În analiza istoriografiei a personalității lui Lăpușneanul este extrem de important de a

aborda conjunctura politică generală a timpului, altfel riscăm să facem concluzii greșite, precum
au făcut-o mulți scriitori moderni, bazându-se pe surse istoriografice care urmăreau pe timpuri un
interes politic. Cu toate acestea, un istoric trebuie să aibă la îndemână câte mai multe surse istorice
pentru a înainta o concluzie. El trebuie să abordeze subiectul prin prisma filtrului critic și mereu
să lase o parte pentru meditație și propriile analize, cititorilor mai curioși.
În analiza unui subiect atât de controversat trebuie să se urmărească critic și multilateral
întregul spectru de informație prezentată dea lungul istoriei, precum și motivația autorilor care au
prezentat această informație, deoarece de cele mai dese ori interesul autorului denunță din start
caracterul mesajului prezentat. Cel mai pregnant în acest sens sunt scrierile medievale despre
Lăpușneanu, care au servit drept bază pentru multe interpretări eronate și au format un cerc vicios
în jurul personalității sale.
În primul rând, este necesar de a menționa lupta politică, religioasă și ideologică a timpului,
generată atât de influența factorului extern, cât și a celui intern. Antiteza dată se formează între
reformatorul și reprezentantul protestantismului Despot Vodă și conservatorul și apărătorul
ortodoxismului Lăpușneanu. Se cunoaște că în timpul domniei sale Despot Vodă a dus politică
bazată pe reforme. Acesta înființează o școală pentru protestanți la Cotnari și confiscă aurul și
argintul bisericesc pentru a bate moneda nouă, după sistem occidental. La alt pol a politicii
se află Lăpușneanu, care din contra a susținut biserica ortodoxă, a oferit multiple donații și a
întreținut relații strânse cu mănăstirea Athosului. Despot scrie despre domnitorul moldovenesc că
era „un mare tiran … un om crud și sălbatec cum nu mai cunoscuse lumea”. Pe lângă se
formează un grup vast de personalități legate direct sau indirect de ideile susținute de Despot, care
ponegresc personalitatea acestuia.
Analele Academiei protestante din Wittenberg, unde și-a făcut studiile Despot, conțin
doar date negative la adresa lui Lăpușneanu, făcând comparație cu Despot. Principalul susținător
ale acestor idei este I. Sommer, care realizează o biografie a lui Despot în secolul XVI, în care
este indicat drept antiteză a calităților și a domniei, în general, Lăpușneanul. Un alt coleg de a lui
Despot, Christian Schesaeus a numește domnia lăpușneană „crudă” și „ticăloasă”. Cam prin
aceiași ani apare lucrarea „Theatrum generalogicum”, a germanului Hieronim Henninges,
care menționează „nemaiauzita cruzime a lui Lăpușneanu”.
Pe lângă acestea, un alt grup de informație în privința domniei lui Lăpușneanu urmează
interese personale și omite principiile de obiectivitate. Armenii, mult prigoniți au lăsat o pată roșie
pe personalitatea acestuia. Cronica Armenilor din Camenița menționează că locuitorii Țării
Moldovei „erau în mare strâmtorare și îndurau mari chinuri din partea spurcatului lor
domn numit Petru Alexandru, om crud, de zece ori mai crud decât a fost Iulian. Cu osăbire
rău a făcut acesta pentru nația armenească pe capul căreia a adus multe nenorociri că nu e
în stare cineva nici să le asculte”.
În percepția multora s-a imprimat imaginea sângeroasă a domnitorului, în mod special
datorită nuvelei lui Negruzzi, care a avut un ecou larg în mediul cititorilor, deși poate fi interpretată
de către un istoric doar ca o abordare populistă a personalității. Pe lângă aceasta, lucrarea lui
Negruzzi se încadrează în curentul literar romantic, care propunea tehnica formarii unei viziuni
fantastice, cu accent pe cruzime și răutate asupra unei personalități din trecut, negând
obiectivitatea, fapt observabil și în cazul romanului „Vlad Dracul” de Bram Stocker. Desigur că
această particularitate a romantismului nu este atribuibilă tuturor romanelor din mediul dat, doar
că în aceste cazuri scriitorii aveau nevoie de atenție asupra unui subiect istoric, de aceea a fost și
firesc să recurgă la fantezie. Deci, abordarea artistică a domnitorului a lăsat o amprentă negativă
care s-a întipărit la un spectru mai larg de oameni, grație accesibilității informației și iscusinței
scriitorului de a o prezenta.
Mediul științific, întruchipat în opera lui Ureche și Iorga nu a propus o alternativă
ideologică. Lăpușneanu tot rămâne un domnitor exclusiv cu trăsături negative. Marele cronicar
Grigore Ureche lasă o amprentă sumbră la capitolul domniei lui Lăpușneanul, menționând
cruzimea și răutatea acestuia. În privința motivației autorului se propune ideea că familia acestuia
a avut de suferit pe timpul domniei lăpușnene, dea ceea el și a prezentat într-o astfel de manieră
domnitorul. Ulterior, mai mulți scriitori și istorici preluau secvențele din letopisețul lui Ureche, și
a lui Negruzzi de altfel, pentru a prezenta personalitatea lui Lăpușneanu. Unul din ei este Xenopol,
care în sinteza sa a istoriei românilor scrie „domnia a doua, în sânge zămislită, în sânge trebuia
să înoate până la capătul ei”. Un istoric care a consolidat și mai mult această idee despre
Lăpușneanu este Nicolae Iorga. La nivelul portretului psihologice cesta scrie despre Lăpușneanu
că „e interesant sub raportul patologiei, bolii care îl chinuia … sub raportul nebuniei … a
patimii de sânge care a rezultat din această boală”. Ce ține de politica sa, Iorga afirmă că
„Nimic din istoria Moldovei nu pleacă de la dânsul … n-a fost nici măcar un domn viteaz”.
Fiind comparat cu Ștefan cel Mare și Petru Rareș, pentru a accentua aspectele negative a domniei
lui Lăpușneanu, autorul îl asimilează într-un final cu împăratul roman Nero. Cu toate acestea, în
scrierile lui Iorga asistăm la una din primele abordări mai complexe decât ceea ce a fost mai
anterior, grație sobrietății metodologice a lui Iorga. Astfel, odată cu apariția unor surse medievale
care propuneau o lată privirea asupra domnitorului, Iorga era nevoit să prezinte lucrurile așa cum
sunt. Printre calitățile noi se evidențiază faptul că domnitorul a fost „un om iubitor de
învățătură”, care a fost un negustor pe larg recunoscut la timpului său „negustor îndrăzneț,
înnoitor în industrie … marele negustor a vremii”.
În continuare istoricii, începând cu Constantin Gane care pune sub îndoială cruzimea și
imaginea generală a domnitorului, încearcă să redirecționeze vectorul cercetării. De exemplu, N.C
Bejenaru, într-o lucrare dedicată politicii externe a lui Lăpușneanu, menționează activitatea
culturală și relația acestuia cu biserica. Totodată, acesta pune sub îndoială răutate și cruzimea
domnitorului, abordând-o din perspectiva timpurilor în care acesta a domnit. Următorul istoric care
a consolidat abordarea critică a personalității lui Lăpușneanu este Constantin Giurgescu.
Bazându-se pe scrierile istorice și operând cu o logică istorică excepțională, acesta respinge, sau
cel puțin analizează critic, principalele acuzări aduse domnitorului. Conform acestuia, Lăpușneanu
nu a fost chiar așa de crud și sângeros, pedepsind doar boierii care l-au trădat în prima sa domnie,
iar cetățile pe care l-a distrus au fost „de a doua mână a doua, precum Romanul și Crăciuna”.
La capitolul dat avem un raport creștin a unei misiuni izuite, destinate papei Sixt al V-lea. Aceasta
menționează că cetățile au fost distruse pentru ca inamicul său să nu le poată prelua și că ele puteau
ușor să fie refăcute. Pe lângă acestea, autorul se exprimă pozitiv pe baza domniei acestuia, spunând
că politica sa a fost înțeleaptă.