Critică şi politică

Fiind implicată în multe concerte din acest festival în calitate de corist, atât timpul cât şi
energia nu mi-au mai permis sa vad din sală câte evenimente aş fi vrut, ne mai vorbind de
scris.
Dar citesc. Şi descopăr atitudini similare. Cam toţi laudă acelaşi lucru, cam toţi se abţin
de la a critica vedetele sau pe cei bine văzuţi, foarte puţini având curajul unei atitudini
personale.
Există, desigur, şi categoria celor care caută nod în papură.

În faţa unui nume mare, critica tace. Se caută circumstanţe atenuante. Brusc, toţi îşi aduc
aminte că au fost instrumentişti şi ca instrumentistul e om, nu maşină de cântat. Este
interesant să auzi şi comentariile muzicienilor care nu scriu. Un violonist afirma cu
privire la prestaţia solistei Sarah Chang: „Cu aşa un Sibelius nu aş fi fost admis în nici o
orchestră.” Critica de specialitate a fost unsă cu miere. Opinia răzbate, dar nu direct, nu
acolo unde se presupune că ar fi. În articolul dedicat concertului respectiv nu prea o vezi.
Vreo trei articole mai încolo îşi aduce acelaşi autor aminte că a fost dezamăgit….
Văd în schimb elogii aduse Orchestrei Române de Tineret. Şi peste tot se spune că a fost
pregătită pentru concertul de deschidere de Cristian Mandeal. De ce este necesară această
menţiune? Pe scenă a fost Kristjan Järvi. Atâta timp cât un concert este dirijat de o anume
persoană, nu vad de este menţionat cel care pregăteşte orchestra, fie şi constant. În
perioada în care Cristian Mandeal era dirijorul Filarmonicii şi erau comentate concerte
dirijate de invitaţi, nu vedeam referiri la cât de bine antrena orchestra în restul stagiunii.
Orchestra Filarmonicii a fost pregătită pentru Wozzeck în acest festival pe rând de Iosif
Ion Prunner şi de Friedrich Pfeiffer, dar mă îndoiesc că îi va menţiona cineva într-o
cronică, bună sau rea.
Revenind la solişti, tot la concertul de deschidere Levente Molnar a fost înlocuit pe motiv
de boala cu Daniel Schmutzhard, solist care era….tot bolnav. Nici un critic nu a văzut
asta. Să fie apanajul cântăreţilor, sau poate doar al celor care predau canto, acela de a
simţi vocea altcuiva? O fi chiar atât de greu să înţelegi că, dacă există vreo răguşeală, un
sunet ieşit din context, ceva chiar este în neregulă acolo şi omul acela nu se află „la
butoane”? Să zicem că da, şi că cine nu a trecut prin toate experienţele cântatului vocal
nu înţelege lucrurile acestea. Însă nici realitatea auditivă nu a fost descrisă în articole. Ce
a emis Schmutzhard în acel concert a fost cumplit. Dar şi aici cronicile concurau la
„periat”. Unii spuneau ca mai are de lucrat la intonaţie, alţii găseau tot felul de lucruri
pozitive de spus, ca nu cumva să deranjeze.
NU! Ce am ascultat în Carmina Burana la solo-urile de bariton nu era o voce ci o
disperare de a emite sunete. Şi menajarea de către critică a unor execuţii eşuate creează
un lanţ cauzal la capătul căruia descoperim un public ce se îndepărtează de sălile de
concert. Nimeni nu mai îndrăzneşte să fie sincer nici măcar cu sine, ca să nu fie în
dezacord cu specialistul.