Sunteți pe pagina 1din 90

1.

SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE


1.1. Sistemul economiei mondiale: definire, formare, caracterizare
1.2. Evoluţii şi tendinţe în economia mondială
1.3. Sistemul economiei mondiale: definire, formare, caracterizare

Economia mondială contemporană este rezultatul procesului îndelungat al dezvoltării schimbului


de activităţi pe baza diviziunii muncii, de la forme inferioare (gospodăria individuală, unitatea economică
- la nivel microeconomic) la forme superioare (la nivel macroeconomic şi mondoeconomic).
Procesul de formare a sistemului economiei mondiale s-a desfăşurat de-a lungul mai multor
secole şi a parcurs mai multe etape. Sunt analişti care apreciază că se pot distinge trei mari etape:
- crearea premiselor economiei internaţionale;
- formarea economiei internaţionale;
- constituirea economiei mondiale.
Crearea premiselor economiei internaţionale (secolele XV - XVI): Viaţa economică a căpătat un
impuls deosebit ca urmare a marilor descoperiri geografice care au determinat includerea în circuitul
economic a unor noi regiuni. Astfel, comerţul se dezvoltă şi, în consecinţă, spre sfârşitul secolului XVI: -
este stimulată activitatea la nivel microeconomic; - iau naştere manufacturile, - apar marile manufacturi;
-"economia închisă" evoluează, se transformă în "economie deschisă"; -începe să se contureze "piaţa
internaţională".
Schimburile de mărfori nu aveau însă o „bază economică" deoarece:
• noii parteneri nu dispuneau de forţa economică necesara pentru a stabili relaţii continue cu restul
lumii;
• mărfurile aduse nu erau un excedent, deci nu constituiau o ofertă a producătorilor pentru a
răspunde unei „cereri".
Ca urmare:
- fluxurile de mărfuri nu erau generate de factori economici, de relaţiile marfă - bani;
- nu exista o specializare internaţională a producţiei;
- despre o diviziune a muncii nu se putea încă discuta;
- totuşi, prin extinderea spaţială a schimbului de mărfuri, comerţul se dezvoltă şi se conturează
„piaţa internaţională".
Crearea premiselor economiei internaţionale se produce în procesul trecerii de la feudalism la
capitalism, perioadă în care zona cea mai dezvoltată din lume, Europa, era în plin proces de constituire a
pieţelor interne, de creare a economiilor naţionale, a statelor centralizate.
Formarea economiei internaţionale (sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XIX):
• esenţa acestui proces o constituie formarea şi consolidarea pieţelor interne, a economiilor
naţionale, a statelor naţionale şi suverane şi independente;
• statele naţiuni devin principalii subiecţi ai relaţiilor internaţionale;
• în lume se desfăşoară procese economico - sociale şi politice deosebite, care marchează
fundamental configuraţia şi dezvoltarea acesteia.
In plan economic:
- la nivel microeconomic asistăm la dezvoltarea deosebită a forţelor de producţie şi a productivităţii
muncii;

1
- se produce prima revoluţie industrială, al cărei rezultat va fi apariţia şi constituirea marii industrii
maşiniste, apariţia unei diviziuni a muncii internaţionale;
- creşte nevoia de schimb şi, deci, este necesară lărgirea pieţei;
- piaţa internă se dezvoltă în ritm accelerat - barierele impuse de sistemul feudal cad.
In plan politic:
- se produc revoluţiile burgheze care desăvârşesc lichidarea fărâmiţării politice feudale şi grăbesc
naşterea statelor centralizate;
- economiile naţionale de sine stătătoare vor oferi de acum condiţiile pentru generalizarea
revoluţiei industriale.
Procesul formării economiei internaţionale a coincis organic cu procesul de atragere a întregii
lumi la formarea sistemului capitalist.
Constituirea economiei mondiale (a doua parte a secolului XIX, prima parte a secolului XX);
Economia internaţională a intrat într-o nouă etapă de evoluţie care, prin caracteristicile noi şi funcţionale
şi de conţinut, poate fi numită „sistem economic mondial".
Această etapă se remarcă prin:
• apariţia unor noi tendinţe de specializare internaţională în producţie, în baza dezvoltării forţelor
de producţie,
• adâncirea şi apariţia unei noi diviziuni a muncii, şi anume diviziunea mondială a muncii,
• constituirea pieţei mondiale.
Piaţa mondială reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb care se stabilesc între producătorii de
mărfuri de pe glob pe baza cererii şi ofertei.
Transformarea "economiei internaţionale" în "economie mondială" s-a produs pe măsura:
- adâncirii interdependenţelor dintre diversele economii naţionale;
- extinderii lor la nivel mondoeconomic, când structurile de bază ale economiei mondiale erau deja
1
formate .
Economia mondială constituie un sistem dinamic, deschis, evoluţia sa fiind determinată de
nivelul de dezvoltare şi calitatea economiilor naţionale, de natura relaţiilor care se dezvoltă între acestea
şi a mecanismelor economice de desfăşurare a lor, de caracterul normelor şi instituţiilor existente la un
moment dat.
Definiri:
Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi când, în virtutea
diviziunii muncii la nivel mondial, este implicată, în mod obiectiv, majoritatea agenţilor economici de pe
glob2.
Schimbul reciproc de activităţi nu trebuie înţeles în sens strict, adică redus la simple operaţiuni de
vânzare-cumpărare, deoarece, pe lângă schimbul propriu-zis, presupune şi relaţii determinate de activităţi
productive (sau de servicii) la nivel naţional sau internaţional. Spre exemplu, în cadiul unei întreprinderi
are loc un schimb de activităţi productive între secţii3.
Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale între care, pe temelia materială
oferită de diviziunea mondială a muncii, se dezvoltă relaţii complexe şi contradictorii de interdependenţă,
pe baza

1
Nichita V.C.. coord. - „Economie politică". Ed Porto-Franco. Galaţi. 1991, pg. 235-260
2
Dumitrescu S., coord. - „Economie mondială". Ed. Microinformatica, Cluj. 1992, pg 3-4
3
Dumitrescii S., Bal A, - „Economic mondială", Ed, Economică, ed. a Il-a. Bucureşti.2002

2
anumitor mecanisme economice internaţionale înti'-un anumit cadru juridic şi instituţional4.
Trăsături ale economiei mondiale:
- celuiele de baza sunt economiile naţionale: ele sunt terenul în care operează agenţii economici şi
se dezvoltă forţele de producţie, apar noi tendinţe de specializare, de adâncire a diviziunii muncii îa nivel
mondial, se intensifică relaţiile economice internaţionale;
- agenţii economici sunt naţionali (unităţi economice private sau de stat - statul însuşi) sau rezidenţi
(societăţi cu capital mixt - autohton şi străin, STN, OEI);
- economia mondială are un conţinut eterogen, fiind alcătuită din ţări şi teritorii diferite, după
nivelul de dezvoltare economic, social, după potenţialul economic etc;
- pe parcursul dezvoltării sale apar contradicţii al căror rol şi influenţă se modifică de la o perioadă
la alta;
- interdependenţele care stau la baza existenţei sale alcătuiesc un sistem complex. Economia
mondială este unică pentru că există şi ftmcţionează pe baza acestui sistem complex.
Economia mondială formată nu reprezintă un proces încheiat. Procesul de dezvoltare a activităţii
economice va continua şi, pe măsura perfecţionării factorilor de producţie, se vor crea condiţiile materiale
spre un stadiu superior al schimbului reciproc de activităţi. Analiştii de prestigiu apreciază că economia
mondială actuală, prin perspectiva folosirii spaţiului extraterestru în scopuri economice, va depăşi cadrul
mondial planetar şi va deveni o economie la scară cosmică, care, la rândul ei, va cunoaşte diferite stadii
de dezvoltare.
Echilibrul economiei mondiale poate fi considerat ca forma cea mai complexă de manifestare a
echilibrului economic general, este efectul unor echilibre economice parţiale, ale economiilor naţionale,
ale subregiunilor, regiunilor, ale celorlalte subsisteme ale economiei mondiale5.

4
Dicţionar REI. Ed. Enciclopedica, Bucureşti, 1992, pg. 59
5
Dumitrescu s'., coord. - „Economie mondială", Ed. Microinformatica, Cluj, 1992
Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale se poate realiza prin promovarea unei diviziuni
mondiale a muncii echitabile, în baza unor specializări internaţionale care să permită lichidarea marilor
decalaje economice internaţionale.
Necesitatea echilibrului priveşte toate sferele reproducţiei la scară mondoeconomică.
Nerespectarea condiţiei de echilibru generează efecte negative.
Echilibrul economiei mondiale:
- are caracter relativ, deoarece se manifestă ca tendinţă pe termen lung spre o concordanţă între
diferite elemente componente ale sistemului, spre o "stare ideală". Caracterul de tendinţă este determinat
de influenţa unor factori cu acţiune contrară;
- are caracter dinamic, deoarece, în timp, trece continuu de la o stare de echilibru la alta.
Ordinea economică mondială exprimă fizionomia şi modul specific de funcţionare al economiei mondiale
în fiecare etapă istorică. Ordinea economică mondială:
• este un concept nou, care reflectă modul de dispunere şi de organizare, în timp şi în spaţiu, a
structurilor economiei mondiale şi a mecanismelor ei de fiancţionare;
• este determinată de: nivelul de dezvoltare a economiilor naţionale; caracterul relaţiilor economice
internaţionale şi a celorlalte componente; cadrul juridic şi instituţional creat pe plan mondial;
• nu evidenţiază numai o anumită ordine internaţională, adică alcătuirea, felul în care sunt aranjate
elementele în sistem, ci caracterizează şi starea calitativă a economiei mondiale într-o anumită etapă
istorică;

3
• depinde de raportul de forţe existent pe plan mondial, care, la rândul său, depinde de potenţialul
economic al economiilor naţionale, dar mai ales de gradul de valorificare al acestuia. Ca urmare, decisivă
în raportul de forţe este competitivitatea fiecărui participant la circuitul economic mondial.
Trebuie precizat că, toate elementele structurale ale economiei mondiale sunt realităţi istorice
într-un continuu proces de mişcare şi transformare, de evoluţie şi de diferenţiere. Ordinea economică
mondială este o stare concret - istorica, pentru că, pe măsura schimbării raportului de forţe - schimbări
care se realizează în structura socio-economi că şi politică a lumii - se produce schimbarea ordinii
economice mondiale.
Ordinea economică mondială reprezintă modelul neformalizat al economiei mondiale.

1.2. Evoluţii şi tendinţe în economia mondială contemporană

În ultimele decenii, în economia mondială s-au produs schimbări calitative deosebite, pe care
specialiştii le denumesc: interdependenţe economice, interdependenţe internaţionale, integrare globală,
economie globală etc.
Se desfăşoară un proces de integrare globală, de globalizare a economiei mondiale pe fondul altor
procese economice, sub influenţa unor factori propulsori între care:
• un proces de natură tehnologică - progresul tehnico - ştiinţific accelerat care are o asemenea
amploare şi profunzime încât analiştii consideră că asistăm la o veritabilă revoluţie tehnico - ştiinţifică;
antrenează mutaţii de structură în toate sferele activităţii social-economice.
• un proces de natură economică - reducerea şi înlăturarea barierelor naţionale din calea fluxurilor
internaţionale de bunuri, servicii, tehnologii, capitaluri, etc.
Procesul de integrare globală este, în esenţă, rezultatul unui declin continuu al importanţei
economice a graniţelor politice naţionale şi a intensificării tară precedent a relaţiilor şi interacţiunilor
economice până la un punct în care diferenţa dintre tranzacţiile interne şi cele externe devine
nesemnificativă sau dispare.
În acest context, s-a produs o schimbare rapidă şi profundă şi a condiţiilor în care se dezvoltă
ţările lumii, care, la rândul lor, sunt determinate de existenţa mai multor factori ce acţionează simultan:
- la nivel naţional, în majoritatea ţărilor lumii are loc un proces de trecere spre diferite forme ale
economiei de piaţă şi, ca urmare, o deschidere spre capitalul străin;
- la nivel regional, are loc o tendinţă de concentrare - regionalizare a activităţii economice în jurul
unor poli de putere economică;
- la nivel internaţional, are loc expansiunea noilor tehnologii (tehnologia informaţiilor şi a comunicării -
Intemetul) şi perspectiva schimbării lor rapide, expansiunea globală a unor sectoare cheie (sectoarele de
hard şi de software, telecomunicaţii şi transporturi), dezvoltarea sectorului de servicii.
Ca urmare se vor produce în continuare modificări de structură în economia mondială şi se va
crea un nou cadru pentru dezvoltarea economică a lumii, diferit de cel care a caracterizat deceniile
anterioare.
„ Glohalizarea economiei mondiale reprezintă un proces deosebit de dinamic al creşterii
interdependenţelor dintre statele naţionale. Este o urmarea extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale
în sferele vieţii economice, politice, sociale şi culturale şi, în consecinţă, fac ca atât problemele care apar
în aceste sectoare, cât şi soluţionarea lor să devină mai curând globale decât naţionale”6

4
Procesul de globalizare se realizează deci pe suportul altor procese economice cu implicaţii
globale: de adâncire a interdependenţelor, de multilateralizare a relaţiilor economice internaţionale, de
cooperare, integrare, regionalizare, transnaţionalizare.

6
Ghibutiu A. – “ Globalizarea economiei mondiale şi implicaţii pentru sistemul comercial internaţional”,
Rev. “ Conjunctura economiei mondiale”, IEM, Bucureşti, 1993, pg. 147+148
2. FUNDAMENTE ALE ECONOMIEI MONDIALE
2.1. Economiile naţionale - subsistem de bază al sistemului economiei mondiale
2.2. Diviziunea mondială a muncii
2.3. Relaţiile economice internaţionale

2.1. Economiile naţionale - subsistem de bază al sistemului economiei mondiale

Una din caracteristicile fundamentale ale economiei mondiale contemporane o reprezintă faptul
că este constituită din economiile naţionale - considerate „celule de bază" ale acesteia deoarece:
• formează cadrul în care operează agenţii economici;
• au avut şi au rol hotărâtor în: dezvoltarea forţelor de producţie; apariţia unor noi tipuri de
specializări în producţie şi, în consecinţă, de adâncire a diviziunii muncii; participarea la relaţiile
economice internaţionale, la circuitul economic mondial şi, în consecinţă, la formarea economiei
mondiale.
Formarea economiilor naţionale este rezultatul unui proces îndelungat istoric, care la diferite
popoare s~a produs diferit, proces influenţat de mai mulţi factori:
• de natură economică: dezvoltarea forţelor de producţie; adâncirea diviziunii muncii; dezvoltarea
economiei de schimb şi a pieţei interne;
• de natură politică: revoluţiile burgheze; formarea statelor centralizate.
Apariţia economiilor naţionale s-a produs pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, şi
anume atunci când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi a statelor centralizate ce a marcat
intrarea omenirii într-o etapă superioară a vieţii economice.
Economiile naţionale au apărut şi se dezvoltă pe baza activităţii conjugate a unei naţiuni şi a unui
număr de minorităţi naţionale în cadrul unui stat sau a mai multor naţiuni care desfăşoară o activitate
economică comună în cadrul unor state federative.
Definiri:
Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între
membrii unei comunităţi umane -de obicei naţiunea - pe ansamblul unui teritoriu naţional7.
Economiile diferitelor ţări au numeroase particularităţi, specifice unor momente istorice diferite
de constituire care se regăsesc în modul de formare şi de dezvoltare a structurilor economice de ramură la
un moment dat şi, ca urmare, au caracter istoric. Din acest punct de vedere, economiile naţionale
reprezintă totalitatea ramurilor de activitate economică existente la un moment dat, considerate în strânsa
lor interdependenţă, legăturile dintre ramuri constituindu-se in piaţa internă naţională.
Structura economiilor naţionale:
• a cunoscut un proces evolutiv de la simplu la complex, care se caracterizează printr-o mulţime de
particularităţi;
• nu există o structură ideală - un model general valabil de adoptat;
5
• s-a format în timp, în raport cu anumite condiţii concrete -specifice fiecărei ţări, sub influenţa a
numeroşi factori:
- endogeni: condiţiile concrete specifice fiecărei ţări, care, folosiţi corect, asigură o dezvoltare
armonioasă,
- exogeni: nu trebuie să aibă influenţă excesivă pentru a nu determina structuri deformate.
Datorită caracterului comim al activităţii şi existenţei unei pieţe interne unice, care constituie
elementul decisiv în procesul de constituire a economiilor naţionale, economia naţională are caracter
unitar.
"Economia naţională reprezintă cadrul de bază al reproducţiei sociale contemporane, rol ce
rezultă din faptul că:
- unităţile de producţie se specializează şi ocupă un anumit loc în diviziunea socială a muncii, care, prin
fluxurile de schimb pe care le determină, este o diviziune a muncii în cadru naţional;

7
Dumitrescu S.. coord. - „Economie mondială", Ed. Microinformatica. Cluj. 1992

- schimbul de activităţi între unităţile economice se realizează în forme comerciale, monetare, de


credit, care presupun o organizare corespunzătoare a spaţiului naţional;
- o serie de funcţii în domeniul comunicaţiilor, educaţiei, sănătăţii, asigurării infrastructurii, care
sunt indispensabile desfăşurării vieţii economico-sociale, se organizează la nivel naţional-statal;
- sistemul economic naţional are sarcina să furnizeze cadrul şi să determine conţinutul şi domeniile
schimburilor dintre subsistemele microeconomice şi mediul internaţional;
- sistemul economic naţional trebuie să asigure, în economia contemporană, orientarea fluxurilor
dintre subsisteme, o alocare a resurselor astfel încât să se formeze proporţiile cerute de procesul de
reproducţie.
Economia naţională este un concept cuprinzător, care poate fi atribuit tuturor ţărilor lumii, dar
numai unele dintre acestea s-au constituit în complexe economice naţionale - şi anume acelea care fac
parte din grupurile care realizează tipuri de reproducţie superioare cu structuri complexe - multilaterale.
Complexul economic naţional este, de fapt, forma superioară de dezvoltare şi de organizare a
economiei naţionale, adică o economie naţională evoluată care se deosebeşte de celelalte prin următoarele
trăsături;
- structura sa pe ramuri se caracterizează prin gradul ridicat de diversificare şi specializare a
ramurilor;
- nivel tehnic avansat, modern al producţiei materiale;
- gradul înalt de integrare a ramurilor sale, având capacitatea de a prelucra şi valorifica complex,
intensiv, superior resursele proprii materiale şi umane, întreg potenţialul tehnico-ştiinţific;
- nivelul ridicat al productivităţii muncii în toate ramurile de
activitate;
- capacitatea de a genera inovaţie ştiinţifică şi tehnică la nivelul
realizărilor mondiale.
- asigură un nivel de trai ridicat, o calitate a vieţii superioară
membrilor societăţii;
- participarea activă Ia circuitul economiei mondiale cu produse de nivel tehnico-economic
superior calitativ;

6
- realizarea pe baza acestor trăsături a autonomiei de funcţionare şi independenţei economice reale,
adaptarea mai rapidă la schimbările mediului economic, depăşirea disfuncţionalităţilor proprii."8
Sistemele economice naţionale formate sunt sisteme deschise ce intră în relaţii, necesare în mod obiectiv,
cu sisteme din exterior, deci nu se dezvoltă autarhic.
Definire:
Complexul economic naţional reprezintă ansamblul coerent în care activităţile economice sunt
integrate atât pe orizontală cât şi pe verticală, într-tm spaţiu organizat unitar sub aspect comercial,
monetar, financiar, care are capacitatea necesară pentru stabilirea priorităţilor dezvoltării pornind de la
criterii proprii de eficienţă economică şi este capabil de den^oltare autocentrata şi autoîntr e ţinută9
În acest cadru, dezvoltarea este rezultatul unor hotărâri care urmăresc:
- transformarea resurselor potenţiale într-um potenţial economic în creştere, exprimat in
maximizarea PNB pe baza efortului propriu;
- îmbunătăţirea poziţiei în diviziunea mondială a muncii;
- sporirea eficienţei participării la circuitul economic mondial;
- asigurarea condiţiilor de viaţă pentru populaţie;
- dezvoltarea premiselor independenţei economice.
Caracterizarea economiilor naţionale
Realitatea contemporană arată că economiile naţionale, ce reprezintă structuri de bază ale
economiei mondiale, sunt de o mare varietate. De aceea, devine necesară caracterizarea lor pentai a le
preciza trăsăturile principale şi pentm a le încadra corect în diviziunea mondială a muncii, a le stabili
locul în economia mondială.
Atât raporturile între state, cât şi locul unui stat în economia mondială depind de o serie de factori
economico-sociali şi politici, nivelul dezvoltării economice; potenţialul economic, gradul de acoperire a
necesităţilor de producţie şi de consum din resurse proprii; gradul de valorificare a factorilor de producţie;
gradul de participare la comerţul mondial; natura relaţiilor de producţie etc.

8
Rotaru I. ş.a. - „Sistemul economiei mondiale şi mecanismele sale de functionare Ed. Mirton, Timişoara,
2001, pg. 37-38
9
Dumitrescu S., coord. - „Economie mondială", Ed. Mircoinformatica, Cluj, 1992
Caracterizarea economiilor naţionale se realizează printr-o cercetare ştiinţifică, folosind un ansamblu de
criterii şi indicatori.
Criteriile de analiză sunt multiple şi variate: economice, geografice, sociale, politice sau de potenţial (de
producţie, tehnic, ştiinţific, instituţional, valutar financiar, comercial, militar), de nivel de dezvoltare, de
structură (ramuri, sectoare, teritorii), de dinamică, etc.
Acestea necesită a fi măsurate prin indicatori corespunzători, prin folosirea unor sisteme de indicatori
agregaţi şi combinaţi prin diferite modele matematice, care să permită o evaluare cât mai corectă.
Pentru a caracteriza cel mai corect gradul de dezvoltare economică a unei ţări pot fi folosite diverse grupe
de indicatori.
• indicatori de nivel (economico - sociali) - exprimă gradul de dezvoltare economico - socială al
unei economii, prin care datele se raportează la: numărul de locuitori, o persoană ocupată, 1 ha, o unitate
de resursă naturală, o unitate valutară naţională (producţie/locuitor, consum/locuitor, medici/10000
locuitori, PNB/locuitor);
• indicatori de dinamică - exprimă evoluţia în timp a economiei unei ţări, grupe de ţări, zone,
sectoare, ramuri, folosind ritmul de creştere (ex.: rata marginală de creştere a producţiei unei ramuri);

7
• indicatori de structură - exprimă diferite corelaţii din viaţa economică şi socială care pot să
exprime fie gradul de dezvoltare, fie profilul unei economii naţionale (ex.: ponderea diferitelor ramuri în
PNB, structura teritorială, structura cheltuielilor, structura consumului etc);
• indicatori de potenţial economic absolut ~ caracterizează forţa economică, ştiinţifică, culturală a
unei ţări (numărul populaţiei active, volumul investiţiilor, etc)
• indicatori de potenţial economic relativ - care rezultă din raportarea datelor parţiale la cele totale
(ex.: populaţia ocupată în agricultură/total populaţie ocupată, producţia industrială a unei ţări/total
producţie industrială mondială);
• indicatori tehnico-calitativi şi de eficienţă - exprimă parametrii economici şi de exploatare a
produselor sau nivelul tehnic şi de dotare a ramurilor şi subramurilor economiei (ex. : cheltuielile
materiale pe unitatea de produs, eficienţa comerţului exterior, consumuri specifice, etc);
• indicatori sintetici - care rezultă din corelarea şi agregarea, prin diferite modele matematice, a
indicatorilor prezentaţi mai sus.10

Colectiv - „Tratat de economie contemporană". Ed. Politica, Bucureşti- 1986

Tipologia economiilor naţionale


Cercetarea ştiinţifica asupra economiilor naţionale, folosind criterii şi sisteme de indicatori,
ajunge la concluzii parţiale de o mare varietate, care, unite în concluzii cu caracter sintetic, permit
realizarea unor tipologii ale economiilor naţionale. Clasificările utilizate în practica economică au în
vedere: nivelul de de2woltare economică, potenţialul economic, participarea la comerţul internaţional,
etc.
Gruparea ţărilor după nivelul de dezvoltare economică. Nivelul de dezvoltare economică este
expresia gradului de dezvoltare a forţelor de producţie în cadrul unui spaţiu naţional. Din punctul de
vedere al elementelor constitutive, înseamnă: gradul de dezvoltare a aparatului de producţie; a sistemului
de infrastructuri; capacitatea tehnologică; gradul de utilizare şi nivelul de pregătire a forţei de muncă;
modul şi gradul de utilizare a avantajelor specializării şi cooperării economice - adică, combinarea micro
şi macroeconomică a factorilor de producţie; gradul de dezvoltare şi calitatea relaţiilor externe.
Dintre toţi indicatorii utilizaţi în statistica internaţională pentru exprimarea cantitativa a unui
asemenea fenomen complex, cel mai utilizat este PNB/locuitor. Acesta "personalizează" prin raportarea la
populaţie rezultatele activităţii economice a unei ţări şi, ca urmare:
- este indicatorul cel mai expresiv;
- reflectă gradul de înzestrare tehnică a muncii şi productivitatea muncii sociale;
- evoluează paralel cu alţi indicatori parţiali care au aceeaşi semnificaţie: producţia industrială/loc;
ponderea populaţiei neagricole în total populaţie ocupată; consum de energie/loc; ponderea industriei în
crearea PIB.
Potrivit acestui criteriu, ţările lumii pot fi grupate în:
- ţări dezvoltate;
- ţări cu nivel mediu de dezvoltare;
- ţări în curs de dezvoltare;
- ţări cu economie în tranziţie.
Ţările dezvoltate - sunt ţări ale căror economii se caracterizează printr-un înalt grad de dezvoltare
a forţelor de producţie, exprimat în nivelul pe locuitor superior faţă de media mondială a unor indicatori
sintetici (ex.: PNB/locuitor, PIB/locuitor etc).

8
Statisticile internaţionale au identificat deseori această grupă de ţări cu ţările membre OCDE, care
cuprindea, în 2002, 30 de ţări dezvoltate de pe toate continentele.
Grupa ţărilor dezvoltate nu este omogenă, în interiorul ei sunt deosebiri importante de putere economică
şi de mod de viaţă - determinate de particularităţile dezvoltării lor istorice şi naţionale.
Cu toate acestea, ţările care fac parte din această categorie au o serie de trăsături comune, dintre care cele
mai importante sunt:
- sunt ţări industriale. Acest fapt se află la originea avansului lor economic în raport cu alte sate. In
aceste state, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, sub impulsul revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, ceea ce a determinat un salt important în domeniul productivităţii;
- structura economiei lor naţionale se caracterizează printr-o preponderenţă a sectoarelor terţiar şi
secundar, în dauna cehii primar. In cele mai avansate dintre ele, sectorul cuaternar (activităţile de
cercetare-dezvoltare) a început să deţină o pondere semnificativă;
- agricultura s-a industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală;.
- economiile acestor ţări realizează cea mai ridicată eficienţă. Ele se caracterizează printr-o
productivitate a muncii ridicată, prin înzestrare tehnică şi tehnologică modernă şi prin rate de creştere a
P.l.B. stabile dar moderate, în raport cu celelalte state ale lumii;
- proprietatea privată predomină în aceste state, piaţa fiind cea care reglează mecanismul cerere-
ofertă prin intermediul concurenţei libere. In anumite sectoare, în special în cele "strategice" există totuşi
proprietate de stat Sctu mixtă;
- nivelul de trai în aceste ţări este cel mai ridicat din lume. Ponderea cea mai însemnată în structura
cererii individuale de consum revine bunurilor de folosinţă îndelungată. Nivelul venitului pe locuitor este
superior mediei mondiale, având o tendinţă de creştere la intervale de timp relativ scurte. Analfabetismul
a fost eradicat iar asistenţa sanitară se asigură, în linii mari, pentru întreaga populaţie;
- participă la comerţul mondial în special cu produse manufacturate cu grad înalt de prelucrare;
- acest grup de ţări a determinat transnaţionali zarea vieţii economice. Ele sunt ţări-gazdă ale celor
mai multe societăţi transnaţionale.
În ciuda acestor trăsături comune, grupa ţărilor dezvoltate este extrem de eterogenă atât în ceea ce
priveşte venitul pe locuitor cât şi în privinţa sistemului şi modului de organizare şi dezvoltare economică.
Conform unor teorii larg acceptate în lumea occidentală, ţările cu economie de piaţă se împart în
4 mari categorii:
- ţări orientate către consum (S.U.A., Marea Britanic, Canada, Australia),
- ţări orientate către producţie (Germania, Japonia, Mexic, Franţa);
- ţări cu capitalism de familie (Taiwan, Malaiezia, Thailanda, Indoneyia, Coreea de Sud,
Singapore);
- ţări în tranziţie (ţările din Europa de Sud-Est şi China).
• Ţările orientate către consum se caracterizează prin următoarele: ~ libertate maximă iniţiativelor private;
- rol determinant acordat "forţelor pieţei" în reglementarea macroeconomică,
- implicare minimă a statului prin pârghii administrative;
- graniţe economice şi comerciale cu largă deschidere către exterior, reglementate bilateral sau
multilateral;
- puternic orientate către profit;
- mai puţin "paterne" faţă de categoriile defavorizate.
Aceste state se pot confrunta cu o serie de probleme potenţiale legate de polaritatea accentuată a
bogăţiei, ratele scăzute ale economisirilor, deficitele publice însemnate şi rolul redus al guvernării

9
centrale asupra economiei. Tipic pentai aceste ţări este că ele trăiesc pe credit, peste posibilităţile actuale
ale economiei, "nota de plata" urmând a fi suportată de generaţiile viitoare.
Cele mai reprezentative state din acest grup sunt S.U.A şi Marea Britanic.
• Ţările orientate către producţie se caracterizează prin câteva trăsături:
- accent deosebit pus pe producţie;
- încurajarea exporturilor;
- ocuparea forţei de muncă;
- rate de economisire a populaţiei ridicate;
- constituirea unui climat politic şi social stabil.
Problemele potenţiale care pot apărea în cazul acestei grupe sunt legate de menţinerea la nivelul
actual, foarte costisitor, al sistemelor de asigurări sociale şi de diminuarea volumului investiţiilor
productive din ultimii ani.
Această grupă de ţări include şi două state (Japonia şi Germania) considerate "miracolele
economice" ale ultimilor 50 de ani. Ele au reuşit să renască din "propria cenuşa" devenind a doua
respectiv a treia putere economică a lumii.
• Ţările cu capitalism de familie se caracterizează prin:
- preponderenţa afacerilor mici, de familie, în totalul iniţiativelor economice din aceste economii;
- transmiterea afacerilor din generaţie în generaţie;
- rate ale economisirii extrem de ridicate, aceste ţări fiind campioane în ceea ce priveşte
mobilizarea economiilor populaţiei;
- înfiinţarea întreprinderilor în special în ramurile tradiţionale şi încurajarea de către stat a
meşteşugurilor tradiţionale;
- protecţionism economic ridicat;
- legături strânse între sectorul de afaceri şi guvern/sectorul administrativ.
Problemele cu care se confruntă aceste ţări constau în productivitatea muncii mai redusă decât în
celelalte state dezvoltate, insuficienţa infrastructurii sociale şi greutăţi în acumularea brută a capitalului
(ex.: Coreea de Sud).
• Ţările în tranziţie se caracterizează prin câteva trăsături comune, care ţin de condiţiile istorice ale
dezvoltării lor economice:
- existenţa unei ponderi încă însemnate a proprietăţii de stat, care menţine o ineficientă ridicată,
fapt ce conduce adesea la dificultăţi de ordin macroeconomic;
- iniţierea unui proces de restructurare a întreprinderilor şi a unui proces de privatizare a fostelor
societăţi de stat;
- existenţa unor ramuri dinamice, care s-au adaptat perfect regulilor pieţei dar şi a unor ramuri
industriale învechite, a căror menţinere în fiancţiune ţine mai mult de ambiţia guvernului şi de criterii de
ordin politic şi social, decât de criterii de ordin economic;
- dificultăţi macroeconomice care generează slabă productivitate a muncii, menţinerea monopolului
asupra utilităţilor şi imposibilitatea reducerii arieratelor,

- lipsa unei discipline reale a agenţilor economici şi indivizilor faţă de plata taxelor şi a
impozitelor, fapt ce poate provoca greutăţi geuvernului în derularea unor programe de investiţii
economice şi sociale;

10
- necesitatea acestor economii de a beneficia de asistenţa tehnică, managerială şi financiară din
partea ţărilor dezvoltate pentru a definitiva procesul restructurării şi implementării sistemului economic
de piaţă liberă.
Ţările cu dezvoltare medie. In această grupă intră acele ţări care au reuşit să facă progrese
însemnate pe calea dezvoltării economice şi creşterii nivelului de trai al populaţiilor lor , dar care nu se
ridică la nivelul ţărilor dezvoltate, din punct de vedere al PIB pe locuitor, înzestrării tehnologice şi
dezvoltării infrastructurii.
Unii analişti apreciază că această grupă a fost creată artificial, pentru a încuraja unele state în curs
de dezvoltare să continue progresele economice şi sociale, deoarece, multe dintre ţările aflate pe ultimele
locuri din categoria celor dezvoltate şi în avangarda ţărilor în curs de dezvoltare, pot fi incluse în această
categorie.
Trăsăturile definitorii ale acestei categorii de state sunt:
- au venituri intermediare, al căror evantai este foarte larg, începând cu 800-900 de dolari şi
ajungând până la 4000-4200 USD;
- şi-au dezvoltat ramuri industriale moderne care însă coexistă cu ramuri industriale învechite;
- au o mare capacitate de a absorbi tehnologiile moderne;
- în agricultură, ca şi în industrie, coexistă unităţi economice performante şi înalt mecanizate, care
practică o agricultură intensivă împreună cu unităţi agricole înapoiate, care practică o agricultura
extensivă;
- nu au terminat procesul de restructurare al propriilor economii;
- au dificultăţi în ceea ce priveşte infrastructura socială;

- au diferite grade de economie de piaţă, proprietatea de stat fiind încă destul de prezentă în
structura economiei;
- participă la comerţul mondial atât cu bunuri primare cât şi cu bunuri manufacturate.
Ţări în curs de dezvoltare. In această categorie intră majoritatea ţărilor lumii. Această grupă are o
serie de trăsături comune, care constau în special în faptul că se află într-un proces de transformare
sistemica şi de implementare a economiei de piaţă şi că există un decalaj de nivel de dezvoltare între ele şi
ţările dezvoltate.
Grupa ţărilor în curs de dezvoltare este extrem de eterogenă, în interiorul ei putându-se distinge
trei subgrupe:
- noile ţări industrializate;
- ţările exportatoare de petrol;
- ţările cu cel mai scăzut nivel de dezvoltare.
• Noile ţări industrializate. în contextul economic şi social al ultimelor decenii, fiecare stat a
căutat, în condiţiile impuse de concurenţă, să ocupe un loc cât mai bun în ierarhia dezvoltării economice,
a economiei mondiale. Multe ţări au urmărit să ajungă la un nivel relativ de echilibru şi eficienţă a
economiilor lor, înfruntând situaţii diferite: crize economice mai mult sau mai puţin îndelungate; sporuri
naturale diferite; emigrarea populaţiei şi, deci, a forţei de muncă; condiţii naturale diferite; contextul
social-poiitic şi geografic.
Unele au reuşit ca, prin îmbinarea eficientă a mai multor factori favorabili, să se dezvolte şi să-şi
asigure un avans economic faţă de altele. Ca urmare, din grupa ţărilor în curs de dezvoltare se detaşează
această categorie de ţări.11

11
La începutul anilor '90, erau considerate "noi ţări industrializate": Brazilia, Argentina, Mexic,
Coreea de Sud, Singapore, Malaesia, Taiwan şi Hong Kong - care au făcut progrese însemnate în ultimele
decenii pe calea dezvoltării industriale.
Sunt ţări avansate din punct de vedere economic şi social din ansamblul ţărilor în curs de
dezvoltare şi se caracterizează prin:
- au cele mai mari venituri pe locuitor din rândul ţărilor în curs de dezvoltare. Veniturile lor pot ft
comparabile cu cele ale ţărilor dezvoltate aflate pe ultimele locuri ale acestei categorii;
- ramuri de bază ale industriei manufacturiere dar şi cele de vârf contribuie la creşterea PIB şi a
exporturilor;
- ratele de creştere a PIB sunt superioare celor din unele ţări dezvoltate şi din ţările în curs de
dezvoltare, permiţându-le să recupereze rapid decalajele existente. Ele sunt considerate adevăraţi "poli de
creştere economica" în regiunile de provenienţă;
11
Badrus Gh. - „Ascensiunea rapidă a noilor ţări industrializate", T.E. 6/1990, pg. 27
- gradul de diversificare al activităţii economice este remarcabil, productivitatea muncii, chiar dacă
pe ansamblu este inferioară ţărilor dezvoltate, este comparabilă cu cea din aceste ţări în ramurile
industriei de vârf;
- dezvoltarea acestor state s-a făcut pe seama atragerii masive de capital străin şi stimulării
exporturilor;
- contribuie la comerţul mondial în special cu bunuri manufacturate, atât din industriile tradiţionale
cât şi din industriile de vârf;
- au o economie de piaţă funcţională;
- se confruntă încă cu probleme legate de ineficienta economică, insuficienţa infrastructurii,
corupţia, slaba pregătire a forţei de muncă, şi caracterul limitat al resurselor.
• Ţările exportatoare de petrol - ocupă un loc aparte printre ţările în curs dezvoltare şi se
caracterizează prin rate de acumulare ridicate, ca urmare a veniturilor mari în devize obţinute din exportul
de petrol. Această categorie, departe a fi omogenă, poate fi divizată în mai multe subgrupuri, în raport de
mărimea venitului pe locuitor. în 2000 situaţia se prezenta astfel:
- ţări cu venituri foarte ridicate: Kuweit - 24 000 USD, Emiratele Arabe Unite - 23 500 USD,
Quatar - 15 140 USD, Arabia Saudita - 10 500 USD;
- tări cu venituri superioare: Bahrein - 8 100 USD, Oman - 5 600 USD;
- ţări cu venituri intermediare - Congo, Ecuador, Siria şi Algeria (1030 - 1830 USD), Iran-2230
USD;
- ţări cu venituri scăzute - Nigeria - 310 USD, Indonezia - 730 USD.
Deosebirile dintre venituri provin pe de o parte de pe urma potenţialului de producţie, iar, pe de
altă parte, de pe urma mărimii populaţiei. In vreme ce Emiratele Arabe Unite au o populaţie de numai 1,7
milioane de locuitori şi Quatarul de numai 524 000 locuitori, populaţia Nigeriei depăşeşte 100 de
milioane, iar cea a Indoneziei 180 de milioane de locuitori în anul 2000.
Principala ramură economică a acestor state este extracţia ţiţeiului, unele dintre ele creându-şi şi
capacităţi proprii de rafinare. Ele deţin cele mai importante rezerve de petrol de pe glob.
• Grupa ţărilor cu cel mai scăzut nivel de dezvoltare reuneşte acele ţări în curs de dezvoltare care,
datorită sărăciei pronunţate şi problemelor specifice cu care se confruntă, necesită o atenţie şi un
tratament special din partea comunităţii internaţionale.

12
Ideea constituirii acestui grup a fost concretizată în 1971 de către Adunarea Generală a O.N.U.,
dată la care au fost incluse un număr de 25 de ţări cu o populaţie de 150 mii. loc. In prezent, din acest
grup fac parte 49 de ţări cu o populaţie de peste 600 mii. loc.
Criteriile stabilite de Adunarea Generală a ONU pentru ca o ţară să poată fi considerată că
aparţine acestei categorii sunt:
- să realizeze un PNB/Îoc. sub 700$;
- ponderea producţiei industrială manufacturată în PIB să fie mai mică de 10%;
- rata analfabetismului să depăşească 80%. Ţările din această grupă se caracterizează prin:
- sunt economii agrare. Cu toate că agricultura este sectorul predominant, suprafaţă cultivată nu
reprezintă decât o mică parte din teritoriul arabil;
- activitatea industrială este concentrată în domeniul alimentar, textil
şi de prelucrarea lemnului;
- gradul de valorificare al materiilor prime este foarte scăzut, cu toate că aceste state deţin unele
resurse importante;
- ritmul de creştere al economiilor acestor state este redus, multe dintre ele înregistrând chiar
ritmuri negative de creştere, datorită instituţiilor productive insuficiente, predominării tehnicilor manuale,
artizanale şi absenţei tehnicilor şi tehnologiilor avansate;
- participă la exportul mondial preponderent cu produse primare;
- populaţia ţării suferă de foame şi se confruntă cu alte probleme sociale grave (lipsa educaţiei,
asistenţei sanitare şi uneori chiar a adăposturilor).
Gruparea ţărilor după potenţialul economic al statelor. Potenţialul economic este un concept care
apreciază, din punct de vedere economic, forţa unei ţări dată de volumul resurselor materiale şi umane şi
de gradul de valorificare a acestora.
Potenţialul economic este determinat de o serie de factori care se influenţează reciproc, şi anume:
• factorul natural-geografic: asigură cadrul natural pentru desfăşurarea activităţilor economice şi
determina mărimea resurselor naturale;
• factorul demografic: dă dimensiunea capacităţii potenţiale de producţie a forţei de muncă,
• factorul tehnico-economic: nivelul atins de dezvoltarea mijloacelor
de producţie;
• factorul social-economic (respectiv natura relaţiilor sociale de producţie): potenţează procesul de
valorificare al potenţialului economic,
• factorul social-educaţional: ridica calitatea factorului demografic prin instmire.
Potenţialul economic global al unei ţări este format, deci, dintr-o serie de potenţiale economice
parţiale: natural, uman, productiv (industrial, agricol), iiwestiţional, tehnico-ştiinţific, financiar-valutar,
comercial, turistic.
Potenţialul economic are caracter dinamic - ponderea elementelor sale constitutive se schimbă în
timp, în funcţie de modificarea influenţei factorilor care acţionează asupra sa.
Dimensiunile principale de care se ţine seama în clasificarea ţărilor dupa acest criteriu sunt urmatoarele:
• Marimeamea populaţiei: în literatura şi practica de specialitate se disting ţările iiiari (cu peste 50
de milioane de locuitori), ţările mijlocii (15-50 de milioane de locuitori) şi ţările mici (pâ.nă Ia 15
milioane de locuitori) în general, ţările cu populaţie numeroasă beneficiază şi de un teritoriu de
dimensium corespunzătoare. Mărimea populaţiei este utilizat pentru determinarea, mărimii imei ţări,
deoarece el arată dimensiunea pieţei interne (cererea de consum) şi potenţialul productiv (facioiul
muncă);

13
• Specializarea în producţie: economiile naţionale pot fi post¬industriale şi industriale (ţările cele
mai avansate din punct de vedere economic), cu orientare industrială (cele în curs de industrializare) sau
cu orientare primară (ţările cel mai puţin avansate din punct de vedere economic). Gradul de valorificare a
potenţialului unei ţări depinde de ponderea sectorului primar sau a celui secundar în ansamblul producţiei
nationale
• Dimensiunea absolută a produsului intern brut (PIB): acest indicator oferă o imagine sintetică
asupra gradului de valorificare a potenţialului natural, uman, tehnologic, etc. al unei ţări. El este, de fapt,
rezultatul interacţiunii dintre cei doi factori menţionaţi ' anterior,' specializarea în producţie având
rolul cel mai important. în acest context se cuvine a se face distincţia între potenţialul economic al unei
ţări -reflectat de suma resurselor naturale, demografice, financiare şi tehnologice ale unei ţări - şi
potenţialul economic valorificat - reflectat de interacţiunea sinergica dintre resursele de mai sus în cadrul
unei specializări proprii în producţie - care se oglindeşte, în ultimă instanţă, în mărimea P.l.B.

2.2. Diviziunea mondială a muncii

Problemele legate de diviziunea mondială a muncii influenţează direct şi fundamental dezvoltarea


economică a fiecărui stat şi, în consecinţă, influenţează evoluţia relaţiilor economice internaţionale, a
economiei mondiale.
Diviziunea mondială a muncii:
• este un alt subsistem al sistemului economiei mondiale ce cuprinde în conţinutul său raporturile
care intervin între economiile naţionale privind procesul de speciaUzare internaţională a producţiei.;
• nu are caracter de sine stătător, independent de dezvoltarea economiilor naţionale, a agenţilor
economici, deoarece apariţia şi dezvoltarea acesteia s-a produs atunci când s-a realizat un anumit potenţial
de producţie şi când s-au conturat anumite structuri ale economiilor naţionale;
• are caracter istoric, deoarece procesul de formare a avut loc odată cu constituirea şi diferenţierea
economiilor naţionale şi cu procesul de formare a sistemului economiei mondiale;
• este un proces obiectiv pentru că este determinat de dezvoltarea forţelor de producţie şi, deci, de
apariţia unor noi specializări în producţie;
• este unică - nu poate fi compartimentată pe orânduiri, pe sisteme politice.
Diviziunea mondială a muncii poate fi definită ca sistemul de specializări în producţie, în ramuri
şi sectoare de activitate ale economiilor naţionale, necesar pentru schimburile cu străinătatea, al cărui
efect este tocmai crearea unui sistem de interdependenţe între acestea, ce determină fluxurile economice
internaţionale, participarea la circuitul economic .12
Cauzele principale care stau la baza acestor interdependenţe sunt determinate de condiţiile
materiale ale producţiei. în orice ţară, indiferent de mărimea ei, de resursele de care dispune, de nivelul de
dezvoltare se manifestă permanent o neconcordanţă între structura producţiei naţionale şi structura nevoii
sociale. Nu există ţară care, prin structura economiei sale (oricât de complexă ar fi ea) să poată acoperi
din producţia internă cerinţele consumului productiv şi individual, să asigure realizarea integrală a
produsului naţional exclusiv pe seama pieţei interne. în această situaţie, intervenţia asupra producţiei şi
consumului se realizează prin intermediul schimburilor internaţionale, deci a pieţei mondiale. Acestea au,
uneori, caracter ocazional, dar, de regulă, sunt sistematice, pentru că ele depind de specializările create şi
de structura economiilor naţionale, determinând dezvoltarea ţărilor în cauză şi a relaţiilor dintre ele.
Aceste schimburi nu sunt doar o modalitate de a compensa minusurile cu plusurile apărute într-o
economie naţională, ci acţionează ca factor esential asupraŞ
14
- intensificării relaţiilor economice internaţionale,
- dinamizării circuitului economic mondial;
- reproducţiei la nivelul economiei mondiale.
Diviziunea mondială a muncii:
• este atat premisă cat şi suport pentru formarea şi dezvoltarea economiei mondiale;
• a coincis organic cu formarea şi dezvoltarea acesteia;
• este bază pentru formarea şi dezvoltarea celorlalte componente de structurâ ale economiei
mondiale, şi anume: relaţiile economice internaţionale; circuitul economic mondial; piaţa mondialâ;

• înregistrează permanent modificări sub infiuenţa a numeroşi factori: economici, ştiinţifici, tehnici,
sociali, politici, instituţionali.
La formarea unei noi diviziuni mondiale a muncii contribuie:
- dezvoltarea şi modernizarea tuturor sectoarelor de producţie şi a infrastructurilor necesare unei
economii avansate;
- asigurarea accesului şi realizarea unui transfer echitabil de tehnologii de vârf;

12
colectiv ASE Bucureşti - ..Economie mondială - Factorii fundamentali ai diviziunii mondiale
a muncii". Ed. Lito. 1975

- intensificarea efortului propriu al fiecărei naţiuni;


- participarea şi întărirea cooperării internaţionale.
Specializarea internaţională în producţie - se realizează prin corelarea posibilităţilor economiilor
naţionale cu cererea existentă pe piaţa mondială.
De-a lungul timpului s-au conturat mai multe tipuri de specializare internaţională în producţie:
• specializarea în diverse producţii primare (cafea, citrice, petrol, etc.) - depinde de existenţa unor
condiţii naturale favorabile (resurse), adică este decisivă influenţa factorului intern, majoritatea ţărilor în
curs de dezvoltare se caracterizează printr-un asemenea tip de specializare;
• specializarea internaţională în produse manufacturate - depinde, mai ales, de factori tehnico -
economici şi sociali, precum: nivelul tehnicii; calificarea forţei de muncă; disponibilităţi de capital;
tradiţii industriale etc.
Sunt numeroase ţări în curs de dezvoltare care cunosc o specializare mai largă alături de
specializarea internaţională în produse primare şi, în unele cazuri, numai specializarea în produse
manufacturate.
Grupa ţărilor dezvoltate este încadrată în diviziunea mondială a muncii printr-o specializare
internaţională în produse manufacturate în domenii de mare eficienţă, de vârf ale industriei şi de mare
productivitate ale agriculturii, în sectorul serviciilor etc. Scopul specializării internaţionale în aceste
cazuri este de a valorifica superior potenţialul de producţie din anumite domenii pe piaţa externă.
Se poate aprecia că, în economia mondială contemporană există grade diferite de specializare
internaţională.
În timp, multe ţări şi-au schimbat specializarea şi, ca urmare, şi încadrarea în diviziunea mondială a
muncii.
În prezent, sistemul diviziunii mondiale a muncii - din punct de vedere al complementarităţii activităţilor
organizate -~ cunoaşte mai multe tipuri de specializare internaţională:
- specializarea intersectorială (industrie-agricultura);

15
- specializarea interramuri (industrie - industrie, agricultură -agricultură);
- specializarea intraramură (structurarea pe subramuri: electronică-electronică);

- specializarea organologica (în cadrul aceleiaşi subramuri, pentru producerea unor componente
sau subansambluri, organe ale unor produse complexe);
- specializarea tehnologică (proces care a rezultat ca urmare a dezvoltării cercetării ştiinţifice şi
tehnologice şi care a determinat apariţia producătorilor de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologii).
Fiecare dintre aceste tipuri se realizează în modele şi forme diferite de la o ţară la alta. Ele
coexistă şi exprimă trepte istorice succesive de evoluţie a diviziunii mondiale a muncii.

2.3. Relaţiile economice internaţionale

Relaţiile economice internaţionale, alt subsistem al sistemului economiei mondiale, reprezintă


totalitatea legăturilor dintre economiile naţionale, dintre agenţii economici de pe glob, legături care s-au
format o dată cu dezvoltarea factorilor de producţie şi adâncirea diviziunii mondiale a muncii.
Creşterea interdependenţelor economice a determinat creşterea importanţei relaţiilor economice
internaţionale în dezvoltarea economică la nivel internaţional. Ca urmare, acestea au devenit obiect al
preocupărilor din partea organelor de stat şi al intervenţiei acestora în definirea cadrului juridic pentru
organizarea şi desfăşurarea lor prin:
- încheierea de acorduri comerciale şi de cooperare;
- înfiinţarea de reprezentanţe peste graniţă etc.
Un rol important în extinderea acestor relaţii îl au: statul, firmele transnaţionale, diversele
organizaţii regionale, organizaţii specializate etc.
Relaţiile economice internaţionale se desfăşoară în cadru bilateral sau multilateral. Mecanismele
şi formele de manifestare a relaţiilor economice internaţionale au fost, în timp:
- fie de colaborare între diverse state,
- fie adecvate intereselor principalelor puteri economice, relaţiile fiind atunci de dependenţă a unor
state faţă de altele.
Acest lucru a contribuit, alături de alţi factori, la apariţia şi extinderea fenomenului
subdezvoltării.
In prezent, se apreciază că una din trăsăturile cele mai noi ale relaţiilor economice internaţionale
şi cea mai semnificativă o constituie „dezvoltarea multilateralismului - adică a ansambluhâ de raporturi
simultane şi coordonate la scară subregională, regională sau mondială, înti'e state independente şi
suverane"13
Procesul de multilateralizare a relaţiilor economice internaţionale a
fost determinat:
• pe plan economic de accentuarea fară precedent a interdependenţelor între economiile naţionale,
ca urmare a apariţiei unor noi tendinţe de specializare internaţională, sub influenţa revoluţiei tehnico-
ştiinţifice;
• necesitatea rezolvării problemelor globale cu care se confruntă omenirea - subdezvoltarea cu toate
consecinţele sale, problema alimentară, a mediului, a resurselor, populaţiei, datoria externă - care
presupun soluţii globale în care să fie angajate, în acelaşi timp, toate statele lumii pentru coordonarea
eforturilor şi realizarea de acţiuni
eficiente.
16
Multi lateralismul :
- asigură colaborarea/cooperarea reciproc avantajoasă;
- oferă stabilitate în relaţiile interstatale.

13
Dumitrescu S., ş.a. - "Economie mondială". Ed. Microinformatica, Cluj, 1992

3. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL

3.1. Circuitul economic mondial: definire si carcateristici


3.2. Componentele circuitului economic mondial

3.1. Circuitul economic mondial: definire si carcateristici

Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile obiective, necesare dintre diversele


economii naţionale. Obiectul acestor relaţii se materializează, din punct de vedere al coniinutidui lor, în
schimburi de valori materiale, băneşti şi spirituale, schimburi care prin continuitate, îmbracă forma unor
fluxuri economice internaţionale: de produse, servicii, de capitai, foită de mimcă, cunoştinţe tehnico-
ştiinţiiice, etc.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite nu ca o simplă sumă aritMietică ci în
strânsa lor interdependenţă, formează circuitul economic mondial. Ei exprimă împletirea unor forme ale
schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale, schimb care nu se li:niîtează la sfera,
circuiaţiei, ci cuprinde şi sfera producţiei, a cercetării ştiinţifice.
Circuitul economic mondial are:
• caracter istoric - a luat naştere şi s-a dezvoltat pe mâsura apariţiei şi evoluţiei fluxurilor
economice internaţionale,
• caracter dinamic - conţinutul şi formele în care se realizează s-au periecţioîiat continuu, în raport
cu gradul de dezvoltare a economiilor naţionale şi stadiile de formare şi dezvoltare a economiei mondiale.
• caracter obiectiv: deoarece fiecare economie naţională, indiferent de mărime-a ei, de potenţialul
ei economic, de nivelul de dezvoltare, de zona geografică în care este situată - nu se poate dezvolta
autarhic, trebuie să dezvolte relaţii economice externe, deci trebuie să participe la circuitul economic
mondial.
Sunt mulţi şi diverşi factori care influenţează dezvoltarea circuitului economic mondial, dintre
care:
• unii favorizanţi:
- de ordin politic: apariţia de noi state independente;
- de ordin economie: dezvoltarea forţelor de producţie, cu deosebire revoluţia telmico-ştiinţifică,
care a determinat o dezvoltare cantitativă, dar mai ales calitativă.
• alţii cu acţiune contrară:
- creşterea tensiunii în relaţiile internaţionale în anumite zone şi anumite perioade;
- crize specifice perioadei de după cel de-al doilea război mondial;
- accentuarea protecţionismului.
17
3.2. Componentele circuitului economic mondial

Din punct de vedere al naturiii fizice, componentele circuitului economic mondial se


materializează în:
- fluxuri comerciale internaţionale (de mărfiari; de servicii - turism, transporturi; transfer de
tehnologie etc);
- fluxuri financiar-valutare internaţionale (investiţii internaţionale, credite internaţionale; sisteme
de asigurări; rezerve valutare etc);
- fluxuri de cooperare economică internaţională.
Din punct de vedere al orientării geografice, în timp s-au conturat:
- fluxuri Nord - Nord (între ţările dezvoltate);
- fluxuri Nord - Sud (între ţări dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare),
- fluxuri Est - Vest (între ţari dezvoltate şi ţările Europei Centrale şi de Est - în tranziţie la
economia de piaţă);
- fluxuri Est - Sud (între ţările Europei Centrale şi de Est şi ţările în curs de dezvoltare);
- fluxuri Sud - Sud (între ţări în curs de dezvoltare).
Fluxurile comerciale internaţionale sunt schimburile de bunuri şi servicii dintre două sau mai
multe state. Activitatea care include totalitatea acestor schimburi este comerţul internaţional.
Comerţul internaţional:
- reprezintă una din formele esenţiale de înfăptuire a relaţiilor economice internaţionale;
- constituie principalul flux economic internaţional.
Această calitate este urmare a faptului că şi alte fluxuri economice internaţionale iau, în ultimă
instanţă, forma de marfa astfel:
• cooperarea în producţie sau tehnico - ştiinţifică, fie că este bi sau multilaterală:
- se materializează în cele din urmă în schimburi internaţionale de valori-mărfuri,
tehnologii, licenţe, servicii, etc;
- influenţează nemijlocit volumul, structura şi dinamica comerţului internaţional;
• mişcarea internaţională a capitalurilor atrage, după sine, în mod necesar, amplificarea fluxului de
mărfuri. Adeseori (în cazul acordării creditelor comerciale), până în momentul rambursării creditelor,
fluxul efectiv care are loc este al mărfurilor;
• fluxul internaţional al forţei de muncă determină o intensificare a mişcării mărfurilor pe scară
internaţională, îndeosebi dinspre ţările care primesc forţă de muncă spre ţările de origine.
Dezvoltarea comerţului internaţional a fost determinată, cu deosebire, de procesul formării şi
dezvoltării pieţei mondiale.
Locul important deţinut de comerţul internaţional între fluxurile economice reiese clar şi din
structura balanţelor de plăţi naţionale, în care cea. 75%-80% din activul şi pasivul lor îl constituie
mişcarea de bunuri şi servicii.
Evoluţia postbelică a schimburilor comerciale internaţionale prezintă câteva trăsături esenţiale:
• caracterul dinamic al acestora;
• diversificarea continuă a schimburilor cornerciede internaţionale.
Două procese fundamentale au determinat, în mod deosebit, structura fizică a comerţului
mondial, şi anume:
- îmbogăţirea permanentă a nomenclatoailui de produse;
18
- schimbarea continuă a structurii acestui nomenclator;
• se apreciază că, structura comerţului mondial contemporan, ca urmare a creşterii continue a
ponderii deţinute de produsele manufacturate, are un pronunţat caracter industrial, cea mai mare parte a
volumului schimburilor comerciale o concentrează grupa ţărilor dezvoltate - ţări industriale care şi-au
consolidat poziţia în comerţul mondial;
• creşterea importanţei ţărilor industrializate în comerţul mondial -care deţin cea mai mare pondere
în exporturile mondiale:
• înrăutăţirea termenilor schimbului. Termenii schimbului este o „noţiune" care exprimă relaţiile
comerciale între diversele economii naţionale sau grupe de ţări; depind de structura exporturilor şi
importurilor, de preţurile acestora, de nivelul productivităţii muncii etc. în statistica ONU se calculează ca
un raport între indicele valorii unitare a importurilor şi indicele valorii unitare a exporturilor unei ţări sau
grupe de ţări. înrăutăţirea termenilor schimbului este determinată de tendinţa de rămânere în urmă a
preţurilor produselor primare (cu excepţia materiilor prime de origine minerală) faţă de evoluţia preţurilor
produselor manufacturate;
• schimburile comerciale internaţionale au cunoscut, în permanenţă, îngrădiri de ordin tarifar şi
netarifar.
- obstacolele tarifare - includ taxele vamale care se percep asupra mărftirilor cu ocazia
trecerii graniţelor vamale ale unei ţări şi influenţează preţul de vânzare al mărfurilor ;
- obstacolele netarifare - sunt numeroase, cu acţiune largă, discriminatorii şi împiedică sau
limitează comerţul cu anumite categorii de mărfuri;
• internalizarea comerţului mondial, ca urmare a procesului de transnaţionalizare, prin care se
internalizează anumite operaţiuni, în speţă, comerţul intern dintre componentele societăţilor
transnaţionale;
• tendinţa de regionalizare, fenomen care se accentuează în actualul deceniu în cele trei mari
regiuni geografice: America de Nord, Europa şi Asia de Sus-Est - centrată pe cei trei poli de putere
economică: Uniunea Europeană, SUA şi Japonia – Triada;
• accentuarea tendinţei de institutionalizare a schimburilor internaţionale, prin constituirea:
- Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC)ş
- organizaţiilor mondiale ale producătorilor şi consumatorilor de produse primare;
- organizaţiilor economice regionale care au urmărit crearea, pe plan regional, a unor zone
de comerţ liber, uniuni vamale etc., pentru liberalizarea schimburilor comerciale.14
Cunoaşterea modului in care se realizează comerţul exterior al unei ţări se face cu ajutorul
balanţei comerciale
Fluxurile financiare internaţionale reprezintă, sintetic, totalitatea schimburilor economice
internaţionale şi sunt rezultatul extinderii şi diversificării circuitului economic mondial. Fluxurile
financiare internaţionale reprezintă atât rezultatele schimburilor internaţionale de bunuri, cât şi premisele
dezvoltării lor.

14 Sută N., ş.a. - „Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane” Ed. Economică, Bucureşti.
1995

În primul caz, fluxurile financiare internaţionale se realizează prin mecanismul plăţilor internaţionale,
având, deci, caracter compensatoriu.

19
În al doilea caz, fluxurile financiare internaţionale se realizează sub diverse alte forme şi, în primul rând,
al investiţiilor internaţionale (investiţii externe), care reprezintă, de fapt, plasamente de mijloace
financiare în diverse activităţi productive.
Fluxurile investiţionale internaţionale:
- au apărut ca formă de sine stătătoare la sfârşitul secolului XIX, ca urmare a dezvoltării puternice
a forţelor de producţie, când s-a realizat un anumit nivel de dezvoltare a societăţii, pentru început fiind
caracteristice statelor care au ajuns la un nivel înalt de concentrare a producţiei şi a capitalului;
- iniţial, investiţiile externe au luat, în exclusivitate, forma exportului de capital (exportul de capital
este rezultatul apariţiei "surplusului relativ" de capital), prin care s-a urmărit valorificarea superioară a
acestuia, maximizarea profitului. Caracteristic pentru investiţiile internaţionale postbelice a fost orientarea
lor cu prioritate către ţările dezvoltate,
mai sigure.
După criteriul gradului în care investiţia efectuată asigură sau nu investitorului posibilităţi de
control şi de gestiune asupra activităţii,investiţia de capital se realizează sub două forme: directe şi de
portofoliu.
• În cazul investiţiilor directe - este vorba despre plasarea de fonduri (băneşti sau alte mijloace
financiare) într-un obiectiv economic nou creat, care funcţionează în străinătate în vederea obţinerii unui
anumit grad de control asupra acestuia. Gradul de participare la activitatea obiectivului economic creat,
precum şi gradul de exercitare a controlului depind de:
- ponderea aportului de capital (financiar sau material)
- înţelegerea între parteneri
• Învestiţiile externe de portofoliu reprezintă plasamente de fonduri în străinătate în valori
mobiliare (hârtii de valoare) şi se realizează, de regulă, sub forma cumpărării de obligaţiuni şi acţiuni
puse în circulaţie de firme sau state (străine), in aceste situaţii, firma finanţatoare nu participă la
conducerea activităţii şi nu deţine controlul asupra obiectivelor.
În practică nu este posibilă o departajare între aceste fluxuri datorită intercondiţionării profunde
între diferitele forme de colaborare la nivel internaţional.
În perioada postbelică, fluxurile de capital s-au realizat şi în alte forme, ca spre exemplu
împrumuturile publice, ca urmare a dezvoltării cheltuielilor guvernamentale ale ţărilor dezvoltate, precum
şi a lipsei de capital în ţările în curs de dezvoltare, care îşi căpătaseră de curând independenţa. Aceste
împrumuturi sunt acordate în condiţii de piaţă, la dobânda pieţei. Aceste fluxuri formează mişcarea
capitalurilor pe termen lung. De asemenea, pe piaţa financiară internaţională se întâlnesc şi alte tipuri de
tranzacţii de natură diferită, cum sunt; acordarea de credite pe termen scurt - comerciale sau bancare,
cumpărarea/vânzarea de devize străine etc. - ce formează mişcarea capitalurilor pe termen scurt şi care au
deseori scopuri speculative.
Toate aceste tranzacţii se realizează pe diverse pieţe financiare internaţionale specializate (a
creditului, a obligaţiunilor).
Au apărut şi forme noi de realizare a investiţiilor internaţionale:
• participarea la construirea de obiective economice în străinătate, prin acordarea de credite pe
termen lung rambursabile în produse;
• constituirea de societăţi cu participare de capital străin şi autohton. Creşterea rolului
organizaţiilor economice internaţionale în
dinamizarea, creşterea şi diversificarea fluxurilor financiare internaţionale a avut ca efect apariţia unor noi
fluxuri financiare.

20
Astfel, alături de fluxurile financiare de origine privată, au apărut:
• fluxurile financiare care au ca sursă: diverse organisme din Sistemul Naţiunilor Unite (FMI,
GBM); organizaţii economice regionale (UE,ALADÌ).
• din punct de vedere al orientării geografice au àpmut fluxurile Sud-Sud;
• din punct de vedere al implicării Naţiunilor Unite în rezolvarea unor probleme ale
contemporaneităţii, a apărut ajutorul public pentru dezvoltare (A. P. D.).
Cooperarea economică internaţională reprezintă forma cea mai modernă prin care se realizează
schimbul reciproc de activităţi între statele lumii.
Dinamismul pronunţat şi amploarea care au caracterizat expansiunea cooperării economice
internaţionale în ultimele decenii se explică prin acţiunea unor factori dinamizatori:
- economici (revoluţia tehnico-ştiinţifică);
- politici şi sociali (prăbuşirea sistemului colonial şi apariţia unui număr mare de state
independente, apariţia şi apoi destrămarea sistemului socialist, etc);
- perfecţionarea continuă a sistemului ONU, creşterea rolului acestuia în viaţa economică şi
politică internaţională.
Profesoul Alexandra D. Albu face o determinare a conceptului de cooperare economică internaţională
care evidenţiază următoarele caracteristici:
• cooperarea economică internaţională se poate realiza la nivel bilateral sau multilateral, iar
partenerii sunt autonomi în cadail relaţiilor de cooperare;
• o relaţie de cooperare necesită unirea organică a eforturilor partenerilor, generatoare de
sinergism;
• acţiunea de cooperare se caracterizează prin continuitate şi presupune, adesea, stabilitate în relaţii;
• cooperarea presupune o relaţie strict reglementată juridic, pe bază de contract, cu drepturi şi
obligaţii menţionate în mod expres;
• acţiunea de cooperare presupune o conexiune între diverse activităţi, între diverse domenii;
• cooperarea poate fi la nivel microeconomic sau la nivel macroeconomic, niveluri care se
completează reciproc şi se întrepătrund, constituind un suport unul pentm celălalt;
• prin acţiunea de cooperare fiecare partener urmăreşte obţinerea unor rezultate superioare celor ce
ar fi putut fi realizate în mod izolat de către fiecare.
Analizând şi sintetizând aceste trăsături, cooperarea economică internaţională ar putea fi definită
ca fiind relaţiile contractuale dintre două sau mai multe state suverane sau agenţi economici din ţări
diferite, prin care se urmăreşte realizarea, prin eforturi conjugate, a unor activităţi conexe (de producţie,
de cercetare şi transfer tehnologic, în comercializare şi seryucii etc), eşalonate pe perioade de timp, în
scopul obţinerii unor rezultate comune superioare sumei celor singulare15

15
Albu Alex. D. - „Cooperare economică internaţională", Ed. Expert, Bucureşti, 1995

4. SISTEMUL SOCIETĂŢILOR TRANSNAŢIONALE

4.1. Societatea transnaţională: determinări, caracteristici.


21
4.2. Sistemul societăţilor transnaţinale
4.3. Modalităţi de expansiune a societăţilor transnaţionale în economia mondiala

4.1. Societatea transnaţională: determinări, caracteristici.

Terminologia utilizată pentru a defini societăţile transnaţionale este foarte variată:


- întreprinderi pluri sau muitinaţionaie;
- societăţi sau companii internaţionale;
- corporaţii sau societăţi transnaţionale;
Specialiştii atrag atenţia aupra unor deosebiri esenţiale care există între conceptul de societate
internaţională, transnaţională şi cel de societate multinaţională.
Sunt specialişti care susţin că nu este transnaţională orice societate care are un anumit nivel de
activitate internaţională şi care este prezentă ra străinătate doar prin comerţ, cesiune de procedee tehnice,
chiar dacă această acţiime acoperă nevoile ţarii şi reprezintă un segment important al activităţii sale totale,
pentm că ea, nu interesează producţia. De asemenea, sunt specialişti care apreciază că societăţile
multinaţionale sunt acelea care sunt formate şi controlate de capitalul mai multor ţări.
În practică, o linie de departajare dintre societăţile internaţionale, multinaţionale şi cele
transnaţionale este greu de stabilit.
De obicei, o societate internaţională dinamică devine o transnaţională în plin avânt.
Se apreciază că momentul în care o societate internaţională trece la stadiul de transnaţională sau
devine o multinaţională s-ar putea determina cu ajutorul unor criterii cantitative cum ar fi: numărul de
filiale m străinătate; procentul de proprietate; profiturile; activul; producţia, vânzările în străinătate etc; nu
există un punct de vedere comun acceptat asupra pragului peste care se poate vorbi de o societate
transnaţională; nu există o definire unanim împărtăşită a societăţii multinaţionale, specialiştii menţionând
diferite elemente de ordin cantitativ, care ar condiţiona această calitate.
Dificultăţile şi controversele existente în legătură cu definirea societăţilor transnaţionale derivă
din mai multe caracteristici ale acestora, şi anume:
• din structura lor: numărul de ţări în care operează; naţionalitatea acţionarilor; compoziţia
multinaţională a managementului de la vârful conducerii;
• din performanţa lor: volumul absolut al veniturilor; activelor; angajaţilor care provin din/sau
implicaţi în operaţiunile la scară internaţională ale firmei respective etc.
• din comportamentul conducerii de vârf a firmei etc.
În general, cu termenul de transnaţională este denumită o societate în situaţia în care investeşte o
parte din resursele sale peste graniţă, sub diferite forme (filiale sub control 100%, societăţi comune la
care, uneori, poate participa chiar guvernul din ţara gazdă).
Societatea transnaţională reprezintă extinderea unei firme în afara graniţelor propriei ţări. Ea
alcătuieşte la scară mondoeconomică un vast ansamblu format din:
- o societate principală, numită societate-mamă;
- un număr de filiale implantate în diverse ţări.
Sunt entităţi economice formate din unităţi legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă
natură şi care operează în mai multe ţări.16

22
O trăsătură care distinge cel mai bine o societate transnaţională de o societate naţională este faptul
că: în cazul societăţilor transnaţionale, o parte importantă din resursele utilizate (materiale, umane) sunt
externe, urmare a unei perfecte acţiuni comune dintre componentele acesteia, acţiune concepută,
organizată şi condusă la scară mondoeconomică.
Această poziţie poate fi explicată prin:
- conceperea şi extinderea operaţiunilor firmei de producţie, cercetare, etc, în numeroase alte ţări
decât ţara de origine;

16
Dicţionar REI. Ed. Enciclopedică, 1993. pg. 506

- conducerea firmei pe baza unei politici globale care să ia în considerare condiţiile şi perspectivele
mondiale ale activităţii şi nu pe cele ale unei singure ţări;
- organizarea internaţională a firmei care să facă operativă această politică.17
Scopurile urmărite de societăţile transnaţionale sunt, de fapt, identice cu cele ale tuturor firmelor
private, şi anume profitul şi expansiunea.
Piaţa societăţii transnaţionale. Societăţile transnaţionale urmăresc permanent să-şi mărească sfera
de activitate, atât în interiorul ţării de origine, cât şi în alte ţări. In cazul în care societăţile transnaţionale
îşi extind sfera de activitate foarte mult se produce o interpenetraţie între cele trei niveluri micro, macro şi
mondoeconomic.
Ca urmare, o societate transnaţională este prezentă permanent în trei spaţii economice:
- societatea mamă - spaţiul naţional autohton;
- filialele - spaţiul extern;
- iar dacă este vorba despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul
lumii - spaţiul internaţional.
În consecinţă, societăţile transnaţionale îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei pieţe proprii, care
este o piaţă internaţională şi care are anumite caracteristici specifice. Având în vedere trăsăturile
caracteristice ale pieţei societăţilor transnaţionale, specialiştii afirmă că, în cadrul ei, se reduc
incertitudinile legate de fluctuaţiile preţurilor, concurenţa internaţională începând de la graniţa
„pieţelor".18
Naţionalitatea societăţilor transnaţionale. In unele situaţii este uşor de identificat ţara de origine,
pentru că acestea s-au făcut cunoscute deja prin „marcă" (ex. Coca-Cola, Ford, Nestle).
Dar, pentru că:
- o pondere tot mai mare din activităţile lor se desfăşoară în afara ţărilor de origine;
- pentru că structura consiliilor lor de administraţie este multinaţională;
- acţiunile lor sunt cotate la diferite burse de valori situate în diferite părţi ale lumii;
- devine tot mai greu să identifici adevărata naţionalitate a proprietăţii unei transnaţionale care, de
fapt, este deţinută integral/parţial de interese economice străine.

17
Raymond V. - „Les entreprises multinationales", Calman-Levy, 1990, pg. 12
18
Dumitrescu S. - „Economie mondială", Ed. Microinformatica, Cluj, 1992, pg. 48

Această situaţie se va accentua pe măsura adâncirii proceselor de integrare regională, de


globalizare a economiei mondiale.19

23
Politica financiară. Societăţile transnaţionale folosesc, în politica de dezvoltare, două căi
principale:
• autofinanţarea;
• finanţarea externă.
Alegerea uneia dintre acestea este determinată de: măsurile de politică financiară a statului;
mărimea impozitelor pe profitul societăţii transnaţionale; evoluţia ciclului economic.
• în perioadele bune, când masa profiturilor nete creşte însemnat, dezvoltarea se realizează prin
autofinanţare.
• în perioadele de recesiune sau de înviorare recurg mai mult la surse externe de finanţare.

4.2.Sistemul societăţilor transnaţionale

Puternica expansiune a societăţilor transnaţionale decurge din amplificarea tară precedent a


procesului de concentrare şi centralizare a capitalului şi producţiei.
• În funcţie de dimensiunea, forţa economică şi proporţiile expansiunii lor, societăţile
transnaţionale se reunesc în cadrul unui sistem.
Elementele acestui sistem sunt:
- societăţile transnaţionale de mari dimensiuni - "Clubul Miliardarilor";
- societăţile mici şi mijlocii.
În prezent, sistemul este alcătuit din câţiva giganţi cu vânzări de miliarde şi numeroase societăţi
mici, multe necunoscute, cu vânzări de ordinul milioanelor. între acestea există o relaţie de
interdependenţă, ele constituindu-se şi destaşurându-şi activitatea ca un întreg organizat.
Ultimii ani s-au caracterizat printr-o creştere a numărului de societăţi transnaţionale în ţările în
curs de dezvoltare. Acestea au devenit şi ele parte integrantă a sistemului societăţilor transnaţionale.

19
Munteanu C. Vàlsan C. - „Investiţii internaţionale". Ed. Oscar-Print. Bucureşti, 1995,pg. 75

• În funcţie de dinamica creşterii şi descreşterii societăţilor transnaţionale pe perioade de timp


determinate, se constată că acestea înregistrează ritmuri de creştere şi dezvoltare diferite, şi ca urmare pot
fi:
- societăţi transnaţionale în creştere accelerată;
- în creştere ridicată
- în creştere moderată
- în stagnare;
- societăţi transnaţionale în declin.
Se apreciază că societăţile transnaţionale care au o creştere mai dinamica sunt acelea care au un
grad de transnaţionalizare mai ridicat, adică acelea care îşî extind cel mai mult operaţiunile la scară
internaţională
Cea mai dificilă şi importantă problema cu care se confruntă societăţile transnaţionale este
organizarea şi conducerea activităţii lor icât să fie elastică, eficientă şi coerentă.
Dificultatea constă, în principal, din m.ai multe cauze obiective:
- dimensiunile mari ale societăţilor (uneori siint uriaşe);
- diferenţele de statut juridic
24
- vechimea dintre diversele entităţi componente ale societăţii;
- dispersia geografică a entităţilor şi stadiile lor de dezvoltare diferite
Problema este de a găsi un echilibru între două tendinţe opuse, şi anume:
• centralizarea, prin care se asigură unitatea obiectivelor şi orientării grupului, şi care garantează o
gestiune raţională a resurselor sale;
• descentralizarea care permite să se ţină seama cât mai bine de diferenţele în funcţionare ale
• Conform sistemului organizatorico-decizional, criteriu frecvent folosit, societăţile transnaţionale pot fiŞ
etoncentrice, policentrice, geocentrice.20
• În sistemul etnocentric: societatea-mamă controlează strict sucursalele şi filialele din străinătate.
Centralizarea, ca principiu de organizare adoptat de multe societăţi transnaţionale, a cunoscut şi cunoaşte
şi în prezent o aplicare deosebită din cauza extrateritorialîtăţii largi a operaţiunilor pe care le realizează şi
a marii varietăţi a mediului în care acţionează.

20
Şerbănescu I. - „Corporaţiile transnaţionale", Ed Politica, Bucuueşti, 1987, pg. 131

Societatea transnaţională funcţionează într-un cadru internaţional foarte variat, cu multe zone şi
fenomene de instabilitate deoarece societatea transnaţională este creată de o firmă naţională dintr-o ţară
dezvoltată, iar fiUalele sale se află în ţări cu caracteristici economice şi social-polifice diferite;
- desfăşurarea operaţiunilor trebuie asigurată prin existenţa unui centru de decizie cu mare
autoritate, funcţia unităţilor componente fiind de a participa la realizarea obiectivelor ansamblului
transnaţional;
- opţiunile cele mai importante care rezultă din confruntarea capacităţilor firmei cu viitorul şi
echilibrul de ansamblu sunt luate de responsabilii "sediului social" al firmei şi impus filialelor;
- societatea-mamă impune strategia de urmat, obiectivele care trebuie atinse, recurgând la „tehnica
planului imperativ";
- filialele beneficiază de avantaje, prin faptul că fac parte dintr-o asemenea "organizaţie" care le
furnizează: capital; personal calificat; informaţii detaliate asupra pieţelor; procedee tehnice moderne şi
maniera de a le utiliza;
- filialele nu au libertatea utilizării veniturilor realizate, acestea fiind folosite potrivit strategiei
globale a societăţii transnaţionale;
Sistemul etnocentric, deşi conduce la crearea unui sistem închis, cunoaşte, în ultimii ani, o largă
aplicare, pentru că permite societăţii-mamă să dirijeze activităţile filialelor sale, în funcţie de interesele
societăţii, de tendinţa de a concentra efortul de cercetare ştiinţifică la societatea-mamă, de realizarea
interesului ei major, maximizarea profiturilor;
- de cele mai multe ori, relaţiile dintre societatea-mamă şi filialele sale sunt relaţii de inegalitate.
• Sistemul policentric acordă o autonomie relativă filialelor şi sucursalelor din străinătate,
gestiunea descentralizată a societăţii urmărind să răspundă exigenţelor adaptării la condiţiile de pe pieţele
locale.
Conform acestui principiu de conducere şi organizare -descentralizarea - societatea-mamă acordă
un anumit grad de independenţă filialelor;
- sunt situaţii când o societate transnaţională adoptă, încă de la început, o structură „bicefală" de
organizare, adică are două societăţi-mamă, de naţionalităţi diferite;
- cartierul general al societăţilor transnaţionale ia puţine decizii pentru managerii filialelor;

25
- personalul filialelor este local, dar sunt situaţii când acestea au şi personal din ţara de origine a
societăţii-mamă.
• Sistemul geocentric este varianta cea mai evoluată a tipului policentric de organizare şi
conducere în care:
- descentralizarea este maximă;
- firmele îşi oiientează activitatea spre întreaga piaţă mondială, au o structură integrată mondial;
- orientarea spre acest tip de structură este motivată de: know-how-ul tehnologic şi managerial de
care dispun ţările gazdă; tendinţa de utilizare la maximum a resurselor materiale şi umane locale;
necesitatea unui sistem informaţional mondial; selectarea celui mai capabil personal.
Există şi dificultăţi în promovarea acestui principiu de conducere şi organizare care decurg din:
• “naţionalismul” din economia şi politica ţărilor gazdă şi a ţării mamă;
• deosebirile esenţiale între ţările bogate şi cele sărace;
• existenţa “secretelor” în ţara de origine, indiferent de natura lor, tehnice, economice, militare,
etc.;
• lipsa de încredere reciprocă;
• probleme de limbă, cultură, tradiţii.
Sunt păreri care susţin că aplicarea acestui principiu al descentralizării permite apariţia unor
efecte negative cum. sunt:
- proliferarea serviciilor generale: - constituirea diviziilor operaţionale în unităţi autonome
determină necesitatea întăririi mijloacelor de control şi îndrumare al cărei efect este extinderea serviciilor
generale şi în consecinţă creşterea cheltuielilor general;
- dublarea ftincţiîlor: - descentralizarea maximă are ca unui lanţ de specialişti la fiecare nivel de
decizie şi acest lucru produce paralelisme între sei-viciile generale şi responsabilii diviziilor operaţionale.

La baza organizării şi stabilirii unei anumite structuri pentru o societate transnaţională se au în


vedere mai muhe elemente:
- tipul de întreprindere şi de legături specifice;
- sectorul/sectoarele în care-şi desfăşoară activitatea;
- dimensiunile sale;
- gradul de multinaţionalitate, etc.
În practică, se întâlnesc patru modele de organizare a societăţilor transnaţionale, a căror structură
are la bază diviziunea internă şi internaţională, diviziunea geografică, diviziunea pe produs şi diviziuni
mixte:
• diviziunea internă şi internaţională - presupune funcţionarea unui serviciu însărcinat cu activitatea
externă a societăţii, alături de serviciile necesare funcţionării oricărei firme, cu posibilitatea suplimentării
activităţii acestor servicii o dată cu apariţia unor noi condiţii de piaţă;
• diviziunea geografică presupune - că fiecare entitate răspunde de toate produsele pe o anumită
zonă geografică, unităţile de producţie fiind grupate pe mari zone geografice;

- se întâlneşte în cazul în care se produce de către societate o gamă de produse relativ omogene,
care trebuie să fie adaptate condiţiilor specifice ale pieţei locale;
- acordă responsabilitate directorilor regionali, care trebuie să raporteze mai departe unui
funcţionar executiv principal.

26
Societăţile întâmpină o serie de dificultăţi legate de coordonarea în timp şi spaţiu a gamei de
produse şi acoperirea întregii cereri potenţiale. In scopul reducerii efectelor negative ale acestui tip de
structură, unele societăţi numesc responsabili funcţionali pentru un produs sau gamă de produse, pe
întreaga societatea.
• diviziunea pe produs - este caracteristică societăţilor transnaţionale care produc şi
comercializează în exterior o gamă largă de produse (ex. industria electronică).
Această organizare, pe lângă avantajele care decurg din coordonarea unitară a produselor, are şi
unele dezavantaje: lipsa de personal specializat, care să se implice pe întreaga piaţă a produsului sau să
coordoneze diferitele diviziuni într-o zonă geografică; concurenţa dintre produsele diviziunilor diferitelor
societăţi transnaţionale; concurenţa dintre diviziunile aceleiaşi societăţi transnaţionale, cu domiciliul în
ţara gazdă;
- în scopul diminuării efectelor negative, societatea transnaţională numeşte responsabili funcţionali
pe o anumită zonă geografică, care au sarcina de a coordona diferitele diviziuni dintr-o zonă.
• structuri mixte: societăţile transnaţionale recurg adesea la combinarea acestor trei tipuri de
structuri, pentru că în alegerea tipului de structură se are în vedere în primul rând adaptarea permanentă la
condiţiile mediului economic şi, deci, obţinerea unui profit maxim.
Deşi acest model este mai complex şi implică un personal mai numeros, asigură o eficienţă mai
mare a activităţii.

4.3. Modalităţi de expansiune a societăţilor transnaţionale – strategii specifice

Dacă, iniţial, investiţiile în străinătate au fi3st făcute în vederea exploatării unor resurse de
materii prime, care să fie apoi livrate în ţara de origine a investiţiilor, ulterior, investirea de capital în
străinătate s-a deplasat tot mai mult spre sectoarele de vâîf ale industriei, având drept obiectiv producerea
de mărfijri care să fie desfăcute în primul rând chiar pe pieţele respective, dar şi pe alte pieţe din zonă.
Dezvoltarea societăţilor transnaţionale nu este o caracteristică exclusivă a industriei. Asemenea
societăţi s-au extins şi în alte sectoare-bănci, asigurări, turism, etc.
Creşterea taliei unei societăţi transnaţionale se produce pe următoarele căi;
- integrarea internaţională pe orizontală;
- integrarea internaţională pe verticală;
- conglomerarea internaţională.21
În generai, strategia de creştere este determinată de societatea-mamă.
Integrarea internaţionaiă pe orizontală - semnifică creşterea întreprinderii prin fiizionarea sau
absorbţia pe plan naţional sau internaţional a unor firme sau crearea pe ioc goi de firme, şi, ca urmare,
creşterea numărului de filiale în aceeaşi ramură de activitate cu societatea-mamă;
Această strategie nu antrenează părăsirea ramurii de bază.
Integrarea internaţională pe verticală ~ înseamnă creşterea taliei firmei, prin achiziţionarea sau
constmirea de întreprinderi în alte ţări situate în „aval" sau în „amonte", în raport cu activitatea societăţii-
mamă,
- este caracteristică, de obicei, societăţilor transnaţionale care operează în domeniul produselor
primare;
- în acest fel:
- societăţile achiziţionează surse de aprovizionare cu materii prime;
- creează societăţi de exploatare;
27
- dezvoltă reţele de distribuţie/comercializare pe întreg globul.

21
Ibidem – pg. 117

Ambele forme de integrare sunt considerate forme „clasice" de centralizare şi urmăresc


diversificarea producţiei (intersectorială, dar şi intrasectorială). Sunt vizate, în special, firme cu forţă de
concurenţă relativ mică, aflate deseori în declin. 22

Conglomerarea - este o formă mai nouă de centralizare a capitalului, apărută ca urmare a


influenţei revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi accentuării fără precedent a luptei pentru concurenţă,
caracteristic fiind faptul că firmele absorbite fac parte din ramurile cele mai diverse;
• înseamnă „uniunea" unor firme din diferite ţări, ale căror activităţi, de cele mai multe ori,
nu au nici o complementaritate, nici chiar pe linie tehnologică, aspect determinat de însuşi scopul
operaţiunii de absorbţie, şi anume mărirea profitului şi nu sporirea capacităţii de producţie.
Aşadar, absorbţiile sunt determinate de motive pur financiare, din motive de rentabilitate.
Prin conglomerare sunt absorbite, în numeroase cazuri, firme în plină expansiune, de talie mare,
care deţin o poziţie puternică pe o anumită piaţă, deobicei, candidaţii la absorbţie fiind aleşi printre cei
care au un raport profit/valoare bursieră inferior celui realizat de conglomerat. Această diferenţă
constituie punctul de plecare în declanşarea operaţiunii,
În situaţiile în care conducătorii firmelor vizate pentru a fi absorbite nu acceptă tranzacţia
propusă, conglomeratul poate:
- recurge la surse externe pentru finanţarea operaţiunii;
- face apel la acţionari printr-o „ofertă publică de cumpărare", adică emit un număr suplimentar de
acţiuni în scopul procurării capitalului necesar achiziţionării forţate a unei anumite societăţi.

Avantajele implantării de filiale peste graniţă sunt diverse. Intre acestea pot fi amintite:
• în condiţiile unor politici comerciale care au devenit tot mai protecţioniste, este dificil să
se păstreze o anumită piaţă numai pe calea exporturilor clasice, de aceea a devenit tot mai necesar să se
producă direct în străinătate şi, astfel, apare posibilitatea ocolirii barierelor vamale,

22
Ibidem – pg. 117

• o societatea transnaţională poate profita cel mai bine de pe urma diferenţelor dintre ratele
naţionale ale dobânzii. Folosind reţeaua de comunicaţii externe, aceasta va împrumuta acolo unde
condiţiile sunt cele mai favorabile şi va acorda fondurile obţinute altei filiale, care ar fi fost obligată, ca şi
ñraiele concurente, să suporte efectele „banilor scumpi";
• societăţile transnaţionale au posibilitatea să profite din plin de pe urma fluctuaţiilor monetare,
operând concomitent în mai multe ţări. Astfel, ele pot cumpăra masiv moneda ţării unde se aşteaptă o
revalorizare, pe care să o schimbe apoi pe monedele ale căror cursuri au rămas constante realizând
câştiguri apreciabile;

28
• conglomeratele asigură o mai mare stabilitate ratei profitului pe ansamblul firmei, deoarece, dacă
un sector înregistrează un declin al afacerilor, el, poate fi compensat prin rezultatele altor filiale care
operează în ramuri diiîa.mice;
• conglomeratul permite ocolirea efectelor legii antitrust, prin care s-a urmărit limitarea
monopolizării producţiei prin integrarea pe orizontală, şi pe verticală;
• în conformitate cu dispoziţiile fiscale din multe ţări dezvoltate, în cazul în care o absorbţie este
plătită prin acţiuni ale societăţii absorbante, tranzacţia nu este impozabilă.
Cel mai mare dezavantaj al conglomeratelor este acela că, prin politica lor financiará, sunt
obligate să apeleze excesiv la surse externe de finanţare, ajungând astfel să aibă datorii extrem de mari.
Implantarea externă a societăţilor transnaţionale se produce în diverse modalităţi concrete, care merg de la
o participare minoritară până la deţinerea integrală a capitalului unei filiale, astfel:
• de cele mai multe ori se preferă o participare minoritară la o firmă străină existentă. Acest tip de
asociere:
- permite societăţii-mamă să pătrundă pe mai multe pieţe cu un capital iniţial mai mic;
- poate fi evitat riscul pierderii exclusivităţii unui procedeu tehnic, a unui brevet, prin
analiza atentă a partenerilor,;
- în contractul de asociere se pot include prevederi prohibitive.
• cumpărarea unor societăţi deja în funcţiune:
- cumpărarea este decisă în ultimă instanţă de raportul preţ/profit previzibil;
- permite economie de timp şi bani;
- asigură firma cu salariaţi care-şi cunosc bine munca şi avantajele unei conduceri care cunoaşte
caracteristicile pieţei locale etc;
- este strategia cea mai convenabilă de implantare pentru firmele americane şi japoneze.

• societăţi cu participare de capital străin şi autohton - constă într-o asociere între una sau mai
multe societăţi cu capital de stat sau privat indiferent dacă partenerii provin din aceeaşi ţară sau din ţări
diferite,
• crearea unor filiale pe loc gol este cazul cel mai puţin întâlnit.
Practici specifice ale expansiunii societăţilor transnaţionale
Activităţile desfăşurate pe plan internaţional de către firmele transnaţionale au consacrat o serie
de practici specifice, explicate de concurenţa dintre:
- "noii veniţi", fiHalele firmelor străine care încearcă să ocupe o poziţie pe piaţa respectivă;
- marile firme autohtone, care vor să-şi apere poziţia pe care o au deja.
Aceste practici derivă din:
- structurile economico-organizatorice ale acestor companii;
- din faptul că activitatea lor se desfăşoară în cadrul unei reţele integrate de unităţi situate
pe pieţele mai multor ţări.
În baza unei strategii globale, profitul este urmărit pe ansamblul reţelei, rolul fiecăreia dintre
unităţile componente fiind de a contribui, pe o cale sau alta, la maximizarea acestuia. Scopului respectiv îi
sunt subsumate toate funcţiile fiecăreia din unităţile componente şi organizarea legăturilor dintre ele.
• Transferul internaţional de producţie, repartizarea între unităţile componente a sarcinilor de
producţie şi transplantul de activităţi.
Modalităţile prin care reţeaua internaţională de implantări este obligată, din punct de vedere al
sarcinilor de producţie, să ftincţioneze integral sunt diverse. în ramurile de vârf, ca principiu general, nici

29
uneia dintre unităţile create nu îi este repartizată producerea integrală a unui produs complex, fiecare
dintre unităţile respective depinzând de celelalte şi toate la un loc de centrul coordonatelor.23

23
Ibidem – pg. 151

Distribuirea între unităţi a subansamblelor în foncţie de corelaţia dintre complexitatea lor şi


calificarea forţei de muncă, de pe o piaţă sau alta, constituie garanţia unui profit înalt, pentru că în acest
mod se îmbină asigurarea calităţii pentru subansamblele de complexitate ridicată (realizate cu o forţă de
muncă mai scumpă, dar mai calificată), cu folosirea unei forţe de muncă mai ieftine, la producerea unor
subansamble de o complexitate mai redusă.
In ramurile cu un grad mai redus de tehnicitate, unde se impune fabricarea produsului finit în
aceeaşi unitate, modalitatea utilizată pentru a determina unităţile componente să urmeze o strategie
globală este aceea a repartizării sarcinilor de producţie pe calea subcontractării:
- comenzile pot merge până la acoperirea integrală a capacităţii de producţie a sucursalelor
şi filialelor, limitându-se în acest fel spaţiul lor de manevră;
pe anumite pieţe (în special ale unor ţări în curs de dezvoltare) este mult mai intensă şi mai direct
remarcată;
- de multe ori, societatea-mamă, care distribuie sarcinile de producţie şi sub a cărei marcă
sunt fabricate produsele, joacă un rol exclusiv comercial, neparticipând nemijlocit la producţie, ci dirijând
doar operaţiunile de import-export între subcontractanţi şi beneficiari,
• Manevrarea pârghiilor comercial-fiscale. In rândul practicilor specifice folosite de
companiile transnaţionale în vederea maximizării profiturilor lor, un rol şi o pondere mare le au cele din
domeniile comercial şi financiar-valutar, care pot fi folosite cu mai multă uşurinţă şi cu mai mare
rapiditate.
Astfel, societăţile transnaţionale recurg la un întreg arsenal de mijloace şi metode de sporire a
profiturilor pe teritoriul ţării în care operează.
O metodă larg utilizată este înfiinţarea unor filiale în ţări unde presiunea fiscală este redusă şi
organizarea unor relaţii artificiale, de multe ori doar scriptice, între acestea şi unităţile efectiv
producătoare situate în alte ţări unde presiunea fiscală este mai mare. Pe diferite căi, partea cea mai
importantă a beneficiilor apare realizată scriptic în cadrul filialelor din ţările cu un nivel redus al
impozitelor. Pe ansamblul societăţii, aceasta conduce la diminuarea sarcinii fiscale. Principalul instrument
consacrat în practica financiară a societăţilor transnaţionale îl reprezintă crearea de holdinguri în diverse
„oaze fiscale" existente: Liechtenstein, Elveţia, Bermude etc.24
Pentru susţinerea creşterii internaţionale a investiţiilor în străinătate, societăţile transnaţionale
folosesc ca sursă de împrumuturi piaţa de eurovaluta. Activele financiare pe care firmele transnaţionale le
controlează sau pe care le pot influenţa au o asemenea mărime încât se poate spune că a apărut o
„lichiditate particulară internaţională". Ea este caracterizată prin: o mare mobilitate, este administrată în
concordanţă cu nevoile specifice ale firmelor transnaţionale şi, în acelaşi timp, serveşte ca sursă pentru
finanţarea operaţiunilor, când alte surse se dovedesc insuficiente.
- Preţurile de transfer. O practică larg utilizată de societăţile transnaţionale în vederea transferului
de fonduri între unităţile componente productive, comerciale sau financiare o constituie manevrarea
preţurilor la produsele şi serviciile care fac obiectul schimburilor dintre aceste unităţi. Fenomenul este
cunoscut sub denumirea de practica „preţurilor de transfer" şi a devenit o componentă esenţială a
strategiei de maximizare a profitului pe o scară globală. Preţurile de transfer nu sunt preţuri determinate

30
de forţele pieţei, ele sunt stabilite pe baza unor principii interne de decontare, practică care ţine de
managementul transnaţional.
Utilizarea preţurilor de transfer are o logică din punctul de vedere al societăţii transnaţionale,
atâta timp cât o parte însemnată a operaţiunilor acesteia se desfăşoară între entităţile sale situate în spaţii
naţionale diferite şi care sunt supuse unor regimuri fiscale, vamale, de curs de schimb, diferite.
Concret, preţurile de transfer sunt utilizate pentru localizarea în spaţii profitabile, dacă se poate
optime, a fondurilor în cadrul unei firme transnaţionale. Spre exemplu, scoaterea fondurilor generate de o
filială în afara spaţiului naţional în care aceasta este implantată, se poate face prin stabilirea unor preţuri
ridicate Ia care firma-mamă va vinde unei filiale bunuri sau servicii, în timp ce preţurile la care firma-
mamă achiziţionează mărfuri de la acea filială sunt subevaluate. Prin mecanisme inverse, se poate asigura
mişcarea fondurilor către o anumită filială atunci când, din anumite considerente, cum ar fi cele care ţin
de regimul mai lejer al impozitelor sau de nivelul mai favorabil al cursului de schimb, se dovedeşte
oportună o concentrare de fonduri.

24
Palloix C. – “Les firmes multinationales et le proces dţinternationalisation”, Ed. Francois
Maspera, Paris, 1993, pg. 82

Există posibilitatea ca, prin ajustarea preţurilor, prin "manipularea" preţurilor de transfer, să se
influenţeze pozitiv performanţa financiară de ansamblu a firmei. Astfel, ajustarea preţurilor poate evita şi
consecinţele negative ale restricţiilor impuse de către ţara-gazdă repatrierii dividendelor sau poate
diminua în mod artificial veniturile filialei pentru a nu da prilej autorităţilor locale să solicite reduceri de
preţuri sau sindicatelor să exercite presiuni pentru creşterea salariilor.
Aşa cum se vede, problema preţurilor de transfer este sensibilă, practicarea lor de către
transnaţionale putând da naştere la obiecţii din partea ţărilor de implantare.
Analiştii apreciază că, deşi nu există dovezi incontestabile în ceea ce priveşte utilizarea şi măsura
utilizării preţurilor de transfer, se poate afirma că majoritatea complexelor transnaţionale le practică
pentru mişcarea sau distribuţia fondurilor în cadrul lor, în funcţie de situaţiile concrete existente.
In concluzie, problema preţurilor de transfer priveşte societatea din două puncte de vedere:
- mărimea preţurilor la intrări, deoarece redă puterea ei de a cumpăra la preţuri mici;
- mărimea preţurilor la ieşiri, ce reflectă puterea ei de a vinde la preţuri mari.
Un determinant important al preţurilor de transfer este impozitul pe profit care trebuie plătit în
diferitele ţări. Astfel,
- dacă ţara gazdă introduce impozite mari pe profituri, întreprinderile transnaţionale, pentru
a reduce profiturile înregistrate, vor tinde să aplice preţuri scăzute de transfer pentru bunurile
exportate din acea ţară şi preţuri ridicate pentru serviciile, componentele şi tehnologia importate
din ţara de origine;
- dacă ţara gazdă aplică impozite scăzute sau acţionează ca un refugiu vamal va domina
tendinţa opusă.
Ideea practică pe care se bazează micşorarea impozitelor pe profit prin practica preţurilor de
transfer este interpunerea în tranzacţii a filialei/filialelor din ţări cu un nivel de impozitare scăzut.
Un alt determinant al preţurilor de transfer este nivelul dobânzii variabil de la o ţară la alta.
Mecanismul este acelaşi. Implicaţiile şi consecinţele unor asemenea practici se conturează prin:
- privarea autorităţilor de stat de importante încasări bugetare;

31
- afectarea şi compromiterea controlului guvernamental asupra schimburilor şi mişcărilor externe
de capital;
- afectarea unor obiective ale politicii economice a ţării gazdă, cum ar fi:
- combaterea inflaţiei sau promovarea investiţiilor;
- restrângerea sau lărgirea masei monetare etc.
• Speculaţii monetare. Se apreciază că marile perturbaţii din sistemul valutar occidental nu pot fi explicate
fară a avea în vedere practicile financiare ale întreprinderilor transnaţionale. Aceste practici se referă la:
- transferarea dintr-o monedă în alta a lichidităţilor obţinute în fiancţie de: evoluţia cursurilor
valutare; perspectiva acestei evoluţii; măsurile luate ori previzibil de a fi luate de către autorităţile
monetare din diverse state;
- contractarea împrumuturilor, în ţările unde nivelul dobânzilor este redus şi folosirea acestor
fonduri în ţările unde dobânzile sunt ridicate;
- efectuarea pe scară largă a operaţiunilor de tipul „leads and lags" (amânarea plăţii în valute cu
cursuri în scădere şi devansarea plăţii în valute cu cursuri în creştere);
- contractarea de împrumuturi în monede slabe pentru creşterea poziţiei debitoare în astfel de
monede şi rambursarea urgentă în monede forte;
- plasarea de capitaluri pe pieţele ţărilor ale căror monede prezintă perspective pentru a spori
poziţia creditoare a companiei în astfel de monede etc.
În condiţiile actuale ale fluctuaţiei cvasigeneralizate a principalelor monede internaţionale,
autorităţile monetare nu mai intervin pe piaţă pentru susţinerea monedelor şi de aceea posibilităţile de
câştig din asemenea transferuri speculative s-au redus, iar transferul de fonduri dintr-o monedă în alta nu
mai reprezintă mare importanţă practică. Trebuie menţionat faptul că practicile monetare menţionate nu ar
putea fi promovate dacă gestiunea financiară nu ar fi centralizată la nivelul întregii reţele internaţionale.
Totuşi, în acest sens trebuie evidenţiată forţa economico-financiară a societăţilor transnaţionale
datorată cuantumului lichidităţilor (resurse lichide şi resurse mobilizate pe termen scurt, cu alte cuvinte,
fonduri ce pot fi puse oricând în mişcare pe pieţele internaţionale), care, uneori, pot fi atât de mari încât
pot echivala cu valoarea maselor monetare ale mai multor ţări, chiar dezvoltate. Deplasarea a numai 1%
din aceste fonduri, ca reacţie la slăbirea sau întărirea unei valute, ar fi suficientă pentru a provoca o criză
proflmdă.

4.4. Implicaţiile societăţilor transnaţionale în economia mondială

Prin răspândirea geografică a mijloacelor de care dispun, societăţile transnaţionale au roi


privilegiat în transferuJ factorilor de producţie. Acest transfer nu are loc într-o singură direcţie şi nu
produce întotdeauna rezultate previzibile.
De altfel, mobilitatea diverşilor factori este mai mică sau mai mare în interionil societăţii - care
transferă de preferinţă ceea ce are din abundenţă sau asupra căiui,a are o infi.uenţă directă - ca, de
exemplu, tehnologie şi, până la un anumit nivel, capital. Acţiunea de transfer a factorului muncă este în
schimb mai limitată.
• Transferul capitahdui - are importanţă pentm societăţile transnaţionale deoarece;
- influenţează eficienţa activităţii firmei. În practică, mişcarea capitalului parcurge două faze
distincte; faza. aportului şi faza rambursării. Aceste două mişcări se interferează, trecerea de la o fază la
alta realizându-se mai lent sau mai rapid, în funcţie de interesul ţărilor participante la investiţie. (în
32
legătură cu mişcarea capitalului s-a definit noţiunea de „perioadă de rambursare" ca fiind durata medie de
recuperare a investiţiei imfiale, perioadă care variază pentru opera.ţiumle internaţionale între .3 şi 12 ani);
- influenţează pieţele financiare. Dacă societatea transnaţională doreşte să reducă transferurile din
străinătate în ţara gazdă, atunci ea trebuie să recurgă ia capitaluri de impmmut. Având renume
internaţional, societăţile transnaţionale se pot apropia mai uşor de unele pieţe financiare internaţionale,
pentm a-şi asigura o finanţare multiplă, mai sigură, cu avantaje colaterale import:aRte. Recurgerea la
împrumuturi internaţionale de pe mai multe pieţe arată preocuparea pentru a aloca resursele în cele mai
bune condiţii.
Dar creşterea cererii de capitaluri va antrena majorarea dobânzilor şi implicit şi finanţarea
ofertelor de investiţii cu o eficienţă tot mai ridicată.
În această situaţie, apare un risc dublu de dezechilibru;
- riscul de a provoca o creştere prea mare a cererii de pieţele locale, care va crea o tensiune asupra
dobânzilor;
- riscul de a consuma capacitatea de ofertă a pieţelor financiare locale în detrimentul firmelor
autohtone.
• Transferid internaţional de tehnologie. In condiţiile amplei revoluţii tehnico-ştiinţifice mondiale,
ştiinţa şi tehnologia oferă posibilităţi imense. De rezultatele acestora au beneficiat în primul rând ţările
dezvoltate, ceea ce a făcut ca în acest domeniu al ştiinţei şi tehnologiei să se producă cel mai adânc
decalaj dintre ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare (cheltuielile de cercetare-dezvoltare sunt
concentrate în proporţie de 98% în ţările dezvoltate).25
Modul în care s-a produs transferul de tehnologie la nivel internaţional evidenţiază câteva aspecte
semnificative;
- disproporţia existentă în repartiţia activităţilor ştiinţifice şi tehnice pe plan mondial care se
reflectă în transferurile internaţionale de tehnologie este un prim aspect al problemei. Aceste inegalităţi
sunt agravate de lipsa unei pieţe internaţionale transparente şi de faptul că monopolul cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice este deţinut de câţiva vânzători, în timp ce un număr de cumpărători dispun de
informaţii puţine în domeniu şi nu au putere de negociere. Vânzătorii sunt cel mai adesea societăţi
transnaţionale care domină piaţa, dictează preţurile şi formele de transfer.
- alt aspect al problemei este nepotrivirea tehnologiilor transferate de societăţile transnaţionale cu
condiţiile din ţările în curs de dezvoltare care pare să fi crescut în ultimii ani, sub influenţa unor factori
cum sunt; creşterea cererii pentru produsele de lux în ţările dezvoltate, accentuarea standardizării al cărui
efect este faptul că tehnologiile devin tot mai specifice produsului etc. Astfel, firmele moderne au tendinţa
de a se concura mai mult prin tehnica sofisticată a produselor lor decât prin preţ sau prin tehnici speciale
de comercializare.

În.plus, marile firme din ţările industrializate tind să folosească transferul tehnologie spre ţările în
curs de dezvoltare pentru atenuarea efectelor ce decurg din lipsa unor produse energetice şi de materii
prime, în acest fel oferind ţărilor în curs de dezvokare tehnologiile energointensive, poluante. Această
situaţie este determinată şi de cheltuielile mari în ţările de origine pentru protejarea mediului ambiant,
care depăşesc cu mult cheltuielile similare din ţările în curs de dezvoltare.

25
Bertin G. – “Les societes multinationales”, Ed. Presses Universitaires des Frances, Paris, 1985, pg. 63-
66

33
- exodul forţei de muncă competente din ţările în curs de den^oltare principaleie beneficiare aie
acestei migraţii internaţionale a forţei de muncă calificate fiind ţările dezvoltate. Acest fenomen de
proporţii, cunoscut sub • numele de „transfer invers de tehnologie", are profimde consecinţe negative
pentru ţările în curs de dezvoltare, şi anume;
- imposibilitatea realizării unei dezvoltări economico-sociale bazate pe efortul lor
propriu;
- consolidarea decalajului ştiinţific şi tehnic dintre ţările în curs de dezvoltare şi cele
dezvoltate, în favoarea ultimelor.
De regulă, întreprinderea transnaţională transmite progresul tehnic prin trei canale principale;
- exportul produselor sale, în special a bunuriÌor-ecliipam.ent;
- cedarea de brevete şi licenţe de fabricaţie, cedarea de knov^-how;
- instalarea directă (însoţită de unul din canalele celelalte),
Importanţa relativă a diferitelor canale este dificil de precizat, cesiunea tehnică care însoţeşte
investiţiile directe fiind totuşi metoda principală. Influenţa altor ca.nale va fi diferită în ilincţie de natura
produsului sau a tehnicii, de ţară, de perioada de timp.
Pentru ţările în curs de dezvoltare apare tot mai evidentă necesita.tea unor tehnologii adecvate, în
strânsa legătură cu nevoile economice ale îor. Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o tehnologie
pentm a fi adecvata ţărilor în curs de dezvoltare sunt următoarele: să fie simplă; să solicite investiţii
limitate în funcţie de veniturile locale; să folosească mai multă forţă de muncă; să valorifice materiile
prime indigene; să fie compatibilă cu tradiţiile locale; să nu solicite o infrastructură complicată; să
presupună utilaje uşor de realizat şi întreţinui; să îmbunătăţească tehnicile existente pentm a contribui la
creşterea productivităţii muncii; să conducă la creşterea gradului de calificare a forţei de muncă locale.
Ţările în curs de dezvoltare au creat organisme naţionale de negociere în relaţiile cu complexele
transnaţionale privind investiţiile străine, în ideea de a aplica politica guvernelor şi reglementările
legislative proprii.
Pentru a întări capacitatea de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare,este importantă realizarea
unui potenţial ştiinţific şi tehnic propriu, proces care se izbeşte însă de numeroase obstacole:
- rezolvarea unor necesităţi economice de primă urgenţă;
- lipsa unei infrastmcturi adecvate;
- lipsa resurselor financiare.
De asemenea, la nivelul ONU au fost create structuri, precum Comisia şi Centml ONU pentm
corporaţiile transnaţionale, care sprijină ţările în curs de dezvoltare acordând asistenţă guvernelor acestor
ţări pe diverse probleme cum sunt: formularea de politici ce au în vedere aportul de capital al societăţilor
transnaţionale; probleme de ordin fiscal; probleme de ordin financiar pe care le ridică achiziţionarea de
tehnologie etc.
• Transferul forţei de muncă. Faţă de ceilalţi doi factori, capital şi tehnologie, factorul muncă are
o mobilitate mai redusă şi, în consecinţă, transnaţionalele vor acorda o atenţie mai mică acestuia.
Situaţia se prezintă diferenţiat pe piaţa muncii din ţara-gazdă şi pe piaţa muncii din ţara de
origine.
- Piaţa muncii a ţării-gazdă. Este important dacă societatea transnaţională creează o activitate
nouă sau dacă este vorba de o extindere succesivă a unei activităţii: - la început, participarea la o
întreprindere existentă nu presupune o creare de locuri de muncă; - reorganizarea, apoi, în sensul creşterii
productivităţii muncii, determină imediat o reducere a locurilor de muncă în întreprindere, - la paritate de

34
investiţii, număml de locuri de muncă creat de o filială a unei societăţi transnaţionale este cu atât mai mic
faţă de cel creat de o întreprindere locală, cu cât intensitatea de capital pe lucrător este mai mare în filială.
În absenţa societăţilor transnaţionale, însă, crearea de noi locuri de muncă ar putea fi realizată de
întreprinderile locale. Substituirea unui producător cu altul, lasă, în cel mai bun caz, nivelul de ocupare
nemodificat.
- Piaţa muncii a ţării de origine. Expansiunea în străinătate a societăţii nu are o influenţă negativă
asupra nivelului de ocupare din ţara de origine, deoarece activitatea din această ţară este afectată numai
atunci când crearea unei activităţi productive în străinătate duce la închiderea unei unităţi corespunzătoare
din ţara de origine.
Chiar în ipoteza transferului integral al unui tip de producţie în străinătate, ca urmare a reducerii
costurilor de producţie, nivelul global de ocupare în ţara de origine poate fi menţinut, dacă societatea-
mamă dezvoltă în substituire activităţi noi, mai avansate. în acest caz, se produce o siniplă deviere a
ocupaţiei, pe sector, de natură calitativă.
In marea majoritate a situaţiilor efectul pentru ţara de origine este favorabil.
Mobilitatea transnaţională a forţei de muncă priveşte direct numai un număr limitat de persoane;
conducători, tehnicieni, agenţi comerciali şi interesează doar 2% din efectivele totale de personal având o
oarecare influenţă la nivelul categoriilor de angajaţi superior pregătite.
În afara activităţilor prezentate, expansiunea transnaţională se produce către ţările unde există o
mână de lucru disponibilă, nu neapărat abundentă. în ţările în curs de dezvoltare, rezerva de mână de
lucru derivă din creşterea demografică (America Latină, Asia), în timp ce în ţările dezvoltate ea provine
din imigrare.
În cadrul filialelor societăţilor transnaţionale, calificarea forţei de muncă este superioară celei
existente în societăţile locale şi rămâne totuşi inferioară celei a societăţii-mamă. Această poziţie
intermediară exprimă avantajul tehnic al filialelor faţă de societăţile locale şi dependenţa lor faţă de grup.
Creşterea calificării medii pe ansamblu nu înseamnă, însă, o afirmare a tuturor categoriilor profesionale.

5. SISTEMUL ORGANIZAŢIILOR ECONOMICE


INTERNAŢIONALE

5.1. Organizaţiile economice internaţionale. Tipuri şi forme ale organizaţiilor


economice internaţionale.
5.1.1. Organizaţiile economice internaţionale regionale şi subregionale
5.1.1.1. Organizaţii economice internaţionale ale ţărilor din
5.1.1.2. Organizaţii economice internaţionale ale ţărilor din Africa,
America Latina, Asia, şi Pacific, America de Nord

35
5.1.2. Organizaţii economice internaţionale cu caracter interregional

5.1. Organizaţiile economice internaţionale. Tipuri şi forme ale organizaţiilor


economice internaţionale.

După ce de-al doilea război mondial relaţiile dintre statele lumii pe diferite planuri s-au amplificat
în ritmuri extrem de rapide. La baza acestui proces a stat:
- accentuarea fară precedent a interdependenţelor dintre economiile naţionale care, la rândul lor, au
determinat: apariţia unor noi specializări internaţionale; adâncirea diviziunii mondiale a muncii; formarea
de noi complementarităţi ale diferitelor economii naţionale;
- apariţia unor probleme a căror rezolvare a făcut necesară participarea întregii comunităţi
internaţionale
Ca urmare, colaborarea a devenit o necesitate pentm dezvoltare iar cu cât numărul de state a
crescut, şi mai ales acolo unde au existat interese economice, dar şi politice convergente, a apărut
necesitatea coordonării lor într-un cadru organizatorico-juridic permanent. Astfel, a luat naştere o nouă
componentă importantă a sistemului economiei mondiale, şi anume sistemul organizaţiilor economice
internaţionale.

Organizaţiile economice internaţionale:


- au apărut începând cu mijlocul secolului trecut, atunci când economia era în plin proces de
formare;
- până la apariţia lor, colaborarea multilaterală avea un caracter temporar şi se realiza sub forma
unor conferinţe şi congrese internaţionale;
- la început au luat fiinţă uniunile internaţionale administrative, care au fost primele organizaţii
interguvernamentale cu caracter permanent şi care au avut ca scop cooperarea multilaterală cu caracter
tehnic.
După cel de-al doilea război mondial, apariţia organizaţiilor economice internaţionale a căpătat o
amploare deosebită:
- ca urmare a dezvoltării economiei mondiale;
- ca rezultat al unor procese proftmde ce au avut loc la nivel mondial, şi anume: destrămarea
sistemului colonial; apariţia şi prăbuşirea sistemului socialist; creşterea rolului statelor în reglementarea
relaţiilor economice internaţionale.
Organizaţia economică internaţională poate fi definită ca o formă de coordonare a colaborării
economice între un număr relativ constant de state, relativ permanentă, in domenii specifice, bazată pe un
acord midtilaterai, care stabileşte obiectivele, formulează principiile, structura organizaţiei şi
mecanism.ele de funcţionare, cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional
rganizaţiile economice internaţionale, cu toată marea lor diversitate şi a numărului mare, au o
serie de trăsături comune:
- au un caracter voluntar - la baza aderării acţionează voinţa fiecărui membru; fimcţionează ca
subiecte derivate ale dreptului internaţional, calitate pe care le-o conferă statele membre suverane în
deciziile lor;
36
- au un caracter relativ stabU - cu o structură organizatorică proprie şi mijloace proprii obţinute
prin contribuţia statelor membre, necesare întreţinerii aparatului lor permanent;
- au un caracter paritar - în măsura în care se bazează pe principiul egalităţii membrilor, fiecare
membru având drepturi şi obligaţii egale;
- au la bază un acord multilateral;
- statutul şi funcţiile lor sunt stabilite de statele membre - în funcţie de obiectivele pe care şi le-au
propus;
- nu dispun de putere de decizie - au însă drept de reglementare a unor activităţi, activitatea
materială propriu-zisă asigurând-o statele însele;

- gradul de eficienţă al organizaţiilor economice internaţionale este determinat de măsura în care


acestea contribuie la intensificarea creşterii economice a fiecărui membru;
- scopul lor este de a identifica diversele alternative în rezolvarea problemelor din zona/sfera
pentru care an fost create.
Organizaţia economică internaţională trebuie să se subordoneze intereselor statelor membre şi
trebuie să asigure tuturor membrilor participarea liberă şi egală în drepturi, indiferent de mărimea sau de
nivelul lor de dezvoltare.

5.1.1. Organizaţiile economice internaţionale regionale şi subregionale


5.1.1.1. Organizaţii economice internaţionale ale ţărilor din Europa

Comunitatea Economică Europeană (CEE) - Uniunea Europeană

Uniunea Europeană a luat fiinţă la 9 mai 1950, când a fost elaborat proiectul primei organizaţii
europene. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Tratatul de înfiinţare a CECO a fost semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către şase state (Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) şi a intrat în vigoare în 1952, durata sa fiind prevăzută
pentru 50 de ani;
Obiectivele prevăzute prin Tratatul CECO erau:
- crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului şi,
- stabilirea instituţiilor comune sau a mijloacelor de acţiune pentru a organiza piaţa comună şi a
elabora o politică economică şi socială comună.
Pentru realizarea acestor obiective a fost creată "înalta Autoritate", care a acţionat ca un organ
supranaţional.
Piaţa comună a cărbunelui şi oţelului a permis să se experimenteze formula unei integrări sectoriale,
formulă ce putea fi extinsă, în mod progresiv, şi la alte domenii.
Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene a fost semnat la Roma, la 25 martie
1957, de către "cei şase";
Obiectivul principal al CEE era ca, "prin înfiinţarea pieţei comune şi apropierea progresivă a
politicilor economice ale statelor membre, să promoveze, în cadrul ei, o dezvoltare armonioasă a
activităţilor economice, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere a stabilităţii, o sporire accelerată a
standardului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre."(art. 2)
Pentru realizarea acestui obiectiv, Comunitatea trebuia sa întreprindă o serie de acţiuni:
37
- eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în domeniul
importului şi exportului de mărfiiri, ca şi a altor măsuri cu caracter echivalent;
- instituirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi;
- abolirea între ţările membre a obstacolelor în privinţa libertăţii mişcării persoanelor, serviciilor şi
a capitalurilor;
- instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii şi transporturilor
- instituirea unui sistem care să asigure libera concurenţă în cadrul pieţei comune;
- coordonarea politicilor economice ale statelor membre'şi remedierea dezechilibrului balanţelor de
plăţi;

- apropierea reglementărilor legale în măsura necesară bunei fimcţionări a pieţei comune;


- crearea unui fond special european pentru îmbunătăţirea posibilităţilor de utilizare a forţei de
muncă şi pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai al muncitorilor;
- înfiinţarea unei bănci europene de investiţii pentm a facilita expansiunea economică a
comunităţii;
- asocierea ţărilor terţe care doresc şi a teritoriilor dependente din punct de vedere politic de ţările
membre CEE pentm sporirea comerţului şi promovarea dezvoltării economice şi sociale comune, (art.3)
Se constată că ideile fiandamentale care au stat la baza TCE, pe care s-au axat toate înţelegerile
privind procesul de integrare europeană, aşa cum s-au desfăşurat în timp, s-au sprijinit pe „unitatea ", pe
coeziunea internă, pe condiţia egalităţii între statele membre şi între cetăţenii lor, pe garantarea unor
libertăţi fundamentale, pe solidaritate, care să conducă la crearea unei Europe care să-şi poată afirma
independenţa economică şi politică în relaţiile cu celelalte state.
Obiectivele politice ale CEE - care nu sunt explicit prezentate în Tratat - au ieşit în evidenţă pe
parcurs, şi anume realizarea în timp: a uniunii vamale; uniunii economice şi monetare; uniunii politice.
Realizarea acestor obiective impunea şi crearea unui sistem instituţional corespunzător. Ca urmare, în
1965 se semnează un acord care consfinţeşte existenţa unor instituţii unice pentm cele trei comunităţi -
CECO, CEE şi Euratom.
În timp au aderat la comunitate şi alte ţări europene: Anglia, Danemarca, Irianda în 1973, Grecia
în 1971, Portugalia şi Spania în 1986, Austria, Finlanda, Suedia în 1994 şi în 2004 - Cehia, Cipm,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
Tratatul care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) a fost
semnat la Roma, la 25 martie 1957, de aceleaşi şase state, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958,
Scopul său, definit prin tratat, a fost acela de a contribui - prin stabilirea condiţiilor necesare
formării şi dezvoltării rapide a industriilor nucleare în cadmi unei pieţe comune - la ridicarea nivelului de
viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte ţări.
Carta Albă (1985) - a abordat pentm prima oară un proiect detaliat şi complex, stabilind un
calendar precis pentm perioada 1985-1992, privind adoptarea măsurilor legislative necesare realizării
pieţei unice.
Practic, Carta albă şi-a propus mai multe obiective: - unificarea celor 12 pieţe naţionale ale CEE,
pentm a le transforma într-o piaţă unică internă; - transformarea acestui mare spaţiu într-o piaţă în
expansiune, dinamică şi flexibilă; - folosirea virtuţilor marii pieţe ca factor de dezvoltare economică.
Măsurile prevăzute pentm crearea etapă cu etapă a acestui spaţiu economic coerent şi integrat au
fost gmpate în trei categorii funcţionale:

38
- eliminarea frontierelor fizice, prin abolirea controlului bunurilor şi persoanelor la frontierele
interne;
- eliminarea frontierelor tehnice, prin înlăturarea barierelor ce decurgeau din reglementările
naţionale distincte cu privire la controlul bunurilor şi serviciilor pe calea armonizării sau recunoaşterii
mutuale;
- eliminarea frontierelor fiscale, prin depăşirea obstacolelor create de diferenţele între sistemele de
impunere indirectă (TVA, accize).
Programul de implementare a pus accent pe recunoaşterea mutuală şi mai puţin pe armonizarea
legislaţiilor naţionale.
Actul Unic European (1987) - a cuprins prevederi referitoare la edificarea spaţiului economic
integrat, punând accent pe dezvoltarea politicilor comune ale CEE şi armonizarea politicilor naţionale ale
ţărilor membre.
Actul unic european a prevăzut:
- includerea conceptului de piaţa internă într-un tratat comunitar, definită ca "spaţiu fară frontiere
interne în care este asigurată circulaţia liberă a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor"; data
limită pentru desăvârşirea sa - 31 decembrie 1992.
- înlocuirea unanimităţii cu votul majorităţii calificate în Consiliu pentm marea parte a problemelor
analizate (amendarea tarifului vamal comun; libera prestare a serviciilor; libera circulaţie a capitalului;
apropierea legislaţiilor naţionale).
Reforma Tratatului de la Roma - aşa cum a fost prevăzută prin Carta albă şi Actul unic european -
alături de piaţa unică internă, trebuiau realizate şi alte obiective:
- coeziunea economică (crearea condiţiilor prin care statul va căuta să-şi conducă politica
economică în convergenţă cu ceilalţi parteneri);
- armonizarea politicii sociale (organele comunitare vor adopta reglementări în domeniul social
viabile în toate ţările membre);
- coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică a tuturor membrilor, cu sprijinul
Comunităţii chiar şi financiar;
- cooperarea monetară, adică întărirea Sistemului Monetar European la care să adere toate ţările
membre.
Pentm realizarea obiectivului final. Uniunea Europeană, Actul unic european pune accentul pe
legătura dintre constmcţia economică şi cea politică.

Spaţiul Economic European (SEE) - încă din 1972 se încheiase între CEE şi AELS un acord
pentm crearea unei zone de comert liber între cele două organizaţii, care a prevăzut eliminarea treptată a
restricţiilor comerciale şi măsurilor cu efect echivalent pentm produsele industriale şi anume prevederi
pentm produsele agricole şi piscicole.
Acordul dintre CEE şi AELS privind crearea „Spaţiului Economic European" a intrat în vigoare
la 1 iulie 1993 şi avea ca obiectiv extinderea acţiunii celor „patm libertăţi" comunitare (libera circulaţie a
bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor) la ţările AELS, fiind un instmment de pregătire în
vederea asigurării accesului acestora la piaţa internă a UE.
SEE se diferenţiază de zona de liber schimb creată între cele două gmpări prin aceea că lărgeşte
sfera cooperării de la relaţiile comerciale şi la alte domenii de interes reciproc (domeniul financiar,
cercetare-dezvoltare, protecţia mediului înconjurător, domeniul social, cultural, turism etc). Cele două
gmpări rămân o zonă de liber schimb imperfectă, ţările AELS îşi păstrează autonomia în relaţiile cu terţii

39
şi nu aderă la politica agricolă comună a CEE, la Sistemul Monetar European, la uniunea monetară şi
politică a CEE
Tratatul de la Maastricht - document de importanţă istorică în procesul de integrare europeană,
prin crearea Uniunii Europene şi prin stabilirea unui program ambiţios vizând realizarea Uniunii
Economice şi Monetare (cu termen 1 ianuarie 1999), stabilirea unor noi politici comunitare, introducerea
cetăţeniei europene, crearea Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), introducerea în câmpul
cooperării comunitare a domeniilor Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). De asemenea, în Tratatul de la
Maastricht au fost fixate şi condiţiile necesare intrării unui stat în Uniunea Economică şi Monetară.
Tratatul de la Amsterdam - încheiat la Amsterdam, la 17 iunie 1997, a completat Tratatul Uniunii
Europene şi a modificat Tratatul Comunităţilor Europene, motiv pentm care denumirea completă a
tratatului este „Tratatul de la Amsterdam ce modifică Tratatul Uniunii Europene, Tratatul prin care s-a
constituit Comunitatea Europeană şi unele acte conexe".
Principalele obiective ale tratatului vizează:
• libertatea, securitatea şi justiţia, care se referă la:
- respectarea principiilor libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, combaterea oricărei măsuri discriminatorii;
- realizarea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, prin asigurarea liberei
circulaţii a persoanelor, deschiderea frontierelor externe şi cooperarea juridică în cadmi comunitar;
• raporturile dintre Uniune şi cetăţean, ce privesc: ocuparea forţei de muncă; politica socială;
cerinţele privind protecţia mediului, sănătatea publică şi protecţia consumatorilor; cooperarea vamală;
criteriile de aplicare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii; dreptul de acces la documentele
instituţiilor comunitare;
• o „Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC)", având drept coordonate trasarea unei
strategii comune care să vizeze păstrarea valorilor comune, consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor
membre, cooperarea internaţională etc;
• referitor la instituţiile Uniunii, s-a prevăzut: creşterea competenţelor Parlamentului European prin
extinderea aplicării procedurii de codecizie; sporirea numărului domeniilor în care Consiliul decide cu
majoritate calificată; creşterea rolului Comisiei; extinderea competenţelor Curţii de Justiţie, adaptarea
instituţiilor Uniunii pentru a face faţă extinderii acesteia.

Tratatul de la Nisa - în conformitate cu angajamentul luat Ia reuniunea de la Helsinki (decembrie


1999), cu privire la reforma instituţiilor europene în vederea extinderii UE, Consiliul European de la Nisa
(7-9 decembrie 2000) a adoptat Tratatul de la Nisa şi o declaraţie privind viitorul Uniunii, care a fost
anexată la tratat. Aceste documente au stabilit un calendar de lucru asupra viitorului instituţional al
Europei, identificând patru subiecte de reflexie, asupra cărora urmau să se poarte negocieri:
- delimitarea domeniilor de competenţă comunitară şi cele care revin exclusiv în sarcina statelor
membre, prin aplicarea principiului subsidiarităţii;
- statutul Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale (adoptată la începutul reuniunii la nivel înalt
de la Nisa);
- simplificarea tratatelor;
- rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană. Structura instituţională
Cadrul instituţional al Uniunii Europene cuprinde: Consiliul European; Comisia Europeană;
Consiliul Uniunii (Ministerial); Pariamentul European; Curtea de Justiţie; Curtea de Conturi; alte
organisme specializate.

40
Consiliul European - este instanţa supremă în care statele membre sunt reprezentate la cel mai
înalt nivel. După 1974 s-a întrunit înicmod regulat pentru a discuta probleme specifice Comunităţii, dar şi
probleme de politică externă.
• Actul Unic European 1-a consacrat din punct de vedere juridic, iar Tratatul Uniunii Europene
(1992) i-a definit juridic competenţele, componenţa şi periodicitatea întâlnirilor.
• Competenţe:
- este locul unor schimburi de păreri libere şi al unor informări reciproce între factorii principali de
conducere ai statelor membre;
- poate delibera subiecte care sunt de competenţă comunitară, dar şi chestiuni de cooperare politică
sau orice alt subiect de interes comun;
- poate da un impuls general în vederea progresului Comunităţii;
- constituie o "instanţă de apel" pentru dosarele care îi sunt trimise de la instanţele inferioare, în
special de către Consiliul de miniştri.
Comisia Europeană - este un organ supranaţional, care îşi exercită fiinc|lile în serviciul intereselor
comunitare, în totală independenţă faţă de statele membre.
• Comisia este constituită din cetăţeni ai statelor membre - câte un cetăţean din fiecare stat
membru;
• Atribuţii.
- puterea de iniţiativă - formulează propuneri asupra materiilor cuprinse în tratate, pe care le
prezintă Consiliului, acesta neputând lua nici o deciziei fară a fi propusă de Comisie;
- puterea de execuţie - are misiunea de a veghea la îndeplinirea deciziilor luate de Consiliu;
- puterea de control - asigură respectarea obligaţiilor comunitare, dispunând de posibilitatea de a
culege informaţii, de a proceda la verificări şi de a aplica sancţiuni;
- puterea de reprezentare în plan internaţional - asigură legăturile cu organismele internaţionale şi
participă la negocieri, cu deosebire în domeniul pohticii comerciale şi în relaţiile cu terţii.

Consiliid Uniunii (Ministerial) - reprezintă principalul organism cu putere de decizie din cadrul
Comunităţii, fiind alcătuit din reprezentanţii guvernele statelor membre, în general miniştrii însărcinaţi cu
probleme aflate pe agenda dezbaterilor.
• Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, pentru o perioadă de 6 luni, de reprezentanţii
fiecărui stat membru;
• Competenţe:
- este organismul legislativ al Comunităţii în rezolvarea unei game largi de probleme comunitare,
funcţie legislativă pe care o exercită împreună cu Parlamentul European;
- coordonează politica economică generală a statelor membre,
- încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul sau mai multe
state ori organizaţii internaţionale;
- adoptă bugetul Uniunii împreună cu Pariamentul Eutnipean;
- adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a PESC, pe baza orientărilor
generale trasate de Consiliul European;
- coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea
poliţienească şi juridică în domeniul penal.
• Lucrările Consiliului sunt pregătite de Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER), care a
fost creat prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles, fiind compus din reprezentanţi ai statelor membre.

41
Parlamentul European (Adunarea Parlamentară Europeană) - s-a constituit în anul 1958, prin
Tratatul CEE. Din 1962, s-a autobotezat Parlamentul european, nume ce i-a fost consacrat oficial de Actul
unic european.
• începând cu 1979, pariamentarii sunt "reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate,
aleşi prin vot universal direct", pentru o perioadă de 5 ani. Numărul membrilor Pariamentului se
repartizează într-o formă proporţională între statele membre.
• Organizarea Parlamentului European se face pe comisii şi pe grupări politice.
- comisiile au roiul de a participa activ la transpunerea în practică a politicilor europene;
- grupările politice - în cursul şedinţelor plenare, pariamentarii sunt grupaţi conform apartenenţei
politice şi nu celei naţionale. Se apreciază de către unii analişti că această inovaţie înseamnă o încercare
de transgresare a graniţelor, deoarece aceste grupări îşi formulează poziţiile în diversele probleme nu în
funcţie de interesele naţionale, ci conform ideologiei după care se conduc.
• Tratatul de la Maastricht a întregit funcţia legislativă a Pariamentului şi el poate, prin majoritate
absolută, să respingă poziţiile Consiliului de miniştri.
Comitetul economic şi social (CES) - membrii săi sunt distribuiţi proporţional între
întreprinzători, muncitori şi reprezentanţi ai sectoarelor profesionale, artizanale, consumatori;
• Atribuţii:
- Tratatul CE obligă Comisia sau Consiliul să ceară avizul Comitetului în anumite proiecte
legislative. Din anul 1972, Comitetul poate să emită avize din proprie iniţiativă asupra oricărei probleme
de interes comunitar. Tratatul de la Amsterdam autorizează consultarea Comitetului şi de către
Parlamentul European;
- întreţine relaţii cu organisme similare la nivel internaţional, naţional şi regional.
Comitetul Regiunilor - a fost creat prin Tratatul UE, cu scopul de a realiza centralizarea opiniilor
regiunilor şi ale entităţilor locale;
• Atribuţii: Comitetul regiunilor este un organ auxiliar, care asistă Consiliul şi Comisia, cu caracter
pur consultativ. Acesta trebuie consultat în domeniile prevăzute în Tratatul U.E., cum sunt: coeziunea
economică şi socială, în legătură cu acţiunile FEDER şi în schimbările de orientare ale fondurilor
structurale, în măsurile de ocrotire a mediului, educaţie, cultură, sănătate etc.

Curtea de Justiţie - reprezintă autoritatea juridică a UE, promovând un drept european aplicat
tuturor statelor, ai cărui membrii sunt numiţi pentru 6 ani şi asistaţi de un număr stabilit de avocaţi
generali.
• Misiunea Curţii este:
- să asigure interpretarea şi aplicarea identică a legislaţiei comunitare în statele membre,
- să verifice caracterul legal al actelor adoptate de Consiliu;
- să se pronunţe în cazul în care un stat membru al UE depune o plângere în legătură cu
nerespectarea de către un membru a legislaţiei comunitare.
Tribunalul de Primă Instanţă - a fost creat printr-o decizie a Consiliului Uniunii din octombrie
1988, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.
• Atribuţii: Consiliul Uniunii a transferat Tribunalului o parte din competenţele Curţii Justiţie
numai în anumite categorii de cauze care, datorită complexităţii lor şi necesităţii unei examinări a stării de
fapt, durau perioade lungi de timp. Prin Tratatul de la Maastricht s-a stabilit că, în sfera sa de competenţă

42
vor putea fi transferate - la cererea Curţii, adresată Consiliului şi cu acordul Comisiei şi a Parlamentului -
orice atribuţii.

Curtea de Conturi ~ îşi exercită activitatea în totală independenţă, ai cărui membrii sunt numiţi pe
6 ani de Consiliul Uniunii, după consultarea Parlamentului European.
• Atribuţii: examinarea legalităţii, regularităţii şi gestiunii financiare corecte a conturilor,
veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii şi ale organismelor sale. Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria
supusă controlului Curţii de Conturi asupra oricărei entităţi comunitare sau persoane fizice sau juridice
care gestionează resurse ale Comunităţii Europene.
Banca Centrală Europeană (BCE) - a luat fiinţă în 1998 şi a devenit operaţională după 1 ianuarie
1999, ca urmare a adoptării monedei unice -euro
• Atribuţii:
- definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii;
- derularea operaţiunilor de schimb valutar;
- păstrarea şi administrarea rezervelor valutare ale statelor membre;
- promovarea unui sistem eficient de plăţi.

Banca Europeană de Investiţii (BEI) - a fost creată prin Tratatul de la Roma şi reprezintă o
entitate absolut separată de celelalte organisme, un „braţ financiar" al Comunităţii. Are ca acţionari statele
membre şi foloseşte atât fonduri proprii, cât şi capital obţinut pe piaţa financiară internaţională.
• Atribuţii: B.E.I. are rolul de a furniza împrumuturi pe termen lung şi a acorda garanţii
pentru credite necesare în vederea finanţării unor proiecte de investiţii care contribuie la dezvoltarea şi
coeziunea economică şi socială a statelor membre, precum şi a unor ţări asociate ale
U.E..
Alte instituţii: Fondul European de Investiţii; Europol; Agenţia Europeană de Mediu; Agenţia
Europeana pentru Evaluarea Produselor Medicale; Fundaţia Europeană pentru Formarea Profesională;
Centrul European pentru îmbunătăţirea Formării Profesionale; Centrul European pentru Droguri şi
Dependenţa de Droguri; Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi de Viaţă;
Oficiul pentru armonizarea Pieţei Interne; Agenţia Europeană pentru Securitate şi
Sănătate la Locul de Muncă; Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei; Europeaid -
Oficiul de Cooperare; Comitetul European de Normalizare; Eurovama; Eurocorpul; Agenţia Spaţială
Europeană; Eurostat; Eurovision; Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene; Biroul
European al Uniunii Consumatorilor; Grupul TREVI (Terorism, Radicalism, Extremism, Violenţă) etc.

România, membră CAER, s-a adresat CEE solicitând în mod oficial includerea sa pe lista ţărilor
beneficiare ale Sistemului Generalizat de Preferinţe acordat de CEE ţărilor în curs de dezvoltare şi, din
1974, a beneficiat de avantajele acestui sistem privind exporturile româneşti pe pieţele ţărilor comunitare.
În perioada 1976-1980, România a încheiat cu CEE mai multe acorduri şi aranjamene sectoriale
privind exporturile unor produse siderurgice, textile, ovine etc. în 1986, România şi CEE au deschis
discuţii asupra lărgirii cadrului juridic prin negocierea unui acord de cooperare economică şi comercială
care să asigure dezvoltarea pe mai multe planuri a relaţiilor economice bilaterale, dar Consiliul ministerial
a hotărât sistarea acestor discuţii ca urmare a politicii interne a României din acea perioadă.

43
La 1 ianuarie 1993 România a semnat Acordul de asociere la Comunităţile Europene şi Acordul
interimar de aplicare anticipată a prevederilor privind aspectele economice şi comerciale ale acordului de
asociere.
Spre deosebire de înţelegerile precedente. Acordul de asociere are un caracter complex, deoarece,
pe lângă dezvoltarea cooperării economice, financiare, culturale, asigură cadrul necesar dialogului politic,
un obiectiv important al acordului fiind sprijinirea tranziţiei României la democraţie şi economia de piaţă.
În prezent. România continuă negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, în perspectiva
anului 2007.
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) - este o organizaţie interguvernamentală,
subregională, cu sediul la Geneva.
• S-a constituit prin semnarea unui Tratat la Stockholm, în 1959, de către şapte state europene:
Austria, Anglia, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, Suedia. Această componenţă s-a modificat în
timp, ca urmare a intrării în CEE a Angliei şi Danemarcei (1972), Portugaliei (1986), Austriei, Finlandei
şi Suediei (1994).
• în prezent, din această organizaţie mai fac parte Elveţia, Islanda, Norvegia şi Liechtenstein
(1991).
• Scopul AELS a fost crearea unei zone de comerţ liber, prin eliminarea taxelor vamale la import în
schimburile reciproce, respectiv, între ţările membre, produsele industriale, cele agricole prelucrate şi cele
din peşte să circule fară taxe vamale.
• În perioada 1990-1993, statele AELS au semnat declaraţii de cooperare în diverse domenii,
precum şi acorduri de comerţ liber, cu fostele ţări comuniste: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România,
dar şi cu Israel, Turcia şi Albania.
• O importanţă deosebită o are introducerea în acordurile de liber schimb a conceptului de
proprietate intelectuală. Scopul urmărit constă în asigurarea protecţiei efective a drepturilor de proprietate
intelectuală, problemă de o importanţă deosebită mai ales pentru ţările aflate în tranziţie la economia de
piaţă.
• România a semnat acordul de comerţ liber cu statele AELS la 10 decembrie 1992.

Iniţiativa Central-Europeană (ICE) - a luat fiinţă în urma acordului semnat la Budapesta, în 1989,
de către Italia, Austria, Ungaria şi Iugoslavia, prin care a fost stabilită o iniţiativă de cooperare politică,
economică, ştiinţifică şi culturală reciprocă, numită Cooperarea Patrulateră. După admiterea
Cehoslovaciei (1990) s-a numit Iniţiativa Pentagonală, iar odată cu aderarea Poloniei (1991) a fost
renumită Iniţiativa Hexagonală. în urma Crizei Iugoslavă, s-a produs o nouă ajustare a grupării, întâlnirea
de la Viena (1992) aprobând aderarea unor noi state la organizaţie, schimbându-i şi denumirea în
Iniţiativa Central Europeană. în prezent, participă la ICE: Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi
Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Rep. Cehă, Italia, Macedonia, Moldova, Polonia, România, Slovacia,
Slovenia,Ungaria, Ucraina şi noile state constituite din fosta RFSI.
• Misiunea ICE a fost, încă de la început, să contribuie la creşterea coeziunii Europei, urmărind, în
special, întărirea instituţiilor fiindamentale ale economiei de piaţă şi statului de drept în cele mai puţin
avansate state membre.
• Nu are un statut şi mecanism instituţionalizat, constituindu-se într-un forum de cooperare
economică şi politică în regiune.

44
• In practică, ICE reprezintă o platformă deschisă pentru orice tip de iniţiative, programe şi proiecte
propuse de statele membre, în concordanţă cu interesele lor specifice. în acest sens, periodic au loc
întâlniri aie coordonatorilor naţionali de proiecte de cooperare pe domenii.
• Până în prezent, activităţile desfăşurate în cadrul ICE au fost finanţate prin contribuţii voluntare
ale ţărilor membre, prin intermediul Fondului de solidaritate. Fondului de cooperare şi Fondului special
deschis laBERD.

Consiliul statelor riverane la Marea Neagră (Consiliul Baltic) -reuniunea de constituire a acestuia
a fost convocată la iniţiativa Germaniei şi Danemarcei şi s-a desfăşurat în 1992 la Copenhaga.
• Consiliul a fost conceput sub forma unui forum regional de cooperare interguvernamentală de
natură să contribuie la consolidarea stabilităţii economice şi politice în această zonă, prin încurajarea
iniţiativelor regionale, politică care să contribuie la pregătirea pentru aderarea în perspectivă a membrilor
săi la Uniunea Europeană.
• Unele state membre manifestă interes deosebit pentru participarea la acţiuni de cooperare ale
grupului ţărilor riverane Mării Negre.

Proiectul de Cooperare Economică din Zona Mării Negre (CEMN)


• La 11 iunie 1992, şefii de state şi de guverne din 11 ţări (Albania, Armenia, Azerbaidjan,
Bulgaria, Grecia, Georgia, Moldova, România, Rusia, Turcia şi Ucraina) s-au întâlnit la invitaţia lansată
de guvernul Turciei, la Instanbul. Cu această ocazie a fost semnată ,J>eclaraţia asupra Cooperării în Zona
Mării Negre" - lansând procesul cunoscut drept Cooperarea Economică a Mării Negre, care a devenit un
simbol, un nou model de cooperare regională.
• Documentul cuprinde un ansamblu de principii, obiective, domenii şi cadrul instituţional minim
necesar pentru cooperarea statelor cu ieşire la Marea Neagră.
• Cooperarea Economică a Mării Negre se bazează pe principiile enunţate de Actul Final de la
Helsinki şi Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) şi, în principal, pe Carta de la
Paris pentru o Nouă Europă şi pe valorile comune cum sunt: democraţia, respectarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, prosperitate prin libertate economică, justiţie socială şi securitate egală pentru
toate statele participante.

• În calitate de model unic, vizând să accelereze interacţiunea şi dezvoltarea armonioasă a statelor


participante, CEMN contribuie la crearea unei largi zone economice europene şi la promovarea păcii şi
securităţii în regiune, având drept priorităţi:
- realizarea unor câştiguri economice substanţiale şi a unei dezvoltări economice susţinute,
creşterea standardelor de viaţă ale cetăţenilor;
- creşterea productivităţii interne printr-o mai bună utilizare a resurselor naturale şi umane;
- intensificarea concurenţei pe pieţele interne şi atragerea de investiţii străine atât între statele
participante, cât şi din afara CEMN;
- prevenirea poluării Mării Negre, prezervarea microclimatului natural pentru generaţiile
următoare;
- intensificarea relaţiilor comerciale între statele membre prin crearea unei zone de comerţ liber,
dezvoltarea turismului tradiţional şi agroturismului;
• După un deceniu de existenţă, CEMN s-a definit ca o organizaţie cu cinci dimensiuni:

45
- dimensiunea interguvemamentală ~ au fost create organe cu putere de deciziei, capabile să
coordoneze şi să sincronizeze punctele de vedere şi acţiunile statelor membre şi organe subsidiare, care
rezolvă sarcini specifice ale activităţilor CEMN;
- dimensiunea interparlamentară - a fost constituită, în 1993, când statele membre au hotărât
crearea Adunării Pariamentare a CEMN (APCEMN), cu scopul de a crea condiţii propice în statele
participante şi asigurarea sprijinului juridic necesar îndeplinirii obiectivelor şi principiilor cuprinse în
Declaraţia asupra Cooperării la Marea Neagră, pentru a întări democraţia pluralistă şi stabilitatea politică
în regiune;
- dimensiunea de afaceri - considerată cea mai importantă, ţările membre fiind conştiente că
dezvoltarea afacerilor va avea efecte concrete şi asupra celorlalte obiective ale organizaţiei. Modelul
CEMN pune accent pe: îmbunătăţirea mediului de afaceri, încurajarea contactelor între întreprinderi din
ţările participante, dar şi din alte regiuni ale globului; promovarea şi încurajarea iniţiativelor individuale şi
colective ale firmelor; creşterea potenţialului competitiv al întreprinderilor şi a capacităţilor lor inovative,
crearea unor dimensiuni noi, productive, pentru relaţii de afaceri bi şi multilaterale, sub deviza: „mai
multe proiecte concrete, mai mult sprijin şi încurajare pentru întreprinderi, companii şi firme";

- componenta financiară - este reprezentată de Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre
(Thessaloniki. Grecia), care a devenit principalul mecanism prin care organizaţia creează, finanţează şi
implementează proiecte comune regionale, furnizând resursele necesare statelor participante;
- componenta academică ~ reprezentată de Comitetul Academic Permanent, creat în 1996, cu
ocazia Conferinţei Reprezentanţilor Comunităţilor Academice, desfăşurată la Atena. Are menirea să
stabilească domeniile de cercetare-dezvoltare şi proiectele de maximă necesitate pentru cerinţele
regionale ale CEMN şi să urmărească înfăptuirea obiectivelor stabilite în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Au
fost puse deja în practică două proiecte lansate la prima Conferinţă, şi anume: Centrul de Studii al Mării
Negre şi Universitatea Mării Negre.
• CEMN a devenit, în opinia multor analişti, un instrument cheie în derularea procesului de
regionalizare din regiunea Mării Negre şi având un rol important în dezvoltarea acestuia şi în formarea
intereselor şi valorilor comune ale statelor membre.
• CEMN a fost capabilă să definească obiective îndrăzneţe, să fie recunoscută pe plan internaţional
ca o iniţiativă regională dinamică, cu multiple dimensiuni bine dezvoltate.
• Începând cu anul 1966, membrii CEMN au purtat discuţii pentru instituţionalizarea cooperării şi
transformarea ei într-o organizaţie regională. Toate aceste discuţii s-au finalizat cu ocazia întâlnirii de la
Yalta, în 1998, prin semnarea Cartei Organizaţiei Economice de la Marea Neagră (OEMN); o dată cu
intrarea în vigoare a Cărţii, în 1999, CEMN s-a transformat într-o organizaţie economică regională cu
identitate legală pe scena internaţională.
• La cea de-a cincizeci şi patra sesiune a Adunării Generale a ONU, în octombrie 1999, a fost
adoptată în unanimitate o rezoluţie prin care comunitatea internaţională acorda noii organizaţii - OEMN -
statut de observator. La următoarea sesiune. Adunarea Generală a adoptat o nouă rezoluţie prin care
Secretarul General al ONU, instituţiile specializate, celelalte organizaţii şi programe din Sistemul
Naţiunilor Unite erau invitate să poarte consultări cu OEMN şi să iniţieze programe comune în domenii
de interes pentru acestea. Putem, deci, afirma că OEMN a fost primită în familia organizaţiilor
internaţionale ca un partener egal, ce angajează regiunea Mării Negre în procesul de creştere a
interdependenţelor şi globalizării.

46
• Transformarea OEMN într-o organizaţie dinamică necesita un nou simţ al parteneriatului, bazat
pe încredere şi pe un nivel sporit de colaborare politică şi economică.

Acordul central-european de comerţ liber (CEFIA) - a fost semnat la Cracovia (Polonia), la 21


decembrie 1992, incluzând, iniţial: Republica Cehă, Polonia, Slovacia şi Ungaria - fiind cunoscut şi sub
denumirea de Grupul de la Vişegrad.
• Ţările membre CEFTA sunt economii în tranziţie, cu diferite niveluri de dezvoltare şi cu
obiective comune. Dorinţa comună a acestor ţări este să devină economii de piaţă şi să asigure
dezvoltarea continuă a economiilor lor, o mai mare bunăstare cetăţenilor, drepturile omului, democraţie şi
un sistem instituţional accesibil.
• în anul 1995, la Varşovia, miniştrii comerţului şi cooperării „celor 4" au hotărât să accelereze
integrarea economică în zonă şi să permită accesul unor noi membri şi, ca urmare, au operat schimbări în
acordul semnat în 1992, ţările candidate urmând să îndeplinească următoarele condiţii pentru aderare:
- să aibă statut de asociat al UE;
- să fie membre ale OMC;
- să fi încheiat acorduri de liber schimb cu fiecare dintre „cei 4".

• România a încheiat acordul cu această grupare care a intrat în vigoare la 1 iulie1997, iar Bulgaria
din 1998.
• CEFTA se va extinde în continuare şi va include mai multe ţări ale Europei Centrale şi de Est, în
primul rând fostele republici ale Estonia, Lituania, Ucraina, R.S.F. Iugoslavia (Jasna, 2002), specialiştii
afirmând că se poate lua în considerare chiar şi candidatura Rusiei, de vreme ce autorităţile ruse au
încercat să stabilească relaţii economice mai strânse cu statele CEFTA şi cu CEFTA ca organizaţie.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că CEFTA este o piaţă din ce în ce mai deschisă, că pe această
piaţă concurenţa, inclusiv din partea ţărilor dezvoltate, este în creştere continuă, că ţările CEFTA
progresează rapid (urmare a investiţiilor străine importante). în 2004 au fost integrate în UE unele state
membre CEFTA.
• Adevărata semnificaţie a acestei organizaţii nu constă, totuşi, în integrarea statelor membre în
U.E., ci în cooperarea mai bună între ţările cu niveluri apropriate de dezvoltare economică, cu relaţii
interne sănătoase şi bine dezvoltate, cu tradiţii în cooperarea economică.
• Datorită dezvoltării relaţiilor comerciale dintre ţările CEFTA, a existat o creştere continuă a
eficienţei în regiune, fiecare ţară reuşind mai uşor să găsească şi să se specializeze în acele industrii
pentru care deţinea avantaje comparative.
• În concluzie, se poate afirma că CEFTA contribuie în mod decisiv la îmbunătăţirea calităţii
produselor şi serviciilor realizate de ţările membre. Eficienţa crescută, ca rezultat al unui comerţ mai
liber, a determinat creşterea competitivităţii produselor statelor din Europa Centrală şi de Est pe pieţele
occidentale şi, dacă acest trend continuă, pot fi obţinute şi alte rezultate pozitive cu efecte benefice asupra
ţărilor membre.

5.1.1.2. Organizaţii economice internaţionale ale ţărilor din Africa, America


Latină, Asia şi Pacific

Organizaţiile economice internaţionale ale ţărilor din Africa


47
În evoluţia grupărilor economice intraafricane se disting câteva etape:
- într-o primă etapă s-au constituit organizaţii în cadrul a două zone lingvistice, anglofona şi fi-
ancofonă, ca urmare a grupărilor existente în perioada colonială;
- în următoarea etapă apropierea între state a fost determinată de motive politice;
- începând cu 1962, se remarcă o nouă orientare, şi anume formarea organizaţiilor subregionale pe
criterii economice sau din necesităţi reale.
Analiştii apreciază că experienţa cooperării regionale în Africa a fost, în principal, dezamăgitoare.
După o primă evaluare a acestei experienţe a rezultat că, deşi mecanismele integrării regionale în Africa
au urmat traseul eforturilor similare altor zone, calea Africii a tins să fie mai centralizată şi politică la
origini. în această zonă a fost vorba, printre altele, şi de opoziţia unei părţi din ţările africane de a ceda
puterea unor grupări regionale şi subregionale.
În timp, au fost constituite mai multe organizaţii economice internaţionale ale ţărilor din Africa
cu caracter subregional şi regional:
• Organizaţia Unităţii Africane (OUA);
• Comunitatea Economică Africană (CEA);
• Uniunea Vamală şi Economică a Africii Centrale (UVEAC);
• Comunitatea Economică a Statelor din Africa Occidentală (CEAO);
• Comunitatea Africii de Est (CAE),
• Uniunea Maghrebului Arab (UMA).
Uniunea Vamală şi Economică a Africii Centrale (UVEAC) - a fost constituită în baza Tratatului
de la Brazaville (Congo), intrat în vigoare în 1966, la care au participat iniţial 5 state: Camerun,
Republica Africa Centrală, Ciad (care a părăsit organizaţia în 1969), Congo şi Gabon.
• Obiectivele propuse erau:
- realizarea unei uniuni vamale şi economice prin eliminarea barierelor tarifare dintre ţările
membre;
- coordonarea planurilor de dezvoltare a politicilor în domeniul dezvoltării industriale şi
transporturilor, etc.
• Dintre obiectivele propuse s-au materializat în special cele privind crearea uniunii vamale, fiind
obţinute rezultate importante şi pe linia realizării unei uniuni economice.
• Această grupare s-a lărgit, prin semnarea în 1983, la Libreville a unui tratat cu privire la
constituirea Comunităţii Economice din Africa Centrală, care a cuprins 10 state din zonă şi care şi-a
propus să creeze o Piaţă Comună a Africii Centrale.
Comunitatea Economică Africană (CEA) - creată prin Tratatul de la Abudja (Nigeria), a intrat în
vigoare în mai 1994.
• Şi-a propus realizarea unor obiective majore de integrare şi cooperare la scară regională, care
implică voinţa politică a statelor şi realizarea de programe economico-sociale reale la nivel naţional,
subregional şi regional.
• Acest tratat prevede constituirea graduala, în şase etape, a unei pieţe comune africane prin:
asigurarea libertăţii de mişcare a persoanelor, bunurilor, capitalurilor şi serviciilor; integrarea sectoarelor
economice, politice, sociale şi culturale; stabilirea unei singure pieţe interne, precum şi a unei uniuni
economice şi monetare pan-americane în vederea creării unui spaţiu economic viabil la nivelul anilor
2030.

Organizaţiile economice internaţionale ale ţărilor din America Latină şi Caraibe

48
În această zonă s-a realizat un progres mai rapid pe linia cooperării economice internaţionale, a
realizării unor procese de integrare economică şi instituţionalizare a acestora. în cadrul organizaţiilor
create aici se constată prezenţa unor state, concomitent în mai multe grupări economice:
• Asociaţia Latino - Americană de Integrare (ALADI);
• Piaţa Comună a Americii Centrale (CACM);
• Pactul Andin (Grupul Andin);
• Sistemul Economic Latino - American (SELA);
• Comunitatea Caraibelor (CARICOM);
• Organizaţia statelor din Caraibele de Est (OSCE);
• Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR).
Asociaţia Latino - Americană de Integrare (ALADI) - a fost creată pe baza unui acord semnat la
Montevideo, în 1980, şi a urmărit realizarea unui proces de integrare economică în zonă, prin intermediul:
cooperării economice; specializării producţiilor; stimulării comerţului reciproc.
• Această organizaţie a înlocuit Asociaţia Latino-Americană de Comerţ Liber (ALACI), creată în
anul 1960, şi care grupa aceleaşi ţări, prin semnarea unui acord în baza căruia ţările membre au convenit
să creeze o zonă de comerţ liber.
• Necesitatea reconsiderării procesului de integrare ca element important de strategie generală a
dezvoltării a determinat încheierea a numeroase acorduri bilaterale (în domeniul industriei, comerţului,
agriculturii, turismului, ştiinţei, învăţământului) între ţările membre, precum şi cu alte state din aceeaşi
regiune.
• Crearea ALADI, în pofida unor fenomene de instabilitate politică, a condus la accelerarea
schimburilor comerciale şi la dezvoltarea sectorului industrial la nivel regional, fiind considerată prima
manifestare de integrare economică între ţările în curs de dezvoltare.
• La baza acordului de constituire a organizaţiei a stat principiul tratamentului diferenţiat al statelor
membre care au fost împărţite în foncţie de nivelul de dezvoltare economică în trei grupe:
- recent industrializate: Argentina, Brazilia, Mexic;
- cu nivel mediu de dezvoltare: Columbia, Chile, Peru, Uruguay, Venezuela;
- mai puţin dezvoltate: Bolivia, Ecuador, Paraguay.

• În scopul atenuării diferenţelor existente între statele membre, s-a prevăzut ca integrarea să se
realizeze în etape.
• Principalele mecanisme de funcţionare ale ALADI sunt: preferinţele tarifare şi acordurile
bi/multilaterale, ce au drept scop accelerarea schimburilor comerciale, dezvoltarea sectorului industrial.
Sistemul Economic Latino - American (SELA) - a fost creat în 1975, prin Convenţia de la Ciudad
de Panama, la care participă toate ţările din America Latină.
• Este un organism regional interguvernamental consultativ, de coordonare, cooperare şi dezvoltare
economică şi socială, cu caracter permanent, constituind cea mai largă formă instituţionalizată de
cooperare regională între ţările în curs de dezvoltare.
• Scopul declarat constă în: promovarea unui sistem nou de relaţii economice în cadrul Americii
Latine şi strângerea legăturilor dintre statele din zonă şi comunitatea internaţională pe baza cooperării şi
solidarităţii.
• Principalele obiective vizează:
- stimularea cooperării regionale în toate domeniile şi crearea de societăţi multinaţionale latino -
americane;

49
- încurajarea proceselor de integrare economică din regiune;
- facilitarea elaborării şi transpunerii în practică a unor programe şi proiecte de dezvoltare
economico - socială de interes pentru ţările din regiune;
- adoptarea unor măsuri care să conducă la stabilirea şi aplicarea unor strategii comune ale ţărilor
din zonă în relaţiile cu ţări terţe şi cu alte organisme internaţionale;
- crearea condiţiilor în vederea asigurării unui tratament preferenţial ţărilor membre cu niveluri mai
reduse de dezvoltare.
• Consiliul Latino-American, autoritatea supremă a organizaţiei, la întâlnirea din decembrie 1998, a
decis iniţierea unui proces de restructurare a organizaţiei pentru adaptarea la noile condiţii internaţionale,
pentru includerea ţărilor membre SELA în procesul de globalizare a economiei mondiale.

Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR) - Sub egida ALADI, în anul 1986, Argentina şi Brazilia
au semnat 12 protocoale comerciale, pentru ca, în 1988, să semneze Tratatul de Integrare, Cooperare şi
Dezvoltare care avea ca scop crearea unei pieţe comune în următorii 10 ani. Prin semnarea, în anul 1991,
a Tratatului la Asuncion (Paraguay) de către alte două ţări din regiune - Paraguay şi Uruguay, a fost creată
Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR).
• Această oranizaţie şi-a propus ca obiectiv final crearea unei pieţe comune prin: instituirea unui
tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi, coordonarea politicilor
macroeconomice şi sectoriale ale ţărilor membre în domeniul agricol, industrial, transporturilor şi
comunicaţiilor, fiscal, financiar; crearea unui fond de investiţii; abordarea în comun a negocierilor
internaţionale pe probleme de mediu înconjurător şi turism etc.
• În 1991, a fost creat Sistemul de Integrare Central American (SICA) ca o organizaţie care va
sprijini toate eforturile de integrare în subregiuni.

Sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 au fost marcate de o creştere a interesului ţărilor din
zonă pentru integrarea regională şi pentru noi modalităţi de adaptare a proceselor de cooperare. Crearea
zonelor de comerţ liber şi a aranjamentelor de integrare mai largă pe continent a condus la explozia
bilateralismului, trilateralismului.
Ca exemple se pot menţiona:
- liberalizarea în cadrul ALADI;
- crearea de către MERCOSUR a uniunii vamale din ianuarie 1995;
- intrarea în vigoare în 1995 a Aranjamentului de comerţ intern al Grupului celor 3 (Mexic,
Columbia, Venezuela);
- crearea Aranjamentului de comerţ liber în 1992 al Triunghiului de comerţ liber (Honduras, El
Salvador şi Guatemala);
- încheierea acordurilor de comerţ liber între ţările Americii Centrale şi Grupul celor 3.

Organizaţii economice internaţionale ale ţărilor în curs de dezvoltare din Asia şi Pacific

Cu toate că în această zonă se află un număr important de ţări în dezvoltare şi există multe situaţii
de complementaritate între economiile lor, multă vreme nu s-au putut realiza grupări economice care să
cuprindă un număr mare de ţări, dacă nu chiar toate ţările din zonă. Tendinţa de instituţionalizare a
cooperării internaţionale, evoluţia procesului de integrare în zonă, au fost marcate de influenţa unor
factori de natură diferită: etnică, religioasă, politică, conflicte militare. Totuşi, dinamismul crescut al

50
acţiunilor economice din regiune, a celor legate de comerţ, investiţii, transfer tehnologic au creat mari
oportunităţi.
Originile regionalismului contemporan în această zonă datează din 1965, prin crearea primei
organizaţii regionale din Asia - Organizaţia pentru Comerţ şi Dezvoltare în Pacific (OPTAD). Sub egida
OPT AD, începând cu anul 1968, au fost organizate o serie de conferinţe anuale pe tema comerţului şi
dezvoltării regiunii Asia-Pacific.
În 1980, în urma seminarului de la Canberra (Australia) a fost creată Conferinţa de Cooperare
Economică în Pacific (PECC), care este expresia celui de-al doilea val de regionalizare. Membrii PECC
erau, în 1992: Australia, Brunei, Canada, Chile, China, Hong-Kong, Indonezia, Japonia, Malaiezia,
Mexic, Noua-Zeelandă, Peru, Filipine, Rusia, Singapore, SUA, Taiwan, Thailanda şi naţiunile din
insulele Pacificului. OPTAD a devenit membru instituţional al PECC.
În timp, în regiune au fost constituite mai multe grupări economice:
• Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud - Est (ASEAN);
• Asociaţia Asiei de Sud pentru Cooperare Regională (SAARC);
• Piaţa Comună Arabă (ACM);
• Consiliul de Cooperare al statelor arabe din Golf (CCG),
• Consiliul Arab de Cooperare Economică (CACE) etc.
În afara acestor organizaţii de cooperare şi integrare regională, există în regiune şi o serie de
angajamente sub-regionale, care au început să prindă contur o dată cu sfârşitul anilor '80. Cu toate că
aceste blocuri sub-regionale s-au dezvoltat independent unul de celălalt, există totuşi două trăsături
comune care le caracterizează, şi anume: participarea în cadrul lor a două sau a mai multor ţări;
posibilitatea includerii în cadrul grupărilor numai a unor părţi ale anumitor ţări.

Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud - Est (ASEAN) - a fost constituită în urma semnării la
Bangkok, în 1967, a unui acord, cu participarea statelor Filipine, Indonezia, Malaesia, Singapore,
Thailanda.
• Prin crearea ASEAN ţările fondatoare şi-au propus să creeze un
spaţiu de securitate şi stabilitate pentru dezvoltare în întreaga zonă. De la
început organizaţia a statuat că este deschisă participării tuturor statelor
din regiunea Asiei de Sud-Est, care îşi însuşesc obiectivele şi principiile
stabilite. Ca urmare, au devenit membre noi - Brunei (1994), Vietnam
(1995), Laos şi Mynamar (1997), Cambodgia (1999).
• Principalele obiective urmăreau:
- accelerarea creşterii economice a ţărilor membre şi promovarea progresului social în regiune prin
eforturi comune;
- intensificarea colaborării în industrie, agricultură, transporturi, în domeniul ştiinţific, cultural, al
formării de cadre;
- promovarea păcii pe plan regional şi mondial.
• Deosebit de importantă pentru ţările membre de la început a fost cooperarea în domeniul politic şi
al securităţii. Astfel, în timp, s-au semnat: „Declaraţia privind crearea unei zone a păcii, libertăţii şi
neutralităţii" (1971); Tratatul de prietenie şi cooperarea în Asia de Sud-Est (1976); Tratatul de creare a
Zonei libere de arme nucleare (1995).
• Din 1976, miniştrii ţărilor membre ASEAN au început să desfăşoare dialoguri, consultări cu
reprezentanţii ţărilor industrializate, partenere economice şi comerciale. Ca urmare, anual, între ASEAN

51
şi Uniunea Europeană au loc reuniuni ale miniştrilor de externe în cadrul cărora sunt discutate probleme
de interes comun;
• În 1977, ţările membre au semnat un acord pentru crearea unei zone de comerţ liber (acord
preferenţial), care prevedea acordarea reciprocă de preferinţe tarifare şi netarifare şi un tratament de
favoare pentru ţările membre cu privire la licitaţiile internaţionale. între 1985 şi 1987, s-au purtat
negocieri pentru extinderea listei cu sectoarele acoperite de aranjament şi pentru mărirea marjei
preferenţiale acordate;
• În 1982, a fost aprobat un program de acţiune, prin care s-a propus asigurarea securităţii
alimentare în zonă, pentru satisfacerea pe plan regional a necesarului de alimente din resurse proprii;
• În ianuarie 1992, ţările ASEAN au căzut de acord să întărească aranjamentul comercial
preferenţial prin crearea Zonei de Comerţ Liber ASEAN /AFTA), cu scopul de a elimina complet taxele
vamale la importurile din ţările membre, până în 2015, prin introducerea „tarifului preferenţial comun".
• Cooperarea economică a ţărilor membre ASEAN s-a realizat prin programe destinate înfiinţării de
societăţi mixte şi, din 1997, prin programe de cooperare între întreprinderi de producţie industriale sau
sub forma alianţelor strategice.
• Privind, serviciile, ţările membre au adoptat Acordul-cadru pentru servicii în scopul de a realiza o
piaţă integrată a serviciilor prin eliminarea restricţiilor şi liberalizarea comerţului cu servicii într-un ritm
mai accelerat faţă de obligaţiile asumate prin GATS.
• în domeniul relaţiilor extern, ţările ASEAN urmăresc asigurarea securităţii în regiune şi, ca
urmare, din anul 1992 (Singapore) s-a hotărât crearea, începând cu 1994, a Forumului Regional ASEAN,
la care, alături de ţările membre ASEAN participă: Australia, Canada, China, U.E., India, Japonia, Coreea
de Sud, Noua Zeeleandă, Rusia, S.U.A., Papua Noua Guinee, Mongolia şi Coreea de Nord.26

Organizaţii economice internaţionaie ale ţărilor din America de Nord

Acordul de liber schimb Nord - American (NAFTA) - negocierile pentru încheierea acestui acord
au început în 1991 şi au vizat extinderea acordului dintre SUA şi Canada (1989) şi pentru Mexic, printr-o
înţelegere numită Acordul de Liber Schimb Nord-American (NAFTA).
• Acordul a intrat în vigoare în ianuarie 1994 şi reprezintă una dintre grupările economice cele mai
puternice din lume, care, la nivelul anului 1990, includea o populaţie de cea. 365 mii. locuitori, avea un
PNB de 6270 mii. dolari şi participa cu 20% la comerţul mondial.
• Specific acestui acord este că grupează ţări forte dezvoltate, alături de o ţară în curs de dezvoltare,
dar relativ avansată, posesoare de mari resurse naturale şi se apreciază că acordul va ridica ştacheta pentru
investitorii străini şi va crea o concurenţă sporită pe piaţa extraregională în domeniul exportului de
produse, care se vor realiza în noile capacităţi de producţie ce se vor dezvolta în Mexic, beneficiar al
capitalului american şi implicit al unui transfer tehnologic de vârf.
• SUA a apreciat că, pe termen lung, NAFTA va asigura o mai mare eficienţă economică pe
ansamblul spaţiului nord-american, ceea ce va avea ca efect ameliorarea situaţiei balanţei sale comerciale.
• Canada considera că acordul încuraja concretizarea unei politici industriale echilibrate şi aprecia
că va beneficia de efecte pozitive în domeniul schimburilor comerciale şi a fluxurilor de investiţii.
• Acordul va constitui baza unor negocieri viitoare pentru admiterea şi a altor ţări din America
Latină în această grupare.
• La summit-ul din 1994 de la Miami, 34 de şefi de stat şi de guvern au căzut de acord să creeze o
zonă de comerţ liber pentru întreaga „hemisferă", a Americilor (FTAA). Negocierile tehnice asupra

52
cadrului zonei de comerţ liber au început în ianuarie 1995 şi sunt prevăzute să se încheia prin semnarea
unei înţelegeri în 2005. Această zonă de comerţ s-ar construi peste înţelegerile de comerţ liber regionale şi
subregionale existente - NAFTA sau cele din America Latină.

Rotam I. ş.a. - „Sistemul economiei mondiale şi mecanismele sale de funcţionare", Ed. Mirton,
Timişoara, pg. 152

• Începerea oficială a negocierilor pentru crearea Zonei de Comerţ Liber a avut loc în anul 1998, cu
ocazia întâlnirii şefilor de state şi de guvern ai statelor din cele două Americi, în urma căreia s-a semnat
Declaraţia de la Santiago, în care:
- se reafirmă voinţa ţărilor de a continua demersul care necesită eforturi semnificative şi o
cooperare internaţională dinamică;
- se exprimă faptul că această „zonă" va îmbunătăţi nivelul de trai din statele membre;
- se susţine dorinţa participantelor de a încheia negocierile cel târziu în 2005;
- se statuează faptul că FTAA va fi echilibrat, complet şi compatibil cu reglementările OMC;
- se menţionează că procesul de creare a FTAA va fi transparent şi va avea în vedere diferenţele în
nivelul de dezvoltare şi mărimea economiilor statelor americane pentru a crea oportunităţile necesare
participării tuturor ţărilor.27

5.1.2. Organizaţii economice internaţionale cu caracter interregional

Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) -Originile OCDE pot fi găsite în


Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), care grupa 16 ţări europene şi care a luat în
discuţie, în cadrul unei Conferinţe ţinute la Paris în anul 1947, realizarea unui program de redresare
economică a ţărilor afectate de al doilea război mondial. OECE a fost însărcinată şi cu administrarea
ajutorului Statelor Unite ale Americii pentru reconstrucţia Europei, reprezentat de Planul Marshall.
• In 1961, când procesul de reconstrucţie era în general finalizat, guvernele ţărilor implicate au
evaluat că era necesar să valorifice interdependenţele create şi să determine ca economiile lor să prospere
în continuare. Ca urmare. Canada şi SUA s-au alăturat ţărilor europene şi astfel Organizaţia Europeană
pentru Cooperare Economică (OECE) s-a transformat în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OECE)

27
Rotam I. ş.a. - „Sistemul economiei mondiale şi mecanismele sale de funcţionare' ED. Mirton,
Timişoara, pg. 142

• Noua organizaţie şi-a propus promovarea unor politici prin care să realizeze următoarele
obiective:
- să atingă cea mai înaltă şi mai solidă creştere economică şi a numărului de locuri de muncă, a
unui standard de viaţă în creştere în ţările membre, menţinând stabilitatea financiară şi contribuind astfel
la dezvoltarea economiei mondiale;
- să contribuie la expansiunea economiilor ţărilor membre, dar şi a celor nemembre în cadrul
procesului de dezvoltare economică;

53
- să contribuie la expansiunea comerţului mondial pe baze nediscriminatorii, în concordanţă cu
obligaţiile

• OCDE are 30 de ţări membre care produc împreună peste jumătate din bunurile şi serviciile la
nivel mondial şi sunt economii dezvoltate.
• OCDE este des considerată un forum al celor bogaţi, dar calitatea de membru nu este, de fapt,
determinată de bogăţie, ci, mai degrabă, de ceea ce statele membre au în comun, respectiv angajamentul
pentru o economie de piaţă deschisă, o democraţie pluralistă şi respectarea drepturilor omului;
• Scopul OCDE a evoluat de la obiectivul ei iniţial - clădirea economiilor statelor membre - la
„creşterea interdependenţelor între statele membre şi statele nemembre".

Forumul pentru cooperare economică în Asia şi Pacific (APEC) - s-a constituit în 1993 la Seattle
(SUA), unde au participat 15 ţări şi teritorii, care au devenit membre APEC: Australia, Brunei, Canada,
China, Hong Kong, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaesia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore,
Taiwan, Thailanda, SUA. Ulterior au aderat Mexic, Papua-Noua Guinee, Chile, Peru, Rusia, Taipei,
Vietnam. Obiectivul urmărit a fost susţinerea creşterii economice prin cooperarea între statele membre.
• Această vastă regiune, din care fac parte două dintre primele mari puteri economice ale lumii -
SUA şi Japonia - şi ţara cu cel mai mare potenţial uman - China, prezintă ca elemente de mare interes
posibilităţile de realizare prin cooperare a unor importante proiecte de dezvoltare şi accelerare a
schimburilor comerciale.
• Realizarea noii zone de comerţ liber - APEC - implică;
- reducerea treptată a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în schimburile reciproce,
- armonizarea sistemelor de standarde şi norme tehnice;
- realizarea unui cod al investiţiilor, care să faciliteze fluxurile de capitaluri între participanţi;
- crearea unui mecanism de reglementare a diferendelor şi a unor politici concurenţiale comune.

• Obiectivul final al ţărilor membre APEC îl constituie liberalizarea completă a comerţului şi a


investiţiilor de capital în spaţiul Asia-Pacific până în anul 2020.
• Statele participante au hotărât ca procesul de creare a zonei de comerţ liber să aibă la bază
rezultatele Rundei Umguay privind liberalizarea în ansamblu a sistemului comercial multilateral şi şi-au
exprimat opoziţia faţă de crearea unor blocuri comerciale închise.
• APEC nu a fost concepută ca un aranjament comercial regional şi nici nu a avut la bază un tratat
care să stipuleze un plan de liberalizare comercială, aceasta rămânând, până în 1994, doar un forum
consultativ.

5.1.3. Alte tipuri de organizaţii economice internaţionale

Organizaţii internaţionale ale producătorilor şi consumatorilor de produse primare - au luat fiinţă


în urma încheierii unor acorduri între guvernele ţărilor producătoare şi ale celor consumatoare a unui
anumit produs primar (a cafelei, zahărului, cositorului, etc);
• Participanţii la acord sunt guvernele şi nu producătorii sau consumatorii direcţi, orice acord fiind
administrat de către un Consiliu format din reprezentanţii guvernelor participante.

54
• Acordurile internaţionale pe produse primare sunt o formă de intervenţie în economie la scară
internaţională, şi anume o intervenţie multilaterală deoarece, pentru reglementarea funcţionării unor pieţe
internaţionale mai multe state îşi unesc eforturile.
• Aceste uniuni nu sunt de tip monopol pentru că scopul lor este: ~ menţinerea unui echilibru între
cerere şi ofertă;
- evitarea unor fluctuaţii exagerate, bruşte de preţuri, neconvenabile atât pentru producători cât şi
pentru consumatori;
- stabilizarea, deci, a preţurilor internaţionale ale produselor de bază.
Acest lucru se realizează fie prin crearea stocurilor regulatoare internaţionale, fie prin stabilirea
unor contingente de export.
• Acordurile internaţionale pe produse primare au apărut ca rezultat al preocupărilor ţărilor
producătoare, în primul rând ale ţărilor în curs de dezvoltare, de a-şi stabiliza veniturile din exportul
acestor produse. Pentru marea majoritate a produselor primare nu s-au încheiat acorduri, iar pentru
acordurile încheiate nu s-a primit adeziunea principalilor producători şi consumatori.

Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC) - este o organizaţie interguvemamentală,


interregională, cu sediul la Viena, constituită din ţări în curs de dezvoltare din Mrica, Asia, Orientul
Mijlociu, America Latină, în majoritate mari producătoare de petrol.
• A fost creată în 1960, în urma unui Congres la care au participat ţările producătoare de petrol ■-
Arabia Saudita, Iran. Irak, Kuweit, Venezuela, Quatar (1960), Indonezia (1962), Libia (1962), Emiratele
Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973), Gabon (1973).
• Obiectivul principal al OPEC este „menţinerea stabilităţii şi armoniei pe piaţa internaţională a
petrolului prin ajustarea cotelor de producţie ale fiecărei ţări pentm a menţine un echilibru între cerere şi
ofertă". OPEC se întâlneşte de două ori pe an sau mai frecvent dacă este necesar, pentru a hotăra nivelul
producţiei organizaţiei şi ia în considerare necesitatea ajustării acesteia în fiincţie de evoluţia curentă sau
anticipată a pieţei internaţionale a petrolului. Cei 11 membrii ai OPEC produc împreună peste 40% din
producţia mondială de petrol şi deţin mai mult de 3/4 din totalul rezervelor certe de ţiţei la nivel mondial.
• OPEC a luat naştere dint-un reflex de apărare împotriva unor măsuri unilaterale adoptate de
Cartelul Internaţional ai Petrolului, privind reducerea sistematică a preţului afişat şi ca urmare scăderea
redevenţelor vărsate ţărilor-gazdă.
• In 1976, ţările membie înfiinţează Fondul OPEC pentru dezvoltare internaţională, având drept
scop: promovarea cooperării între ţările membre OPEC şi alte state în dezvoltare ca expresie a solidarităţii
Sud-Sud; sprijinirea cu precădere a ţărilor cel mai sărace, cu venituri scăzute, pe calea dezvoltării
economice şi sociale.
• în ultimii ani, OPEC a tăcut eforturi pentru realizarea unei poziţii de cooperare cu principalii
consumatori (ţări occidentale), deoarece cererea crescuse, resursele erau abundente, preţurile deveniseră
acceptabile.

Grupul celor 77 - s-a constituit în 1964, la Geneva, cu ocazia primei conferinţe UNCTAD,
reprezentând un for de colaborare al ţărilor în curs de dezvoltare, care să contribuie la armonizarea
poziţiilor lor asupra problemelor ce urmau să fie discutate în cadrul UNCTAD;'
• Grupul celor 77 şi-a propus să acorde sprijin ţărilor membre în stabilirea şi promovarea
intereselor economice colective ale acestora şi să întărească capacitatea colectivă de negociere a lor la

55
toate discuţiile privind promovarea cooperării economice şi tehnice a ţărilor în curs de dezvoltare
desfăşurate în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD).
• Nu este instituţionalizat, nu dispune de atribute proprii organizaţiilor economice internaţionale
(statut, buget, secretariat, sediu, etc).
• În cadrul grupului a fost creat un comitet de coordonare cu sediul la Geneva, care are sarcina să
anahzeze problemele ce urmează a fi discutate de către Consiliul pentru comerţ şi dezvoltare UNCTAD.
• Conferinţa se întruneşte ori de câte ori este nevoie şi este precedată de întruniri ale grupurilor
regionale, acţiuni organizate la iniţiativa grupului. în timp, au avut loc mai multe conferinţe ministeriale
ale „Grupului celor 77", cu regularitate în perioadele dinaintea desfăşurării sesiunilor UNCTAD
• De la constituirea sa, „Grupul celor 77" a reuşit să influenţeze adoptarea în plan internaţional a
unor recomandări şi măsuri, cum sunt:
- elaborarea şi adoptarea strategiilor internaţionale ale ,J)ecemilor ONU pentru dezvoltare";
- instituirea SGP acordate de statele dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare,
- adoptarea unor măsuri speciale în favoarea ţărilor cel mai puţin avansate;
- extinderea preocupărilor în cadrul ONU şi instituţiilor specializate pentru sprijinirea cooperării
între ţările în curs de dezvoltare etc.

• Cu ocazia Reuniunii îa nivel înalt a Grupului celor 77 de la New York (Î990) - care a avut ca
temă „Perspectivele creşterii economice a ţărilor în curs de dezvoltare în lumina recentelor evoluţii pe
plan mondial" - reprezentanţii ţărilor membre şi-au exprimat îngrijorarea faţă de agravarea problemelor cu
care se confixmtă - datoria externă, fluxul invers de resurse, creşterea protecţionismului - într-un context
internaţional pe care-1 consideră defavorabil intereselor speciale ale ţărilor în curs de dezvoltare.
• Reuniunea la nivel înalt a Grupului celor 77 de la Hanovra (2000) s-a concentrat pe o serie de
teme de interes deosebit din problemele actuale ale economiei mondiale, cum sunt: impactul globalizării
şi al progreselor tehnologice în comunicaţii asupra ţărilor în curs de dezvoltare; dialogul economic cu
ţările dezvoltate; amplificarea cooperării Sud - Sud.

6. SISTEMUL NAŢIUNILOR UNITE, ROLUL SĂU IN


DEZVOLTAREA COOPERĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

6.1. Sistemul Naţiunilor Unite: structuri, funcţii, reguli


6.2. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
6.2.1. Dezvoltarea economică în atenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite

6.1 Sistemul Naţiunilor Unite: structuri, funcţii, reguli

Sistemul Naţiunilor Unite cuprinde totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite


de Cartă, create pe baza ei, inclusiv organizaţiile conexe (instituţii specializate).

56
Carta Naţiunilor Unite - documentul ce a stat la baza constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite - a
fost adoptată de reprezentanţii statelor participante în urma Conferinţei Naţiunilor Unite ce s-a desfăşurat
la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la San Francisco, în 26 iunie 1945.
Carta ONU prevede că unul din obiectivele organizaţiilor din structura Sistemul Naţiunilor Unite
îl constituie realizarea cooperării internaţionale în scopul rezolvării problemelor internaţionale de ordin
economic, social, intelectual sau umanitar şi, ca urmare, au un rol important pe linia dezvoltării relaţiilor
economice internaţionale.
Sistemul Naţiunilor Unite a depăşit mult ceea ce au avut în vedere fondatorii săi, situaţie apărută
ca urmare a evoluţiei postbelice a lumii, a creşterii considerabile a numărului de membrii ai comunităţii
internaţionale, însoţită de o deosebită multiplicare a sectoarelor cooperării.
Sistemul Naţiunilor Unite cuprinde Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţiile specializate.

6.2. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

ONU ocupă locul central în Sistemul Naţiunilor Unite.


A fost concepută ca o organizaţie deschisă tuturor statelor. Acest principiu al universalităţii
constituie condiţia esenţială pentru ca ONU să reflecte realităţile vieţii internaţionale şi să aibă eficienţă
practică în înfăptuirea scopurilor sale.
O dată cu fondarea Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost instaurat şi cadrul pentru colaborarea
internaţională, care s-a dezvoltat fără precedent şi, ca urmare, în următorii 50 de ani numărul membrilor
organizaţiei s-a triplat.
Datorită climatului creat de războiul rece, care a durat din 1940 până în ultimul timp, mulţi ani,
posibilităţile de colaborare prevăzute de Cartă nu au putut fi exploatate la maximum. Totuşi, ONU şi
agenţiile sale au înregistrat realizări considerabile.
Carta declară că:
• Organizaţia Naţiunilor Unite este deschisă pentru orice naţiune iubitoare de pace, care acceptă
obligaţiile din Cartă şi care este capabilă să le îndeplinească;
• noile state sunt admise ca membrii de către Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de
Securitate;
• Carta prevede expulzarea sau suspendarea membrilor în cazul în care aceştia încalcă principiile
acesteia, dar o astfel de măsură nu s-a luat niciodată;
• organele principale ale ONU sunt:
- Adunarea Generală;
- Consiliul de Securitate;
- Consiliul Economic şi Social;
- Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie;
- Secretariatul.

Adunarea Generală - este organul deliberativ principal, alcătuit din reprezentanţii tuturor statelor
membre, fiecare având drept la un vot; deciziile în probleme importante, cum sunt menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, alegerea
membrilor Consiliului Economic şi Social, ai Consiliului de Tutelă, admiterea de noi membrii, excluderea
57
de membrii problemele bugetare vor fi adoptate cu majoritatea de 2/3 a membrilor prezenţi. Pentru ahe
probleme, deciziile sunt luate prin majoritate simplă.
Funcţii şi puteri:
• să discute şi, cu unele excepţii, să facă recomandări asupra oricărei probleme din interiorul sferei
Cartei sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia dintre organele prevăzute în Cartă;
• să iniţieze studii şi să facă recomandări în scopul de a promova cooperarea internaţională în
domeniul politic, dezvoltarea şi respectarea dreptului internaţional, cooperarea internaţională în domeniile
economic, social, cidtural, educaţional, sănătate, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentm toţi, fară deosebire de sex, limbă sau religie;
• să examineze principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor şi să facă
recomandări cu privire ia asemenea principii fie membrilor ONU, fie Consiliului de Securitate.
• să discute orice problemă referitoare la pacea şi securitatea internaţională cu excepţia cazurilor
când disputa sau situaţia este discutată de Consiliul de Securitate;
• să primească şi să ia în considerare rapoartele Consiliului de Securitate şi ale celorlalte organe ale
ONU;
• să aprobe bugetul ONU şi să stabilească aportul ficcami membm;
• să aleagă membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, membrii Consiliului de Tutelă şi
ECOSOC, să aleagă împreună cu Consiliul de Securitate judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie şi, la
recomandarea Consiliului de Securitate, să numească Secretami General.
Sesiunea regulată a Adunării Generale are loc în fiecare an, dar se poate întmni şi în sesiuni
extraordinare convocate de Secretami General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii
membrilor Naţiunilor Unite. Adunarea Generală îşi stabileşte propriile reguli de procedură, îşi
desemnează Preşedintele pentru fiecare sesiune şi îşi poate înfiinţa organe subsidiare necesare pentm
îndeplinirea funcţiilor sale.
Datorită numămlui mare de probleme pe care urmează să le rezolve. Adunarea Generală alocă o
mare parte dintre acestea unor comitete principale: comitetul pentm dezarmare şi securitate internaţională,
comitetul economic şi financiar; comitetul social, umanitar, cultural; comitetul administrativ şi bugetar;
comitetul legislativ.

Există şi un comitet general, compus din preşedinte şi cei 21 de vicepreşedinţi ai Adunării


Generale şi din preşedinţii comitetelor principale. Votul în cadrul acestor comitete este prin majoritate
simplă.

Consiliul de Securitate - Conform Cartei, prima responsabilitate este de a menţine pacea şi


securitatea internaţională. Are 15 membri, din care 5 sunt permanenţi; China, Franţa, Federaţia Rusă,
Marea Britanic şi SUA, iar 10 sunt aleşi de Adunarea Generală pe un termen dfe 2 ani, ţinând cont, în
primul rând, de contribuţia membrilor la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, la înfăptuirea
celorlalte obiective ale Organizaţiei şi, de asemenea, de o repartiţie geografică echitabilă.
Conform Cartei, toţi membrii Naţiunilor Unite acceptă şi îndeplinesc deciziile Consiliului de
Securitate. în timp ce alte organe ale ONU fac recomandări guvernelor. Consiliul de Securitate are
puterea să ia decizii pe care statele membre trebuie să le îndeplinească.

58
Astfel, Consiliul de Securitate;
• recomandă metode de ajustare a oricărei dispute sau a termenilor unor neînţelegeri a căror
prelungire ar putea pune în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
• recomandă Adunării Generale alegerea Secretarului General şi împreună cu aceasta alege
judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie etc.
Consiliul de Securitate este astfel organizat încât să funcţioneze continuu, de aceea reprezentanţii
statelor membre sunt prezenţi tot timpul Ia Cartierul General al ONU.
Consiliul Economic şi Social - este organul principal al ONU, A fost instituit prin Cartă pentru
îndeplinirea funcţiilor în domeniul cooperării economice şi sociale, cuprinzând, deci şi cooperarea în
sectorul sanitar, al culturii şi educaţiei. înainte de a determina componenţa, funcţiile şi puterile, ca şi
procedura de funcţionare a ECOSOC, Carta a introdus un capitol special dedicat obiectivelor şi cadrului
general al cooperării internaţionale. ECOSOC a devenit astfel centrul constelaţiei de organe, care
realizează funcţiile de cooperare economică şi socială ale organizaţiei.
ECOSOC a fost la început un organ cu compunere relativ restrânsă, dar, de-a lungul anilor a
suferit modificări în ceea ce priveşte numărul membrilor.
Funcţiile ECOSOC ar putea fi sintetizate astfel;
• în cadrul Consiliului;
realizează sau iniţiază studii şi rapoarte privind problemele internaţionale în domeniile cooperării
economice, sociale, culturale, educative, al sănătăţii şi în alte domenii conexe;
- face recomandări pentru promovarea respectării efective a drepturilor omului şi libertăţilor
fiandamentale;
- elaborează proiecte de convenţii pentru domenii de competenţa sa spre a fi supuse Adunării
Generale şi să convoace conferinţe internaţionale în aceste domenii;
• privind instituţiile specializate;
- încheie acorduri în care să se prevadă condiţiile prin care acestea vor coopera cu organizaţia şi
care vor fi supuse aprobării Adunării Generale;
- coordonează activitatea acestor instituţii, folosind în acest scop consultările ori recomandările
adresate lor şi statelor membre;
• în raport cu alte organe principale;
- informează şi sprijină cu date, la cerere, celelalte organe principale ale ONU, în probleme de
competenţa ECOSOC;
- realizează diverse servicii cu aprobarea Adunării Generale la cererea membrilor organizaţiei sau a
instituţiilor specializate;
• în raport cu organizaţiile neguvernamentale; Consiliul se poate consulta cu acestea asupra
problemelor pe care le negociază.
Potrivit Cartei, ECOSOC se întruneşte după reguli proprii de procedură. In afara Consiliului, la
dezbateri mai pot participa, fară drept de vot, orice invitat la discutarea oricărei probleme care prezintă un
interes deosebit pentru el, precum şi reprezentanţi ai instituţiilor specializate. Totodată, ECOSOC poate
participa prin reprezentanţii săi la sesiunile organelor acestora. De asemenea. Carta a stabilit că ECOSOC
va înfiinţa diverse organe subsidiare - comisii în domeniul economic şi social, pentru încurajarea
drepturilor omului, precum şi alte comisii necesare în vederea îndeplinirii funcţiilor sale.

59
Consiliid de Tutelă - pentru realizarea unui sistem internaţional de tutelă. Carta a pus bazele
Consiliului de Tutelă ca organ principal al ONU şi i-a repartizat sarcina de a supraveghea şi administra
teritoriile care vor putea fi supuse acestui sistem, prin acorduri individual ulterioare.

Curtea Internaţională de Justiţie - este principalul organ judiciar al Naţiunilor Unite Statutul său
face parte integral din Carta ONU
Secretariatul - este format din personal internaţional care lucrează la Cartierul General al ONU
din New York şi peste tot în lume, pentru a realiza munca de zi cu zi a ONU. Deserveşte celelalte organe
ale ONU şi administrează programele şi politicile acestora.
Îndatoririle realizate de secretariat sunt variate, ca şi problemele ONU. Personalul secretariatului:
- pregăteşte studii pe subiecte cum ar fi drepturile omului şi dezvoltarea durabilă;
- organizează conferinţe internaţionale privind probleme economice şi sociale;
- interpretează declaraţiile şi traduce documentele într-o limbă oficială a ONU;
- conduce programele de informare prin care pune la curent mass-media cu munca ONU.
Secretariatul este condus de Secretarul General. Acesta este ales de Adunarea Generală la
recomandarea Consiliului de Securitate pentru 5 ani, termen ce poate fi reînnoit.
Secretami General este descris de Cartă ca "şefiil administrativ" al ONU. El este mai mult decât
atât: diplomat, activist şi conciliator, se prezintă înaintea comunităţii lumii ca o emblemă a ONU. Postul
cere o mare vigoare, sensibilitate şi imaginaţie pe care Secretami General le adaugă la un optimism
tenace, o încredere că idealurile exprimate în Cartă pot deveni realitate.
Secretami General este bine cunoscut opiniei publice pentm calităţile şi imparţialitatea sa în
interesul "diplomaţiei preventive". Acestea se referă la prevenirea disputelor internaţionale.

6.2.1. Dezvoltarea economică în atenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite

Este universal recunoscut faptul că fară creştere economică nu pot exista îmbunătăţiri durabile ale
consumurilor individuale sau productive, ale protecţiei sociale şi securităţii. O creştere mai rapidă este
necesară pentm lărgirea bazei resurselor şi permite schimbarea economică şi socială. Dar nu este de ajuns
să se facă din creşterea economică un scop în sine. Este important ca aceasta să fie susţinută şi durabilă.
Ea trebuie să sprijine procesul de eliminare a sărăciei şi tendinţa de îmbunătăţire a structurii repartiţiei
venitului, ca urmare a unei mai mari egalităţi de şanse. Dacă sărăcia persistă sau se adânceşte şi dacă nu
se acordă suficientă atenţie fiinţei umane, tensiunile politice şi sociale vor sfârşi prin a compromite
stabilitatea. Eliminarea sărăciei presupune o dezvoltare pe care accesul la efectele progresului economic
să fie atât de larg pe cât este posibil, în loc să fie excesiv de concentrat în anumite zone, anumite sectoare
sau pe gmpuri de populaţie.
O creştere durabilă cere îndeplinirea a două condiţii: un mediu naţional pozitiv; un climat
internaţional favorabil.
Fără politici naţionale corespunzătoare nici un fel de asistenţă bilaterală sau multilaterală nu va da
naştere unei creşteri durabile. Din contră, asistenţa furnizată va risca să determine dependenţa faţă de
lumea exterioară.
Fără un climat internaţional favorabil, reformele interne vor fi dificil de realizat, riscul eşecului
va creşte, populaţia va avea mai mult de suferit.

60
Încă de la începutul activităţii sale, cea mai mare parte a activităţii ONU, cu excepţia operaţiunilor de
menţinere a păcii, a fost orientată prin programe garantate de Cartă pentm „promovarea unor standarde
mai înalte de viaţă, eradicarea şomajului, condiţii pentm dezvoltarea economică şi progres social", ce s-au
concentrat cu deosebire în ţările în curs de dezvoltare.
Intensificarea continuă a activităţii ONU în domeniul economic a fost determinată de creşterea
continuă a interdependenţelor în economia mondială şi apariţia unor probleme cu caracter global. ONU
sprijină activitatea de dezvoltare economică şi socială printr-o multitudine de căi, iar responsabiHtatea
programelor sale este pusă sub coordonarea şi
Pentru a-şi putea îndeplini sarcinile şi atribuţiile în creştere. Adunarea Generală a ONU şi
ECOSOC s-au asociat şi au creat în timp diverse structuri cu profil economic sau preponderent economic.
În prezent, angrenajul subsidiar al ECOSOC include:
• organisme proprii cu caracter permanent - între care mai importante sunt:
- Programul Naţiunilor Unite pentm Dezvoltare (PNUD);

- Programul Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare


(UNCTAD);
- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător (UNEP);
- Institutul Naţiunilor Unite pentru Formare şi Cercetare (UNITAR);
- Campania Mondială împotriva Foametei (CIMF);
- Programul Alimentar Mondial (PAM);
- Consiliul Mondial al Alimentaţiei (CMA);
• organizaţii cu caracter special - instituţiile specializate. Acestea sunt organizaţii internaţionale
autonome cu atribuţii şi preocupări în domenii specifice, bine determinate ale cooperării internaţionale,
constituite pe baza unor acorduri (tratate) interguvernamentale multilaterale, care au relaţii de coordonare,
iar în unele cazuri şi pentru anumite probleme de subordonare faţă de ONU. Ca şi ONU, instituţiile
specializate au apărut ca urmare a negocierilor în cadrul unor conferinţe internaţionale convocate în acest
scop, soldate cu convenirea şi adoptarea acordurilor care constituie statutele respectivelor instituţii.
Caracterul de instituţie autonomă este dat de faptul că au membrii proprii (nu este obligatoriu să fie
membrii ONU), buget propriu, politici proprii - îşi stabilesc direcţiile şi programele de acţiune. Caracterul
de instituţie specializată este dat de faptul că sunt efectul unor acorduri de colaborare cu ONU.
Aceste instituţii;
- prezintă anual rapoarte Adunării Generale a ONU;
- transmit informaţii solicitate de celelalte organe şi organisme ale ONU;
- se constituie ca agenţi de execuţie a unor programe ale forului mondial;
- iniţiază şi realizează totodată numeroase activităţi proprii, specifice domeniilor pentru care au fost
create.
Acestea sunt;
- Organizaţia Nafiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
(FAO);
- Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA);
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
(ONUDI);
- Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI);
- Organizaţia Mondială a Turismului (OMT);

61
~ Uniunea Poştală Universală (UPU);
- Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT);
- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI);
- Organizaţia Mondială de Meteorologie (OMM);
- Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM);
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO);
- Fondul Monetar Internaţional (FMI)
- Banca Internaţională pentru agenţiile sale; Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID),
Societatea sau Corporaţia Financiară Internaţională (SFI), Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor (AGI),
toate alcătuind Grupul Băncii Mondiale";
- Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA);
- Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).
• 5 comisii regionale care gaipează ţările ce aparţin unei anumite zone geografice;
- Comisia economico-socială ONU pentru Europa (CEE/ONU)
- Comisia ONU pentru Asia şi Pacific (CEAEO);
- Comisia ONU pentru Africa (CEA); Comisia ONU pentru America Latină şi Caraibe (CEPAL);
- Comisia ONU pentru Asia (CEAO)
• Comisii funcţionale :
- Comisia de Statistică;
- Comisia pentru Populaţie şi Dezvoltare;
- Comisia pentru Dezvoltare Socială,
- Comisia pentai Drepturile Om.ului;
- Comisia pentru Statutul Femeii;
- Comisia pentru Prevenirea Criminalităţii „
- Comisia pentm Ştiinţă şi Tehnologie pentru Dezvoltare;
- Comisia pentru Corporaţiile Transnaţionale;
- Comisia pentru Dezvoltare Durabilă etc.
• Un număr de corpuri de experţi (organisme-expert) în dezvoltarea planificată, resurse naturale,
noi surse de energie, pentru drepturi economice, sociale, culturale, pentru prevenirea şi controlul
criminalităţii, transportul de mărfiiri periculoase etc.
• Diverse aite comitete executive ale Naţiunilor Unite cum sunt:
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii;
- Oficiul Naţiunilor Unite pentru Reftigiaţi;
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie;
- Institutul Internaţional de Cercetare şi Instruire pentru Promovarea Rolului Femeii etc.

7. SUBDEZVOLTAREA ECONOMICĂ

7.1. Recunoaşterea pe plan internaţional a categoriei ţărilor în curs de dezvoltare

62
7.2. Pragul dezvoltare - subdezvoltare. Trăsăturile subdezvoltării
7.3. Cauzele subdezvoltării
7.3.1. Factorii interni ai subdezvoltării
7.3.2. Factorii externi ai subdezvoltării
7.4. Strategii pentru depăşirea subdezvoltării
7.4.1. Efortul propriu
7.4.2. Strategii internaţionale

Lumea se află, de la începuturile existenţei ei, într-o continuă mişcare şi transformare. Dar,
niciodată ca în prezent când a intrat în al treilea mileniu, ritmul schimbărilor nu a fost atât de accelerat. In
decurs de numai un secol, omenirea a cunoscut primele conflagraţii mondiale, a asistat la prăbuşirea
sistemului colonial şi, în cele din urmă, a regimurilor comr.niste est-europene. Occidentul, mult mai
avansat pe calea dezvoltării decât restul lumii, a beneficiat, într-un termen scurt, de trei revoluţii
-tehnologică, managerială şi ecologică. De cealaltă parte, fostele colonii, nu au reuşit, decât în foarte mică
măsura, să valorifice independenţa politică proaspăt obţinută. In realitate, de-a lungul ultimelor decenii,
prăpastia dintre ţările bogate şi cele sărace s-a adâncit.

7.1. Recunoaşterea pe plan internaţional a categoriei ţărilor în curs de dezvoltare

În ultima jumătate a secolului trecut, s-a discutat deosebit de mult despre acea parte a lumii
noastre, numită „economii" sau „ţări în curs de dezvoltare". Literatura de specialitate, referitoare la
situaţia ţărilor care se confruntă cu fenomenul subdezvoltării, a utilizat diverşi termeni pentru a-1 defini şi
anume: „lumea a treia", ţări în curs de dezvoltare, ţări înapoiate, ţări sărace, ţări subdezvoltate, sudul
sărac, ţări înapoiate, etc. uneori chiar sunt folosiţi doi sau mai mulţi termeni, atunci când se refera la
acelaşi fenomen. 28
Problematica subdezvoltării a cuprins întregul sistem mondial deoarece, conform unor date
prospective recente, cu acest fenomen se confruntă aproape 77% din populaţia planetei. Subdezvoltarea în
sine nu este un proces nou în economia mondială; ceea ce nelinişteşte însă comunitatea internaţională este
adâncirea subdezvoltării, creşterea decalajelor şi agravarea contradicţiilor dintre lumea bogată si cea
săracă. Aceasta stare de fapt se datorează, în opinia specialiştilor, gravelor inechităţi produse de sistemul
internaţional, care in ciuda eforturilor reformatoare întreprinse în ultimele decenii, au dat naştere la doua
lumi, separate una de cealaltă atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere filozofic.29
Subdezvoltarea a devenit una din preocupările principale ale comunităţii internaţionale, datorită
faptului că acestui fenomen i se subordonează numeroasele probleme cu care se confruntă omenirea
-suprapopulaţia, migraţia internaţională şi şomajul, foamea şi subnutriţia, energia şi resursele naturale,
creşterea economică, transfeml de tehnologie, nevoile de investiţii, deteriorarea mediului, pacea şi
securitatea, cât şi datorită implicaţiilor economice, politice, morale, ecologice şi de altă natură pe care le
are asupra celeilalte părţi a globului, în contextul interdependenţelor în creştere ce se manifestă în
economia mondială. Această problematică reprezintă teren de înfruntare pentru diversele teorii şi modele
referitoare la originea, cauzele şi trăsăturile determinante ale fenomenului subdezvoltării.
63
În practică, termenul utilizat frecvent pentru a face referire la ţările care se confruntă cu
fenomenul subdezvoltării este de ţări în curs de dezvoltare,30 iar situaţia ce le caracterizează din punct de
vedere economic, social şi politic poartă denumirea de "subdezvoltare".

28
Nechita V. - „Economie Politică", vol. II Ed. Porto-Franco. Galaţi, 1992, pg. 387
29
Tinbergen J. - „Restructurarea Ordinii Internaţionale", Editura Politică, Bucureşti, 1973
30
Asupra termenului de "ţări în curs de dezvoltare" s-a convenit cu prilejui primei Conferinţe a Naţiunilor
Unite pentru Comerţ şi Dez\'oltare (UNCTAD) - Geneva 1964. când s-a constituit "Grupul celor 77".
organizaţie ce are ca scop promovarea intereselor acestor ţări.

Subdezvoltarea economică este un proces istoric al dezvoltării inegale a ţărilor lumii în cadrul
mecanismelor ordinii economice internaţionale, este de fapt o stare economică care se caracterizează prin:
- nivel redus de dezvoltare şi utilizare al factorilor de producţie;
- structuri dezarticulate ale economiilor naţionale şi, în consecinţă, disproporţii şi dezechilibre
economice;
- slabă eficienţă economică şi nivel redus al venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole
pe locuitor:
- nivel redus al indicatorilor nivelului de trai.
Economiile aflate în starea de subdezvoltare au o participare redusă la schimburile economice
internaţionale, la circuitul economic mondial.

1.2. Pragul dezvoltare – subdezvoltare. Trăsăturile subdezvolării

Una dintre problemele care au preocupat comunitatea internaţională în efortul ei de a clasifica cât
mai riguros statele lumii a fost găsirea pragului care desparte ţările dezvoltate de ţările în curs de
dezvoltare. Acest lucru este cu atât mai dificil de realizat cu cât nu se poate spune că orice rămânere în
urmă, orice decalaj, fie el chiar foarte mare, ar constitui o manifestare a subdezvoltării.
Pornind de la decalajul de venit, PA. Samuelson scrie: " O ţară subdezvoltată este pur şi simplu
aceea al cărei venit real pe locuitor este scăzut în raport cu actualul venit pe locuitor al unor ţări cum sunt
Canada, Statele Unite sau, în general, Europa Occidentală".
Aceste decalaje nu sunt îngheţate, nu sunt date odată pentru totdeauna, ci se modifică; însăşi
procesele care le generează sunt dinamice. în virtutea acestui fapt, un decalaj care astăzi exprimă o stare
de subdezvoltare, mâine poate înceta să mai joace acelaşi rol, deşi îşi păstrează aceeaşi dimensiune. În
plus, analizele precum şi comparaţiile realizate pe baza unui singur indicator (produsul naţional brut)
supradimensionează în mod nejustificat distanţa care separă grupa ţărilor dezvoltate de cele ale ţărilor în
curs de dezvoltare. Luând în calcul doar , ţări incluse în mod tradiţional in grupa ţărilor dezvoltate ,
Grecia) pot fi încadrate în grupa ţărilor în dezvoltare, deoarece media produsului brut al statelor
dezvoltate este, în mod firesc' produsului naţional brut din aceste tări.
Prin urmare, exprimarea pragului dezvoltare - subdezvoltare nu se va putea limita la un singur
indicator, ci va trebui sa reflecte un minim necesar, ştiinţific determinat pe baza unui sistem de indicatori,
care vor surprinde atât latura cantitativă, cât şi cea calitativă a dezvoltării. In acest scop, va fi nevoie de o
64
largă cooperare interdisciplinară, care să precizeze criteriile şi metodele ştiinţifice de evaluare a
subdezvoltării şi de comparabilitate internaţională. Până când se va elabora un astfel de prag, definirea
subdezvoltării prin decalaje va conţine, într-o măsură mai mare sau mai mică, elemente arbitrare.
În accepţiunea majorităţii specialiştilor, trăsăturile comune ale subdezvoltării econoinice sunt:
• Nivelul scăzut al venitului pe locuitor ;31
• Ponderea mare a sectorului agricol. Productivitatea muncii în acest sector este mult scăzută
datorită în primul rând unor dificultăţi de ordin tehnic şi tehnologic. Pe fondul acestor probleme cronice,
se suprapune creşterea rapidă a populaţiei ceea ce duce la scăderea producţiei agricole pe locuitor şi la
agravarea insecurităţii alimentare;
• Importanţa redusă a sectorului industrial Ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare contribuie doar
cu 1/5 la producţia industrială mondială. In plus, multe din aceste ţări se caracterizează şi prin absenţa sau
slaba dezvoltare a unor ramuri vitale pentru o economie naţională, cât şi prin slaba dezvoltare a
infirastructurii;
• Predominanţa în unele situaţii a unor tehnici primitive şi a producţiei de au tosuhzistenţâ;
« Exploatare slabă şi valorificarea redusă a resurselor naturale energetice şi miniere, datorată în primul
rând penuriei de resurse financiare dar şi a tehnologiilor, a personalului calificat;
• Nivelul scăzut al exporturilor - pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare exclusiv principalele
state exportatoare de petrol;
• Nivelul redus al investiţiilor - datorat în principal insuficienţei economisirii;
• Un sistem instituţional ineficient - în cadrul căruia organele puterii fiind adesea corupte şi tară
autoritate;

31
Conform dalelor oferite de World Bank Atlas 1998, cele mai sărace ţări de pe glob la sfârşitul
mileniului treait erau: Mozambic ( 60 USD/ locuitor). Nepal, Sierra Leone şi Uganda (170). Bumndi.
Guineea-Bissau, Malawi (210), Ciad ( 220), etc.

• Structuri social - economice şi tipuri de proprietate eterogene care generează mecanisme de


"blocare" a funcţionării economiei, a acţiunii legilor pieţei;
• Nesatisfacerea unor necesităţi elementare ale populaţiei (malnutriţie, lipsa apei potabile, condiţii
precare de locuit şi în domeniul ocrotirii sănătăţii);
• Nivelul scăzut de instrucţie - reflectat de o rată scăzută de alfabetizare, ceea ce are ca efect
principal lipsa de cadre calificate şi a capacităţii de creare a strategiilor de dezvoltare,
• Dependenţa economică faţă de exterior datorită unor structuri dezarticulate ale economiilor lor,
absenţei unor resurse naturale esenţiale necesare pentru orice proces de dezvoltare, lipsei potenţialului
ştiinţific şi tehnologic propriu, insuficienţei acumulării interne pentru finanţarea programelor de
dezvoltare etc;
• Agravarea în ultimele decenii a problemei datoriei externe din cauza majorării substanţiale a
facturilor la produsele de bază importate de acestea (petrol, hrană, etc.) cât şi datorită înrăutăţirii
condiţiilor pe piaţa creditului internaţional.

1.3. Cauzele subdezvoltării

65
Dacă în legătură cu trăsăturile caracteristice ţărilor în curs de dezvoltare, opiniile specialiştilor nu
diferă prea mult, referitor la cauzele care au generat şi menţin acest fenomen există diferenţe importante
de păreri. Acestea reflectă deopotrivă zona de provenienţă a autorilor teoriilor (dacă sunt originari din
ţările în dezvoltare sau din ţări occidentale) dar şi afinităţile ideologice cărora aceştia circumscriu. Există
însă o unanimitate în a aprecia că factorii care au stat la baza apariţiei şi perpetuării acestui fenomen pot fi
împărţiţi în două categorii: factori interni ai subdezvoltării şi factori externi ai subdezvoltării; aceste două
categorii de factori se intercondiţionează reciproc şi au o influenţă mai mică sau mai mare în funcţie de
condiţiile specifice fiecărei ţări. Descoperirea cauzelor subdezvoltării şi explicarea mecanismelor acţiunii
lor ajută la identificarea posibilităţilor actuale sau de perspectivă de a le înlătura sau măcar de a le
diminua influenţa negativă.

1.3.1. Factorii interni ai subdezvoltării

Factorii interni ai subdezvoltării se află într-o strânsă interdependenţă, infîuenţându-se reciproc,


cel mai adesea în direcţia amplificării subdezvoltării. Dintre aceştia cei mai des enumeraţi sunt:
- factorii naturali (aşezarea geografică nefavorabilă, resursele sărace ale solului şi subsolului, clima
etc.) şi socio-culturali (tradiţii, mentalităţi religioase, "inferioritatea rasei)". Teoriile care identifică drept
cauze exclusive ale subdezvoltării cele două categorii de factori amintite sunt contrazise de fapte. Pe
Terra există multe ţări complet defavorizate pe planul resurselor naturale (Elveţia, Japonia, Coreea de
Sud) care au reuşit să devină ţări dezvoltate, după cum există state foarte întinse, cu uriaşe resurse
naturale - Rusia, India, China - care nu au reuşit să atingă acest stadiu;
- factorul uman - sub aspectele sale cantitative dar mai ales calitative. Explozia demografică din
deceniile postbelice a erodat în multe cazuri nivelul venitului pe locuitor, ducând într-o serie de ţări la
ritmuri medii anuale negative de creştere a acestui indicator. O asemenea situaţie are o influenţă negativă
asupra economisirii interne, a nivelului investiţiilor, afectând direct nivelul de viaţă şi compromiţând
viitorul. Aspectele calitative a factorului uman se referă la comportamentul oamenilor, la motivaţiile lor,
la spiritul de întreprinzător, la atitudinea faţă de muncă, etc;
- factorul instituţional şi Juridic - prin lipsa sau insuficienţa unor instituţii vitale, a celor care
condiţionează funcţionarea mecanismelor economice, a şcolii, a unor mecanisme guvernamentale,
sistemul juridic inadecvat, legislaţia lipsită de coerenţă sau neadaptată cerinţelor. Toate acestea, generează
blocaje în lanţ în economie, stimulează activitatea economică ineficientă şi dau naştere, la rândul lor, altor
cauze ale subdezvoltării,
- factorii economici - se la dimensiunile pieţei interne, la posibilităţile proprii reduse de finanţare a
dezvoltării, la insuficienţa sau absenţa unor agenţi economici competitivi care să genereze concurenţa
punând astfel în funcţiune mecanismele economiei;
- factorul politic. Natura regimului politic, nivelul de pregătire a cadrelor naţionale de decizie,
coerenţa politicii economice adoptate, strategiile şi programele elaborate pe diferite termene, stabilitatea
politică, constituie, nu în ultimul rând, o cauză a subdezvoltării luată tot mai mult în considerare în
ultimul timp.

1.3.2. Factorii externi ai subdezvoltării

66
Aceste cauze se referă la influenţa directă exercitată asupra ţărilor subdezvoltate de către alte state
de-a lungul istoriei (subjugarea şi asuprirea colonială, deposedarea de bogăţiile naturale şi de forţa de
muncă). Principalii susţinători ai prevalentei cauzelor externe în apariţia şi evoluţia fenomenului
subdezvoltării sunt adepţii curentelor neomarxist şi structuralist.
Susţinute puternic de politica expansionistă a fostei URSS, ideile neomarxiste au exercitat o
influenţă asupra unui număr semnificativ de state în curs de dezvoltare (în special foste colonii devenite
state independente) din zonele cele mai sărace. De pildă, în Africa s-au instaurat regimuri politice
promarxiste (Madagascar, Etiopia, R.P. Congo, Algeria, Tanzania, Zambia, Libia). în concepţia
neomarxista (Samir Amin, Andre Gunder Frank) subdezvoltarea este un rezultat al colonialismului, al
dezvoltării capitalismului pe plan mondial. Soluţia pentru combaterea acesteia era "victoria revoluţionară
violentă asupra propriei burghezii şi asupra imperialismului".(G. Frank) Subdezvoltarea fiind atribuită
exclusiv dominaţiei Nordului imperialist asupra Sudului, acesta din urmă trebuie să revendice "repararea
prejudiciului" şi instaurarea unor relaţii internaţionale echitabile. Sunt analişti care consideră că aceasta a
fost, de altfel, şi filozofia primelor strategii internaţionale ale dezvoltării adoptate de către Naţiunile
Unite.
Literatura de specialitate promovează mai multe cauze care au dus la adâncirea decalajelor dintre
ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare:
- instabilitatea mediului internaţional în ultimele decenii, în special datorită crizelor petroliere pe
care acesta Ie-a traversat;32

32
În mod tradiţional literatura economică vorbeşte doar de cele două şocuri petroliere din anii '73-'74 şi
'80-'81. în afara acestor două crize, creşteri semnificative ale preţurilor la petrol în perioade scurte de timp
au avut loc şi în anii '90- '91 şi în urma Războiului din Golf şi 2000-2001. Analiştii apreciază că economia
mondială traversează, în prezent, cel de-al patrulea şoc petrolier din istorie.

- politica financiară internaţională, care a inversat sensul transferurilor pe plan internaţional prin
mecanismul creditelor, generând criza datoriei externe;
- incapacitatea strategiilor de dezvoltare internaţionale de a rezolva problemele de fond cu care se
confruntă hmiea subdezvoltată;
- embargourile internaţionale impuse asupra unor state considerate "nedemocratice", care au
agravat situaţia economică internă a acestora ducând la desprinderea unei noi grupe de ţări numite "lumea
a patra".
Toate aceste cauze, factori, condiţii se întrepătrund, îşi împletesc acţiunea şi influenţele într-un angrenaj
extrem de complicat, ceea ce face aproape imposibilă separarea absolută a contribuţiei fiecăreia sau
fiecăruia, stabilirea vinovăţiei unora sau altora.

1.4. Strategii pentru depăşirea subdezvoltării

Conştientizarea nevoii de a ieşi cât mai grabnic din subdezvoltare, de a reduce decalajele, a
determinat studierea acestora şi elaborarea unor strategii care, ţinând seama de diversitatea situaţiilor şi
condiţiilor existente, să orienteze eforturile la nivel mondial, a zonelor şi ţărilor lumii, în acest context,

67
strategiile mondiale, zonale, naţionale - încearcă să creeze o astfel de corelare încât să evite contradicţiile
dintre ele sau încălcarea drepturilor suverane de decizie a fiecărui popor în problemele propriei dezvoltări.
Studiile elaborate evidenţiază unanimitatea de păreri a comunităţii internaţionale apreciind că
strategiile necesare privind eradicarea subdezvoltării, sunt de două tipuri: strategii naţionale, elaborate sub
directa îndrumare a guvernelor ţărilor în cauză şi strategii internaţionale, fundamentate de diverse
instituţii din sistemul economiei mondiale.

1.4.1. Efortul propriu

Analiştii apreciază că, indiferent cât de intense şi concertate ar fi eforturile de elaborare a unor
strategii globale, calea efortului propriu rămâne cheia lichidării subdezvoltării. Ei înclină spre creşterea
rolului factorilor interni în realizarea proceselor de dezvoltare a ţărilor rămase în urmă. Aceasta este calea
cea mai anevoioasă dar şi cea mai sigură de valorificare a întregului potenţial economic, prin intermediul
unor programe care să răspundă condiţiilor concrete din ţara respectivă şi cerinţelor propriilor popoare.
Căile de realizare a dezvoltării prin efort propriu sunt multiple şi diverse, însă, în primul rând,
trebuie avut în vedere obiectivul diversificării producţiei interne - industriale şi agricole, prin adoptarea
unor măsuri cu efecte pe termen scurt şi lung.
În domeniul agriculturii, prioritare trebuie să fie extinderea suprafeţelor agricole cultivate şi
creşterea productivităţii muncii, în vederea asigurării necesarului de hrană pentru populaţie.
Industrializarea, ca mijloc superior de valorificare a resurselor interne, trebuie promovată pe baza unor
strategii etapizate, ţinând seama atât de specificul şi tradiţiile economice ale ţării în cauză cât şi de
echiparea acesteia cu resurse adecvate.
Dezvoltarea educaţiei - dezvoltarea acesteia necesită alocarea în mod sistematic şi pe perioade
lungi a unei părţi însemnate din venitul naţional pentru finanţarea programelor de alfabetizare,
dezvoltarea învăţământului general şi a celui superior. Pe termen mediu şi lung, efectele îmbunătăţirii
educaţiei asupra dezvoltării economice sunt considerabile.
Reformarea instituţiilor statului, este o altă cerinţă imperativă a lichidării subdezvoltării, ca şi
modificarea comportamentului agenţilor economici în direcţia economisirii şi a investiţiilor productive.
Experienţa "tigrilor asiatici", arată rolul fundamental jucat de acumularea internă în dezvoltarea accelerată
a unei ţări.

1.4.2. Strategii internaţionale

În principiu, cooperarea economică internaţională derivă din interdependenţele care se creează


între economiile naţionale, ce au la bază specializarea internaţională în producţie. Diviziunea mondială a
muncii însă, privind lucrurile în mod corect, explică numai natura interdependenţelor Nord-Sud, nu şi pe
aceea a interdependenţelor Sud-Sud, care reprezintă un fenomen mai nou în cadrul relaţiilor economice
internaţionale.

Schimburile economice Sud-Sud

Fundamentele acestui gen de cooperare au fost cristalizate cu prilejul celei a de a patra reuniuni la
vârf a ţărilor nealiniate (Alger, 1973), ocazie cu care au fost adoptate liniile directoare ale acestor noi
forme ale schimburilor reciproce de activităţi între ţările lumii a treia. Unite la început de dorinţa comună
68
a obţinerii independenţei politice şi de necesitatea solidarităţii în realizarea acestui demers, cooperarea
dintre diferitele state a prins treptat viaţă. în plus, o seamă de necesităţi şi cauze interne, proprii acestor
state, au dus la extinderea cooperării dintre ele. Este vorba despre complementaritatea competenţelor care
le sunt caracteristice, complementarităţi apărute pe parcurs, pe măsura dezvoltării de sine stătătoare pe
baza efortului lor propriu.
Relaţiile economice dintre ţările în curs de dezvoltare au fost impulsionate şi de factorii politici
proprii acestor state, precum şi de organisme şi instituţii din Sistemul Naţiunilor Unite, cum sunt
Comisiile economice regionale ale ONU, UNCTAD, ONUDI, FAO, ş.a.33 Aceste organisme au adoptat,
de-a lungul timpului, programe şi rezoluţii care au orientat eforturile de dezvoltare a cooperării între ţările
în curs de dezvoltare, un rol deosebit revenind programelor promovate în cadrul UNCTAD.
Din anul 1989, comerţul Sud-Sud beneficiază de un nou suport: Sistemul global de preferinţe
comerciale - S G.P C - între ţările în curs de dezvoltare. Sistemul este conceput ca un instmment destinat
să completeze şi să întărească grupările subregionale şi regionale ale ţărilor în curs de dezvoltare existente
care au devenit o realitate a economiei mondiale postbelice, ce nu poate fi neglijată.
Preocupate să promoveze schimburile reciproce, autorităţile competente din aceste ţări au dotat
noile grupări comerciale cu o serie de instituţii financiar bancare, este vorba de bănci subregionale,
regionale şi interregionale de dezvoltare care încearcă să susţină creşterea eficienţei schimburilor între
statele membre. în prezent se pune problema creării unui adevărat sistem financiar-bancar bazat pe
dezvoltarea legăturilor între toate verigile sale, precum şi pe cele cu băncile naţionale centrale. Un pas
decisiv care a fost tăcut în această direcţie a fost înfiinţarea unei Bănci pentru ţările în dezvoltare sau cum
mai este denumită Banca Sudului.

33
Principalul organism ai Naţiunilor Unite care se ocupă de cooperarea Sud-Sud este UNCTAD. în a cărei
competenţă intră, printre altele probleme cum sunt: expansiunea schimburilor cooperarea şi integrarea
între ţările în dezvoltare, întreprinderile multinaţionale de producţie ale acestor ţări. cooperarea în
domeniul energiei, tehnologiei, transporturilor, etc. în 1976 a fost creată. în cadrul UNCTAD, Comisia de
cooperare economică între ţările în dezvoltare.

Pe aceeaşi hnie a măsurilor de promovare a comerţului Sud-Sud, se înscrie şi realizarea unor


diferite mecanisme de plăţi care să faciliteze decontarea tranzacţiilor între partenerii comerciali din aceste
ţări.

Ajutorul financiar extern

Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare este o instituţie de dată recentă din sistemul
relaţiilor economice internaţionale apărută ca o expresie a extinderii şi adâncirii continue a cooperării
economice dintre toate statele lumii, a preocupării comunităţii internaţionale pentru lichidarea cât mai
rapidă a subdezvoltării.
Un rol important în acoperirea nevoilor de asistenţă financiară externă l-au jucat agenţiile
specializate din cadrul grupului Băncii Mondiale (S.F.I. şi A.I.D.), ale căror împrumuturi acordate ţărilor
în curs de dezvoltare au contribuit la modernizarea economiilor şi societăţilor respective.

69
În ultimii ani, împrumuturile nete din surse private (bănci comerciale) către ţările în curs de
dezvoltare s-au majorat sensibil, dar acestea au condus şi la creşterea datoriei externe a ţărilor receptoare,
având în vedere condiţiile mai grele de rambursare a acestor credite. Investiţiile străine directe şi cele de
portofoliu au cunoscut o evoluţie oscilantă pe un trend ascendent totuşi, contribuind şi ele la „finanţarea"
subdezvoltării.34

Strategii O.N. U. pentru depăşirea subdezvoltării

Programul de cooperare economică internaţională, promovat prin rezoluţii ale Adunării Generale
a ONU, urmărea sprijinirea noilor state în eforturile lor de accelerare a dezvoltării, lansând ideea unui gen
nou de cooperare între fostele colonii şi metropole, între toate ţările lumii. în sprijinul lansării acestui
program şi proclamării Deceniului naţiunilor unite pentru dezvoltare au fost o serie de argumente cum ar
fi:
- argumente de ordin umanitar, ca urmare a dorinţei de a instaura în lume condiţii mai bune de
viaţă şi de a încuraja dezvoltarea economică şi socială a tuturor popoarelor;
- argumente ce aveau în vedere nevoia sprijinirii ţărilor în curs de dezvoltare pentru a putea
progresa mai rapid pentru asigurarea prosperităţii mondiale;

34
Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare şi problema datoriei externe fac obiectul capitolului
următor.

- argumente izvorâte din necesitatea opririi adâncirii decalajelor între ţările bogate şi cele sărace şi
apoi a reducerii lor. Se arăta astfel în document că, în pofida eforturilor depuse, în deceniul 1950-1960,
decalajul între veniturile pe locuitor ale ţărilor bogate şi ale celor sărace a crescut, ritmul progresului
economic şi social al acestora din urmă fiind nesatisfacător;
- argumente ce aveau la bază convingerea că un nou gen de cooperare economică internaţională va
fi un puternic stimulent pentru ţările în curs de dezvoltare.
Astfel, în anul 1961 s-a proclamat primul deceniu al dezvoltării ONU. Apoi au fost elaborate şi
adoptate celelalte strategii internaţionale ale dezvoltării, pentru deceniile 1971-1980, 1981-1990, 1991-
2000. Cunoscute sub denumirea de ''deceniile ONir sau ''deceniile dezvoltărif\ acestea sunt documente
programatice care conţin obiective de realizat şi recomandări de măsuri corespunzătoare, în special pentru
dezvoltarea ţărilor în curs de dezvoltare şi pentru accelerarea şi asigurarea dezvoltării echilibrate a
economiei mondiale.
• Strategia primului deceniu al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare, lansat de către Adunarea
Generală în anul 1961, pentru perioada 1961-1970, prevedea dezideratul accelerării dezvoltării economice
sigure şi autonome pe calea industrializării ţărilor mai puţin dez^>oltate.
Obiectivele pentru acest deceniu nu au fost conturate de la început, ci doar sugerau ideea unei strategii
internaţionale, pe parcurs rezultatele obţinute constituind punct de plecare pentru cel de-al doilea deceniu.
Acest deceniu avea la bază ideea "ajutorului pentru dezvoltare".
• Strategia internaţională a dezvoltării pentru cel de-al doilea deceniu (1971-1980) cuprindea
indicatori, atât pe ansamblul producţiei, cât şi pe ramuri economice principale. Unul din obiectivele
importante era creşterea producţiei industriale în ţările în curs de dezvoltare într-un ritm mediu anual de

70
8%. Erau prevăzute şi alte măsuri care să contribuie la realizarea acestei creşteri, inclusiv adâncirea
cooperării dintre aceste state. Datele erau mobilizatoare privind dinamica economică, cât şi rata de
acumulare, urmărind sporirea efortului propriu al ţărilor în curs de dezvoltare. In ceea ce priveşte
obiectivele cantitative ale transferului de resurse, ele conţineau (ca şi în deceniul precedent) acelaşi
procent de 1% din producţia naţională a ţărilor dezvoltate şi, în plus, se specifica separat ponderea
fondurilor publice în totalul resurselor financiare transferate (0,7%).
Acest deceniu se baza pe ideea liberalizării comerţului în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare
("nu ajutor, ci comerţ echitabil"). Comparând obiectivele cu realizările, se constată că rezultatele au fost
sub nivelul prevăzut, datorită neaplicării consecvente a politicilor declarate în strategia internaţională
privind ameliorarea mecanismelor internaţionale, comerciale, monetare, financiare, a transferului de
tehnologie, etc.
• Cel de-al treilea deceniu pentru dezvoltare, cunoscut sub numele de "noua strategie
internaţională a dezvoltării ", îşi propusese obiective extrem de ambiţioase. Noua strategie era considerată
tot un instrument care să sprijine accelerarea dezvoltării ţărilor în curs de dezvoltare, dar a lărgit aria
obiectivelor şi determinărilor cantitative şi calitative prevăzute în celelahe domenii. Strategia pentru cel
de-al treilea deceniu urmărea să reducă dependenţa tehnologică a ţărilor în curs de dezvoltare şi să
întărească capacitatea lor de a lua deciziile necesare unei dezvoltări tehnologice autonome, cu efecte în
realizarea procesului de industrializare.
Adunarea Generală a ONU, care a adoptat în decembrie 1980 rezoluţia privind "strategia
internaţională a dezvoltării pentru al treilea deceniu al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare" arată că: "Este
necesar să se acorde prioritate deosebită creşterii capacităţii ştiinţifice şi tehnologice a ţărilor în curs de
dezvoltare'".
Strategia cuprindea şi o serie de alte măsuri pe care ţările dezvoltate urmau să le întreprindă în
sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare:
- reducerea datoriilor, inclusiv revederea retroactivă a condiţiilor ajutorului public pentru
dezvoltare;
- liberalizarea continuă şi accelerată a politicilor agricole şi comerciale, pentru a permite ţărilor în
curs de dezvoltare creşterea exporturilor de produse agricole;
- o deschidere mai mare a pieţelor pentru produsele manufacturate ale ţărilor în curs de dezvoltare.
De asemenea, a scos în evidenţă şi de această dată necesitatea unor restructurări în comerţul
internaţional, în sistemul monetar şi financiar internaţional, în relaţiile tehnologice internaţionale, în
distribuţia producţiei mondiale.
Diverse împrejurări au determinat neatingerea obiectivelor ambiţioase ale celui de-al treilea
deceniu pentru dezvoltare şi, practic, nici unul din obiectivele stipulate de noua strategie internaţională a
dezvoltării nu a fost atins. In aceste condiţii, la sesiunea extraordinară din 1990, Adunarea Generală a
ONU a adoptat "Declaraţia asupra cooperării economice internaţionale” şi programul ''Relansarea
creşterii economice şi a dezvoltării în ţările în curs de dezvoltare”, prin care statele membre proclamau
solemn că ele sunt ''hotărâte să ajungă la im consens mmidial în vederea promovării cooperării
internaţionale în slujba creşterii susţinute a economiei mondiale''.
Acest document a stat la baza elaborării şi adoptării strategiei internaţionale de dezvoltare pentru
cel de al patmlea Deceniu al naţiunilor unite pentru dezvoltare (1991-2000). Pentru prima dată, strategia
nu îşi propune obiective concrete, stabilind doar anumite marje între care ţările să se orienteze pe termen
mediu şi lung.

71
Asistenţa şi cooperarea multi laterală pentru dezvoltare

O formă instituţională importantă de coordonare în realizarea strategiilor internaţionale în


domeniul asistenţei multilaterale pentm dezvoltare este Programul Naţiunilor Unite pentm Dezvoltare.
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare - încă de la începutul funcţionării sistemului ONU,
s-a considerat necesar să se creeze un organism aparte, care să se ocupe cu punerea în practică, în formă
organizată şi unitară, a proiectelor de asistenţă tehnică şi economică acordată ţărilor mai puţin avansate.
Prima formă instituţională pentm coordonarea şi realizarea unor programe de asistenţă tehnică a
fost creată în 1949, de Adunarea Generală a ONU sub denumirea de Program lărgit de asistenţă tehnică
(EPTA). EPIA. a funcţionat mai ales ca for de îndrumare a asistenţei tehnice acordate prin intermediul
instituţiilor specializate. Activitatea sa a fost prezentă prin realizarea unor proiecte practice relativ reduse,
pe termen scurt, destinate sa răspundă unor nevoi imediate.
În 1958, la sesiunea a Xîî~a, Adunarea Generală decide crearea Fondului special, care să
furnizeze asistenţă sistematică şi susţinută în domenii esenţiale ale dezvoltării tehnice, economice şi
sociale ale ţărilor în curs de dezvoltare. Activităţile Fondului special s-au canalizat în investigaţii,
pregătire de cadre, cercetări şi difuzarea rezultatelor lor în scopul de a realiza - pe aceste baze de date -
proiecte de preinvestiţii destinate să atragă investiţii suficiente, care să favorizeze în mod concret
dezvoltarea economică.
Cele două organisme, de îndmmare şi furnizare a asistenţei tehnice multilaterală au fuzionat în
1965 într-o stmctură instituţională cu funcţie coordonatoare - PNUD. Organele existente au fost înlocuite
printr-un organ de execuţie şi dispoziţie - Consiliul de administraţie şi, respectiv, Biroul consultativ
instituţional, organ de avizare, alcătuit din reprezentanţi ai instituţiilor specializate şi ai ahor organisme
ONU, cu atribuţii în domeniul dezvoltării.
Consiliul, prin structura sa, asigură o reprezentare echilibrată a ţărilor dezvoltate din punct de
vedere economic, pe de o parte, ţinând cont de contribuţia lor voluntară la PNUD, şi a ţărilor în curs de
dezvoltare, pe de altă parte, luând în considerare necesitatea unei reprezentări regionale echitabile.
Resursele programului provin din contribuţiile voluntare ale statelor.

Activităţi desfăşurate de PNUD - In cadmi proiectelor PNUD, la început un accent deosebit a fost
pus asupra industrializării, acesta devenind în timp cel mai important mecanism prin care ajutoml ajungea
la ţările care aveau nevoie de el.
• In industrie - în India, cercetările făcute de PNUD în domeniul industriei pentm producţia de fier
au avut succes prin stabilirea de noi metode prin care se produc 300 000 tone/an, fară arderea cărbunilor;
în Columbia, asistenţa PNUD a facilitat dezvoltarea unei vaste zone miniere lângă graniţa cu Venezuela
etc;
• In domeniul dezvoltării mrale şi agriculturii - în Zambia, Programul a asigurat garanţia producţiei
de lapte şi carne printr-un control riguros asupra stării sănătăţii şeptelului şi a condiţiilor ecologice
necesare; în Pem, este menţionat programul finanţat de PNUD pentm pregătire audiovizuală a unui număr
de fermieri, cu instmcţiuni privind administraţia şi contabilitatea firmelor, producţie, marketing,
constmcţii mrale, managementul resurselor naturale şi tehnici de producţie privind şeptelul etc,
• în domeniul resurselor naturale - în Turcia, suportul acordat de PNUD Centmlui pentm dezvoltare
petrolieră a îmbunătăţit activitatea în exploatările petroliere, mărind producţia acestei ţări; în Argentina,
asistenţa PNUD a dezvoltat un centm de perfecţionare pentm aplicaţii histologice şi analiza resurselor de
apă; în Burkina Faso, după cercetări îndelungate în domeniul bogăţiilor naturale subterane, au fost

72
descoperite, în urma unui proiect din 1984, zăcăminte de zinc, aur şi plumb, descoperire care a determinat
schimbări importante în economia ţării.
În România, asistenţa primită a fost, în principal, în direcţia realizării: staţiei-pilot de irigaţii
Băneasa; a Centrului de perfecţionare a pregătirii cadrelor de conducere în turism din Bucureşti;
dezvoltarea Centrului Politehnic Bucureşti; amenajarea complexă a bazinului Mureşului Superior etc.
Asistenţa acordată de PNUD ţărilor sau teritoriilor care au nevoie - se realizează cu ajutorai
sumelor programate pe perioade de 5 ani, cuprinse în cicluri, cunoscute sub denumirea de „Programe de
finanţare internaţională" - IPF, care sunt împărţite, la rândul lor, în alocaţii anuale.

8. ASISTENŢA FINANCIARĂ EXTERNĂ PENTRU


DEZVOLTARE. PROBLEMA DATORIEI EXTERNE

8.1. Forme ale asistenţei financiare externe pentru dezvoltare


8.2. Problema datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare
8.2.1. Cauzele exploziei datoriei externe
8.2.2. Reamenajarea datoriei externe

8.1. Forme ale asistenţei financiare externe pentru dezvoltare

Comunitatea internaţională - având în vedere implicaţiile subdezvoltării asupra întregii economii


mondiale (deci şi asupra ţărilor dezvoltate) - a înţeles necesitatea sprijinirii ţărilor în curs de dezvoltare, în
eforturile lor de a ieşi din starea de înapoiere, printr-un transfer de resurse financiare. Astfel, în cadrul
strategiei internaţionale pentru dezvoltare, elaborată sub egida O.N.U..
Gravitatea subdezvoltării pentru echilibrul economiei mondiale şi chiar pentru pacea lumii a
determinat apariţia unui nou flux financiar internaţional şi a unei instituţii corespunzătoare - asistenţa
financiară externă pentru dezvoltare (AFED).
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că asistenţa financiară externă pentru dezvoltare
reprezintă o instituţie relativ nouă în sistemul relaţiilor economice internaţionale care a apărut ca o
expresie a extinderii şi adâncirii continue a cooperării economice între statele lumii, a preocupării
comunităţii internaţionale pentru lichidarea urmărilor subdezvoltării.35

35
Dumitrescu S. - „Economie mondială", Ed. Independenţa Economică, Brăila, 1998

Ajutorul pentru dezvoltare trebuie privit ca o necesitate economică, care completează eforturile
proprii ale ţărilor care-1 primesc şi nu ca pe o filantropie. Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare
este în consecinţă un proces economic internaţional complex, bi şi multilateral, de creare şi de distribuire

73
a unor resurse financiare reale ţărilor în curs de dezvoltare şi în prezent şi pentru ţările din Europa
Centrală şi de Est.36
În majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare se manifestă permanent o necorelare între nevoile
curente şi de dezvoltare în creştere şi posibilităţile limitate de acumulare internă de capital ca urmare a
mai multor cauze, între care:
• limitarea veniturilor în devize obţinute la exportul produselor primare de către tinerele state ca
urmare a obstacolelor tarifare şi netarifare promovate de către ţările dezvoltate;
• creşterea însemnată şi continuă a preţurilor importurilor;
• transferul profiturilor obţinute de firmele străine care activează pe teritoriul acestor state. Din
considerente de profit şi rentabilitate, societăţile transnaţionale preferă, de cele mai multe ori, să îşi
transfere profiturile pe teritoriul unor state cu condiţii economice mai favorabile în loc să le reinvestească
pe plan local, ceea ce ar mări potenţialul de finanţare a lichidării subdezvoltării.
Factorii interni, proprii ţărilor în dezvoltare, joacă şi ei un rol important în diminuarea
posibilităţilor de însuşire a valorii adăugate realizate în cadrul naţional. Majoritatea expeililor în
problemele dezvoltării au identificat următorii factori limitativi interni:
- proporţiile limitate ale pieţei interne, afectate serios de rămăşiţele precapitaliste, care conferă
unei părţi însemnate a economiei un caracter închis,
- factorii de ordin instituţional şi în primul rând lipsa unui sistem financiar-bancar închegat,
capabil să mobilizeze operativ resursele financiare locale dar şi existenţa în pondere mare a unei
"economii subterane", care lipseşte de cele mai multe ori bugetul naţional de importante sume de
bani necesare dezvoltării.
Toţi aceşti factori erodează capacitatea internă de acumulare şi de finanţare a dezvoltării şi ca
urmare se produce rămânerea în urmă a acumulărilor interne faţă de necesarul de investiţii în perioade
determinate şi în consecinţă cresc proporţiile nevoilor de asistenţă financiară.
Asistenţa financiară externă constituie o parte din totalul surselor exogene ale dezvoltării, surse
care au menirea de a completa, şi nu de a înlocui, factorul intern, efortul propriu. Acesta trebuie să
rămână principalul element generator de creştere economică şi dezvoltare durabilă al unei naţiuni.
Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare are o structura complexă şi diversificată. Structura acestor
fluxuri, aşa cum se regăseşte în majoritatea lucrărilor de specialitate, este următoarea:

36
Creţoiu Gh., Chirilă M. - "Economie mondială", Ed. Porto - Franco, Galaţi. 2000

Total resurse:
• Fluxuri în condiţii de favoare:
- Ajutor Public pentru Dezvoltare APD
- bilateral
- multilateral
- Alte contribuţii ale sectorului public
- bilateral
- multilateral
- Donaţii

74
• Resurse furnizate în condiţii de piaţă
- din sectorul public
- bilaterale
- credite pentru export - pe termen lung
- pe termen scurt
- alte fluxuri publice
- multilaterale
- din sectorul privat
- investiţii directe şi de portofoliu
- împrumuturi bancare internaţionale
- împrumuturi prin obligaţiuni
- alte participări private
- donaţii din partea ONG
Fondurile publice pe care ţările dezvoltate le alocă asistenţei externe pentru dezvoltare sunt
utilizate în două forme ~ în cadru bilateral, de la stat la stat, sau în cadm multilateral.
Fondurile publice alocate asistenţei externe în forme multilaterale se constituie atât prin
contribuţia statelor donatoare cât şi prin mobilizarea unor fonduri, de pe piaţa capitalurilor, de către
organisme financiare internaţionale specializate (din Sistemul naţiunilor Unite) şi din cadrul unor
organizaţii economice internaţionale (ex.: Uniunea Europeană).
Ajutorul public pentru dezvoltare - în general se acordă în cadrul bi sau multilateral şi se
realizează sub trei forme: donaţiile (fonduri nerambursabile), cooperare tehnică (asistenţă pe diverse
planuri) şi împrumuturi de stat (acordate cu facilităţi) ce conţin un element de libertate (rata dobânzii,
mărimea termenului de graţie, termenului de rambursare totală a unui împrumut), elemente ce reprezintă
gradul de supleţe al împrumutului.
Problema care s-a pus a fost aceea de a se aprecia care dintre aceste fluxuri joacă un rol efectiv de
ajutor financiar pentru dezvoltare, deoarece pentm a avea acest rol este necesară respectarea unor
principii:
- să fie oficial, adică oferit de guverne, agenţii oficiale sau de organizaţii multilaterale;
- să nu conţină clauze care să limiteze independenţa şi suveranitatea ţărilor care beneficiază de
ajutor (ţări în curs de dezvoltare);
- să existe anumite elemente de favoare (libertate) într-o proporţie corespunzătoare (donaţii sau
împmmuturi cu elemente de libertate - min. 25%);
- să fie orientat spre obiective legate de susţinerea creşterii economice şi sociale a acestor state.
Practica relaţiilor financiare internaţionale a demonstrat că în ansamblul fluxurilor de capital
Nord - Sud - ajutoml pentm dezvoltare, se apropie în cea mai mare măsură de cerinţele unei finanţări reale
a ţărilor sărace.
Experienţa celor patm decenii privind acordarea asistenţei externe pentru dezvoltare arată că
A.P.D. satisface cel mai bine cerinţele unei finanţări reale a ţărilor sărace.
Analizând rolul jucat de A.P.D. reţin atenţia câteva aspecte importante:
- pe ansamblul ţărilor membre ale OCDE, raportul APD/PNB se situa la sfârşitul secolului trecut la
numai 0,35%, insuficient pentm satisfacerea nevoilor ţărilor sărace;
- importanţa APD în ansamblul asistenţei financiare acordate ţărilor în curs de dezvoltare, începând
cu ultimele decenii ale secolului trecut, a scăzut în timp în favoarea resurselor acordate în condiţii de
piaţă, fapt ce a dus la explozia dobânzilor şi la înrăutăţirea problemei datoriei externe;

75
- ţările dezvoltate preferă să acorde asistenţă financiară în cadm bilateral şi mai puţin multilateral şi ca
urmare repartiţia APD între ţările în curs de dezvoltare este astfel puternic influenţată de legăturile
tradiţionale existente între state, de consideraţii geopolitice şi de interese comerciale.
Asistenţa acordată în condiţii de favoare este completată cu resurse flirnizate în condiţii de piaţă,
care de asemenea sunt publice sau private, dar, deşi pot reprezenta un sprijin real pentm o ţară, ele nu pot
fi clasificate ca ajutor conform definiţiei Comitetului de asistenţă şi dezvoltare (CAD) al OCDE. Sursele
de finanţare privată, care, ca valoare, sunt superioare ajutomlui public pentm dezvoltare, au forma de
împmmuturi, investiţii directe de capital şi credite.
Băncile comerciale sunt principalele surse private de finanţare externă - prin acordarea de
împrumuturi pe termen lung - care au scăzut însă foarte mult după declanşarea în anii' 80 a crizei datoriei
externe a ţărilor în curs de dezvoltare.
În ultimele decenii s-a remarcat o tendinţă de creştere rapidă a ponderii şi importanţei
împmmuturilor acordate de băncile comerciale transnaţionale, care se dau în condiţiile pieţei financiare
libere, cu dobânzi greu de suportat şi de multe ori cu alte obligaţii. Departe de a produce efecte pozitive,
acestea au fost cauza principală a exploziei datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare.
De aceea, mult mai recomandabilă este finanţarea nevoilor proprii ale ţărilor în curs de dezvoltare
prin emiterea de obligaţiuni internaţionale. Totuşi, plasarea de obligaţiuni de către aceste ţările pe pieţele
financiare internaţionale ca sursă de împmmut este mai puţin utilizată, datorită faptului că acestea nu
prezintă suficiente garanţii de solvabilitate, mai ales de la începutul crizei datoriei externe.
Investiţiile străine directe - fac parte din categoria fluxurilor financiare "necreatoare" de datorie.
în prezent ele reprezintă principala sursă de finanţare internaţională a ţărilor în curs de dezvoltare şi în
tranziţie. In majoritatea cazurilor ele urmăresc exploatarea superioară a unei(or) resurse locale, abundente
sau avantajoase, în vederea satisfacerii cererii de pe piaţa mondială şi a obţinerii de profit. Totuşi sunt
specialişti care apreciază că acestea, „activităţi aducătoare de profit", nu pot fi incluse în categoria -
asistenţei financiare pentm dezvoltare.
Desigur că aceste investiţii contribuie la valorificarea resurselor naturale şi umane, la aducerea de
tehnologii noi, de know-how managerial, la creşterea exporturilor, inclusiv de produse manufacturate,
care încep să schimbe structura comerţului exterior şi măresc încasările valutare. Realizarea unor mari
obiective industriale productive şi de infrastructură, însă nu răspund întotdeauna necesităţii utilizării forţei
de muncă numeroase existente în aceste ţări şi, ca urmare, s-a constatat că este nevoie să se stimuleze, în
special, crearea de întreprinderi mici şi mijlocii cu o tehnologie adecvată.
Creditele de export - joacă, de asemenea, un rol important în ansamblul resurselor externe
acordate ţărilor în curs de dezvoltare. Trebuie precizat însă că ele nu vizează atât dezvoltarea economiilor
ţărilor în curs de dezvoltare, cât stimularea exporturilor ţărilor dezvoltate. Ele sunt acordate de cele mai
multe ori la dobânzi mai mari decât cele existente pe piaţă, inducând efecte perverse pentru economiile
ţărilor debitoare.
Fluxurile financiare totale către ţările în curs de dezvoltare au un cadru instituţional mai mult sau
mai puţin adecvat. El constă dintr-un ansamblu de instituţii şi mecanisme de formare şi distribuire a
resurselor financiare.
Meritul cel mai mare îl are în acest domeniu ONU prin organele şi organismele sale, cum sunt
ECOSOC, PNUD etc, instituţiile specializate din Sistemul Naţiunilor Unite: FMI, Grupul Băncii
Mondiale, FAO, ONUDI etc. Un rol important îl au băncile regionale şi subregionale: BERD, BIA
(Banca Interamericana), BAD (Banca Africană de Dezvoltare), BAD (Banca Asiatică de Dezvokare),
BIA (Banca Interarabă). De asemenea. Comitetul de asistenţă pentru dezvoltare al OCDE şi Uniunea

76
Europeană, mai ales în raporturile sale cu ţările ACP -prin tratate (ex.: Lome) sau în raporturile cu ţările
din Europa Centrală şi de Est - prin PHARE, au o contribuţie importantă în procesul de asistenţă
financiară externă bi şi multilaterală.
Deoarece, în anumite cercuri internaţionale, se apreciază că asistenţa financiară se apropie mai
mult de o filantropie internaţională, se pune problema dacă nu ar fi mai bine pentru ţările în curs de
dezvoltare ca ajutorul să se realizeze printr-un parteneriat economic în locul asistenţei, care să creeze alte
forme de relaţii între parteneri, de egalitate, un parteneriat în special industrial, fără a neglija agricultura şi
sectorul de servicii.
Efectele pe care asistenţa financiară externă le are asupra creşterii economice a ţărilor în curs de
dezvoltare sunt de două feluri:
- efecte amplificatoare - datorate utilizării resurselor atrase;
- efecte limitative - ca urmare a diminuării resurselor interne, prin rambursarea creditelor şi a
dobânzilor la aceste credite.
Se apreciază că, datorită acestor efecte contradictorii, doar o parte a fluxurilor de capital s-au
transformat într-un ajutor financiar efectiv. De cele mai multe ori s-a produs o inversare a fluxurilor
financiare internaţionale, o scurgere de resurse financiare dinspre ţările în curs de dezvoltare către ţările
dezvoltate ceea ce a dus, în final, la crize acute ale datoriei externe.

2.2. Problema datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare

Datoria externă poate fi abordată în moduri diferite. în sens larg, datoria externă reprezintă
totalitatea sumelor de bani şi a altor valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le
datorează străinătăţii la un moment dat. Această interpretare este exhaustivă, fără aplicabilitate practică,
deoarece este extrem de dificilă inventarierea tuturor obligaţiilor faţă de străinătate şi, în plus, nu toate
acestea sunt exprimate valoric, nu toate au termene precise de achitare.
În această accepţiune, elementele care definesc datoria externă sunt: durata de îndatorare (de
obicei creditele cu durată mai mică de un an nu intră în alcătuirea datoriei externe); condiţiile în care se
acordă creditele sau împrumuturile externe (dobândă fixă sau variabilă, perioada de rambursare,
condiţionări de natură politică, economică sau financiară, etc); calitatea creditorului (guverne, organisme
publice, bănci comerciale, persoane juridice sau fizice private, organisme internaţionale).
O definiţie larg răspândită este cea a Băncii Mondiale, conform căreia datoria externă cuprinde
sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută străina, bunuri sau servicii cu o perioadă de
rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane private, dar garantate de o
autoritate publică.
Principalele surse ale datoriei externe sunt:
- creditele de export (cu o durată de peste 1 an de zile), pe care importatorii din ţara debitoare le
primesc de la partenerii lor externi;
- împrumuturile acordate de diverse organisme internaţionale (F.M.I., Banca Mondială, BERD,
BEI);
- împrumuturile acordate de guverne în cadrul unor acorduri bilaterale sau multilaterale;
- creditele şi împrumuturile de la băncile private.

77
Datoria externă nu trebuie interpretată independent de contextul economic şi politic al unei ţări.
Creşterea datoriei externe şi a serviciului datoriei nu este neapărat un lucru negativ, dacă banii proveniţi
din aceste credite sunt utilizaţi în restructurare şi retehnologizare. De asemenea, trebuie ţinut cont în
analiză şi de potenţialul economic, mărimea ţării şi capacitatea de a genera venituri în valută prin
exporturi competitive.

2.2.1. Cauzele exploziei datoriei externe

Majoritatea analiştilor occidientali sunt de părere că principalele vinovate pentru eşecul, în mare
măsură, al ajutorului financiar extern oferit de ţările dezvoltate, sunt însăşi ţările în curs de dezvoltare şi
aceasta datorită unui cumul de factori, printre care amintim:
- imposibilitatea stăvilirii creşterii populaţiei, ceea ce a făcut ca pe locuitor suma ajutorului să fie
modică;
- experienţa redusă în gestiunea financiară, ceea ce a determinat folosirea neraţională a fondurilor
primite din exterior;
- lipsa de prevedere în contractarea împrumuturilor externe, ceea ce le-a împins spre un exces de
împrumuturi costisitoare.
Există însă cel puţin câteva evoluţii ale fluxurilor financiare internaţionale, care ne arată că există
şi alte cauze între care:
- totalitatea fluxurilor de capital către ţările în curs de dezvoltare nu a reuşit niciodată să acopere
acea parte din nevoia internă de capital rămasă neacoperită de economiile respective la scară naţională;
- sumele furnizate de majoritatea ţărilor bogate sub forma A.P.D., care ar trebui să corespundă mai
bine nevoilor de finanţare a dezvoltării, au fost în continuă scădere, şi se acordă din ce în ce mai mult pe
baze bilaterale sau regionale şi mai puţin la nivel multilateral;
- conform datelor ONU37, elementul de gratuitate al APD s-a redus substanţial si ca urmare multe
ţări în curs de dezvoltare apelează tot mai mult la împrumuturi de la băncile transnaţionale. Creşterea
cererii de credite a atras după sine majorarea preţului acestora, a ratei dobânzilor internaţionale. în aceste
condiţii datoria lor faţă de bănci a crescut rapid, cu atât mai mult cu cât mecanismul de finanţare nu le
avantajează.

37
Nations Unies - "Etude sur reconomie mondiale" New - York, 1984 şi 1986

După 1973, ţările exportatoare de petrol au început să depună excedentele lor în dolari în bănci
occidentale, care, în căutarea unor profituri avantajoase, plasau dolarii OPEC în împrumuturi pe termen
scurt acordate ţărilor în curs de dezvoltare, în condiţii de piaţă. Pentru a se asigura contra riscurilor de
neplată, băncile pretindeau dobânda de pe piaţă la care adăugau o marjă calculată în funcţie de o variabilă
(rating) aplicată debitorului în funcţie de solvabilitatea sa.
Lipsa de experienţă a ţărilor în curs de dezvoltare în contractarea creditelor a făcut ca ele să
accepte finanţarea unor nevoi pe termen lung prin credite acordate pe termen scurt. Mai mult, negocierea
scadenţelor a fost defectuoasă, ajungându-se la o concentrare a lor pe o perioadă redusă de timp.

78
în concluzie, se poate afirma că declanşarea crizei plăţilor internaţionale, la începutul anilor '80 ai
secolului trecut, s-a datorat acţiunii conjugate a trei factori:
- creşterea însemnată a ratei dobânzii;
- deteriorarea termenilor schimbului, îndeosebi ca urmare a celor două şocuri petroliere şi a căderii
preţurilor unor produse primare;
- înrăutăţirea situaţiei pe pieţele tradiţionale de export ale ţărilor în curs de dezvoltare, datorită
accentuării protecţionismului ţărilor bogate.

2.2.2. Reamenajarea datoriei externe

În faţa repetatelor crize financiare şi ale plăţilor internaţionale apărute în ultimele decenii ale
secolului trecut, comunitatea financiară internaţională s-a văzut nevoită să accepte anumite "reamenajări"
ale datoriei externe ale unor ţări.
La negocierile de reamenajare participă, în funcţie de structura datoriei externe, comitetul
băncilor private (numit "Clubul de la Londra") sau un comitet al guvernelor ţărilor creditoare (numit
"Clubul de la Paris") pe de o parte, şi ţara debitoare în cauză, însoţită de Fondul Monetar Internaţional, pe
de altă parte.
În prima fază, ţările debitoare trebuie să încheie un acord cu FMI, acord ce se constituie în
garanţie pentru consorţiul băncilor creditoare. în baza acestui acord. Fondul acordă un credit ţării care
solicită reamenajarea datoriei externe, cu condiţia acceptării unui „program de ajustare". Acesta include
măsuri privind reducerea ratei inflaţiei, restrângerea cererii interne, reajustarea preţurilor, stabilirea unui
curs valutar de schimb mai realist etc, De cele mai multe ori, programul de ajustare impus de FMI este
greu de respectat de către ţara debitoare, datorită efectelor sociale negative pe care le induce.
Trebuie menţionat că, nu se negociază dobânzile datorate, care trebuie plătite la termen, ci doar
reeşalonarea amortizării imprumuttdui şi condiţiile acordării unui împrumut suplimentar pentru plata
seniciului scadent al datorie, deci prin aceste acorduri, se doreşte doar restabilirea, pe termen scurt, a
capacităţii de plată a ţării debitoare în cauză şi nu dezvoltarea economică a acestora sau consolidarea
balanţelor lor de plăţi.
Condiţiile acordurilor de reeşalonare a datoriei sunt oneroase pentru ţările debitoare, datoria fiind
supraevaluată prin actualizarea valorii împrumutului la inflaţie, iar dobânda negociată este superioară
celei iniţiale.
În urma crizei financiare din Mexic (1982) au început să fie căutate noi soluţii de rezolvare a
problemei datoriei externe a ţărilor sărace.
În afara anulării datoriilor publice a ţărilor cu cel mai scăzut nivel de dezvoltare, practicată de
unele ţări începând cu anii 1990, au apărut noi metode de restabilire a capacităţii de plată a debitorilor.
- piaţa secundară a creanţelor, unde se vând titluri de creanţe asupra ţărilor în curs de dezvoltare
cele mai îndatorate, deţinute de băncile private;
- răscumpărarea datoriei, prin care ţara debitoare poate răscumpăra "la vedere" datoria existentă la
valoarea de piaţă, care include o decotare;
- conversia datoriei în active, prin care un investitor dintr-o ţară dezvoltată achită o parte a datoriei
unei ţări în curs de dezvoltare, contra unor participaţii la firme din ţara respectivă.
Chiar dacă în ultimii ani, serviciul datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare a scăzut sub
pragul critic, problema datoriei externe este departe de a fi rezolvată. Cele trei crize financiare care au
zguduit economia mondială în deceniul trecut (Mexic-1994, Asia - 1997, Rusia -1999) demonstrează că
79
este nevoie de schimbări profunde la nivelul sistemului financiar şi de plăţi internaţional, dar şi la nivelul
fiecărei economii naţionale debitoare.

TEME DE DISCUŢIE ŞI TESTE GRILĂ

TEMA 1 - Sistemul economiei mondiale

1. Care sunt etapele formării sistemului economic mondial ?


2. Care sunt trăsăturile economiei mondiale ?
3. Evidenţiaţi care sunt principalele evoluţii şi tendinţe care se manifestă în economia mondială
contemporană.

4. Când a apărut economia mondială ?


a) odată cu revoluţia industrială;
b) când au apărut primele economii naţionale;
c) odată cu apariţia statelor;
d) la sfârşitul sec. XIX, în urma unui proces istoric îndelungat.
5. Conceptul de piaţă mondială exprimă:
a) cererea şi oferta de mărfuri de pe glob;
b) suma pieţelor naţionale,
c) ansamblul tranzacţiilor între producătorii de mărfuri (agenţi economici) de pe glob;
d) locul în care se realizează vânzarea-cumpărarea de mărfuri.
6. Economia mondială reprezintă un sistem deoarece:
a) se întinde pe toată planeta;
b) cuprinde atât ţări dezvoltate cât şi ţări în curs de dezvoltare;
c) este compusă din economii naţionale diferite;
d) între părţile componente există legături de interdependenţă.
7. In ce condiţii ar fi realizat echilibrul ideal al economiei mondiale ?
a) dacă toate ţările ar participa mai mult la circuitul economic mondial;
b) dacă s-ar reduce decalajele economice;
c) dacă cererea globală ar fi egală cu oferta globală,
d) dacă ar creşte numărul organizaţiilor internaţionale.
8. Echîlibmi economiei mondiale are un caracter de tendinţă deoarece:
a) are un caracter relativ;
b) are un caracter dinamic,
c) este un fenomen complex,
d) există o permanentă interferenţă a unor factori cu acţiune contrară.
9. Conceptul de ordine economică mondială caracterizează:
a) starea fluxurilor comerciale internaţionale;
b) raporturile dintre organizaţiile economice internaţionale;
c) starea calitativă a economiei mondiale într-o perioadă istorică;
d) locul şi rolul economiilor naţionale în economia mondială.

80
TEMA 2 - Fundamente ale economiei mondiale

1. Cum au apărut economiile naţionale ?


2. Definiţi complexul economic naţional şi subliniaţi trăsăturile acestuia.
3. Caracterizarea economiilor naţionale: criterii şi indicatori
4. Ţările dezvoltate: definire, trăsături şi clasificare
5. Ţările cu dezvoltare medie: definire, trăsături
6 .Ţări în curs de dezvoltare: definire, clasificare şi trăsături
7. Gruparea ţărilor după potenţialul economic
8. Diviziunea mondială a muncii: definire, trăsături
9. Tipuri de specializare internaţională în producţie
10. Relaţiile economice internaţionale: definire, trăsături

11. Celula de bază a economiei mondiale o reprezintă:


a) societăţile transnaţionale;
b) economia ţărilor dezvoltate;
c) industria;
d) economia naţională.
12. Momentul esenţial, decisiv, al constituirii economiilor naţionale a fost:
a) înfăptuirea revoluţiilor burgheze;
b) dezvoltarea factorilor de producţie;
c) formarea pieţei interne;
d) formarea statului centralizat.
13. După potenţialul economic, ţinând seama în primul rând de numărul populaţiei, ţările lumii pot fi
împărţite în:
a) mari puteri şi ţări dezvoltate;
b) ţări dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltate,
c) ţări mici, mijlocii şi mari;
d) puteri regionale şi puteri mondiale.
14. Conceptul de diviziune mondială a muncii poate fi definit după cum urmează:
a) diviziunea socială a muncii extinsă la scară planetară;
b) diviziunea ţărilor lumii în ţări industrializate şi ţări agrare;
c) expresia sintetică a tendinţelor de specializare internaţională;
d) suma specializărilor Ia scară naţională.

TEMA 3 - Circuitul economic mondial

1. Circuitul economic mondial: definire, caracteristici


2. Principalele componente ale circuitului economic mondial: definire, caracteristici

81
3. Care sunt cele mai vechi fluxuri componente ale circuitului economic mondial ?
a) fluxurile comerciale;
b) fluxurile investiţionale;
c) asistenţa pentru dezvoltare;
d) cooperarea economică internaţională.
4. Dezvoltarea circuitului economic mondial este influenţată de:
a) creşterea numărului populaţiei globului;
b) apariţia de noi state independente;
c) raporturile de schimb pe piaţa valutară;
d) creşterea datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare.
5. Principalul flux economic internaţional îl consituie:
a) comerţul internaţional;
b) cooperarea în producţie;
c) fluxul internaţional al forţei de muncă;
d) fluxurile financiare internaţionale.
6. Fluxurile investiţionale pot fi considerate:
a) investiţiile indirecte;
b) constituirea de societăţi cu capital de stat şi privat;
c) investiţiile externe de portofoliu;
d) ajutorul public pentru dezvoltare.

TEMA 4 - Sistemul societăţilor transnaţionale

1. Care sunt deosebirile esenţiale care există între conceptul de societate internaţională,
transnaţională şi cel de societate multinaţională.
2. Clasificarea STN în funcţie de sistemul organizatorico-decizional
3. Modele de organizare a STN
4. Căi de creştere a taliei unei STN; caracterizare
5. Avantajele implantării de filiale peste graniţă
6. Practici specifice ale expansiunii STN
7. Rolul STN în transferul factorilor de producţie

8. O societate transnaţională se deosebeşte de o firmă naţională prin:


a) dimensiunea mare a activităţii de producţie;
b) dimensiunea mare a capitalului;
c) activităţi de producţie în afara ţării de origine,
d) obţinerea de profit peste graniţele ţării.
9. în alegerea surselor sau căilor de finanţare în cadrul societăţilor transnaţionale, hotărâtoare este:
a) politica managerială;
b) mărimea firmei;%
c) concurenţa;
82
d) evoluţia ciclului economic.
10. Managementul geocentric al societăţii transnaţionale se caracterizează prin:
a) acordarea unei largi independenţe filialelor;
b) împingerea la maximum a descentralizării;
c) control sporit al filialelor;
d) centralizarea deciziei.
11. Principala deficienţă a organizării descentralizate a societăţilor transnaţionale constă în:
a) autonomia prea mare a filialelor;
b) dificultatea controlului din partea firmei-mamă;
c) proliferarea serviciilor generale;
d) circulaţia dificilă a informaţiei.
12. Integrarea internaţională pe verticală înseamnă:
a) fuziunea sau absorbţia unor firme activând în aceeaşi ramură;
b) achiziţionarea sau construirea de întreprinderi situate în "aval" sau în "amonte" faţă de
societatea-mamă;
c) impunerea "planului imperativ";
d) investiţii de portofoliu.
13. De ce conglomeratul reprezintă o "societate holding" ?
a) vizează întreprinderi cu o forţă de concurenţă redusă;
b) urmăreşte "integrarea pe verticală";
c) nu se rezumă la deţinerea capitalului filialelor, ci îşi asumă responsabilitatea gestiunii lui;
d) urmăreşte "integrarea pe orizontală".
14. Cea mai mare slăbiciune a societăţilor transnaţionale conglomerate constă în:
a) modul de circulaţie a informaţiei;
b) situaţia financiară;
c) dimensiunea necontrolată;
d) forţa redusă de concurenţă.
15. Printre dezavantajele implantării societăţilor transnaţionale în străinătate întâlnim:
a) posibilitatea ocolirii obstacolelor comerciale;
b) obţinerea de profit ca urmare a diferenţelor între ratele naţionale ale dobânzilor;
c) presiunea mişcărilor ecologiste;
d) posibilitate impulsionării comerţului societăţii-mamă.
16. Cine determină fixarea preţului de transfer la o societate transnaţională?
a) filiala societăţii transnaţionale;
b) societatea transnaţională la sediul central;
c) concurenţa internaţională;
d) înţelegerile între filiale.

TEMA 5 – Organizaţiile economice internaţinale

1. Organizaţiile economice internaţionale: definire, trăsături comune


2. Principalele tratate ce stau la baza Uniunii Europene: obiective şi prevederi
3. Reforma Tratatului de la Roma prevăzută de Carta albă şi Actul unic european.
4. Spaţiul Economic European (SEE): constituire, obiective
83
5. Structura instituţională a comunităţilor
6. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS): constituire, misiune
7. Proiectul de Cooperare Economică din Zona Mării Negre (CEMN): constituire, priorităţi,
dimensiunile organizaţiei
8. Acordul central-european de comerţ liber (CEFTA): constituire,
obiective
9. Principalele OEI ale ţărilor din Africa: constituire, obiective
10. Asociaţia Latino-Americana de Integrare (ALADI): constituire, obiective
11. Sistemul Economic Latino-Americam (SELA): constituire, obiective
12. Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR): constituire, obiective
13. Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN): constituire, obiective
14. Acordul de liber schimb Nord-American (NAFTA): constituire, obiective
15. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE): constituire, obiective
16. Forumul pentru cooperare economică în Asia şi Pacific (APEC): constituire, obiective
17. Organizaţii internaţionale ale producătorilor şi consumatorilor: caracteristici
18. Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC): constituire,
obiective
19. Grupul celor 77: constituire, obiective

20. Care dintre următoarele ţări a semnat Tratatul de la Roma în 1957:


a) Belgia;
b) Grecia,
c) Portugalia;
d) Marea Britanic.
21. "Carta Albă", adoptată în 1985, în cadrul Comunităţii Economice Europene, avea drept scop
principal:
a) promovarea progresului social;
b) întărirea protecţiei resortisanţilor;
c) realizarea unei pieţe interne unice;
d) o politică comercială comună.
21. Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare în:
a) 1993;
b) 1992;
c) 1994;
d) 1995.
22. Ce reprezintă Uniunea Europeană ?
a) UE reprezintă un continent;
b) UE reprezintă o ţară mai mare;
c) UE este, de fapt, o uniunea vamală;
d) UE este o uniune economică şi monetară.
23. în afara realizării unei pieţe comune, Uniunea economică presupune:
a) înlăturarea tuturor barierelor din calea fluxurilor de factori de producţie,
b) adoptarea unui tarif vamal extern comun;
c) adoptarea unei polifici comerciale comune;

84
d) realizarea unui anumit grad de armonizare a politicilor economice naţionale.
24. Printre criteriile de convergenţă pe care trebuie să le îndeplinească o ţară pentru a participa la
Uniunea economică şi monetară se numără:
a) crearea unei pieţe interne;
b) instaurarea unei cetăţenii a Uniunii;
c) creşterea volumului schimburilor comerciale;
d) limite în deficitele bugetare.
25. Ce ţară face parte din Uniunea Europeană în prezent ?
a) Norvegia;
b) Elveţia;
c) Turcia;
d) Finlanda.
26. Instanţa supremă în cadrul Uniunii Europene o constituie:
a) Consiliul european;
b) Consiliul ministerial;
c) Parlamentul european,
d) Curtea de justiţie.
27. Singura instituţie abilitată să formuleze şi să adopte orientări ale politicilor economice în cadrul
Uniunii Europene s-a convenit să fie:
a) ECOFIN;
b) Banca Centrală Europeană;
c) Consiliul european;
d) Comisia europeană.
28. Care dintre următoarele ţări a rămas şi în prezent membră a Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (AELS) ?
a) Spania;
b) Danemarca;
c) Elveţia,
d) Austria.
29. Care dintre ţările membre O.P.E.C., mai jos enumerate, are PNB/locuitor cel mai ridicat ?
a) Quatar;
b) Kuweit;
c) Arabia Saudita;
d) Emiratele Arabe Unite.
30. La Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA) participă următoarele ţări:
a) SUA, Argentina, Mexic;
b) SUA, Panama, Costa Rica;
c) SUA, Mexic, Costa Rica;
d) SUA, Mexic, Canada.

TEMA 6 – Sistemul Naţiunilor unite. Rolul său în dezvoltarea cooperării


economice internaţionale

85
1. Sistemul Naţiunilor Unite: definire, componenţă
2. Structura instituţională a ONU
3. Principalele organisme subsidiare ale ECOSOC;

4. Printre direcţiile de acţiune ale Sistemului Naţiunilor Unite în domeniul economic nu figurează:
a) elaborarea de studii şi rapoarte asupra evoluţiei diferitelor fenomene şi procese
economice;
b) expansiunea pieţelor şi crearea de noi locuri de muncă prin creşterea exporturilor;
c) stimularea şi sprijinirea intensificării cooperării tehnice pentru dezvoltare;
d) iniţierea şi promovarea de acţiuni şi programe vizând cooperarea economică.
5. Organismul permanent al ONU care are ca atribuţii urmărirea şi administrarea politicilor şi
programelor stabilite de organele interguvernamentale ale ONU este:
a) Adunarea Generală;
b) Consiliul de Tutelă;
c) Secretariatul;
d) Consiliul de Securitate.
6. Printre organismele proprii cu caracter permanent create de Adunarea Generală a O.N.U şi
ECOSOC nu figurează:
a) P.N.U.D.;
b) U.N.C.T.A.D.;
c) U.N.E.P.;
d) O.I.M.
7. Nu este o instituţie specializată a O.N.U.:
a) BIRD.;
b) F.A.O.;
c) O.N.U.D.I.;
d) OUA.
8. Din Grupul Băncii Mondiale nu fac parte:
a) B.I.R.D.;
b) B.E.R.D;
c) A.I.D.;
d) M.I.G.A.

TEMA 7 - Subdezvoltarea economică

1. Care sunt trăsăturile subdezvoltării ?


2. Care sunt factorii interni ai dezvoltării ?
3. Care sunt factorii externi ai dezvoltării ?
4. Rolul efortului propriu pentru depăşirea subdezvoltării
5. Caracteristicile schimburilor comerciale Sud-Sud

86
6. Ajutorul financiar extern - factor extern al subdezvoltării
7. Strategii ONU. pentru depăşirea subdezvoltării
8. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare: înfiinţare, activităţi desfăşurate.

9. Care din următoarele caracteristici nu este specifică subdezvoltării economice:


a) nivel redus de dezvoltare şi utilizare a factorilor de producţie;
b) nivel redus al indicatorilor nivelului de trai;
c) eficienţă economică şi niveluri satisfăcătoare ale venitului naţional, al producţiei
industriale şi agricole/locuitor;
d) dezechilibre economice ?
10. Care din următoarele trăsături nu pot fi atribuite subdezvoltării economice:
a) nivel redus al venitului pe locuitor;
b) pondere mare a sectorului industrial;
c) exploatare slabă şi valorificare redusă a resurselor naturale;
d) un sistem insituţional ineficient.
11. Printre factorii interni ai subdezvoltării economice se numără:
a) instabilitatea mediului economic internaţional;
b) nivelul redus de pregătire a populaţiei;
c) strategiile de dezvoltare promovate de organizaţiile internaţionale;
d) politicile economice coerente adoptate la nivel naţional.
12. Printre factorii externi ai subdezvoltării economice se numără:
a) valorificarea redusă a resurselor naturale;
b) posibilităţile proprii reduse de finanţare;
c) embargourile internaţionale impuse asupra anumitor state;
d) insuficienţa sau absenţa unor aenţi economici competitivi pe plan internafional.

TEMA 8 - Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare. Problema datoriei


externe

1. Ce sunt nevoile de asistenţă financiară externă şi care sunt factorii care o influenţează ?
2. Care sunt principalele forme de asistenţă financiară externă ?
3. Care este rolul A.P.D. în ansamblul mijloacelor de asistenţă financiară externă ?
4. Ce este datoria externă şi care sunt principalii indicatori de analiză ai acesteia?
5. Explicaţi principalele cauze ale exploziei datoriei externe.
6. Cum se efectuează reamenajarea datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare?

7. în structura fluxurilor financiare către ţările dezvoltate, ponderea cea mai mare o deţin:
a) ajutoarele pentru dezvoltare acordate pe bază multilaterală;
b) creditele la export;
c) investiţiile directe;
d) împrumuturile bancare.

87
8. Principalul flux de investiţii străine în perioada actuală se realizează între:
a) ţările dezvoltate;
b) ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltate;
c) ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate;
d) ţările dezvoltate şi cele aflate în tranziţie.
9. Cel mai important flux de capital către ţările în curs de dezvoltare este:
a) ajutorul public pentru dezvoltare bilateral;
b) ajutorul public pentru dezvoltare multilateral;
c) donaţiile sectorului privat;
d) împrumuturile bancare.
10. O cauză principală a exploziei datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare constă în:
a) creşterea nestăvilită a populaţiei;
b) lipsa de experienţă a ţărilor în curs de dezvoltare de a gestiona resursele financiare
primite;
c) apelul sporit la credite bancare;
d) nevoile lor tot mai mari de finanţare.
11. La negocierile de reamenajare a datoriei externe se ia în discuţie:
a) reeşalonarea amortizării;
b) cuantumul dobânzilor datorate;
c) reajustarea preţurilor pe piaţa mondială;
d) suma împrumutată plus dobânzile datorate.

REZULTATELE LA TESTELE GRILĂ

TEMA 1 – Sistemul economiei mondiale

TEMA 2 - Fundamente ale economiei mondiale


4. d
5. d
6. d
7. c
8. d
9. c

TEMA 2 – Fundamente ale economiei mondiale

11. d
12. c
13. c
14. c

88
TEMA 3 – Circuitul economic mondial
3. a
4. b
5. a
6. c

TEMA 4 - Sistemul societăţilor transnaţionale


8. c
9. d
10. b

TEMA 5 - Organizaţiile economice internationale


18. a
19. c
20. a
21. d
22. d
23. d
24. d
25. a
26. c
27. c
28. d
29. d

TEMA 6 - Sistemul Naţiunilor Unite. Rolul său în dezvoltarea cooperării economice internaţionale
4. b
5. c
6. d
7. d
8. b

TEMA 7 - Subdezvoltarea economică


9. c
10. b
11 .b
12. c

89
TEMA 8- Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare. Problema datoriei externe
7. d
8. a
9. b
10. c
11. a

90