Sunteți pe pagina 1din 2

Mărturia monahiei Tatiana (1912). Vedenie despre mireni și monahi în veșnicie.

Pe la orele dimineţii, după liturghie mă întinsesem în pat să mă odihnesc puţin, şi în timpul acesta am avut o
vedenie neobişnuită. Mă vedeam de parcă eram la Sankt-Petersburg, pe insula Vasilievski. Se făcea că merg la
Sfânta Liturghie de la catedrala Sfântului Nicolae. Purtam schima monahală şi mă aflam într-o trăsură mică.
Deodată, m-am pomenit într-o piaţă întunecată. M-am speriat şi am început să tremur. Alergam într-o parte şi în
alta, căutând o ieşire din această situaţie îngrozitoare şi, deodată, am văzut sute de oameni înaintând şiruri-şiruri.
Toţi aceştia erau mireni, având chipurile posomorâte, pătrunse de o tristeţe nemărginită. La faţă semănau cu mine.
„Voi cine sunteţi?”, i-am întrebat, iar ei mi-au răspuns: „Noi suntem cei ce am trecut în veşnicie pe neaşteptate, ca
şi tine.”
Ce am simţit în acea clipă nu se poate spune în cuvinte, covârşind orice chip de exprimare! Frică şi cutremur
au cuprins întreaga mea fiinţă. Chiar în acea clipă s-a apropiat de mine o un tânăr în veşminte strălucitoare, al cărui
chip era învăluit în lumina pe care o răspândea împrejur şi care mi-a zis: „Urmează-mi!” Luându-mă, m-a dus într-
un loc unde sufletele celor morţi erau supuse judecăţii. Am trecut în zbor peste păduri, stepe şi clădiri. Întinderea
părea fără de sfârşit şi am înţeles că lăsasem în urmă viaţa mea pământească şi că păşisem, fără voia mea, în viaţa
de dincolo de mormânt. Dar, din păcate, plecasem în lumea de dincolo cu totul nepregătită. Îngerul m-a dus apoi
într-o încăpere, în care se aflau adunaţi laolaltă o mulţime de mireni: bărbaţi, femei, vârstnici şi copii. Toţi păreau
cuprinşi de o durere şi mâhnire necontenită. În mijlocul încăperii, la o masă uriaşă, şedea o doamnă, care mi-a zis:
„Acest loc e pregătit pentru tine până la a doua venire a Domnului.” M-am uitat la toţi aceşti oameni şi am întrebat:
„Ce faceţi aici, în acest loc? Vă rugaţi lui Dumnezeu?” Ei însă mi-au răspuns cu tristeţe: „în veşnicie Domnul nu ne
ascultă, pentru că în tot răstimpul vieţii noastre pe pământ nu ne-am îngrijit de sufletele noastre. Niciodată nu vom
avea îndrăzneala să chemăm numele Domnului. Atunci când vieţuiam pe pământ ar fi trebuit să îndurăm suferinţele
cu răbdare şi să ne rugăm pentru sufletele noastre.
Porunca lui Hristos: „Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17) fusese datoria noastră şi, cu toate că se cuvenea să
rostim rugăciunea lui Iisus în tot timpul vieţii, la fiece suflare a noastră, noi nu ne-am îngrijit de sănătatea sufletelor
noastre. Aşa cum cineva nu poate trăi fără aer, tot astfel şi sufletul moare fără rugăciunea neîncetată. Noi suntem
nişte persoane cumsecade, care ne-am purtat pe dreptate, îndeplinindu-ne toate îndatoririle noastre. Totuşi, pe cea
mai de seamă – rugăciunea, n-am împlinit-o”. Am început să mă rog şi să-mi lac semnul crucii. Dar ce s-a întâmplat?
Mi-am dat seama cu groază că fiece sunet al vocii mele se întorcea înapoi la mine! Am aruncat o privire în jurul
meu şi am văzut că tavanul şi pereţii erau din metal, iar podelele din scândură vopsită. Atunci am început să tremur
de frică, dându-mi seama că nu voi reuşi să scap din această cămară înfricoşată a chinurilor veşnice.
Cei din jurul meu îmi ziceau: „în veşnicie, Domnul nu ne mai ascultă. Doar cei rămaşi pe pământ pot să ne
pomenească înaintea Lui”. Apoi şi doamna de la masă începu să-mi vorbească: „Toţi aceşti oameni au fost buni
creştini, L-au iubit pe Domnul, şi-au ajutat aproapele – pe Dumnezeu însă nu L-au dobândit în sufletele lor. Şi iată
că au ajuns aici, ca şi tine, din cauza vieţii lor nepăsătoare, întrucât ei se încăpăţânau să creadă că toţi ceilalţi vieţuiesc
la fel. „Vai de mine!” am exclamat. „Vai, cât sunt de necăjită şi cât sufăr, parcă m-ar arde cu foc!” Am căzut jos,
simţind ca şi cum trupul tot mi se despărţea de oase. „Şi tu ce fel de viaţă ţi-ai fi dorit?”, m-a întrebat doamna.
Tremurând, am răspuns: „îmi doream ca după ce aş fi adormit cu somnul morţii, să îl văd pe Hristos şi pe Preacurata
Sa Maică cu chipuri vesele, întâmpinându-mi sufletul şi ducându-mă în locaşurile nesfârşitei bucurii.” Aici doamna
a zâmbit şi a zis: „Pe această cale numai sfinţii trec la bucuria negrăită şi veşnică, adică acei oameni care cu ajutorul
rugăciunii lui Iisus L-au agonisit pe Domnul în inimile lor încă din timpul vieţii. Iar tu, fiind călugăriţă, cum de n-
ai învăţat acest lucru? Prin mijlocirea acestei rugăciuni, harul lui Dumnezeu vine să sălăşluiască în tine, aşa încât
sufletul se desparte de trup, rămânând cu Iisus Hristos şi nu mai simte această zdrobire pe care o simţi tu acum.
Raiul se află în sufletul omului. Acolo unde Domnul este prezent, acolo este şi raiul. Acum va trebui să le povesteşti
această vedenie tuturor celor din cinul monahicesc şi tuturor creştinilor care trăiesc pe pământ şi merg spre pierzanie
din pricina nepăsării şi uşurătăţii lor. Iar celor necredincioşi ori slabi în credinţă n-are nici un rost să le spui.
Atotputernicul Dumnezeu poate să învie un om mort de veacuri, pentru a arăta celor vii că după moarte urmează
munci sau daruri, după cele ce omul a lucrat în viaţa sa sufletească, dar ce folos are această minune, dacă acest înviat
nici aşa nu va fi crezut, ba chiar se află în primejdia de a fi omorât de ei?” În timp ce doamna rostea aceste cuvinte,
în sufletul meu a licărit deodată o fărâmă de nădejde că voi reveni pe pământ!
Doamna a mai zis: „Dacă cineva moare rostind rugăciunea lui Iisus, sufletul său se află lângă Domnul
şi acesta nu va fi despărţit de El în veşnicie. Aşijderea, dacă un om îşi dă duhul în timp ce repetă rugăciunea:
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!” – va fi nedespărţit de Maica
Domnului. Iar cel ce nu mai poate scoate nici un cuvânt, dar în tot răstimpul vieţii sale s-a nevoit să deprindă această
rugăciune, sufletul său o va repeta pentru el atunci când se va afla pe patul de moarte. În ce stare se află sufletul
când părăseşte trupul, în aceeaşi stare rămâne pentru totdeauna şi într-aceea va fi judecat. După moarte, nu mai este
pocăinţă. Sufletul adormit nu mai poate face nimic pentru el însuşi. Rugăciunea sa nu se mai aude înaintea lui
Dumnezeu. Singura sa alinare în muncile şi în întristarea cea veşnică rămâne rugăciunea şi milostenia celor vii,
rămaşi în urma sa pe pământ.
A mai adăugat apoi: „O! Voi, monahilor, monahiilor! Vă numiţi voi înşivă monahi şi monahii, pretinzând că
aţi fi părăsit cele lumeşti! Care este însă vieţuirea voastră? În loc să vă încredinţaţi toate cererile voastre lui
Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale, voi gândiţi: „îmi este de trebuinţă acel lucru sau celălalt; n-aş putea trăi fără
aceasta sau cealaltă, nici în această viaţă nici în cealaltă”. Împărăteasa Cerurilor aude rugăciunile tuturor şi se
îngrijeşte numai de cei ce-şi aruncă spre ea toată nădejdea, acoperindu-i cu darul Ei cel nemăsurat. Ea este Cea care
înţelege toate necazurile, sărăcia şi suferinţele îndurate în numele Domnului, ale celui ce zice: „Poate că toate acestea
s-au abătut asupra mea potrivit îngăduinţei Celui Preaînalt; poate că toate acestea sunt plăcute înaintea Împărătesei
Cerului…”
„Vrei să-ţi arăt pe monahii voştri cei nesimţitori?” a continuat doamna. „Priveşte!” şi am văzut un şir de
călugăriţe venind către noi… Erau dintre cele ce slujeau în altar şi furau bani şi prinoase. Ele ţineau în mâini
pomelnicele cu numele celor cărora le aparţineau banii. Din urmă veneau altele, ce nu-şi păstraseră fecioria
trupească şi curăţia minţii. Printre ele erau şi maici care cântau în strană cu mândrie, înălţându-şi nebuneşte glasul,
căutând să placă mai mult urechilor omeneşti, decât lui Dumnezeu. Mai erau şi monahii care muriseră având vrajbă
unele cu altele, sau dintre cele care vieţuiseră doar cu trupul în mănăstire, iar gândurile le erau în lume, lipite de
deşertăciuni. Toate aveau chipurile tot aşa de mohorâte ca şi al meu, pecetluite de o nesfârşită tristeţe. „Cântaţi-mi
o cântare închinată Maicii Domnului!” – le-am zis monahiilor pe care le cunoşteam şi care muriseră la noi în
mănăstire. Ele însă răspundeau: „Nu mai avem îndrăzneală, deoarece în vreme ce vieţuiam în mănăstire, n-am slujit-
o cu inimă curată.” Atunci am început să plâng cu amar. Din pricina nebăgării de seamă şi a neluării aminte către
sufletele noastre, am fost lipsite de binecuvântarea de a înălţa laude şi cântări către Domnul şi Preasfânta Lui Maică.
După toate cele auzite şi văzute, pe care vi le-am povestit mai sus, îngerul care mă dusese în locaşurile de osândă,
a venit şi mi-a zis: „Iar acum vom merge în locul acela unde sufletul tău a fost despărţit de trup.”
Deodată, m-am trezit în aşternutul meu. La început îmi era frică şi să mă mişc, apoi m-am uitat împrejur, mi-
am pus lucrurile în rânduială, mi-am făcut semnul crucii, murmurând o rugăciune: „Slavă Domnului, n-a fost decât
un vis.” Abia ce zisesem aceste cuvinte şi brusc mă pomenesc înapoi în cealaltă lume. Îngerul care mă călăuzise
îmi spuse cu asprime: „Să nu crezi cumva că ai visat. Chiar ai fost într-adevăr în cealaltă viaţă de dincolo de
mormânt!” Înfricoşată, am căzut în genunchi înaintea lui: „Vai mie, ticăloasa şi întinata! Cât de mare îmi este
deznădăjduirea pentru că m-am întors din nou aici! Mi-am petrecut viaţa în griji deşarte, nu am avut în minte decât
cum să îmi împodobesc chilia şi hainele, pentru a plăcea oamenilor, iar sufletul meu plângea şi se întrista, lipsit de
hrana nemuritoare a rugăciunii! O! Amar mie! De câte ori mi-am petrecut duminicile şi sărbătorile umblând aiurea
prin chiliile surorilor din obşte, ori discutând deşertăciuni cu mirenii, în loc să mă rog sau să citesc o carte de folos!
Oare nu era de o mie de ori mai bine să fug departe şi să mă pocăiesc?” Urmează-mă”, mi-a spus îngerul. „Vom
trece prin felurite locuri, timp de douăzeci de zile, iar după aceea ne vom întoarce la locul ce ţi-a fost sortit până la
cea de-a doua venire a Domnului nostru, Iisus Hristos.” Am început să plâng amarnic, nefiind în stare să mă mişc
din loc. Îngerul şi-a întors faţa către mine şi m-a privit cu milă. L-am întrebat: „Nu cumva eşti îngerul meu păzitor?”
„Da”, mi-a răspuns. Am început să îl rog fierbinte: „Roagă-te Celui Preaînalt şi întoarce-mi sufletul pe pământ, ca
să mă pocăiesc.” Îngerul păzitor mi-a spus: „Te voi duce înapoi, dar va trebui să făgăduieşti că vei spune şi celorlalţi
tot ce ai văzut şi ai auzit aici.” Am căzut în genunchi şi am spus că aşa voi face.
În aceeaşi clipă, am simţit o bucurie în suflet, iar îngerul mi-a zis: „Domnul încă nu S-a sălăşluit în inima ta,
însă ai făgăduit să-L dobândeşti. Dacă te vei lăsa iarăşi biruită de deşertăciuni lumeşti şi vei sluji iar patimilor,
neîndeplinindu-ţi făgăduinţa, te vei întoarce în acest iad înfricoşat al chinurilor fără sfârşit. Voi veghea mereu lângă
tine şi voi vedea cum îţi îndeplineşti îndatoririle de creştin şi monah. ” M-am trezit iarăşi în patul meu. Am sărit în
picioare şi l-am văzut pe înger stând lângă patul meu. Am alergat la sora mea de chilie, strigând: „Ascultă, numai
ce am fost în viaţa de dincolo!” După aceea am alergat să le caut pe celelalte surori ca să le povestesc cele întâmplate.
Îngerul încă se mai afla în acelaşi loc. Îmi era frică să nu mai păţesc ceva. Am deschis uşa şi le-am povestit surorilor
toată întâmplarea, fără sfială şi fără să le ascund nimic. Între timp am văzut că îngerul s-a făcut nevăzut. Surorile s-
au grăbit să mă înconjoare, arătându-se foarte mirate de schimbarea neobişnuită pe care o vedeau la mine, petrecută
într- un răstimp atât de scurt. În urmă cu douăzeci de minute mă văzuseră cu desăvârşire calmă la slujba de rând.
Căzând în genunchi înaintea lor, le-am rugat să mă ierte şi le-am făgăduit că din această clipă voi pune început unei
vieţi noi, cu adevărat plăcute Domnului, ţinând toate jurămintele făcute la tunderea în monahism: fecioria şi curăţia
simţurilor, ascultarea fără cârtire, sărăcia de bunăvoie, negrija de cele trupeşti, înstrăinarea de lume, de tulburările
ei, şi mai ales rugăciunea neîntreruptă, prin chemarea sfântului nume al Preadulcelui Iisus Hristos, Căruia mi-am
închinat viaţa şi Căruia I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.