Sunteți pe pagina 1din 19

Dumnezeu Mântuitorul – I. Introducere 1.

Motivul întrupării este marea iubire și bunătate a


Dogma hristologică constituie împreună cu dogma lui Dumnezeu: „Căci așa a iubit Dumnezeu lumea încât
trinitară centrul învățăturii de credință a BO. Întregul pe Unicul Său Fiu l-a dat ca oricine crede într-Însul să
sistem doctrinar ortodox are un caracter triadocentric și nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).
hristocentric. Pentru teologia, spiritualitatea și cultul 2. Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu: „pentru
ortodox, Iisus Hristos este „Unul din Treime”, noi oamenii și pentru a noastră mântuire” (Crez).
revelându-Se pe Sine ca Fiu al Tatălui ceresc și ca Sf. Părinți discern 2 aspecte ale întrupării: a) unul
trimițător al Duhului Sfânt peste cei ce cred în El, ca negativ, răscumpărarea din robia păcatului și a morții; b)
Dumnezeu adevărat și om deplin. pozitiv, unirea omului cu Dumnezeu prin har și
Relația interioară dintre cele 2 dogme centrale a ajungerea la asemănarea cu El. În teologia ortodoxă,
permis teologiei ortodoxe să afirme, pe baza Sf. răscumpărarea n-a fost înțeleasă ca scop în sine, ci doar
Scripturi + Sf. Tradiții, prezența întregii Sf. Treimi în ca mijloc al restaurării omului, de aceea accentul a fost
lucrarea mântuitoare și îndumnezeitoare a lui Iisus pus pe cel de-al doilea aspect – cel pozitiv.
Hristos, în mod similar prezenței Celor 3 Persoane 3. Pregătirea omenirii în vederea Întrupării –
divine în actul creației. Mântuirea, deși s-a lucrat de aparține lucrării proniatoare și privește lumea păgână +
Hristos, este opera întregii Sf. Treimi. poporul lui Israel: a) pe păgâni Dumnezeu i-a pregătit
Dictonul patristic „Treimea și Doimea ne mântuiesc” prin revelația naturală + legea morală naturală: „când
înseamnă că Sf. Treime creatoarea lumii, devine păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia
mântuitoarea ei prin Persoana „în două firi”, neavând lege își sunt loruși lege” (Rom. 2,14). Se
dumnezeiască și omenească, a Fiului Întrupat. adaugă și reminescențele din Revelația primordială și
În urma căderii protopărinților, Dumnezeu află calea relațiile dintre păgânii spațiului mediteranean și iudei
cea mai bună a ridicării urmașilor lui Adam, prin (traducerea VT în limba greacă, Septuaginta în sec. III
coborârea binevoitoare și smerită asumând firea umană î.Hr.).
cu toate urmările păcatului strămoșesc, trecând-o prin Această pregătire continuă în vederea Întrupării
jertfă, moarte și înviere, pentru a o face capabilă de explică faptul că Mântuitorul descoperă la păgâni o
trecerea de la chip la aseămare: „Dumnezeu S-a făcut credințăm care nu era așa puternică nici în Israel, pentru
om pnetru ca omul să se îndumnezeiască” (Sf. Atanasie că nici între păgâni Dumnezeu nu S-a lăsat nemărturisit.
cel Mare). b) Poporul ales a fost pregătit prin revelația
Căderea protopărinților a avut urmări grave atât supranaturală datp lui Avraam și Moise. Făgăduința
asupra ffirii omenești, cât și asupra cosmosului, întrucât protoevangheliei s-a păstrat vie la ei, prin profețiile
pământul a fost blestemat din cauza omului. De aceea, mesianice. La venirea Mântuitorului, Sf. Luca afirmă că
mântuirea va avea nu numai o dimensiune umană, ci și erau f. mulți cei ce așteptau mântuirea lui Israel (Luca 2,
una cosmică (dezoltată în special de teologia ortodoxă). 38). Ultimul dintre prooroci, Sf. Ioan Botezătorul, Îl
Prin păcat omul se îndepărtează tot mai mult de arată iudeilor pe Mesia, zicând: „Iată Mielul lui
Dumnezeu, fiindcă, pe lângă distanța pe care o impunea Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29-30).
firea sa creată și deci relativă față de firea necreată, 4. Posibilitatea Întrupării. Dumnezeu alege să Se
acum apare distanța datorată voinței umane, prin care întrupeze, potrivit sfatului voii Sale, unind în acest act
este creat un nou mod de existență – acela al păcatului. iubirea Sa cu dreptatea Sa. În baza libertății absolute, El
Sf. Nicolae Cabasila: „După cădere trei piedici se poate coborî, la nivel uman, fără schimbare; în baza
stăteau în calea unirii omului cu Dumnezeu: firea dreptății Sale, îl mântuiește pe om din interiorul
mărginită, păcatul și moartea”. Omul nu mai putea acestuia, restaurând firea umană. Din partea omului,
înainta pe drumul îndumnezeirii, ci trebuia ca el să fie Întruparea Fiului este posibilă prin faptul că în urma
mai întâi mântuit. „De toate aceste 3 piedici Domnul îi păcatului strămoșesc chipul lui Dumnezeu n-a dispărut
va da putere să scape, ba chiar să se unească cu Sine, din ființa umană, ci doar a fost alterat.
după ce le-a înlăturat în Sine pe toate: pe cea a firii prin 5. Cauza Întrupării o reprezintă căderea omului în
întruparea Sa, pe cea a păcatului prin răstignirea Sa păcat: „Căci Fiului Omului a venit să caute și să
și pe cea a morții tiarniace, prin învierea din morți.” mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10). Sf. Părinți:
Mijlocul cel mai potrivit pentru a-l elibera pe om Dumnezeu a conceput și hotărât din veci planul
din robia păcatului și a morții, Dumnezeu l-a ales și întrupării, având în vedere atât scopul creării cât și
hotărât din veci, deoarece știa că omul, prin libertatea căderea omului, pe care o prevăzuse, fiind atotștiutor. Sf.
folosită greșit, va cădea: întruparea Fiului Său. Atanasie cel Mare: „Vina noastră a fost cauza venirii Lui
Această decizie este numită preștiință sau „taina cea din ... și pentru mântuirea noastră S-a pogorât El cu
veci ascunsă de Dumnezeu”. Aceasta e în relație directă îndurare”.
cu planul din veci de creare a lumii.

1
6. Întruparea Fiului în raport cu celelalte Mântuitorul ca pe o persoană reală, scoțând în relief
Persoane treimice. La întrebarea de ce S-a întrupat Fiul uneori firea dumneiească, alteori omenească.
și nu Tatăl sau Duhul Sfânt, Sf. Părinți au răspuns: a. Firea divină este mărturisită în locurile în care
a. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Mesia e numit Fiul lui Dumnezeu: „Fiul meu ești Tu, Eu
omului, deci păstrează neschimbată calitatea de Fiu; El astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 7);
ne aduce darul înfierii, ne face fii ca El, față de Tatăl. b. Firea umană – Mesia este numit sămânța femeii
b. Dacă „toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3) era cu (Facere 3, 15), a lui Avraam, Isaac, Iacob. Proorocul
dreptate ca prin El să fie toate refăcute. În acest sens și Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu...”
Fiul este Pantocrator (Atotțiitor) ca și Tatăl. (Isaia 7, 14); „Ca un miel nevinovat spre junghiere s-a
c. Era potrivit ca însuși Cuvântul să ne vorbească dus...” (Isaia 53, 7-10).
despre Tatăl, despre taina Sf. Treimi, căci Dumnezeu Se 2. Mărturii din NT, făcute de Mântuitorul: El
revelează în special prin cuvânt. Aceasta întărește Însuși își atribuie atât fire dumnezeiască, cât și
calitatea omului de a fi „chip” al Cuvântului și ca atare omeneacă, numindu-Se Fiul lui Dumnezeu și Fiul
„după chipul Tatălui”. omului: „Atât de mult a iubit...” (Ioan 3, 16); „Tatăl Meu
d. Fiul este chipul Tatălui; omul este creat după până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17); „Eu și
chipul lui Dumnezeu și de aceea era mai potrivit ca Fiul Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). Mântuitorul
să restaureze chipul lui Dumnezeu în om. afirmă despre Sine că este om deplin, cunoscând toate
Participarea celorlalte Persoane la opera de mântuire afectele firii omenești (Mt. 8, 20).
(inclusiv Întruparea) este atestată de Sf. Scriptură – Tatăl 3. Măturii ale Sf. Evangheliști și ale Sf. Apostoli:
trimite pe Fiul în lume la plinirea vremii (Galateni 4, 4), Sf. Petru: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”
din iubire față de noi (Ioan 3, 16), Sf. Duh se coboară (Matei 16, 16). Dacă evangheliștii sinoptici evidențiază
peste Sf. Fecioară la întrupare (Luca 1, 35) și peste Iisus firea omenească, Sf. Ioan pune accentul pe cea divină.
la Botez (Matei 3, 16). Cele 2 genealogii (Matei + Luca) afirmă explicit firea
Această împreună-lucrare se explică prin perihoreza umană a lui Hristos.
din interiorul Sf. Treimi. Trebuie spus că fiecare Pr. Stăniloae: „Chipul lui Hristos redat de Apostoli în
Persoană participă într-un mod propriu la aceeași lucrare Evanghelii e identic cu chipul Lui redat de El Însuși, dar
și ființă. Întruparea și mântuirea sunt proprii Fiului, dar nu în sensul că ei trăiau tot ce trăia Iisus Hristos în ce
prin împreună-lucrarea cu celelealte Persoane privește conținutul Persoanei Sale, însă L-au redat în
(întruparea nu modifică raporturile intertreimice). mod deplin pe Acesta în scrisul lor”. Persoana lui
7. Timpul întrupării. Fiul lui Dumnezeu Se Hristos își dezvăluie toate dimensiunile ei abia după
întrupează atunci când socotește de cuviință. Prin învierea Sa din morți.
expresia „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), Sf. Părinți Numai experiența învierii Lui, întemeiată pe
înțeleg momentul în care omenirea era suficient de comiuniunea ucenicilor cu Hristos Cel înviat constituie
pregătită pentru venirea lui Mesia, dar și pentru temeiul care a dat posibilitatea lor să recunoască
următoarele motive: persoana istorică a lui Iisus Hristos ca Dumnezeu și om
a. Omenirea trebuia ca, făcând experiența păcatului, și să o descrie ca atare. Creștinismul răsăritean Îl vede pe
să înțeleagă faptul că nu se poate elibera singură de rău; Hristos așa cum este acum, înviat. Creștinismul apusean,
b. Dumnezeu întârzie pentru ca răul să atingă cote f. neavând o legătură cu Hristos Cel de acum, înviat, se
înalte, ca să fie smuls din rădăcină; referă la Hristos cel de atunci, istoric.
c. Trebuia să fie cunoscute de cât mai mulți timpul, Pr. Stăniloae: „Noi trebuie să avem mereu conștiința
locul și modul venirii lui Hristos, pentru ca ea să fie cât această că nu ne împărtășim cu Iisus cel istoric, pentru
mai eficientă, pentru cât mai mulți; că Acesta este un Iisus supus încă morții; ori noi ne
d. Trebuia să fie pregătit un „vas ales” al întrupării împărtășim cu Iisus care a biruit moartea, care are un
Fiului – Sf. Fecioară Maria. Întruparea a avut loc în trup dincolo de materia aceasta coruptibilă, care este
momentul acceptării ei („Fie mie după cuvântul Tău” – trupul pe care sperăm să-l avem și noi în viața viitoare”.
Luca 1, 38), ceea ce pune în evidență faptul că 4. Mărturii ale Sf. Tradiții: Sf. Părinți au afirmat și
Dumnezeu apelează totdeauna la libertatea omului. apărat dumnezeirea și omenitatea lui Iisus și au definit,
în linii mari, taina Persoanei divino-umane a Lui și
II. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos unirea ipostatică a celor 2 firi în Persoana Sa. În lupta cu
Potrivit învățăturii de credință ortodoxă, Hristos este ereziile hristologice, care răstălmăceau taina Persoanei
Dumnezeu adevărat și om adevărat, asemenea nouă întru lui Iisus, fie negând divinitatea, fie desfigurând
toate, afară de păcat. În persoana Fiului s-au unit, prin omenitatea, fie neînțelegând unirea ipostatică a firilor,
întrupare, firea dumnezeiască și firea omenească. sinoadele ecumenice au căutat să prindă în formulări
1. Primele mărturii ale revelației supranaturale concise chipul evanghelic integral al lui Iisus Cel
sunt profețiile mesianice, care Îl prezintă pe
2
întrupat și înălțat, apărând divinitatea și omenitatea Sa, b. Lipsa de păcat – Fiul întrupat nu putea avea păcat,
consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu noi. fiindcă nu S-a născut sub legea firii și, deci, păcatul
Primele 2 Sinoade Ecumenice afirmă dumnezeirea, ereditar nu I se putea transmite. Sf. Fecioară a fost
egalitatea și deoființimea Fiului cu Tatăl, ca și întruparea curățată de păcatul strămoșesc în momentul conceperii
Lui pentru mântuirea noastră și îndumnezeirea firii Mântuitorului de la Duhul Sfânt. Inexistența păcatului în
omenești prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Sf. Scriptură: „Cine dintre voi Mă vădește de păcat?”
Logosului Divin. (Ioan 8, 46); „Căci El păcat n-a săvârșit și nici nu S-a
Sin. III Ec.: hotărăște că Iisus Hristos este aflat vicleșug în gura Lui” (I Petru 2, 22).
Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, constituit din Nașterea supranaturală din Sf. Fecioară și lipsa de
trup și suflet rațional. păcat a firii umane a Mântuitorului, arată că inițiativa
Sin. IV Ec.: precizează modul unirii ipostatice a Întrupării și a mântuirii noastre aparține exclusiv lui
celor 2 firi în Persoana Fiului (neamestecat și Dumnezeu.
neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit), afirmând că
deosebirea firilor nu este desființată din cauza unirii, ci III. Unirea ipostatică și urmările sale
se păstrează însușirea fiecărei firi. Pentru a veni în apropiere de noi și a îndepărta
Sin. V Ec.: aduce noi precizări în definirea Persoanei obstacolele care stăteau între om și Dumnezeu, Fiul Se
Mântuitorului, învățând că „Unul din Treime a pătimit în întrupează, asumându-și firea omenească în propriul Său
trup”. Nașterea și moartea au fost asumate liber de către ipostas dumnezeiesc. Cel care lucrează prin firea umană
Logosul divin întrupat pentru mântuirea și este Cuvântul, dar în același timp este și om adevărat;
îndumnezeirea noastră după har. astfel umanitatea n-ar fi fost implicată în cântarea
Sin. VI. Ec.: afirmând că dacă în Iisus sunt 2 firi, mântuirii.
divină și umană, cu toate proprietățile lor specifice, Dogma unirii ipostatice a fost formulată la Sin. III
atunci în Hristos are 2 lucrări (energii) și 2 voințe, Ec. (431), prin aprobarea celor 12 Anatematisme ale Sf.
dumnezeiască și omenească, corespunzătoare celor 2 Chiril al Alexandriei. Ea a fost dezvoltată și precizată la
firi. Voința omenească naturală în Hristos, care aparținii Sin IV și V Ec. Cuprinsul dogmei:
firii omenești, se supune liber voinței dumnezeiești. 1. În Iisus sunt 2 firi, 2 voințe și 2 lucrări
Sin. VII. Ec.: pe baza Sf. Tradiții și a contribuțiilor corespunzătoare, unite într-o singură persoană / ipostas.
Sf. Ioan Damaschin și Sf. Teodor Studitul se hotărăște ca 2. Această persoană este Dumnezeu-Cuvântul / Fiul
reprezentarea feței lui Hristos în sfintele icoane este lui Dumnezeu.
legitimă și necesară, întrucât Fiul s-a făcut om. Icoanele 3. Modul unirii este fără împărțirea sau despărțirea,
înfățișează unica persoană a Logosului divin întrupat. amestecarea sau schimbarea firilor. Modul de unire este
Teologia icoanei (hristologică și pnevmatică) oferă definit ca întrepătrundere / perihoreză: firea umană se
temeiul unei teologii personaliste a prezenței harice lasă păstrunsă de firea divină. (Perihoreza hristologică =
neîntrerupte a lui Hristos prin Duhul Sfânt în oameni și întrepătrunderea celor 2 firi pe baza unicului ipostas;
în lume. perihoreza trinitară = întrepătrunderea celor 3 Persoane
5. Calitățile speciale ale firii umane a pe baza unicei ființe divine).
Mântuitorului: nașterea supranaturală și lipsa de Datorită înțelegerii greșite a acestei dogme, în
păcat. Biserică au apărut erezii: nestorianismul (accentua
a. Iisus S-a întrupat și S-a născut din Sf. Fecioară autonomia firilor și spărgea unitatea persoanei);
Maria în mod supranatural, zămislirea s-a făcut prin monofizitismul (accentua unitatea persoanei,
lucrarea Duhului Sfânt iar la naștere fecioria Maicii desființând firea omenească).
Domnului a rămas neatinsă. Biserica învață pururea Împotriva nestorianismului Biserica a afirmat că
fecioara Mariei, dogmă ce se întemeiază pe numeroase unirea firilor s-a făcut în mod neîmpărțit și nedespărțit.
locuri din Sf. Scriptură și Sf. Tradiție (Luca 1, 35; Isaia Respingerea nestorianismului este foarte importantă,
7, 14). Acestea e misterul întrupării: Fiul Se face om în deoarece, dacă Hristos nu suferea cu trupul, atunci
sânul ei prin lucrarea Sf. Duh (Luca 1, 49). Astfel, Fiul mântuirea obiectivă părea o simplă iluzie.
lui Dumnezeu devine al doilea Adam, născut fără Respingerea monofizitismului se face prin afirmarea
sămânță omenească, luând din Sf. Fecioară umanitatea unirii celor 2 firi în mod neamestecat și neschimbat. Prin
noastră reală și deplină (Ioan Bria). unirea firilor, Dumnezeu nu devine om și nici firea
Învățătura Bisericii despre pururea-fecioara omenească nu devine dumnezeire.
(aiparthenia) a fost accentuată și apărată îndeosebi Temeiurile biblice pentru această dogmă sunt
împotriva unor eretici ca Eunomie și Apolinarie. aceleași ca pentru dogma întrupării. Atunci când se
Obiecțiile aduse împotriva pururea-fecioriei n-au niciun afirmă că Mântuitorul a plâng, flămânzit și a obosit, ca și
temei și sunt combătute pe larg de Misiologie. atunci când săvârșea minuni, se afirmă realitatea unirii
ipostatice.
3
Unirea ipostatică în raport cu Sf. Treime: Consecințele unirii ipostatice:
1. Deși Iisus S-a unit ipostatic cu firea omenească, 1. Comunicarea însușirilor. În baza unității
totuși nu S-a întrupat întreaga Sf. Treime, ci doar persoanei lui Hristos și a întrepătrunderii firilor, firii
Persoana Fiului, iar celelalte 2 au participat la unire prin dumnezeiești i se atribuie însușiri omenești și invers.
înțelegere și bunăvoire (Sf. Ioan Damaschin). Însușirile specifice unei firi se comunică celeilalte prin
2. Prin întrupare nu s-a produs nicio schimbare în Sf. intermediul persoanei. Prin această comunicare nu se
Treime, deoarece aceasta a fost prevăzută în planul din schimbă o fire în cealaltă. Datorită unității personale se
veci al lui Dumnezeu, iar firea dumnezeiască nu se stabilește o comunicaer reală între însușirile și lucrările
schimbă prin coborârea și unirea cu firea omenească. În celor 2 firi și se evită separarea și paralelismul lor. Dacă
Sf. Treime nu apare alt ipostas, iar firea umană este cea nu s-ar produce aceată comunicare, ipostasul lui Hristos
care, prin unirea ipostatică, are posibilitatea s-ar manifesta când numai dumnezeiește, când numai
îndumnezeirii. omenește. Prin cuvintele omenești ale lui Hristos n-ar
3. Unirea ipostatică rămâne în veci. Atât în timpul vorbi Dumnezeu-Cuvântul, iar în faptele și pătimirile
patimii, cât și al morții, unirea ipostatică rămâne omenești nu s-ar manifesta nimic dumnezeiesc. Oamenii
neștirbită, chiar dacă în timpul morții trupul și sufletul se nu s-ar întâlni cu Dumnezeu-Cuvântul Însuși prin
distanțează spațial. Ele rămân unite, conform cultului mijloacele omenești, Dumnezeu nu s-ar înomeni complet
ortodox: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai iar oamenii nu s-ar îndumnezei real.
cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl ai fost În Sf. Scriptură se afirmă că Hristos ca Dumnezeu a
Hristoase Dumnezeule” (tropar din rânduiala câștigat Biserica cu propriul Său sânge (FA 20, 28), că a
proscomidiei). pătimit (Evrei 5, 8), că prin moartea Lui ne-a împăcat cu
Și după înviere cele 2 firi rămân unite; de aceea Tatăl (Romani 5, 10), că Fiul Omului este Domn și al
Mântuitorul mănâncă în fața ucenicilor, pentru ca ei să sâmbetei (Mt.12, 8), că iartă păcatele (Luca 5, 24), că va
creadă în realitatea și persistența firii umane în Persoana judeca viii și morții (Mt. 25, 31).
Sa. Sf. Ioan Damaschin: „Când este vorba de ipostas, fie
Importanța unirii ipostatice: că îl numim după cele 2 firi, fie că îl numim după una
1. Numai în temeiul ei, Hristos a putut să ne din părți, îi atribuim însușirile celor 2 firi”.
mântuiască în Sine și să îndumnezeiască firea Fiul lucrează cele dumnezeiești și cele omenești
omenească, prin unirea cu firea dumnezeiască, din potrivit cu firea lor dar totdeauna cu participarea
momentul întrupării. celeilalte firi. Din acest motiv, Sf. Ioan Damaschin
2. Numai prin unirea ipostatică, Dumnezeu a putut numește lucrările Lui teandrice (divino-umane): El nu
veni în apropiere de noi și să realizeze unirea maximă săvârșea în chip omenesc pe cele omenești, căci nu era
între Dumnezeu și om în Persoana Fiului întrupat. numai om, ci și Dumnezeu. Pentru aceea și patimile Lui
3. Unirea ipostatică, deși realizată doar o singură dată sunt de viață făcătoare și mântuitoare. Și nici nu lucrează
în istorie, reprezintă modelul unirii harice și morale a în chip dumnezeiesc pe cele dumnezeiești, căci nu era
noastră cu Dumnezeu. numai Dumnezeu ci și om”. Modul comunicării
4. Prin întrupare, Hristos devine centrul întregii însușirilor și teandria lucrurilor în Hristos rămân totuși o
umanități, Cel în care își găsește acum împlinirea, scopul taină, ce ne depășește.
ei ultim, potrivit planului din veci al lui Dumnezeu de 2. Îndumnezeirea firii omenești a Mântuitorului:
creare, îndumnezeire și mântuire a lumii. Datorită perihorezei firilor și comunicării însușirilor,
Dacă până la întrupare a fost perioada de pregătire firea omenească este pătrunsă de energiile dumnezeiești
pentru venirea Mântuitorului, după Înălțare + încă de pe pământ, este transfigurată sau îndumnezeită.
Cincizecime și până la a doua venire este perioada Acesta este un proces ce începe la întrupare datorită
decivisvă a primirii / respingerii darurilor oferite lumii unirii ipostatice și comunicării însușirilor și se
de Iisus. desăvârșește la învierea și înălțarea cu trupul la cer a
5. Având în vedere precizările Sf. Părinți referitoare Mântuitorului. Firea omenească nu îți pierde caracterul
la Persoana Mântuitorului, putem afirma că adevăratul ei mărginit, ci este înălțată până la limita maximă a
chip al lui Hristos cel viu, cel înviat, este chipul lui îndumnezeirii după har. Această dogmă este cuprinsă în
Hristos definit, propovăduit și trăit de Biserică, deci hotărârile Sin. VI Ec.
chipul dogmatic, bisericesc și mistic al lui Hristos, Darurile pe care firea umană le primește în Hristos
pentru că relația noastră personală cu Iisus cel Înviat nu prin unirea ipostatică se referă la cunoaștere și la voința
este posibilă decât prin harul Duhului Sfânt în Biserică, firii sale omenești:
așa cum l-au trăit Apostolii și Maica Domnului după a. Cunoașterea umană a lui Iisus se lărgește, se
înviere – Hristos euharistic. Mesajul, misiunea și taina potențează la maxim prin unirea ipostatică, fiind ferită
Lui au fost înțelese de ei abia după învierea Sa, mai de erori, fără să se transforme în atotștiință divină. Ea
precis după Cincizecime. crește și se dezvoltă progresiv: „Și Iisus sporea cu
4
înțelepciunea...” (Luca 2, 52). Această creștere în adorare, iar omenirii Lui venerare, căci atunci am separa
cunoaștere nu este numai o arătare treptată a firile. Hristos fiind 1 după ipostas, tot ce se cuvine Lui
înțelepciunii dumnezeiești, ci și o creștere reală a ca Persoane se cuvine ambelor firi.
cunoașterii omenești în condițiile și pe căile pe care Sf. Scriptură: „Ca toți să cinstească pe Fiul, precum
sporește cunoașterea naturală în general. cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23), Sf. Toma îi spune
Cunoașterea lui Iisus era lipsită de erori prin faptul că „Domnul Meu și Dumnezeu Meu” (Ioan 20, 28).
El, neavând un ipostas uman, n-a avut nici opinie Sf. Atanasie cel Mare: „Noi nu adorăm trupul
omenească personală șovăielnică, întrucât firea Lui despărțindu-L de Cuvânt, nici voind să adorăm Cuvântul
omenească era activată și condusă de ipostasul Lui nu-L despărțim de trup.” Sf. Ioan GA: „Cu adevărat
Dumnezeiesc. lucru mare și minunat este că trupul nostru stă în ceruri,
Dacă se afirmă în Sf. Scriptură că de ziua și ceasul în sânul Sf. Treimi și primește închinare de la îngeri,
parusiei nu știu nici Fiul, nici îngerii, ci numai Tatăl, arhangheli și serafimi”.
aceasta se explică prin raportarea la firea omenească În hristologia ortodoxă întotdeauna s-a accentuat
mărginită privită în sine (Sf. Ioan Damaschin) iar după Persoana unică a Mântuitorului, în timp ce teologia
alți Sf. Părinți prin aceea că Mântuitorul n-a avut scolastică a văzut separate cele 2 firi, datorită influenței
misiunea de a anunța omenirii data celei de-a doua veniri filosofiei antice. În sec. XX, în Apus, s-a ajuns să se
a Sa pe pământ. separe între Iisus al istoriei (firea umană) și Hristos al
b. Voința omenească era cu totul inaccesibilă gloriei (firea divină). S-au elaborat 2 hristologii: una
păcatului personal și chiar ispitei; în privința voinței ascendentă (calea vieții lui Hristos ca om, de la Cruce la
omenești naturale a lui Hristos nu se poate vorbi de un Înviere) și una descendentă (coborârea Fiului în trup și
progres moral al Lui, de o luptă cu patimile și ispitele în are în centru întruparea).
săvârșirea binelui, întrucât voința naturală omenească s-a 5. Sf. Fecioară Maria este Născătoare de
unit de la început cu voința firii divine, în baza Dumnezeu (Teotokos): Cel ce se naște ca om din
ipostasului comun, Care, ca Fiu al lui Dumnezeu era Fecioara este Însuși Dumnezeu-Fiul, Care S-a făcut
Binele suprem. subiect și ipostas al firii omenești, și de aceea ea trebuie
Îndumnezeirea firii omenești a Mântuitorului prin har numită Născătoare de Dumnezeu. Sensul dogmei nu e
a cunoscut 3 etape în îmbogățirea și umplerea ei de acela că Fecioara a născut firea dumnezeiască, pentru că
energiile Duhului Sfânt: Hristos Se naște din veci din Tatăl, ci că Fecioara a
A. La întrupare, când are loc unirea ipostatică, firea născut pe fiul lui Dumnezeu după opmenitate.
omenească intră într-un proces de îndumnezeire prin Pe temeiul Revelației din Sf. Scriptură (Luca 1, 3-5;
energiile divine, care o înalță; Gal. 4, 4); Biserica ne învață că Sf. Fecioară este
B. După Înviere, firea omenească biruind păcatul și Născătoare de Dumnezeu și a definit această dogmă la
moartea se umple de energiile Duhului Sfânt, devenind Sin. III. Ec. în anatematisma I; Sin. V Ec. în
cu totul transfigurată, trupul lui Hristos înviat depășind anatematismele 6 și 8 și la Sin VII Ec., canonul 5.
barierele spațiului și timpului; Sf. Părinți întemeiază în mod unanim această dogmă
C. După înălțarea la cer și șederea de-a dreapta pe unirea ipostatică. Sf. Greigorie Nazianz: „Dacă
Tatălui, firea omenească devine cu totul pnevmatizată. cineva nu crede că Fecioara Maria a născut pe
3. Lipsa de păcat: Iisus S-a născut în chip Dumnezeu, a despărțit pe om de Dumnezeu”.
supranatural din Sf. Fecioară, deci fără păcatul IV. Învățătura ortodoxă despre chenoză
strămoșesc, dar cu afectele firii omenești. Păcate Întruparea Fiului și unirea ipostatică impun unele
persoanel nu avea pentru că era Logosul divin. precizări asupra modului în care Dumnezeu S-a coborât
Sf. Scriptură mărturisește lipsa păcatelor, numindu-L la nivelul umanității, fără să înceteze a fi Dumnezeu
„Sfânt” (Luca 1, 35) și nimeni nu-L va vădi de păcat adevărat. Sf. Maxim descrie acțiunea de coborâre a
(Ioan 8, 46). Toți Sf. Părinți întemeiază lipsa de păcate Fiului la oameni, smerindu-Se prin acceptarea suferinței
personale pe unirea ipostatică a voii Lui omenești și a morții.
naturale cu voința Sa dumnezeiască. Numai fiind fără de Această coborâre smerită și acceptare a condiției
păcat a putut lua asupra lui păcatele omenirii și să moară umane slăbite de păcat, a fost numită chenoză, adică
pe cruce pentru ele. golire a Fiului de slava Sa dumnezeiască. Biserica a
4. Lui Hristos I se cuvine o singură închinare: formulat această învățătură pe temeiul textului Filipeni
Dată fiind unitatea persoanei Lui, Mântuitorului trebuie 2, 7-9: „Hristos, chipul lui Dumnezeu fiind ... S-a golit
să I se aducă o singură închinare, atât după dumnezeire pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea
cât și după omenitate. Deși natura umană chiar oamenilor... Ascultător făcându-Se până la moarte și
îndumnezeită rămâne natură omenească creată, totuși din încă moarte pe cruce.”
cauza nedespărțirii și neîmpărțirii firilor, nu este cu Chenoză (gr. „kenosis”) implică 2 aspecte mai
putință să aducem separat dumnezeirii lui Hristos importate: al smeririi și al coborârii inexprimabile a
5
Fiului, pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră; al cu starea de maximă manifestare a iubirii Sale
modului în care și-a împropriat firea noastră, ipostasul dumnezeiești.
Său dumnezeiesc devenind subiectul purtător al firii 6. Chenoza constituie taina mântuirii noastre
omenești, cu toate trăsăturile ei pătimitoare. obiective și subiective, modul prin care Hristos a realizat
Sf. Pavel exprimă modul paradoxul în care are loc iconomia mântuirii noastre prin întrupare și jertfa pe
chenoza: „Bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca voi cu cruce, din ascultare față de Tatăl, dar și modul de
sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (II Cor. 8, 9). Deși chenoza însușire al acesteia de către noi, după exemplul și
reprezintă o smerire, totuși, e și dovada puterii și puterea Lui; prin smerenie Iisus Își acoperea
libertății de manifestare, pentur că luând chipul nostru dumnezeirea, iar credincioșii faptele bune.
smerit de rob, El rămâne întreg Dumnezeu. Teologia ortodoxă consideră că, deși chenoza Fiului
În chenoza Fiului sunt 2 etape: este reală, cu păstrarea neschimbată a proprietăților celor
1. una anterioară trupării, când El acceptă să Se facă 2 firi, nu se poate admite o chenoză radicală, totală, în
om pentru mântuirea noastră. sensul de renunțare la însușirile Sale divine.
2. alta care începe de la întrupare și ține până la Chenoza trebuie înțeleasă cu referire la planul de
moartea pe cruce prin care a desființat păcatul și mântuire conceput și realizat de înțelepciunea și puterea
moartea. lui Dumnezeu, pe temeiul iubirii Sale față de lume. Prin
Prin chenoza Hristos își asumă odată cu firea atotputernicia Sa și pentru a fi accesibil nouă, Dumnezeu
omenească și afectele dar dă și putere trupului Său să poate pătrunde în formele noastre de existență fără să le
depășească afectele și să suporte până la capăt moartea anuleze sau să renunțe la ale Sale.
pentru păcatele lumii. Sf. Părinți au explicat chenoza ca Teologia ortodoxă susține că în starea de chenoză,
o condiție a îndumnezeirii firii omenești, asumată de Mântuiorul a păstrat intactă firea dumnezeiască și doar
Iisus la întrupare. așa a îndumnezeit firea omenească. Dacă nu se admite o
Sf. Chiril al Alexandriei: „S-a smerit pe Sine ca să unire reală și veșnică a celor 2 firi în Iisus, se ajunge la
ridice la înălțimea Lui ceea ce e smerit prin fire... S-a erezia nestoriană, omițându-se procesul de îndumnezeire
făcut rob ca noi, adica om, ca noi să ne facem ca El, a firii omenești, care s-a petrecut după întruparea Fiului.
dumnezei și fii ai lui Dumnezeu”.
Sf. Ioan Damaschin: „Fiind Dumnezeu desăvârșit, Se V. Ereziile hristologice
face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate, Ereziile hristologice se referă la: dumnezeirea Fiului,
singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea omenitatea Lui și unirea ipostatică.
infinită a lui Dumnezeu. A. Erezii cu privire la dumnezeirea
Pe baza învățăturii Sf. Părinți, învățătura ortodoxă Mântuitorului:
despre chenoză si urmările ei este: 1. Erezii care negau total dumnezeirea lui Iisus,
1. Prin chenoză Cuvântul devine ipostas și al firii considerându-L simplu om. Au apărut în perioada
omenești, poate să-și împroprieze firea omenească, apostolică, reprezentanți: Cerint și Ebion; combătuți de
caracterul ei pătimitor, toate ale noastre (fără păcat) și să Sf. Ev. Ioan. În sec. II ereticii Teodot, Carpocrat și
Se facă om întru totul, ca și noi să devenim asemenea Artemon au fost combătuți de Tertulian. În sec. III,
Lui. Pavel de samosata a fsot condamnat în Antiohia (270).
2. Chenoza nu înseamnă renunțare la vreuna din Erezia a continuat sub alte forme până în epoca
însușirile și lucrările Sale ca Dumnezeu, ci este numai Renașterii, când este întâlnită la socinieni, predecesorii
golirea Sa de slava dumnezeiască, ca să poată lua chip unitarienilor. Această concepție eronată și-au însușit-o în
de rob și să vină aproape de noi. sec. 18-19 teologii protestanți raționaliști.
3. În chenoza cele 2 firi își păstrează fiecare 2. Arianismul și semiarianismul în sec. IV; a apărut
proprietățile naturale neschimbate; iar datorită unirii în Alexandria prin preotul Arie, care susținea că Iisus nu
ipostatice, fiecare fire comunică celeilalte însușirile ei; este de o ființă cu Dumnezeu Tatăl și nu este Fiul Lui, ci
toate lucrările Sale în stare de chenoză sunt lucrări este fiu doar în sens moral, El fiind creat de Tatăl înainte
teandrice, Hristos lucrând toate cele omenești de timp. A fost condamnat de Sin. I Ec., când Sf.
dumnezeiește și invers. Atanasie a propus termenul „deoființă”.
4. Chenoza Fiului întrupat și îndumnezeirea firii Sale 3. Ereziile antitrinitare, de influență iudaică; plecau
omenești sunt corelative: S-a deșertat de slava pentru ca de la premisă că Dumnezeu este Unul, nu numai în
să ne facă părtași de ea; îndumnezeirea firii omenești ființă, ci și în ipostas. În Revelație, însă, sunt menționate
reprezintă aspectul pozitiv al chenozei. 3 persoane, fapt ce i-a determinat să afirme că în plan
5. Chenoza și pogorârea Fiului se explică prin marea iconomic Dumnezeu cel Unul se manifestă în 3 moduri.
iubire a lui Dumnezeu pentru noi, de aceea starea lui Antitrinitarii s-au divizat în modaliști (persoanele
Hristos de maximă chenoză în moartea pe cruce coincide treimice sunt moduri de manifestare ale Unicului

6
Dumnezeu) și dinamici (Fiul și Duhul sunt puteri ale 3. Monotelismul (sec. 7), este un monofizitism
Tatălui). deghizat. Se admitea existența a 2 firi în Iisus, dar a unei
Aceste erezii se numesc și patripasiene deoarece singure voințe (cea divină). Susținătorii: Patriarhii
afirmau că Dumnezeu, fiind o singură Persoană, în Iisus Sergiu, Pyrrhus și Pavel al C-polului, papa Honoriu II.
S-a întrupat și a pătimit Tatăl. Au fost condamnați în sec Combătuți: Sf. Maxim, Sf. Sofronie al Ierusalimului și
2, 3 și combătuți de Sf. Irineu și Sf. Vasile. papa Martin I. Deși a fost condamnată de Sin. VI Ec.,
B. Erezii cu privire la omenitatea Mântuitorului: erezia reapărut sub forma monoenergismului (1 lucrare a
Firea Lui omenească fiind compusă din trup și suflet, Persoanei, chiar dacă se admit 2 firi și 2 voințe) și
ereziile vor viza fie trupul, fie sufletul, fie nașterea ulterior prin iconoclasm, care refuza reprezentarea feței,
supranaturală din Sf. Fecioară. deci a firii umane, în icoane.
1. Erezii referitoare la trupul Mântuitorului: a. 4. Adopțianismul apare în Spania (sec. 8) și e un
Dochetismul considera trupul Lui ca fiind doar aparent. nestorianism târziu. Reprezentanții susțineau că după
b. Gnosticismul afirma opoziția totală dintre spirit și umanitate Iisus nu este Fiu propriu, ci Fiu adoptiv, după
materie la fel ca în platonism. Materia fiind rea în sine, har, ca și sfinții. Erezia a fost condamnată de multe
ar fi fost nedemn pentru Dumnezeu să Se coboare în ea. sinaode locale din Apus.
Reprezentanți: Simon Magul, Menandru și Marcian;
combătuși de Sf. Ev. Ioan. VI. Opera de mântuire a lui Iisus prin întreita
Alți gnostici și eretici manihei recunoșteau lui Iisus slujire
un oarecare trup, dar nu unul material, ci unul spiritual În teologie termenul de mântuire are un sens obiectiv
cu care a venit din care și cu care a trecut prin Fecioara și unul subiectiv – de aici mântuire obiectivă
ca printr-un tunel. Combătuți de: Sf. Ignatie Teoforul, (răscumpărare, împăcare, îndumnezeire) și mântuire
Sf. Irineu ș.a. subiectivă (îndreptare, sfințire, îndumnezeire prin har).
2. Erezii referitoare la sufletul Mântuitorului: Prin mântuirea obiectivă înțelegem lucrarea de
Apolinarie și Lucian de Samosata afirmau că Iisus nu a restaurare și răscumpăare a neamului omenesc, săvârșită
avut suflet rațional (pnevma) ci doar un suflet animal de către Iisus, prin întruprea, jertfa, învierea și învălțarea
(psihi). În persoana Sa, locul sufletului rațional a fost Sa. Mântuirea subiectivă reprezintă împroprierea de
luat de către Logosul divin. Dacă Biserica ar fi acceptat către fiecare om, prin har, credință și fapte bune, a
aceste erezii, ar fi lipsit pe Iisus de rațiune, iar firea lui roadelor răscumpărării (îndreptarea).
umană ar fif ost știrbită. Combătuți de: St. Atanasie cel Relația dintre Persoana și opera Mântuitorului
Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, fiind condamnați la Hristos:
Alexandria, Roma și Sin. II Ec. Învățătura despre persoana Mântuitorului este legată
3. Erezii referitoare la nașterea din Fecioară: Cerint, de opera de mântuire a lumii. Nu există mântuire în afara
Carpocrat și gnosticii iudaizanți afirmau că Iisus S-a de Persoana Sa, pentru că noi ne mântuim subiectiv /
născut din Sf. Fecioară pe cale naturală. Combătuți: personal și nu printr-o învățătură detașată de El, ci
Tertulian, Irineu, Sf. Ioan GA ș.a. împărtășindu0ne de Hristos în Biserică prin Sf. Taine și
C. Erezii cu privire la unirea ipostatică: rămânând într-o relație permanentă cu El.
1. Nestorianismul. Inițiator: Nestorie, patriarh al C- Pr. Stăniloae: „Iisus ... este unicul izvor de putere
pol (sec. 5). El accentua atât de mult realitate autonomă care ne eliberează de păcat și de urmările lui. Mântuirea
a celor 2 firi, încât spărgea unitatea Persoanei. El nu o putem dobândi decât în Dumnezeu sau ca o
susținea că Logosul divin a coborât asupra omului înveșnicire a relației personale cu El, relație prin care ni
Hristos la botez și a odihnit în El, până la Patimi, când se comunică și primim darurile și puterile vieții
L-a părăsit, lăsându-L să moară pe cruce. Așadar, în adevărate”.
Iisus ar fi 2 Persoane – erezia s-a numit și dioprosopism. Între Persoana și opera mântuiroare a lui Hristos
Întrucât Sf. Fecioară a născut și o persoană umană, există o distincție dar nu o separație; opera de mântuire
trebuie numită „Născătoare de om”. Combătut de: Sf. poate fi privită și în sine, teoretic, ca o realitate distinctă
Chiril al Alexandriei și Sin. III Ec. de Persoana Sa; însă, Persoana și opera Sa de mântuire
2. Monofizitismul se plasează în extrema opsuă, formează un tot indivizibil. În ortodoxie, accentul este
afirmând prezența în Hristos a unei singure firi. din pus întotdeauna pe Persoana Sa, Care a realizat în Sine
dorința de a-l combate pe Nestorie, ereticul Eutihie din împăcarea cu Dumnezeu și îndumnezedirea firii
C-pol (sec. 5) afirma unirea celor 2 firi până la omenești.
confundare. Propriu-zis, firea umană a fost absorbită de Încercând să definim lucrarea mântuitoare, definim
firea divină. Combătută de: Papa Leon I și Sin. IV Ec., de fapt pe Iisus Hristos, în întreita Sa slujire. De
afirmându-se integritatea și persistența celor 2 firi, unite Persoana Sa și de relația personala și comunitar cu El
în mod neamestecat și neschimbat. depinde mântuirea noastră. De aici și importanța

7
dogmatică și spirituală a prezenței prin energiile divine între oameni și Dumnezeu, și prin aceasta e unicul și
necreate a lui Hristos în Biserică și Sf. Taine. veșnicul arhiereu. Spre deosebire de preoții din VT, El
Întreita slujire a Mântuitorului: în lucrarea n-a adus o jertfă exterioară, ci S-a adus pe Sine ca jertfă
mântuitoare, distingem 3 slujiri: de prooroc sau supremă pentru păcatele noastre.
învățător (prin care aduce Revelația desăvârșită a Hristos e nu numai Arhiereul jertfitor ci și jertfa
Preasfintei treimi și a planului de mântuire a umanității); însăși. „Acesta este trupul Meu, al Legii celei noi...”
de Arhiereu (prin care reface legătura dintre om și (Matei 26, 26-28). Spre deosebire de preoția lui Aaron,
Dumnezeu și împacă prin jertfă pe Dumnezeu cu omul); Hristos este Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec,
de împărat (prin care învinge puterile răului și conduce adică fără predecesor și fără succesor, preoția Lui fiind
pe om spre scopul său suprem). eternă și universală.
În VT cele 3 demnități sunt puse în relație cu Alte scopuri ale jertfei (în afară de răscumpărare): să
persoane care preînchipuie slujirea Sa: ca profet la Isaia adeverească misiunea Sa dumnezeiască și adevărul
42, 1-4; ca preot în Psalmul 109, 4; ca împărat în învățăturii Sale; să dea pildă de smerenie, răbdare și
Psalmul 2, 7. lepădare de sine; să sfințească prin Sângele Său legea
Profețiile din VT devin realitate în NT, evidențiind cea nouă; să dovedească prin fapte nemărginita Sa iubire
succesiv cele 3 demnități: chemarea profetică la Luca de oameni și să înlăture părerea falsă despre un Mesia
13, 33; slujirea arhierească la Evrei 4, 14 și demnitatea lumesc.
împărățească la Luca 19, 12 și toate 3 la I Cor. 1, 30. Slujirea Sa arhierească și jertfa Sa sunt actualizate de
Însuși numele de Mesia („Uns”) indică întreita misiune Mântuitorul, prin puterea Duhului Sfânt, în Biserica Sa
(în VT erau unși profeșii, arhiereii și împărații). prin preoția sacramentală și prin Jertfa euharistică, care
1. Chemarea profetică / învățătorească: este nu vor înceta până la Parusie.
lucrarea Sa de a descoperi oamenilor adevărul absolut, 3. Demnitatea împărătească: chemarea profetică și
adică despre Sine ca Dumnezeu: „Eu sunt lumina lumii” slujirea arhierească ale Sale s-au împlinit în starea
(Ioan 8, 12). În același timp a revelat adevărul despre om chenoticcă, de smerenie a Lui. Pentru desăvârșirea
și lume, ca opere ale lui Dumnezeu destinate operei mântuitoare trebuia să aibă și demnitatea
îndumnezeirii prin har. Iisus descoperă pentru 1 dată în împărătească. În VT, Mesia e înfățișat „stând pe scaunul
istorie Taina Sf. Triemi, a planului de creare și mântuire împăraților” și „Cel ce judecă și face dreptate” (Ieremia
a lumii, taina omului și a vieții viitoare. 23, 5-6).
Iisus nu descoperă un adevăr abstrat, ci pe Sine În NT, arh. Gavriil îl vestește pe Mesia ca împărat
Însuși, în calitate de Creator, Proniator, Mântuitor, veșnic (Luca 1, 33); magii de la Răsărit îl caută pe
Desăvârșitor și Judecător al lumii. Ceilalți profeți „împăratul iudeilor” și îi aduc daruri ca unui împărat
vesteau adevărul primit de la Dumnezeu, în timp ce (Matei 2, 2); intrând în Ierusalim este aclamat ca rege.
Hristos este El Însuși Adevărul. Cuvintele Lui sunt Sf. Pavel îl numește „Împăratul împăraților și
veșnice și neschimbabile ca și Persoana Lui. El arată în Domnul domnilor” (I Timotei 6, 15), calitate pe care o
Persoana Sa atât pe Dumnezeu cât și pe om, dar și descoperă Însuși: „Mi s-a dat toată puterea în cer și pe
cosmosul restaurat și transfigurat. pământ” (Matei 28, 18).
Evanghelia împărăției, pe care El Însuși continuă să o Mântuitorul își exercită demnitatea împărătească
vestească și după înălțarea Sa, în Biserica, prin Sf. întro-o anumită măsură în viața pământească, dar în mod
Apostoli și urmașii lor, ajutați de Duhul Sfânt, trebuie desăvârșit după moartea Sa. În prima parte își arată
propovăduită până la sfârșitul veacurilor. puterea prin minuni, ca și prin stabilirea principiilor
2. Slujirea arhierească: În centrul operei de după care se va conduce Biserica. În partea a doua,
mântuire stă slujirea arhierească a Sa, prin care ne-a sfărâmând puterea diavolului, prin înălțare și șederea de-
eliberat din robia păcatului și a morții, restaurând chipul a dreapta Tatălui și prin prezența Sa continuă în
lui Dumnezeu din om și legătura dintre om și Biserică. Ultima manifestare în timp a puterii împărăteși
Dumnezeu. Slujirea arhierească constă în chenoza, jertfa va fi la Parusie, prin învierea generală, judecata
de Sine și suferințele îndurate și jertfa de pe cruce pentru universală, înnoirea cerului și a pământului.
păcatele noastre prin care nea împăcat cu Dumnezeu și a Prin Hristos, în Duhul Sfânt, Împărăția cerurilor este
restabilit comuniunea dintre noi și Tatăl. deja prezentă în Biserica (inaugurarea Împărăiei pe
În VT, profetul Isaia descrie jertfa Mântuitorului pământ în mod nedeplin). Puterea împărătească se
(Isaia 53, 4-8): „El a fost pedepsit pentru mântuirea comunică și credincioșilor în Biserica, prin puterea
noastră și prin Rănile Lui toți ne-am vindecat”. Duhului, pentru ca ei să se conducă pe ei să biruiască
Preoția și jertfele VT erau o prefigurare a adevăratei ispitele și păcatul. Această putere se va împărtăși plenar
preoții și jertfe din NT; ele nu erau capabile să biruiască drepților în Împărăția veșnică.
păcatul întregii omeniri și nici să refacă legătura cu
Dumnezeu. De aceea, pentru noi Iisus este Mijlocitorul
8
VII. Aspectele Răscumpărării (Soteriologia) Iisus ne-a împăcat nu numai cu Tatăl, ci și în Sine și prin
Teologia ortodoxă a stabilit că pe lângă cele 3 slujiri, Sine cu Dumneseu în Treime.
se poate vorbi și despre 3 direcții ale slujirii arhierești a 2. Aspectul ontologic al Răscumpărării: constituie
lui Hristos (Stăniloae): spre Dumnezeu Tatăl, spre direcție îndreptată spre firea umană a lui Iisus.
propria fire omenească și spre întreaga umanitate Ascultarea și moartea au avut consecințe asupra firii
(acestea corespund cu cele 3 aspecte ale mânutirii omenești proprii, prin aceasta ea fiind ridicată la o noua
obiective). treaptă de existență.
1. Aspectul de jertfă al Răscumpărării: reprezintă Această direcție a jertfei este temeiul învățăturii
direcția operei de mântuire îndreptată spre Dumnezeu, despre îndumnezeire. Dacă neacultarea față de
întrucât jertfa de pe cruce a fost adusa de Iisus ca om lui Dumnezeu a produs în firea omenească alterare și
Dumnezeu pentru toți oamenii cuprinși virtual în moarte, întruparea și ascultarea lui Iisus au produs în
ipostasul Său dumnezeiesc. Fiul S-a făcut, prin firea omenească asumată de El, înnoirea, sfințirea și
întrupare, om desăvârșit și fără de păcat, pentru a Se nemurirea, pentru a ne-o putea oferi și nouă.
aduce pe Sine jertfă lui Dumnezeu și pentru ca să Restaurarea firii omenești = refacerea chipului și
biruască neascultarea noastră prin ascultarea desăvârșită dăruirea virtuală a asemănării prin har, pe care o primesc
față de Dumnezeu. oamenii prin Botez, atunci când se unesc cu Hristos
Dacă păcatul a însemnat mândrie, neascultare și (Ioan 17, 19).
nesocotire a bunătății și dreptății lui Dumnezeu, prin Faptul că natura umană a lui Hristos n-a fost de la
care a intrat în lume moartea, Iisus S-a smerit pe Sine, început la fel, ci în devenire, deși a fost de la început
ascultător făcându-Se față de Tatăl până la a muri pe fără de păcat, o spune indirect Leonțiu de Bizanț, făcând
cruce. Întrucât era Dumnezeu și om desăvârșit, din această transfigurare condiția desăvârșirii și
ascultarea Sa a avut o valoare infinită, compensând îndumnezeirii noastre. Sf. Părinți consideră că în
neascultarea și păcatele tuturor oamenilor și biruind prin Întrupare e dată potențial întreaga îndumnezeire a firii
aceasta moartea. În Sf. Scriptură se arată că inițiativa umane a Cuvântului și întreaga noastră mântuire (sau cel
jertfei o are Tatăl, iar Fiul Se jertfește de bunăvoie, din puțin începutul mântuirii).
ascultare față de Tatăl și din iubire față de oameni (Ioan Prin faptul că a enipostaizat-o, firea umană a lui Iisus
3, 16; Gal. 3, 13). n-a mai putu cădea ca firea lui Adam. Sf. Părinți acceptă
Întrucât moartea suportat de Hristos a fost o moarte faptul că firea umană a avut afectele, dar nu și păcatul
pentru păcatul lumii, ea a fost o moarte dreaptă, căci sau posibilitatea de a păcătui. Firea lui are, din starea de
toată firea omeneacă trebuia să ia plata morții; dar dinainte de păcat, nepăcătuirea, iar din cea de după
întrucât El personal era fără de păcat, ea era o moarte păcat, afectele și moartea. Hristos n-a activat decât
nedreaptă. Astfel, a fost drept și să moară, drept să și afectele de durere, nu și de plăcere. Rezistența lui Iisus
învieze. Dreptatea Lui personală a biruit „dreptatea” ca om în înfrânare a întărit firea umană.
morții. Dpdv dogmatic, această înnoire efectivă a firii umane
Viziunea ortodoxă despre aspectul de jertfă al s-a petrecut prin faptul că firea umană a fot subiectivată
Răscumpărării: de Persoana Fiului, Care a revărsat în ea harul Său
a. Inițiativa jertfei de pe cruce nu o are numai Tatăl, (energiile necreată ale Duhului), începând cu Întruparea
ci și Fiul (Efeseni 5, 2). Ca și taina creației, taina și culminând cu Înălțarea. Fără învățătura despre
mântuirii noastre are un temei în Sf. Treime, Care energiile divine necreate, aspectul ontologic al mântuirii
participă plenar în toate actele Sale. n-ar avea consistență.
b. Hristos a adus ca om jertfă lui Dumnezeu în Concluzie: sfințirea și îndumnezeirea firii omenești a
Treime, pentru că „când zic Dumnezeu înțeleg: Tatăl, lui Iisus cuprinde 3 etape:
Fiul și Sf. Duh” (Sf. Grigorie Teologul) = Iisus aduce a. prima începe chiar la întrupare și reprezintă
jertfă Tatălui, Lui Însuși și Sf. Duh nu doar Tatălui, așa consolidarea și înălțarea ei prin unirea ipostatică,
cum eronat învață teologia catolică și protestantă. comunicarea însușirilor și perihoreza sau
A spune că Hristos aduce jertfă numai Tatălui = întrepătrunderea și în care desăvârșirea dumnezeiască ia
coborâre subordinaționistă a lui Iisus și a Duhului Sfânt, chipul virtuților divino-umane în Iisus Hristos.
Care nici El n-o primește. Înseamnă o separație b. a doua, cea a îndumnezeirii prin ascultare, prin
nestoriană a firilor lui Iisus, ca unul care a slujit arhieria jertfa de pe cruce și prin înviere, când trupul lui Hristos
ca simplu om, deși lucrările Lui sunt totdeauna devine deplin pnevmatizat.
teandrice. c. a treia, după înălțarea la cer și șederea de-a dreapta
În Sf. Liturghie acest adevărat e marturisit: „Căci Tu Tatălui, când firea umană a lui Hristos e înălțată la
ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primește și gradul maxim, ajungând în însăși intimitatea Sf. Treimi,
Cel ce Te împarți” (Heruvicul). Prin taina mântuirii, devenind împreună-șezătoare cu Dumnezeu.

9
3. Aspectul recapitulativ al Răscumpărării: Critica concepției romano-catolice: conține o
îndreptată spre oameni. Ea se întemeiază pe faptul că motivație și o argumentare eronate. Are la bază o idee
Hristos cuprinde virtual în Sine pe toți oamenii, de la greșită despre un Dumnezeu preocupat mai mult de
întrupare până la învălțare, pentru ca să ne facă pe toți repararea onoarei jignite. Ideea satisfacției o întâlnim la
părtași de mântuire. El nu ne cuprinde pe toți anulându- Tertulian și Sf. Ciprian și reprezintă o gravă denaturare a
ne ca persoane, ci suntem cuprinși în Iisus relațional prin învățăturii despre Dumnezeu, El fiind înțeles după
firea umană a Sa, care este și firea noastră umană. Prin modelul cavalerului medieval (pentru orice greșeală
omenitatea asumată, Iisus, tot ce lucrează asupra firii cerea satisfacție). Potrivit teoriei satisfacției, reporturile
Sale omenești, lucrează virtual și asupra firii noastre a omului cu Dumnezeu sunt privite în spirit exclusiv
tuturor. juridic, neduhovnicesc.
Sf. Scriptură: Iisus ne-a curpins virtual în toate actele Doctrina catolică este unilaterală și pentru că privește
Sale mântuitoare, în El am fost aduși jertfă bineplăcută numai latura negativă, nu și cea pozitivă a lucrării
lui Dumnezeu, am fost împăcați, îndumnezeiți, am murit mântuitoare. Ea se referă doar la direcția acesteia spre
și înviat împreună cu Hristos (Gal. 2, 19). În cultul Dumnezeu, renunțând la direcția spre firea omenească a
ortodox acest adevăr al recapitulării tuturor în Iisus este: lui Hristos și spre toți oamenii. Din cele 4 momente
„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi fundamentale prin care Hristos a restaurat omenirea,
mă scol împreună cu tine...” (Canonul Învierii, Sf. Paști). catolicii accentuează doar jertfa de pe cruce.
Referitor la recapitularea virtuală, trebuie folosită 2. În concepția protestantă, răscumpărarea prin jertfa
noțiunea paulină „Adam cel nou”. Iisus, prin întrupare, de pe cruce = suportarea din partea lui Hristos a mâniei
deține poziția unui nou Adam, care ne cuprinde pe toți. și a pedepsei lui Dumnezeu. Prin jertfa, Mântuitorul
Noi dobândim adevărata viață, refăcută, numai prin El. împacă și îmbunează pe Dumnezeu, aducând satisfacție
Dacă din Adam cel vechi primim existența noastră în locul nostru dreptății lui Dumnezeu.
indirect, prin părinți, din Adam cel nou primim După Luther, Iisus nu are inițiativa jertfei, El suportă
adevărata noastră existență, fiecare în mod direct. în locul nostru pedeapsa și mânia. În jertfa de pe cruce,
Concluzie: cele 3 aspecte sunt interdependente și sunt biruite puterile nimicitoare ale păcatului, morții și
constituie o lucrare unitară, tot așa cum cele 3 slujiri sunt Satanei, de care mânia lui Dumnezeu se folosește ca de
unite între ele; de aceea în soteriologia ortodoxă, niște instrumente nimicitoare.
accentul trebuie pus întotdeauna pe Persoana Fiului. Pozitiv în concepția luterană este accentuarea
Orice separare artificială între Persoana Sa și actele Sale păcatului în care se află omenirea și care atrage mânia
răscumpărătoare conduce la slăbirea conștiinței prezenței lui Dumnezeu. Concepția protestantă este tributară
lui Hristos în Biserica și în Sf. Taine și dăunează catolicismului prin ideea ea satisfacție și suferă de
spiritualității și misiunii Bisericii. aceeași unilateralitate.
Diferențe confesionale cu privire la Critica concepției protestante: Mântuirea este
Răscumpărare: concepută la protestanță ca o amnistiere juritică
1. Doctrina BRC despre Răscumpărare este solidară exterioară, fără să se facă referire la o refacere sau
cu doctrina despre păcatul strămoșesc. Prin căderea în restaurare ontologică a firii umane în Hristos. Ca și
păcat nu s-a alterat natura umană, ci a pierdut doar grația catolicii, protestanții explică juridic jertfa lui Hristos,
divină. Mântuirea nu constă într-o refacere a naturii fără referire la natura Sa umană, ci numai la Dumnezeu,
umane, ci prin ea se restituie omului doar grația pierdută jertfa de pe cruce apărând ca ceva exterior, ca un
și relația de pace cu Dumnezeu. spectacol uimitor, ca nu cumva omul să creadă că a fosst
Teologia catolică reține din înțelesurile multiple doar iertat fără judecată.
pe cel al satisfacției substitutive. Această teorie juridică, Mântuirea obiectivă fiind realizată exterior se pierd
formulată de Anselm de Canterburry a rămas dominantă din vedere aspectul ontologic și cel recapitulativ.
în teologia catolică. Potrivit acesteia, prin păcatul Teologia catolică și protestantă, consideră că Iisus a
strămoșesc omul L-a jignit pe Dumnezeu și I-a rămas realizat mântuirea în mod exterior, juridic, nu în Sine, în
dator să-I acorde satisfacție. Opera de mântuire a constat trupul Său, pentru a restaura firea umană și a o înfățișa
în suportarea pedepsei de către Iisus, în locul oamenilor în Sine jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu.
și în satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu. Părinții răsăriteni susțin în mod unanim că Hristos S-
Toma dʼAquino a adugat aceste teorii 2 idei noi: cea a făcut ceea ce suntem noi pentru ca noi să ne facem prin
a satisfacției supraabundente și cea a meritului infinit al har ceea ce este El prin fire, dumnezei. Teologia
lui Hristos, câștigat prin jertfa Sa. Satisfacția a reparat apuseană nu acceptă mântuirea ca restaurare a firii
întreaga ofensă a păcatului iar meritele Lui infinite ne umane și început al îndumnezeirii, deoarece după
redau grația, pierdută prin păcat, deoarece meritele Sale catolici firea omenească în păcat n-a fost afectată cu
se depun în depozitele Bisericii. nimic, deci nu are nevoie de retaurare, ci doar de
restituirea darurilor (grației).
10
Față de aceste concepții unilaterale și juridice, Sf.Duh pregateste prin proorori venirea Fiului iar in N.T
învățătura ortodoxă se prezintă ca o viziune completă și Fiul pregateste pogorarea Sf.Duh.1
duhovniceacă a operei de mântuire a lui Iisus Hristos. Hristos cel Inviat e mai prezent decat cel istoric pt ca
acum este prezent in mod tainit si real in inimile noastre.
VIII.DUMNEZEU SFINTITORUL In acelasi timp Duhul Sfand vine la noi prin trupul inviat
1.Relatia dintre inaltarea lui Hristos si coborarea si pnevmatizat al lui Hristos, deci, venirea Duhului
Duhului Sfant presupune si prezenta Mantuitorului. Sf.Serafim de
Prin cele patru acte mantuitoare (intrupare, jertfa, Sarov spune ca scopul vietii crestine este dobandirea
inviere si inaltare) au fost inlaturare in firea umana a lui Duhului Sfant (cu cat simtim harul Duhului cu cat mai
Hristos toate piedicile care stateau in calea unirii noastre mult simtim prezenta lui Hristos). Hristos nu isi pierde
cu Dumnezeu, punandu-se in trupul Sau indumnezeit centralitatea in viata noastra, ci, prin Duhul Sfant suntem
temelia mantuirii noastre (de care ne impartasim prin in comuniune cu intreaga Sf.Treime iar viata in Hristos
Sf.Taine). Prin aceste patru acte Hristos a realizat este totuna cu viata in Duhul Sfant.2
virtual, obiectiv in trupul Sau indumnezeit mantuirea, 2.Invatatura ortodoxa despre harul dumnezeiesc
indumnezeirea noastra dupa har. Toate s-au petrecut Mantuirea subiectiva prin care ne insusim
obiectiv si real in Hristos, dar actual aceasta se lucrarea obiectiva a lui Hristos o dobandim prin har,
infaptuieste in noi numai prin salasluirea sacramentala a credinta si fapte bune + lucrarea Sf.Duh in Biserica (prin
lui Hristos in noi. care primim har). Credinta & faptele bune repr.
Hristos ne mantuieste subiectiv si actual impartasind conditiile subiective iar harul divin repr. conditia
puterea Sa mantuitoare prin trupul Sau indumnezeit obiectiva.
primit prin Sf.Taine. Sf.Ap.Pavel care nu l-a cunoscut Harul este energia necreata dumnezeiasca ce
personal pe Hristos istoric ci s-a intalnit cu El pe drumul izvoraste din fiinta lui Dumnezeu si prin care Dumnezeu
Damascului spune: “Chiar daca L-am cunoscut pe impartaseste oamenilor ajutorul, viata si sfintenia Sa.
Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem decat dupa Este comunicat oamenilor si de Fiul dar si de Sf.Duh
duh”; chiar si cei doi ucenici in drum spre Emaus, L-au insa in virtutea apropierii, lucrarea de sfintire a
cunoscut pe Hristos abia la frangerea painii (Luca 24, oamenilor si a cosmosului este atribuita Sf.Duh. Harul
13-14). Aceasta fiind prima Liturghie savarsita de mantuitor este deci darul/iubirea lui Dumnezeu fata de
Hristos dupa inviere prin care pregateste pe uncenici sa- noi pe care am pierdut-o prin caderea in pacat si care a
L primeasca dupa Duh (adica euharistic). A trebuit mai fost recastigata de Hristos, izvorul harului in Biserica
intai ca Hristos sa realizeze mantuirea obiectiv adica fiind umanitatea indumnezeita a lui Hristos.
sa castige harul mantuitor in firea Sa omeneasca pe Ca energie divina necreata, distincta dar
care a deschis-o prin jertfa si inviere apoi sa se Inalte neseparata de fiinta si Persoanele treimice, harul
la cer si sa trimita Duhul Sfant care ne impartaseste dumnezeiesc nu este detasat de Persoana lui Hristos si
harul castigat de Iisus, har prin care Duhul Sfant ni- nici de Persoana Sf.Duh. Asa cum am spus lucrarea
L face prezent in noi pe Hristos. impartasirii harului este atribuita Sf.Duh, de aceea in
La Cincizecime, Pogorarea Sfantului Duh se pune rugaciuni/epicleza Il invocam pentru a ni-L face prezent
inceput salasluirii trupului indumnezeit al lui Hristos, pe Hristos. Dar totodata harul fiind castigat de Hristos
mai intai in Sf.Apostoli iar apoi in toti cei ce cred in El este numit si harul lui Hristos: “Harul Domnului nostru
si astfel ia fiinta Biserica, facandu-se trecerea de la Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu…”. Sf.Ioan
obiectiv la subiectiv. Astfel, Pogorarea Sf.Duh este Damaschin explica relatia interioara a Sf.Treimi: “Fiul
finalizarea lucrarii mantuitoare a lui Hristos. este chipul Tatalui si Duhul este chipul Fiului”.
Pr.Staniloae considera ca Biserica este actul cinci al Sf.Simeon Noul Teolog: “Daca Fiul este usa care duce la
operei de mantuire, act ce incheie lucrarea lui Hristos cel ce locuieste in casa, adica la Tatal, Sf.Duh este cheia
in noi insine prin salasluirea lui Hristos in noi. Doua care ne deschide aceasta usa”.
evenimente importante au loc la Pogorarea Sf.Duh: 1.Ia Important este ca Duhul Sfant nu ne da ceva
fiinta Biserica si 2.incepe procesul de mantuire si propriu Lui ci dumnezeirea comuna a celor trei
indumnezeire al nostru, de unde rezulta inseparabilitatea Persoane, adica, in sens palamit, energia care izvoraste
dintre mantuirea subiectiva si Biserica. Tot de aici din fiinta dumnezeiasca.
rezulta si relatia stransa dintre lucrarea Fiului si lucrarea Har si daruri
Sf.Duh care este o reflectare a relatiei perihoretice din Actualizarea harului divin se arata in darurile
sanul Sf.Treimi. In iconomia mantuirii lucrarea Unuia Sf.Duh. Biserica are de la Cincizecime toate darurile
pregateste venirea si lucrarea Celuilalt adica, in V.T,
1
Relatia dintre inaltarea la cer a lui Hristos is pogorarea
Sf.Duh la Cincizecime o gasim la Ioan cap. 15-17.
2
Viata crestina este in acelasi timp Hristocentrica,
Duhovniceasca si Bisericeasca.
11
Sf.Duh, chiar daca nu sunt mereu actualizate. Membrii primim de fapt harul ca achitare de pedeapsa din partea
Bisericii se bucura de unele daruri, dupa insurile lor Lui.
naturale dar aceste daruri nu dau prin ele insele Paul Althauss zice ca prin Duhul Sfant nu vine
indreptarea omului ci aceasta o da harul in totalitatea in noi o putere ci Insusi Duhul ca Persoana care se face
lui. Astfel, darurile desavarsesc pe omul indreptat, ele stapan peste noi, dar, pe aceasta cale protestantismul
apar la omul indreptat fiindca radacina lor este harul. ramane ancorat in teoria predestinatiei, omul ramanand
Teologia ortodoxa nu face o separate intre aceste pasiv in procesul mantuirii. Si in aceasta conceptie
daruri si harul indumnezeitor, astfel harul inseamna credinciosii raman la distanta fata de Dumnezeu,
toata bogatia naturii divine intrucat se comunica prezenta Duhului Sfant fiind redusa la sufletul omenesc,
oamenilor. Sf.Duh, sursa unica a tuturor darurilor desconsiderand trupul ca fiind corrupt si pervertit de
necreate si infinite, primeste toata multimea de numiri pacat. Totodata daca Sf.Duh e desprins de Hristos, El se
care pot fi aplicate harului, acesta din urma este unul iar confunda su subiectivitatea umana iar propriile
darurile in care se manifesta eficienta lui sunt nesfarsite. speculatii pot fi luate drept descoperiri ale Duhului.
In Rasarit (spre deosebire de Apus) harul se prezinta ca IX.RAPORTUL DINTRE HAR SI
un intreg de-viata-facator si de-sfintenie-datator, LIBERTATEA OMULUI
generator el insusi de harisme. a.Harul este absolut necesar pentru mantuire
Duhul Sfant (energia necreata) ne si uneste in Omul nu poate intra doar prin puterile sale in
Trupul cel unic al lui Hristos, in Biserica, despre acest comuniune cu Dumnezeu, iar odata intrat in comuniune
rol unificator, Sf.Vasile cel Mare spune: “El este total el are nevoie de har ca sa ramana in ea + pentru
prezent in fiecare si peste tot”, astfel incat Sf.Duh progresul in virtuti. Avem nevoie de o legatura voluntara
promoveaza si pecetluieste comuniunea eclesiala, dupa cu Dumnezeu asa cum spune Mantuitorul: “Fara Mine
chipul si din puterea Sf.Treimi. nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). Temeiul acestei
3.Deosebiri confesionale cu privire la har invataturi este biblic: “De nu se va naste cineva din apa
a.Doctrina romano-catolica defineste harul si din Duh, nu va intra in imparatia cerurilor” (Ioan 3,5).
divin (gratia divina) ca o putere dumnezeiasca creata, Sf.Parinti sustin necesitatea harului in procesul
prin care ne insusim meritele lucrarii mantuitoare mantuirii: “Precum pestele nu poate vietui fara apa sau
savarsite de Iisus Hristos si prin care participam la viata precum nimeni nu poate umbla fara picioare… tot astfel,
Sf.Treimi. Daca acesta este creat atunci nu mai fara Domnul Iisus si fara conlucrarea puterii
constituie prezenta lui Dumnezeu in noi si nici macar in dumnezeiesti, nu este cu putinta a intelege tainele si a fi
har, cel mult poate fi vorba de o prezenta creata ce il tine crestin desavarsit”.
pe Dumnezeu la distanta fata de oameni. b.Harul se da gratuit de la Dumnezeu
Teologia catolica distinge intre gratia creata si Harul este dar de la Dumnezeu pentru oameni,
gratia necreata, ultima fiind insusi Sf.Duh numit asa in astfel spune Sf.Ap.Pavel: “Caci sunteti mantuiti din dar,
calitate de autor al gratiei din noi iar atunci cand sufletul prin credinta, si aceasta nu este de la voi… al lui
conlucreaza cu aceasta gratie creata, energia umana se Dumnezeu este harul, nu din fapte, ca sa nu se laude
uneste cu energia divina creata si astfel sufletul ramane cineva” (Efeseni 2,8). Harul asadar isi pastreaza calitatea
prizonier tot in sfera creatului. Tot ei considera ca gratia de dar, ca si iubirea, pe tot parcursul vietii noastre in
nu este o substanta, ei o vad ca pe un accident creat, Hristos. Totodata, opinia semipelagiana cum ca omul
dar, daca este un accident creat, cum poate el apartine incepe lucrarea mantuirii personale iar harul vine pe
unei substante necreate (Dumnezeu)? urma spre intarirea puterilor sale naturale este gresita.
Dupa Conciliul II Vatican, gratia nu mai este “Intre natura si har e o mare prapastie si numai prin
depozitata in Biserica ci in Colegiul Episcopilor, astfel, puterea dumnezeiasca e posibila trecerea din imparatia
centrul de gravitatie al gratiei a fost mutat de la naturii in cea a harului” (Dogmatica Pr.Staniloae)
Dumnezeu la om. Deci, neacceptand invatatura palamita c.Harul divin este universal
despre energiile divine necreate, doctrina catolica El este oferit de Dumnezeu tuturor oamenilor,
mentine distanta dintre om si Dumnezeu si totodata nu chemandu-i pe toti la mantuire: “Dumnezeu voieste ca
poate nici explica prezenta reala a lui Hristos in toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului
Sf.Euharistie + nici participarea noastra reala la Hristos sa vina” (1 Timotei, 2,4) iar daca nu toti oamenii se
prin Duhul Sfant. mantuiesc, e din cauza libertatii lor care poate refuza
b.Doctrina protestanta despre har ramane la fel chemarea: “Iata, Eu stau la usa si bat…” (Apoc. 3,20).
de eronata ca si cea catolica. Din opozitie fata de Totodata Sf.Traditie prin glasul Sf.Parinti confirma
catolici, protestantii au ajuns la cealalta extrema, necesitatea colaborarii noastre libere cu harul:
confundand harul cu Insusi Duhul Sfant care ne face “Dumnezeu nu constringe pe nimeni dar daca Dumnezeu
capabili de primirea cuvantului lui Dumnezeu prin care voieste si noi nu voim, mantuirea noastra este cu
neputinta” (Sf.Ioan GA).
12
Biserica Reformata (Calvina) are o invatatura iar cand exageram rolul libertatii ajungem la
contrara, spune ca harul nu este universal si ca se da pelagianism. Catolicismul a elaborat, trei teorii:
numai credinciosilor predestinati spre viata vesnica – tomismul, molinismul si congruismul.
Biserica ortodoxa respinge invatatura asta prin a.Tomismul (Toma D’Aquino): inspirat din
condamnarea Marturisirii de credinta a lui Chiril Lucaris conceptia Fer.Augustin, pune accentul pe importanta
de la Sinodul de la Ierusalim (1647). harului. Astfel, Dumnezeu cunoaste din veci toate in
2.Invatatura ortodoxa despre raportul dintre fiinta lor si este si prima cauza a actelor noastre. Deci,
harul divin si libertatea omului Dumnezeu a decretat din veci toate actele noastre dar le-
Procesul mantuirii subiective are ca premise a decretat libere iar omul contribuie la mantuirea sad oar
raportul dintre lucrarea harului si libertatea omului prin prin calitatea de cauza secunda. Tomismul face din
care acesta din urma accepta sa colaboreze cu oameni simple instrumente dirijate de Dumnezeu care
Dumnezeu. Relatia dintre har si libertate se poate numi determina libertatea noastra.
si relatia dintre har si natura umana, pt ca prin libertatea b.Molinismul (Miguel de Molina): este o reactie fata
folosita pozitiv in unire cu Hristos, intreaga natura de tomism, atribuie un rol prea mare libertatii umane
umana + vointa + lucrarea ei se impartaseste nevazut din care isi pastreaza neutralitatea fata de gratie drept pentru
real, de harul divin. Astfel, conform invataturii ortodoxe, care gratie se propune doar, omului. Astfel, libertatea
omul a fost creat deiform, fiind facut dupa chipul lui umana e libera de orice influenta, molinismul tinde spre
Dumnezeu, harul facea parte din natura umana dar fara un pelagianism voalat care pune accentual pe
sa fie al omului. minimalizarea harului.
In ortodoxie, firea umana este din primul c.Congruismul (Francisco Suarez): Dumnezeu ofera
moment al existentei o natura harica, harul fiind celui ce prestige ca va colabora, o gratie “congrua” (care
imprimat in ea de catre Dumnezeu, el fiind “chipul se potriveste), care este coresp. cu dispozitia concreta a
divin” din om. De aceea, pierderea harului prin pacat celui ce o primeste. Gratia asta nici nu misca vointa (ca
inseamna denaturarea omului si “stricarea firii” la tomism) si nici nu depinde de vointa (ca in molinism),
echivaland cu pierderea libertatii umane, care nu se ci intre gratie si vointa e o congruitate (potrivire
putea manifesta just decat in “atmosfera” harului. perfecta). Astazi ei inclina spre aceasta teorie.
Revenirea harului prin Hristos in firea umana B.Doctrina protestanta despre raportul dintre har
inseamna o restaurare a naturii omului, a libertatii prin si libertate
care omul isi poate relua eforturile in vederea Face o separate radicala intre Dumnezeu si om
desavarsirii, harul restabileste totodata calitatea originara pornind de la idea ca harul ramane exterior naturii
a libertatii care cauta sa se implineasca prin libertatea lui umane. Ei explica raportul dintre har si vointa omului
Dumnezeu in vederea transformarii omului intr-o faptura prin teoria predestinatiei conform careia harul este
teocentrica. oferit doar celor predestinati si in care lucreaza
Harul nu contrazice si nu diminueaza libertatea irezistibil. Garantia ca e mantuit a celui predestinat sunt
omului, ele sunt doua realitati complementare, de aceea faptele bune, dar ele nu contribuie cu nimic la mantuirea
Sf.Maxim spune: “Omul are doua aripi: harul si proprie din 2 motive: a) sunt ulterioare indreptarii, care a
libertatea”. Harul ca energie necreata este pentru om avut loc in momentul botezului si 2) rolul faptelor bune
garantia libertatii de orice robie. Libertatea umana nu este cel de a consolida firea umana si de a pune in
adevarata este libertatea deplina de patimi, de robia lucrare darurile primate in Sf.Taine, deoarece
pacatului. Odata restaurant chipul divin in om, in indreptarea este independent de faptele omului.
componenta caruia intra in mod paradoxal atat harul cat Cei predestinati la mantuire nu mai pot cadea
si libertatea, omul credincios porneste sa lucreze liber cu din har. Lutheranii sustin predestinarea relative iar
ajutorul harului in viata noua in Hristos. Pentru reformatii afirma predestinatia absoluta. Ei inteleg
evidentierea relatiei interioare dintre firea umana si har predestinatia ca siguranta a mantuirii, astfel, cel ce se
Sf.Parinti folosesc analogia relatiei dintre ochi si simte unit cu Hristos, stie ca e mantuit. Eroarea
lumina: “lumina cauta ochiul iar ochiul cauta lumina”. reformatilor sta in separarea pe care o fac intre mila si
Deschiderea spre harul dumnezeiesc este starea dreptatea lui Dumnezeu. Fata de cei alesi El isi
naturala a firii si a libertatii umane. manifesta mila iar fata de nealesi doar dreptatea.
3.Deosebiri confesionale X.INVATATURA ORTODOXA DESPRE
A.Doctrina romano-catolica despre raportul INDREPTARE
dintre har si libertate Termenul biblic “indreptare” este echivalentul
Este dependent de intelegerea eronata a harului mantuirii subiective avand un inteles ontologic, acela de
ca gratie creata + a libertatii umane ca apartinand unei impropriere a starii de dreptate si sfintenie a firii umane
fiinte autonome fata de Creatorul ei. Astfel, accentuand a Mantuitorului. O definitie a indreptarii ar suna asa:
rolul exclusiv al harului ajungem la predestinatianism “Nasterea duhovniceasca (din apa si din Duh) la viata
13
noua in Hristos prin harul Sfintelor Taine, implinirea care se straduiesc sa se asemene Lui. Tot aceasta stare
poruncilor, cresterea si intarirea in sfintenia lui este integral apofatica, ea fiind simtirea harului Sf.Duh +
Hristos se numeste indreptare, renastere sau viata in vederea luminii necreate constituind unirea dupa har cu
Hristos”. Adica, prin indreptare, tot ce s-a petrecut real Dumnezeu. Biserica Ortodoxa a confirmat doctrina
si obiectiv in firea omeneasca a lui Hristos se petrece isihasta, adica cea care spune ca inceputul dumnezeirii
actual si in noi. omului, a transfigurarii lui, incepe aici pe pamant (si este
Temeiul revelat al acestei invataturi este la nedeplina) dar ajunge la deplinatate in viata viitoare.
Romani 8, 30: “Pe cei care i-a hotarat mai inainte, pe 2.Deosebiri confesionale
acestia i-a si chemat, si pe care i-a chemat, pe acestia i- a.Teologia romano-catolica: defineste indreptarea
a si indreptat, iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si prin termenul de justificare in sens juridic. Aceasta
marit”. Astfel, indreptarea contine 3 etape: chemarea; consta in impartasirea gratiei justificatoare castigata de
indreptarea si marirea. Hristos prin care se atribuie credinciosilor calitatea de
a.Pregatirea indreptarii: Inceputul mantuirii justificati. Meritul Mantuitorului este incredintat
subiective il face intotdeauna harul divin. Chemarea se Bisericii sub forma gratiei justificatoare spre distribuire.
alcatuieste din indemnul extern venit prin Biserica si Totodata starea de dreptate se datoreaza si meritelor
prin lucrarea interioara a harului care ofera omului personale ale credinciosilor – acel merit de congruenta
lumina pregatitoare. Lucrarea pregatitoare este opera ce consta in cainta pentru pacate si dragoste pentru
harului divin si are cateva aspecte majore: simtirea starii Dumnezeu. Acest proces de justificare personala este
de pacat; teama de pedeapsa lui Dumnezeu pt pacatele conceput intr-o maniera filosofico-juridica,
facute; aversiunea fata de pacat si dorinta de curatire; neduhovniceasca.
setea de a cunoaste adevarul deplin si de a se impartasi Critica ortodoxa: 1.Justificarea este vazuta ca act
de mila lui Dumnezeu, dupa trairea astora, omul e apt juridic exterior, simpla atribuire exterioara a dreptatii lui
pentru primirea harului. Pregatirea este o initiativa Hristos, drept pentru care omul nu va avea o schimbare
dumnezeiasca iar omul conlucreaza in mod liber cu ontologica, pt ca prin pacat firea omeneasca nu a fost
harul. afectata, iar pe de alta parte gratia justificatoare create
b. Indreptarea propriu-zisa: incepe prin Botez si se este neputincioasa de a-l indumnezei pe om;
dezvolta prin har, fapte bune si credinta & are doua 2.Credinciosul este justificat printr-o gratie impersonala
aspecte, unul negativ si unul pozitiv. Aspectul negativ: detasata de Hristos prin care nu ne impartasim de
consta in stergerea pacatului stramosesc si a celor Hristos; 3. La mantuirea omului contribuie si surplusul
personale, astfel, indreptatul primeste in dar infierea iar de fapte bune pe care l-au realizat sfintii (care prin
starea de pacatosenie este desfiintata. Asadar prin meritele lor au depasit necesarul pt mantuire), astfel,
indreptare se desfiinteaza principiul pacatului iar faptele omului necesare conlucrarii cu harul sunt
impulsul spre pacat (concupiscenta) devine un mijloc de considerate fapte meritorii care castiga mantuirea
exercitare a vointei. Aspectul pozitiv: consta in sfintirea aproape automat, lucru ce contrazice gratuitate harului +
firii, restaurarea si innoirea chipului divin din om, smerenia e pusa in pericol.
luminarea ratiunii, intarirea vointei etc. Aceasta stare pe b. In teologia protestanta: aceeasi conceptie
plan extern se concluzioneaza in fapte bune. Totusi, juridical despre justificare. Nu se urmareste
nimeni nu are garantia mantuirii pentru ca putem cadea transformarea omului vechi in omul nou ci a
din indreptare prin pacatele grele sau prin amanarea necredinciosului in credincios. Obiectiv, indreptarea
pocaintei; ritmul inaintarii in viata duhovniceasca e (justificarea) consta in proclamarea din partea lui
diferit de la om la om.3 Dumnezeu ca omul e drept si ca i s-au iertat pacatele,
c. Starea de slava sau preamarire: consta in dar omul nu se schimba cu nimic, el ramane la fel de
atingerea starii de slava pe care, prin Sf.Duh, pacatos ca inainte. Dupa indreptare urmeaza sfintirea,
Mantuitorul o impartaseste celor care si-au transformat manifestata bineinteles in fapte bune, care nu ajuta la
chipul dumnezeiesc din ei in asemanare cu nimic pt ca sunt posterioare indreptarii. Totodata
Dumnezeu. Propriu-zis are loc odata cu intrarea in indreptarea se obtine de fiecare credincios individual si
fericirea vietii vesnice si coincide cu fixarea noastra nu in Biserica. Dupa protestanti procesul renasterii
definitiva in bine fara putinta de a mai pacatui. Ca spirituale e exclusiv lucrarea harului in care omul
“arvuna” insa, este simtita de anumiti sfinti imbunatatiti ramane cu totul pasiv. El isi pune doar o haina curata
inca din aceasta viata si se concretizeaza in anumite peste intinaciunea lui, ramanand la fel de pacatos ca
daruri de genul tamaduirea bolilor, facerea de minuni inainte.
etc. Aceasta stare despre care vorbim s-a manifestat Critica ortodoxa: Lipsa aspectului ontologic +
prima data in Hristos iar din El se rasfrange tuturor celor conceptia despre har ca gratie creat, transforma
aceasta invatatura intr-o conceptie strict juridical sau
3
legalista. In procesul indreptarii omul nu poate ramane
Iata, sunt oameni si oameni.
14
pasiv caci el constituie obiectul iubirii divine. In se îndoi de existența lui Dumnezeu, dar nu se poate
conceptia ortodoxa indreptarea chiar daca pleaca de la mântui deoarece nu paote iubi pe Dumnezeu și lucrurile
Dumnezeu ea se constituie a fi un act teandric. In ceea Lui. Dpdv teologic, credința se întelege ca act și
ce priveste aspectul negativ al indreptarii, iertarea conținut: ca act credința este o lucrare teandrică sau
pacatelor nu este o acoperire cu o “haina noua” a sinergică, de alipire la Persoana, cuvântul și opera de
acestora ci o desfiintare efectiva a lor. A considera ca mântuire a lui Hrisos și de primire si de însușire a tot ce
prin indreptare nu se sterge pacatul inseamna ca pacatul e revelat; ca și conținut credința repr. tot ceea ce a
nu poate fi desfiintat, adica, ori Dumnezeu nu il poate descoperit Mântuitorul și a transmis prin Apostoli, iar
sterge ori nu vrea sa il stearga = absurd. Biserica a definit în Sinoadele ecumenice. Sfinții parinți
In concluzie, conceptia protestanta despre răsăriteni disting, fără să separe, credința din auzite și
indreptare ca act juridic al dreptatii divine prin care, credința din vedere. Aceasta din urmă reprezintă
omul pacatos fiind, si pacatos ramanand este declarat ca cunoașterea realităților dumnezeiești, prin lucrarea
fiind in raporturi normale cu Dumnezeu, exclusiv poruncilor și a virtuților.
datorita credintei in Hristos face sa nu se poata intelege b) Faptele bune. Întrucât credința este nedespărțită
motivul pentru care o astfel de indreptare mai este de iubire, ea este urmată, concretizată și implinită în
numita “nastere din nou” sau “renastere”; la fel de faptele bune pe care credinciosul le săvârsește cu puterea
inexplicabil este si faptul ca Dumnezeu, ar putea sa se harului divin, sălășluit în el la Botez. Creșterea în viața
contrazice pe Sine, nevrand sa tina seama de pacatele cea noua în Hristos, prin împreună-lucrarea cu harul
credinciosilo, declarand drepti si sfinti pe cei care in dumnezeiesc, poate avea loc doar prin împlinirea tuturor
realitate sunt plini de pacate. poruncilor și a virtuților, prin fapte bune, întelese ca
manifestări sau manifestări ale credinței în Hristos.
XI. CONDIȚIILE SUBIECTIVE ALE Faptele bune sunt acele fapte izvorâte din credința și
INDREPTĂRII: CREDINȚA ȘI FAPTELE BUNE dragostea față de Dumnezeu și de semeni, săvârșite
1. Îndreptarea sau mântuirea subiectivă are la după voia lui Dumnezeu și în colaborare cu harul
bază trei factori: factorul sau condiția obiectivă, dumnezeiesc. Opoziția între credință și fapte are ca efect
reprezentată de harul dumnezeiesc pe care ni-l golirea lor de sens și de eficacitate. Doar împreună sunt
împărtășește Duhul Sfânt în Biserică prin Sfintele Taine mărturii ale prezenței dinamice și eficiente a harului în
și factorii sau condițiile subiective, reprezentate de persoana credinciosului, a angajării acestuia pe drumul
credință și fapte bune. Dacă Harul aparține lui ascendent al îndumnezeirii. Prin faptele bune, care
Dumnezeu și nu este împărtășit în mod gratuit, credința actualizează și concretizează credința, se consolidează
și faptele nu sunt doar ale omului, ci sunt acte sinergic relația personală și comunitară, nu numai cu aproapele,
sau teandrice, întrucât omul le poate manifesta doar în ci cu însuși Iisus Hristos: “ Întrucât ați făcut unuia dintre
colaborare cu harul divin mântuitor. acești frați prea mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut” (Matei
a) Credința este prima din cele trei virtuți 25,40). În momentul săvârșirii faptelor bune punem în
teologice și este absolut necesară pt îndreptarea omului. lucrare, mai mult decât în actul credinței, harul primit la
Se naște prin harul dumnezeiesc și conlucrarea omului. Botez, pt că numai așa împlinim efectiv poruncile. Sf.
Ea este primirea adevarului mântuitor revelat de către Chiril al Ierusalimului spune că “evlavia constă în 2
Hristos și alipirea cu întreaga noastră ființă de Persoaa și lucruri: dogme pioase și fapte bune. Nici dogmele fără
opera mântuitoarea a lui Hristos. Prin credință trecem fapte bune, nici faptele împlinite fără dogme pioase nu
într-o altă ordine de existență adamică, umbrită de sunt bine primate de Dumnezeu”. Prin faptele bune se
păcat,în cea noua în Hristos.Chiar Mântuitorul spune: evidențiază conlucrarea dintre energiile divine necreate
“Cel ce va crede și se va boteza se va mântui iar cel ce și energiile umane care se împletesc într-o singură
nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Prin credință îl acțiune teandrică. Doar asa se poate manifesta iubirea
acceptăm pe Iisus Hristos, ca fiul lui Dumnezeu întrupat față de Dumnezeu și de semeni, după modelul pe care
“pentru noi și a noastră mântuire”. Credința implică Dumnezeu însuși l-a descoperit prin întruparea și jertfa
alipirea întregii noastre ființe sau iubirea totală față de pe cruce, pt noi. Îndreptarea sau mântuirea subiectivă se
Iisus. Ea reprezintă din partea omului răspunsul realizează prin harul divin, împărtășit de Hristos, prin
afirmativ dat chemării lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură Duhul Sfânt, cu care credinciosul conlucrează în mod
afirmă legătura interioară dintre credință și faptele bune, liber prin credință și fapte bune. Mântuirea subiectivă
ca factori ai mântuirii, definind îndreptarea și viața este sălașluirea sacramentală și morală a lui Hristos în
veșnică drept urmări ale credinței. Noțiunea credinței noi și creșterea neîncetată a noastră în Hristos prin
poate fi înțeleasă și într-un semns mai îngust, ca primire puterea Duhului Sfânt.
strict întelectuală a adevărului fără iubire. Astfel de
credință nu mântuiește, fiind o credință moartă. Această 2 .Diferențe confesionale
credință o posedă și diavolul și se cutremură, neputându-
15
a) Doctrina romano-catolică despre condițiile dator pt bunătățile pe care crezi că le săvârșești , ai
subiective ale îndreptării și critica ortodoxă rătăcit de la calea cea dreaptă.
Specificul acestei doctrine constă în teoria meritelor, Diferența esențială între concepția catolică și cea
meritelor prisositoare și a indulgențelor, definite la ortodoxă cu privire la merite si fapte bune provine din
Conciliul de la Trident.Referitor la credință, se face faptul că, în timp ce romano-catolicii consideră că omul
distincția între “fides informata”, credința nedeplină, ca în viața viitoare va obține de la Dumnezeu o seamă de
simplă adeziune la adevărurile revelate și “fides bunuri supranaturale dar create, învățătura ortodoxă
formata”, credința justificatoare, străbătută de iubire și afirmă că omul îl obține pe Dumnezeu însuși.Viața
manifestată în fapte bune. viitoare este viața de comuniune cu Dumnezeu. Pe
A doua condiție subiectivă, reprezentată de Acesta îl poți prin iubire.
faptele bune, este înteleasă diferit de ortodoxie. Faptele Biserica Ortodoxă respinge teoria meritelor
bune sunt considerate fapte meritorii, ceea ce îl obligă pe prisositoare, întrucât aceasta denaturează însuși scopul
Dumnezeu să il răsplătească pe om. Doctrina catolică vieții creștine, care este același pt toți:mântuirea prin
despre merite a condus la teoria meritelor prisositoare har și asemănare cu Dumnezeu.
ale sfinților. Această teorie este fundamentată pe
separația pe care o fac romano-catolicii între poruncile b) Doctrina protestantă despre condițiile
lui Dumnezeu și sfaturile evanghelice. Prin împlinirea subiective ale îndreptării și critica ortodoxă
sfaturilor evanghelice credinciosul dobândește un merit Protestanții consideră până astăzi că faptele urmează
prisositor, un surplus, care este definit ca fapte îndreptării prin credință și de aceea nu dețin o valoare și
suprameritorii. Acesta se adună în tezaurul meritelor nu contribuie cu nimic la mântuire, ele repr. doar o
prisositoare, administrat de Biserică, prin practica confirmare a credinței. Sunt 2 argumente pe care
indulgențelor. Prin această practică, Biserica, prin papă protestanții le aduc la această concepție –sola
și cardinali, trece meritele prisositoare altor credincioși, fide(mântuirea numai prin credință):
cu merite mai puține, asigurându-le mântuirea. Prin 1. Omul căzut în păcat nu mai poate face nimic
indulgență se înțelege favoarea pe care o acordă bun, iar mântuirea o poate obține doar prin credință,
Biserica, iertând total sau parțial pedeapsa păcatelor. care este dăruită de Dumnezeu prin ascultarea
Bis. Catolică face dinstinctie intre pacatele grele și cele cuvântului.
usoare, a.î. cele grele atrag dupa ele pedepse veșnice și 2. Faptele bune urmează îndreptării prin credință.
temporale și cele usoare atrag doar pedepse temporale. Numai credința, pe care o primește prin ascultarea
Prin Taina Pocăinței se iartă vina păcatelor grele și a cuvântului lui Dumnezeu, îl aduce pe om la cunoașterea
celor usoare, precum și pedepsele veșnice ale păcatelor. păcatului și îi deschide inima pentru primirea harului
Pentru cele temporale ale ambelor categorii, penitentul iertării de la Dumnezeu.
trebbuie sa dea satisfacție lui Dumnezeu prin anumite Față de concepția catolică, Luther a inversat raportul
fapte, în caz contrar, el va merge în purgatoriu.Există dintre credință și iubire: nu iubirea este cea care
posibilitatea dea a scăpa de pedeapsa purgatoriului prin însuflețește credința, ci tocmai credința însuflețește
cumpararea de indulgențe. Ceea ce nu poate obține iubirea, care este ulterioară. Protestanții au respins orice
penitentul prn pocaință, poate obține de la papă prin valoare a faptelor bune pt. Mântuire, considerate ca fapte
indulgențe. ale Legii vechi, pătate de mândrie și egoism. Concepția
Teologia ortodoxa se exprimă în termeni de vrednicie protestantă susține, așadar, că faptele bune urmează în
și nevrednicie în privința relației personale cu mod natural credința, dar nu sunt necesare pt. Justificare
Dumnezeu. Vrednicia nu este un merit, ci o stare sau mântuire.
adecvată de curățire a sufletului și a trupului, cu ceea ce Protestanții au urmărit să instituie o relație
primim de la Dumnezeu, harul și darurile sale. Ea se directă, personală, între om și Dumnezeu prin credință,
realizează prin conlucrarea noastră cu harul. numai că au omis faptul că iubireea trebuie unită cu
Învățătura ortodoxă, spre deosebire de cea catolică, credința.
păstrează o dimensiune duhovnicească, deoarece se Faptele bune sunt înțelese în teologia
bazează pe iubire, relația cu Dumnezeu fiind de natură ortodoxă ca având un rol de modificare a firii; efectul lor
moral-spirituală. se întoarce asupra firii din care pornesc.
Teoria catolică a transformat cu totul relația de iubire Pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă,
a omului cu Dumnezeu întru-un raport contractual. harul, credința și faptele bune sunt atât de unite între ele
Meritul anulează în om smerenia iar în smerenie nu în procesul îndreptării sau al mântuirii subiective, încât
pretinzi nimic de la Dumnezeu, ci te consideri cel mai omul credincios le trăiește ca un tot unitar, ca pe un
nevrednic. Deci daca te ostenești ca un datornic pt toate, ajutor continuu al lui Dumnezeu în urcarea, treaptă cu
bine faci, dar dacă te socotești că îl faci pe Dumnezeu treaptă, a scării virtuților, prin care omul se unește tot

16
mai adânc cu Hristos, în perspectiva transfigurării și a începând cu Botezul. Puterea realizării vieții noi, viața
îndumnezeirii sale. de sfințenie, ne-o dă SF. Duh prin harul dumnezeiesc.
Principalele roade ale sfințeniei sunt iubirea
XII. CINSTIREA SFINȚILOR ÎN BISERICĂ nemărginită față de Dumnezeu și față de oameni, precum
1. Sfințenia sau îndumnezeirea, înplinirea și starea de nepătimire. Ele sunt mult mai numeroase si
persoanei umane și realizare a asemănării cu le găsim pe larg în Filocalie și Pateric.
Dumnezeu 2. Cinstirea sfinților în general și a Maicii
Cea mai evidentă dovadă a posibilității realizării Domnului în special.
mântuirii subiective sau a îndreptării de către credincioși Potrivit învățăturii ortodoxe, aceia dintre creștini,
în Biserică prin Sfintele Taine o constituie existența care au dus o viață de excepție în cadrul Bisericii, facând
sfinților și în primul rând a Maicii Domnului. fapte morale deosebite, care s-au învrednicit cu facerea
Sfinții pe care Biserica îi cinstește sunt acele de minuni, în timpul vieții cât și dupa trecerea la cele
persoane umane, care prin har, credință și fapte bune au veșnice, sunt considerați sfinți, și li se cuvine o cinstire,
transformat chipul lui Dumnezeu în asemănare cu El, numită venerare. Cinstirea Maicii Domnului se numește
punând început procesului de îndumnezeire, care începe supravenerare, în timp ce lui Dumnezeu î se aduce o
aici, pe pământ și se desăvârsește în eternitatea cinstire absolută, numită adorare. Cinstirea sfinților
Împărăției Prea Sfintei Treimi. repr. o cinstire indirectă adusă lui Dumnezeu.
Dpdv. Dogmatic , noțiunea de sfințenie este utilizată Biserica este comuniunea sfinților, o comuniune a
cu referire la Dumnezeu, Mântuitorul Hristos și celor sfinți cu cei care se sfințesc. Nimeni nu se
credincioși. mântuiește singur ci numai în comuniune neîntreruptă cu
a. Sfințenia lui Dumnezeu repr. un atribut natural ceilalți și cu Hristos.Toți credincioșii botezați sunt
sau ființial, care în mod negativ înseamnă lipsa oricărei chemați să fie sfinți.
împerfecțiuni în Dumnezeu, iar în mod pozitiv îl Biserica a dogmatizat abia la Sinodul VII Ecumenic
definește pe Dumnezeu ca puritate sau curăție absolută, cinstirea sființilor în Biserica. Dpdv dogmatic îi cinstim
în contrast cu necurăția păcatului. pe sfinț deoarece Dumnezeu a strălucit prin ei sau în
b. Sfințenia Mântuitorului Hristos are un dublu viața lor; îi cinstim pt că simtim prezența și lucrarea
aspect: El este sfânt și izvor al sfințeniei ca Dumnezeu harului mântuitor în ei; pt dragostea lor și grija ce ne-o
desăvârsit și în același timp ca Om. De aceea el este poartă și pt mijlocirea lor neîncetată la Dumnezeu pt noi.
Binele absolut întrupat, sfințenia lui Dumnezeu Biserica a stabilit următoarele forme ale cinstirii
înomenită. sfinților pe baza Revelației divine: venerarea, invocarea
Numai prin participare la sfințenia Lui ne sfințim și în rugăciune și imitarea pildei vieții lor.
noi. Negativ, sfințenia lui Hristos este lipsa de orice Dpdv ortodox, Mântuitorul este singurul mijlocitor
păcat, puritatea sau curăția absolută iar pozitiv este către Dumnezeu Tatăl în mântuirea obiectivă;
sfințenia lui Dumnezeu, îmbracată în haină omenească, mijlocirea sfinților trebuie înțeleasă în contextual
care se împărtășește tuturor prin iubire. Sfințenia mântuirii subiective.
Mântuitorului nu e una dobândită, ci ea aparține ființei În ortodoxie, un loc special îl ocupă preacinstirea sau
Lui, pentru că el este identic cu sfințenia însăși supravenerarea Maicii Domnului. Profețiile mesianice
c. Sfințenia credincioșilor sau sfințenia creștină din VT vestesc rolul important oe care il va avea Sf.
este participarea la sfințenia lui Hristos în mod FEcioara Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu, adică
sacramental și moral în Biserică, prin Sf. Taine și prin în mântuirea obiectivă a omenirii. Dogmatica ortodoxă a
împlinirea poruncilor. În opinia unor teologi, sfințenia dezvoltat și sistematizat învățătura despre Maica
creștină are următoarele caracteristici: 1. Depășirea stării Domnului, pornind de la 3 pt principale, toate in legatura
de creatură, cu simțirea prezenței divine, cu depășirea cu persoana Mântuitorului:
legilor naturale și schimbarea(metanoia) firii umane; 2. a. calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu;
Nepătimirea sau depășirea cercului vicios al patimilor; 3. b. pururea-fecioria ei și
Trăirea mistică; 4. Împodobirea propriului chip cu c. cinstirea ei mai presus decât toate făpturile văzute
virtuțile. și nevăzute.
Toate aceste atribute își au început în Taina Învățătura despre Maica Domnului este numită
Botezului, prin care ne îmbracăm în Hristos.Dpdv teotokologie, și nu mariologie, ca în teologia romano-
dogmatic, posibilitatea realizării sfințeniei de către catolică, unde accentual este pus pe calitatea de pururea-
persoaa umană a fost exprimată în Sf. Tradiție prin cuv. fecioară.
Inspirate ale Sf.Irineu, preluat de Sf. Atanasie cel Mare: În iconografia ortodoxă, Maica Domnului nu este
“Dumnezeu s-a facut om pt ca omul să se înfățisată decât împreună cu Fiul sau, Mântuitorul
îndumnezeiască”. Acest proces de îndumnezeire din Hristos, diferit de cultul romano-catolic, unde ea apare
persoana Mântuitorului se repetă cu fiecare din noi, de cele mai multe ori singură.
17
Biserica romano-catolică a exagerat cultul Maicii chipul omului care a devenit un transparent al
Domnului, pe baza celor 2 dogme mariologice, lipsite de Dumnezeirii.
temei revelational(dogma imaculatei concepții și cea a 4. Împărăția lui Dumnezeu inaugurate la
înălțării cu trupul la cer). De altfel ea este gresit numită Cinzecime în Biserică, icoana semnifică, prin
și Mamă a bisericii și Împreună Mântuitoare. Prin dimensiunea ei eshatologică, transcendental care
această învățătură greșită, Maica Domnului este separata coboară în immanent, harul divin care începe în
de Hristos, ridicată deasupra Bisericii și așezată pe istorie procesul îndumnezeirii omului și al sfințirii
aceasi treaptă cu Fiul sau. cosmosului
Protestanții resping orice formă de cult adusă Maicii Biserica a confirmat tradiția cinstirii sfintelor icoane
Domnului, considerând-o doar o femeie deosebită din prin condamnarea ereziei iconoclaste de la sin. VII
istoria mântuirii. ecumenic.
Cinstirea sfintelor moaște, a sfintelor icoane, a Biserica romano-catolică neacceptând doctrina
sfintei cruci și a sfinților îngeri. energiilor necreate și nedezvoltând o teologie a prezentei
Sfintele moaște sunt o consecință a lucrării harului lui Dumnezeu, a accentuat unilateral caracterul istoric al
divin asupra trupurilor sfinților. Puterea Mântuitorului, icoanelor, inchinzându-le în immanent și arătând
menține trupurile sfinților, după moarte, în stare de preferința pt statui, care semnifică material antonomizată
nestricăciune, ca o anticipare a trupurilor deplin sau închisă față de spirit, lipsită complet de dimensiunea
pnevmatizate de după învierea generală. Dpdv dogmatic pnevmatică și cea eshatologică.
cinstirea acordată sfintelor moaște se îndreaptă spre Protestantismul respinge până astazi cultul sfintelor
persoană, asa cum se întâmplă și în cazul sfintelor icoane, neîntelegând posibilitatea penetrării materiei de
icoane sau al sf. Cruci. către harul Duhului Sfânt și a transmiterii acestui harde
Temeiul biblic pt cinstirea sf. Moaște și pt puterea catre Hristos catre noi, prin cele vazute.
care iradiază din ele sau din trupul sfântului aflam în b. Cinstirea Sf. Cruci este inseparabilă de cinstirea
cazul unui mort peste care s-a așezat trupui lui sf. Icoane, asa cum reiese din hotarârile sinodului VII ec.
Elisei.(regi. 4, 34-35). Iar in NT –stergarele Sf. Pavel Si din practica Bisericii. Sfânta Cruce mărturisește fără
sau umbra Sf. Ap. Petru faceau minuni asupra echivoc realitatea jertfei unice de pe Golgota, care se
oamenilor. actualizează în fiecare sf. Liturghie, în Biserică, prin
Faptul că primele biserici creștine au fost ridicate pe taina Sf. Euharostii. Teologia Ortodoxă discerne 3
mormintele martirilor iar sf. Masă din altar și sf. sensuri ale sfintei cruci:
Antimise conțin părticele din sf. Moaste atestă realitatea 1. Sensul istoric, altar de jertfă al Mântuitorului
incontestabilă a prezentei harului Duhului Sfânt, în Hristos, pe care si-a dat viața pt rascumpararea
trupurile sfintilor, învrednicite de nestricăciune. umanității.
Respingerea de către protestanți a cultului sfintelor 2. Sensul spiritual sau duhovnicesc, suferința sau
moaste este o consecintă a concepției lor greșite despre pătimirea lui Hristos, chenoza externă, in care s-a arătat
îndreptare, despre căderea iremediabilă a omului, iubirea maxima a lui Dumnezeu față de oameni.
devenit incapabil de sfințire. 3. Sensul simbolic, semnul prin care credincioșii se
a. Cinstirea Maicii Domnului și a sfinților în inchină atunci când se roagă, actualizând și
general, include și sfintirea icoanelor, pictate de către impropriindu-și starea de jertfa a lui Hristos, prin care
Biserică ca reprezentări duhovicești ale lor. pot duce o viață duhovnicească, care presupune o jertfă
Pt. Bis. Ortodoxa, sfintele icoane sunt locul unei de sine permanent.
prezente harice, confirmată de 2 elemente: pictarea lor în Temeiuri revelate ale cinstirii sfintei cruci:
conformitate cu canoanele stabilite de Biserica și sfințire 1. În VT ca mijloc de mântuire – lovirea cu toiagul
lor de către Biserică, prin care se întemeiază legătura a Mării Rosii de către Moise în semnul sf. Cruci.
dintr ele și prototipul lor (Mântuitorul, Maica Domnului, 2. În NT – crucea a devenit altarul de jertfa pe care
sfintii). Hristos a infaptuit rascumpărarea neamului omenesc
Temeiurile biblice si dogmatice ale cinstirii sfintelor prin sângele Său. Ea constituie și semnul biruinței lui
icoane sunt: Hristos asupra morții și semnul Fiului Omului, care se
1. Teofaniile sau epifaniile, care va arata pe cer la Parusie.
demonstrează faptul că Dumnezeu se poate arăta prin Tradiția ortodoxă n-a separate crucea de inviere și
materie. tocmai de aceea n-a separate nici întruparea de
2. Omul a fost creat dupa chipul lui îndumnezeire. Paradoxul credinței creștine stă tocmai în
Dumnezeu, între el si Modelul său divin rămânând o aceea că puterea lui Dumnezeu se arată în suferință.
relație continua. Învierea a dat apostolilor adevaratul sens al crucii,
3. Întruparea lui Hristos prin care el a adâncimea sacrificiului dar și măreția iertării si iubirii
luat, pentru veșnicie, firea omenească și fața sau divine.
18
Protestanții resping cinsitrea sf. Cruci, neadmițând că
prin Sf. Cruce mărturisim o prezență tainică a
Mîntuitorului între noi si o lucrare eficientă a harului
mântuitor asupra celor ce caută sa-si improprieze în
viata lor roadele Sf. Cruci. Dacă luteranii o acceptă în
biserică, o fac doar întelegând-o ca semn distinctive al
credintei crestine si nu ca o prezentă harica.
În catolicism, crucea trimite doar la momentul istoric
al Răstignirii de pe Golgota.
c. Cistirea Sfintilor Îngeri a fost confirmată la
sinodul VII ecumenic, in solidaritate cu cinstirea
sfintilor , a sf cruci si a sf. Icoane. Îngerii s-au împărtășit
de sfintenia lui Dumnezeu inaintea oamenilor, ei
colaborand cu harul divin, iar cei care n-au colaborat au
cazut din comuniunea cu Dumnezeu, fixandu-se in rau.
Îngerii fac parte din Biserică, ei insotesc pe Mântuitorul
in sf. Liturghie și sf. Taine, vestind si implinind voile
Sale și ajutand in procesul mantuirii subiective a
oamenilor. Spre deosebire de oameni, ei poarta intr-un
grad mai inalt chipul lui Dumnezeu-Sf. Treime ,
formand intre ei o comuniune desavarsita, dupa chipul si
din putearea Sf. Treimi si in alceasi timp participând
impreună cu credinciosii si cu sfintii la comuniunea
Bisericii.
Cinstirea lor se materializeaza in cultul pe care
biserica il aduce lor in anumite zile, in rugaciuni,
acatiste, in purtarea numelor lor de credinciosi.
Protestantismul respinge si cinstirea sf. Ingeri, pe
motiv ca impieteaza asupra rolului de unic mijlocitor al
lui Hristos, dar si din motivele imposibilitatii sfintirii
omului si al lipsei de comuniune, prin puterea Duhului
Sfant, dintre credinciosi si lumea nevazuta a sf. Ingeri.

19