eticheta de pe medicamente la
preluarea acestora, apoi inainte de administrare la scoaterea sau
varsarea lor din ambalajul respectiv. In afara de verificarea
scriptica de pe etichete asistenta trebuie sa recunoasca
medicamentele dupa ambalare, consistenta, mod de cristalizare,
culoare, miros, gust, fluiditate.
o orice greseala poate fi inlaturata daca asistenta cunoaste bine
medicamentele cu care lucreaza si nu administreaza nici un fel
de medicament asupra caruia are cea mai mica indoiala.
 Verificarea calitatii medicamentului administrat
o decolorarea sau supracolorarea, precipitate, sedimente sau
flacoane in solutii, lichefierea medicamentelor solide,
tulburarea sau opalescenta lor denota o alterare a lor.
o medicamntele alterate nu vor fi administreate bolnavilor.
o prin alterare unele medicamente isi pierd din eficacitate, altele
insa se transforma in produse toxice, daunatoare organismului.
 Respectarea cailor de administrare
o efectul unor medicamente este legat de calea de administrare.
Intensitatea efectului depinde de calea prin care a fost
administrat medicamentul.
o nerespectarea cailor de administrare duce la periclitarea
efectului medicamentelor, la efecte nedorite, contrarii precum
si la complicatii locale la locul injectiilor.
 Respectarea dozajului prescris
o odata cu identificarea medicamentelor se vor verifica si dozele
prescrise. Dozele notate in foile de observatie trebuie sa
corespunda cu cele din condicile de predare si cu adnotarile
asistentei de la vizita.
o orice lipsa de concordanta va fi raportata medicului pentru a
preciza doza reala necesara.
Respectarea orarului de administrare
o medicamentele vor fi administrate in ritmul prescris.
Nerespectarea orarului poate duce la fenomene cumulative si
de intoxicatii grave sau la ineficacitatea tratamantului.
o medicamentele se descompun sau se elimina in organism in
anumite limite de timp. Administrarea la intervale mai scurte
decat timpul lor de eliminare duce la cumulare de la doze
terapeutice la doze toxice sau chiar letale.
 Respectarea somunlui bolnavului
o bolnavii nu vor fi desteptati din somnul fiziologic niciodata pentru
administrarea medicamentelor simptomatice, precum si pentru
majoritatea celor patogenice.
o stabilirea orarului de administrare a medicamentelor care necesita o
concentratie continua in sange, trebuie facuta astfel incat, dupa
posibilitati, sa fie respectat somnul de noapte si de dupa masa.
 Evitarea incompatibilitatii dintre medicamente
o cand se administreaza mai multe medicamente deodata, asistenta isi
poate modifica munca prin turnarea solutiilor sau picaturilor diferite
in acelasi pahar.
o numeroase medicamente devin insa ineficace sau chiar daunatoare
prin degradare, precipitare daca se amesteca cu altele.
 Administrarea imediata a medicamentelor deschise
o medicamentele injectabile nu se pastreaza in stare deschisa. Fiolele,
odata deschise, vor fi injectate imediat.
o medicamentele sterile, odata deschise se injecteaza, pe de alta parte
contactul solutiilor cu aerul poate sa scada eficacitatea
medicametului.
 Respectarea ordinii succesive de administrare a medicamentelor
o asistenta va pastra o ordine precisa in administrarea diferitelor
medicamente. Medicatia va incepe cu administrarea tabletelor,
solutiilor si picaturilor, va continua cu injectiile si la sfarsit ovulele
vaginale si supozitoarele.
 Luarea medicamentelor in prezenta asistentei
o la bolnav nu trebuie sa ramana nici un medicament, ele vor fi
administrate personal de catre asistenta medicala.
 Servirea bolnavului spitalizat cu doze mici de medicamente
o bolnavul va primi deodata numai o doza unica pe care o va lua in
prezenta asistentei.
 Prevenirea infectiilor intraspitalicesti
o la administrarea parenterala a medicamentelor se vor pastra conditii
riguroase ale osepriei.
o pentru medicamentele injectabile va utiliza seringi si ace sterile,
separate pentru fiecare injectie chiar la acelasi bolnav.
 Lamurirea bolnavului asupra medicamentelor prescrise
o asistenta medicala va explica bolnavului ce anume asteapta medicul
de la aceste medicamente si in cat timp se va instala efectul lor. Va
preveni bolnavul asupra eventulelor manifestari secundare care se pot
ivi in urma utilizarii medicamentelor.
 Raportarea imediata catre medicul sectiei a greselilor de administrare a
medicamentelor
o orice greseala de administrare se raporteaza imediat medicului care
luand cunostinta de greseala comisa, poate lua masuri pentru a
preveni complicatiile.
o neraportarea in timp a greselilor poate atrage consecinte grave sau
chiar fatale.
VI

Educatia pacientului pentru sanatate

• Alimentatia echilibrata
- unii factor! nutrijionali au efect asupra troficitatii cartilajului (acizi
gra§i nesaturafi).
- o alimentafie hiperglucidica duce la o crestere a greutatii corporale
constituind un
factor determinant si agravant al afectarii articulatiilor importante

• Evitarea sedentarismului
-inactniitatea duce la scaderes amplitudinii miscarii si la scaderea
fortei musculare.
• Evitarea efortului fizic excesiv
- efortul fizic excesiv duce la aparitia durerilor musculare.
• Respectarea unor reguli inaintea efortului fizic
- antrenament progresiv;
- incalzirea inaintea efortului propriu-zis;
- oprire periodica a efortului pentru recuperare.

• Pozitionarea corecta in timpul unor activitati

• Mentinerea posturii si aliniamentului corect al corpului


- se previn deviatiiile coloanei vertebrale (cifoza, scolioza).
• Evitarea ortostatismului prelungit
- se protejeaza articulatiile importante, oasele si muschii scheletici.
• Mentinerea capacitatii de efort prin mers pe jos, actibvitati
sportive, exercitii
fizice cu regularitate
• Evitarea traumatismelor

- folosirea covoarelor antiderapante in jurul toaletei si in cada de baie;


- prevenirea accidentelor rutiere, casnice.
• Evitarea factorilor care contribuie la aparitia osteoporozei
- dieta bogata in calciu, fumat, consum excesiv de cafea, exces de
proteine.
Pentru bolnavii cu osteomielita, educatia sanitara consta in: la
externare li se explica in caz de aparitie de fenomene compresive (edem,
cianoza degetelor, durere) sa revina de urgenta la spital si sa urmeze
ambulator un program de reeducare functionala controlata si
balneofizioterapie.

Concluzii generale asupra lucrarii


> Mobilitatea deosebita a piciorului prezinta un dezavantaj, acela ca piciorul se
luxeaza cel mai frecvent.

> Tratarea osteomielitei se realizeaza prin reducere ortopedica sau chirurgicala, sub
anestezie generala, cat mai urgent posibil.

> Dupa reducerea osteomielitei, articulatia se imobilizeaza pentru o perioada variabila


(doua-trei saptamani), timp in care pacientul efectueaza miscari ale degetelor

> Dupa imobilizare, sub indrumarea directa a cadrelor de specialitate se face un


tratament balneo-fizio-kinetoterapeutic.

> Cei trei pacienti cu osteomielita prezentati in lucrare, au fost supusi


ingrijirilor medicale la care am contribuit personal, conform atributiilor asistentei
medicale, pacientii externandu-se in stadiul ameliorat si cu indicatiile necesare privind
masurile pe care trebuie sa le respecte, consemnate in lucrare.

Bibliografie
1. Balta, G., "Tehnici de ingrijire a pacientului", editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1992.
2. Daschioevici, S., Mihailescu, M., "Chirurgie pentru cadre medii", editura Medicala,
Bucuresti, 1999.
3. Flores, Ghe., "Traumatismele osteoarticulare", Institutul de Medicina §i farmacie, lasi,
Clinica de Ortopedie si Traumatologie, Litografia I.M.F., lasi, 1979
4. Proca, E., "Patologie chirurgicala", Editura Medicala, Bucuresti, 1997.
5. Titirca, L., "Tehnici de evaluare si ingrijiri medicale speciale acordate pacientului de
asistenta medicala", editura Viata Medicala Romaneasca, Bucuresti, 1997
6. Titirca, L., "Urgenfe Medico-Chirurgicale", editura Medicala, Bucuresti, 1997.
7. Voiculescu, M., Petricu, I.C., "Anatomia si fizilogia omului", editura Medicala,
Bucure§ti, 1971.
8. Voiculescu, M., "Medicina in familie", Editura Medicala, Bucuresti, 1975
9. Zaharia, P.C., "elemente de patologie a aparatului locornotor", editura Paideia,
Bucure§ti, 1994

S-ar putea să vă placă și