Lucrare de Licență, Conflictul Interior Al Lui Apostol Bologa - Padurea Spînzuraților - Liviu Rebreanu

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE LITERE
ROMÂNĂ- ENGLEZĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific
PROF. UNIV. DR. MIRCEA BÂRSILĂ
Absolvent
MARIA-CRISTINA BURCEA
2015
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE LITERE
Specializarea: ROMÂNĂ-ENGLEZĂ
Formă de învăţământ: Zi
CONFLICTUL INTERIOR AL LUI APOSTOL BOLOGA
Coordonator ştiinţific
PROF. UNIV. DR. MIRCEA BÂRSILĂ
Absolvent
MARIA-CRISTINA BURCEA
PITEŞTI
2015
CUPRINS
Argument...............................................................................................................................…1
Capitolul I Liviu Rebreanu şi interesul pentru psihologia umană...............………....……3

1.2. Personajele create de Liviu Rebreanu……………………………...…….……….……... 5
1.3. Transpunerea realităţii în scrierile sale……………………………………….…………...6
1.4. Realismul în opera lui Liviu Rebreanu……………………………….…..……………... 8
1.5. Naşterea şi evoluţia personajului Apostol Bologa. ......................................................... 10
1.6. Declanşarea crizei de conştiinţă ……………………………...……….……………… 13
1.7. Iubirile din sufletul lui Apostol Bologa............................................................................ 20
Capitolul al II-lea Divinitatea în romanul Pădurea Spânzuraţilor ……….…………….. 26

2.1. Trimiterile biblice din roman……………………………………………………........… 26
2.2. Moartea văzută în sens simbolic……………………….……….……...……………….. 29
2.3. Despre Apostol Bologa şi ceilalţi apostoli……………...................................................... 31
2.4. Aspecte ale graniţei dintre religie şi psihologie ............................................................... 34
2.5. Semnificaţiile dezertării şi ale spânzurătorii .................................................................... 36
Capitolul al III-lea Psihologia umană în literatura noastră..................………………… 40

3.1. Raporturile dintre personaje şi funcţiile acestora în conflictul interior........................... 40
3.2. Conflictul interior întâlnit şi la alte opere literare......................................................……42
3.3. Conflictul interior- conflictul exterior, diferenţe şi exemple...…………………………. 45
Concluzii…………………………………………………………………..…………………..
Bibliografie generală..................................................................................................….
CONFLICTUL INTERIOR AL PERSONAJULUI APOSTOL BOLOGA
ARGUMENT
Mi-a plăcut întotdeauna psihologia şi înţelegerea omului cu tot cu acţiunile sale(bune sau
rele), şi analiza lui, şi m-am regăsit mereu în proza realistă a lui Liviu Rebreanu. Trebuie să
recunosc de la bun început ca am citit de câteva ori romanul „Pădurea Spânzuraţilor”, ca să pot
pătrunde în profunzimea semnificaţiilor lui, iar de fiecare dată am descoperit ceva nou ce m-a ajutat
să dezleg unele mistere. Chiar dacă această capodoperă a fost destul de analizată de criticii literari,
consider că încă mai sunt lucruri ce nu a fost discutate. Am ales această temă deoarece am vrut în
primul rând să mă lămuresc pe mine despre ce este vorba cu acest personaj, să-i elucidez misterul şi
în al doilea rând să îi explorez conflictul său interior până la cel mai mic detaliu.. Desigur mi-a fost
greu să aleg din operele lui, dar m-am oprit la aceasta, considerând personajul Apostol Bologa unul
dintre cel mai bun al literaraturii noastre, din punct de vedere al trăirilor sale interioare.
Contradicţiile din roman, cele între război şi pace sufletească, filozofie şi credinţă sau iubire şi
suferinţă, m-au făcut să afirm că acest roman, cea mai bună operă a românilor, este şi va rămâne
mereu actual chiar dacă războiul s-a încheiat demult, prin învăţămintele lui filozofice, ca şi
romanele marelui scriiitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski. Cum nici Liviu Rebreanu nu a vrut
ca acesta să fie neaapărat un roman de război, şi nici nu avem secvenţe de luptă în roman, nici eu nu
voi vorbi foarte mult despre acest lucru, mă voi opri doar acolo unde este nevoie. Fiecare frază din
roman are un anumit înţeles şi rost. În primul capitol „Liviu Rebreanu şi interesul pentru psihologia
umană” voi trata aspecte legate de biografia lui Liviu Rebreanu dar mai ales lucruri importante
despre Apostol Bologa mai ales psihologia din roman. Vom vedea aici şi cum a luat naştere
conflictul interior al personajului dar şi urmările acestuia.
M-au impresionat întotdeauna operele în care personajele suferă dar nu-şi pot exterioriza
suferinţa, nu o pot trata iar Apostol Bologa, prin cazul său dramatic ( un om care caută rostul
existenţei iar atunci când îl găseşte moare) mi s-a părut a fi cel mai bun personaj în acest sens, un
om plin de îndoieli şi deznădejdi. Pe lângă faptul că romancierul utilizează metode psihologice în
roman, el mai face şi subtile referiri biblice aşa cum am dezvoltat în lucrarea de faţă în capitolul al
doilea numit „Divinitatea în romanul Pădure Spânzuraţilor” unde, după părerea mea multe din
personaje romanului se aseamănă cu cele din Biblie dar şi cţteva scene-cheie ale romanului.
Acţiunea romanului se învârte în jurul unui singur personaj, toate celelalte contribuind într-un mod
bun sau rău în desfăşurarea conflictului său interior.
Am încercat să adun aici punctele de vedere ale mai multor critici despre această operă şi am
vrut să îmi formez propria opinie faţă de roman. Deşi în primele subcapitole am vorbit mai mult la
modul general despre roman, în capitolul al doilea am tratat şi problema pe care o pun unii critici cu
1
privire la natura romanului: psihologic sau etic/moral. Legăturile religioase din roman şi trimiterile
către anumite secvenţe din Biblie m-au făcut să afirm că romanul războiului poate fi considerat şi
romanul religios. Personajul cheie Apostol Bologa care pe de o parte seamănă cu Iisus Hristos, iar
pe de alta imită unii apostoli, are un caracter variat, trece de la o stare la alta şi mai presus de toate
trăieşte totul în subconştientul său, în lumea gândurilor. El duce o luptă între gândurile rele şi cele
bune. Nu cere ajutor nimănui pentru a ieşi din starea groaznică în care se află, şi ia mereu decizii
proaste sub impulsul momentului. Pare a fi un tip demn de milă, deşi este inteligent, el nu are un
scop fix în viaţă, o viaţă scurtă dar intensă. Ce m-a impresionat la personajul lui Rebreanu este că
deşi dragostea faţă de Ilona ar fi putut face ca romanul să aibă un alt sfârşit, e adevărat i-ar fi
schimbat şi sensul, totuşi Bologa nu renunţă la gândurile sale, sacrificându-şi iubirea vieţii sale
pentru iubirea în numele omenirii. Interesantă mai este desigur şi simetria romanului în care
începutul este identic cu finalul, deducem astfel că şi Svoboda la fel ca Bologa a avut un conflict
interior legat de drama omului obligat să tragă cu arma în conaţionalii săi. Astfel romanul se poate
continua cu conflictele interioare ale lui Klapka, Cervenco şi alţi oameni cu aceleaşi probleme.
Liviu Rebreanu vrea astfel să arate că toate personajele sale, ca şi oamenii din viaţa reală, au aceeaşi
problemă sufletească, aceeaşi criză de conştiinţă, şi descrie aceste probleme creând personajul
Bologa.
În ultimul capitol voi trata problema conflictului interior care apare şi în alte romane, în
literatura noastră sau cea universală. Asemănările sau deosebirile dintre Bologa şi alte personaje
arată desigur faptul că orice om poate avea un conflict interior, diferă doar împrejurimile. Poate cel
mai greu de tratat este un conflict interior în care personajul trăieşte închis în propriie gânduri şi nu
vorbeşte cu nimeni despre problemele sale. Ca şi în viaţa reală, personajul luptă cu el, încearcă să se
ridice, caută o rezolvare şi o ieşire din impas dar de cele mai multe ori el pierde lupta cu viaţa,
pierzându-se în multitudinea gândurilor sale şi ajungând deseori la nebunie. Vom vedea că, în cazul
lui Apostol Bologa, moartea este singura soluţie salvatoare pe care el o găseşte, deşi moartea
înseamnă renunţarea a tot ce este mai frumos şi anume viaţa.
În ultimul subcapitol „Conflictul interior- conflictul exterior: diferenţe şi exemple” voi
încerca să fac şi o scurtă diferenţiere între aceste două tipuri de conflicte care apar în scrierile
literare. Vom vedea că de cele mai multe ori conflictele exterioare între personaje iau naştere de la
conflictele interioare. Acestea din urmă iau amploare şi determină o serie de evenimente care
perturbă liniştea celorlalţi.
2
Capitolul I
Liviu Rebreanu şi interesul pentru psihologia umană
1.1. Date biografice despre autor

Liviu Rebreanu (1885-1944) este un mare scriitor ardelean din perioada dintre cele două războaie
mondiale, un romancier ce a lăsat ţării noastre o bogată varietate de opere şi a contribuit la modernizarea
romanului românesc. Născut într-o zonă de munte, în satul Târlişiua, el a fost primul născut din cei
treisprezece fraţi în familia lui. Şi-a petrecut copilăria în libertatea naturii, pe valea Someşului şi a făcut
şcoala primară în Maieru, avându-l învăţător chiar pe tatăl său, iar mai târziu va continua studiile la Năsăud.
Următoarele studii le va face la Liceul german din Bistriţa iar apoi va studia la Academia militară din
Budapesta. Va fi sublocotenent de honvezi al armatei austro-ungare, însă îşi va demisia mai târziu şi se va
dedica scrisului. Primele încercări literare ale scriitorului sunt un volum de nuvele intitulate ”Opere”, scrise
în ungureşte în perioada de sublocotenent, care însă nu sunt văzute cu ochi buni de colonelul său din
armată. Debutul ca scriitor şi-l face la revista sibiană Luceafărul cu nuvela ,,Codrea”, şi traduce în română
opere străine chiar şi în timpul cât este închis în închisoarea de la Văcăreşti din motive militare. Rebreanu a
colaborat cu mai multe reviste de la acea vreme, fiind chiar şi secretar de redacţie la revista „Convorbiri
critice”, a lui M. Dragomirescu în 1910, dar de asemenea şi al revistei „Sburătorul” în 1919.
Prozatorul va avea trei etape în care va scrie: în prima etapa (1907-1917) el scrie nuvele realiste din care
se va inspira mai târziu în romanelele sale, în a doua etapă (1917-1932) creează principalele romane realiste
iar în ultima etapă (1933-1943) va crea romane naturaliste. Liviu Rebreanu îşi încearcă norocul şi în zona
teatrului dar fără prea mare succes, în anul 1919 se joacă comedia în trei acte Cadrilul pe scena Teatrului
Naţional din Bucureşti. Prozatorul a fost unul dintre puţinii de la acea vreme care s-au bucurat , financiar
vorbind, de rodul muncii lor, având succes şi peste hotare prin traducerea în mai multe limbi a romanelor
sale. Astfel a reuşit să cumpere în 1923 , din vânzarea romanelor „Ion” şi „Pădurea Spânzuraţilor” un
automobil cu patru locuri. Nuvelele cu
care îşi începe activitatea sunt cele care vor da mai târziu material pentru marile romane. Alexandru Piru
afirmă: ,,Nuvelele lui Liviu Rebreanu, insuficient apreciate la data apariţiei lor în reviste ca şi în volume,
erau cel puţin egale cu nuvelele contemporane ale lui Agîrbiceanu, Gîrleanu şi Sadoveanu şi aduceau în
literatura vremii o lume nouă, ţărănimea şi mica burghezie a satelor şi târgurilor din nordul Transilvaniei
aflate la stăpânirea imperiului austro-ungar”1. În cea mai mare parte nuvelele sale sunt inspirate din viaţa
socială, nuvele realiste dar şi de război: ”Hora morţii; „Catastrofa”; „Iţic Ştrul, dezertoru”; „Golanii”;
1
Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Ed.Univers Bucureşti, 1981, p.30
3
sau „Proştii”. Ele reprezintă punctul de pleacare şi vor constitui sursă de inspiraţie pentru romanele de mai
târziu. George Călinescu punctează faptul că: „Aceste nuvele azi îngălbenite, arată raza exactă de
investigaţie psihologică a scriitorului, care este sufletul întunecat, quasi-bestial, cu procese încete,
trudnice, cu izbucniri violente, aproape fioroase.”2
Aşadar încă de la începuturi, Liviu Rebreanu avea o atracţie spre o literatură de analiză psihologică.
În ceea ce priveşte romanele sale, el se face cunoscut prin autenticitatea textelor şi diversitatea personajelor.
Tot despre romane Ion Negoiţescu spune în Analize şi sinteze: „Pe bună dreptate a fost apreciat efortul
permanent al lui Liviu Rebreanu de a-şi reînoi, ca romancier, temele: de la romanul realist la romanul
metafizic, de la romanul psihologic la romanul poliţist, de la romanul istoric la romanul de dragoste”.3
În anul 1923 Liviu Rebreanu este ales vicepreşedinte al Scriitorilor Români iar în 1925 este
preşedinte. În 1941 va fi Director General al Teatrului Naţional. Liviu Rebreanu moare la data de 1
septembrie 1944 la Valea Mare judeţul Argeş, după ce avusese grave probleme la plămânul drept.
1.2. Personajele create de Rebreanu

2
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, Buc., 2003, p.647
3
Ion Negoiţescu, Analize şi sinteze, Ed. Albatros, Buc., 1976, p. 157
4
În crearea personajelor sale, Liviu Rebreanu îi investeşte fiecăruia un rol „principal”, nu doar
personajelor principale. Fiecare personaj este excepţional în felul lui, acestea au caractere complexe.
Romancierului îi este recunoscut meritul de a se transpune mai uşor în pielea personajelor de la sat decât în
cele de la oraş. El creează mai uşor personaje din mediul rural, mediul lui de suflet, decât cele din mediul
urban iar acest lucru este observat şi de către Gheorghe Agavriloaiei care afirmă că Rebreanu: „are un
suflet rural, care, chiar, transplantat într-un oraş mare, nu poate realiza o descriere a vieţii urbane care
presupune mai mult rafinament şi mai multă complexitate psihică”. 4 Aşadar Rebreanu nu caută să ne
prezinte oameni perfecţi, deştepţi sau modele de urmat, el inventează nişte oameni obişnuiţi şi caută să
prezinte nu aspectul exterior al lor ci cel interior. Deci indiferent de mediul în care le plasează sau statutul
lor social, Rebreanu este un analist al stărilor interioare ale personajelor sale şi mai mult el caută să redea
obiectiv realitatea socială din care face parte „Liviu Rebreanu este mai înainte de toate un puternic scriitor
realist, duşman instinctiv al artificiilor care deformează realitatea şi-i dau fireşte, cu scuza bunelor intenţii
– un aer fals sau convenţional. Chiar războiul cu vitejiile lui eroice, nu ne este descris de acest mare epic
al nostru în chip romantic şi idealizat, ci sumbru,groaznic, sinistru”.5
După cum vedem, Rebreanu nu foloseşte cuvinte frumoase pentru a masca în scris drama vieţii cu
toate aspectele ei. El percepe viaţa în mod diferit de ceilalţi scriitori, mai visători, o înfăţişează ca pe o luptă
continuă a omului. Este adevărat că şi perioada din care provine el poate să-i fi schimbat mentalitatea
scriitorului, mai ales că în acea perioadă războiul era subiectul de discuţie al tuturor.
Prozatorul Liviu Rebreanu este un „demiurg” sau creator după cum îl numesc unii critici, aşa cum am spus,
el creează oameni( mai degrabă oameni cu probleme şi nefericiţi, decât oameni împliniţi) din toate
categoriile sociale, fie că aceştia aparţin lumii rurale, urbane sau din spaţiul războiului. El redă în scris viaţa
aşa cum este ea, reală cu necazuri, neajunsuri din care făcea parte, după cum spune Adrian Dinu Rachieru:
„Demiurgul Rebreanu, o luminoasă conştiinţă morală, inaugura romanul românesc modern…Marele său
simţ realist triumfă, legea vieţii îşi taie drum prin noianul faptelor mărunte, personajele sale sunt figuri
statuare, monolitice”6. Lucian Raicu îl vede ca pe un Dumezeu pe Rebreanu şi spune despre acesta că lucra
noaptea, la fel ca Dostoievsky şi Balzac, şi că „îşi vedea personajele halucinant de distinct, cu o violentă
plasticitate corporală, simţindu-se ca Dumnezeu singur pe lume, atotputernic creator în frigurile
genezei.”.7 Personajele sale principale au o descriere lăuntrică mai amanunţită, el urmăreşte îndeaproape
ca şi narator omniscient şi omniprezent gândurile lor cele mai ascunse, iar aceste personaje impresionează
mai mult decât unele din lecturi cu final fericit. Rebreanu pătrunde în subconştientul lor şi încearcă să
4
Gheorghe Agavriloaiei, Revista Însemnări ieşene, nr. 10, 1983, Liviu Rebreanu, „Gorila”; apud D. St.
Rădulescu „Dicţionarul personajelor din opera lui L. Rebreanu”, Ed. Ramida, Buc., 1995
5
Nicolae Gheran, Liviu Rebreanu , Jurnal II, Ed. Minerva , Buc., 1984, p. 317
6
Adrian Dinu Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Ed. Sport Turism,Buc. 1986, p. 264
7
Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, Editura pentru literatură, Buc., 1967, p. 25
5
descopere ca un adevărat psiholog miezul problemei, „el apare ca mintea sănătoasă a unui doctor genial
care disecă adâncurile sufletului omenesc la lumina măritoare a unei maladii sufleteşti” 8,după cum spune
Mihail Dragomirescu în Scrieri critice şi estetice. El investighează psihicul uman şi reacţiile sufleteşti
complexe, analizează conştientul dar şi suconştientul personajelor sale, dar mai ales, scriitorul analizează
momentele de tensiune, momentele limită al acestora.
Liviu Rebreanu a fost preocupat de „zugrăvirea omului simplu”9 aşa cum spune Camil Baltazar în
Contemporan cu ei.
1.3. Transpunerea realităţii în scrierile sale

Deşi a copilărit într-o frumoasă zonă de munte cu peisaje superbe care puteau fi sursă de inspiraţie
pentru scrierile sale, „totuşi Rebreanu n-a fost un peisagist. Contemplaţia în care cădea, stând parcă de
vorbă cu tot ce-l înconjura, n-a răbufnit în paginile romancierului” 10, aşa cum observă Adrian D. Rachieru
în cartea Pe urmele lui Liviu Rebreanu. Însă, putem observa că natura prin elementele sale este descrisă în
operele lui în concordanţă cu lumea gândurilor personajelor (vedem, de exemplu în”Pădurea
Spânzuraţilor” scena executării lui Svoboda în care:”un vânt tomnatic, umed şi trist, începu să bată
dinspre satul ameţit de ceaţă, aducând pe aripi zvonuri de gemete înabuşite” 11, o descriere a naturii care dă
o senzaţie sufletească apăsătoare, vântul care simbolizează instabilitate este sinonim cu sufletul lui Bologa
şi aduce cu el o schimbare în viaţa personajului). Chiar şi Nicolae Manolescu observă că după spânzurarea
lui Svoboda pasajul satului este bologizat, „mediat de starea sufletească a locotenentului…” 12, ca şi cum
Bologa ar influenţa natura, iar toate lucrurile înconjurătoare rezonează cu starea lui de spirit, elementele
naturii devin astfel simboluri. Relevant în acest sens mai avem şi scena finală a morţii lui Bologa în care se
descrie o dimineaţă cu acel luceafăr pe cer care vestea răsăritul soarelui, ce vestea sfârşitul unei nopţi
întunecate şi începutul unei noi zi, vieţi. În interpretare această scenă este văzută ca un nou început, în
special pentru românii din armata austro-ungară.
În cartea Scrisori despre Liviu Rebreanu, Ionel Popa afirmă că „La Rebreanu lipseşte natura-peisaj. La
romancierul nostru lucrul se vede foarte bine în Pădurea Spânzuraţilor- natura e mult mai mânioasă
încărcată de tensiuni. Făcând descriere de natură scriitorul dă expresie la „Schrei” ţipătul interior al
personajului”13 Aşadar, romancierul nu descrie peisaje ale naturii, nu ne poartă pe meleaguri idilice, el este
interesat mai mult de descrierea oamenilor decât a naturii. Şi personajele au nume specifice, şi nu alese la
8
Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, Editura pentru literatura, Buc., 1969, p. 154
9
Camil Baltazar, Contemporan cu ei, Editura pentru literatură, 1962, Buc., p. 100
10
Adrian Dinu Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Ed. Sport Turism,Buc. 1986, p. 27
11
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Buc., 1976, p.29
12
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. 100 plus unu grammar, Buc. , 2001, p. 158
13
Ionel Popa, Scrisori despre Liviu Rebreanu, vol. I, 2006, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, p. 106
6
întâmplare, la Rebreanu onomastica e foarte importantă, pentru a crea ideea unui univers verosimil, aşa cum
observă şi Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române : „Un aspect nu îndeajuns relevat este
bogăţia toponimiei şi a onomasticii. Locurile şi oamenii există din prima clipă cu numele lor cu tot” 14
Unele nume duc spre lumea satului, cea tradiţională, altele precum Apostol sunt simbolice.
Mulţi critici consideră că şi literatura rusă a reprezentat pentru Liviu Rebreanu o sursă de inspiraţie în
scrierea operelor sale, poate şi pentru că acesta face traduceri din Lev Tolstoi (capitole din Anna Karenina,
Sonata Kreutzer sau Război şi pace), Feodor Mihailovici Dostoievski (nuvela Sfioasă) sau Cehov
(Răzbunare,Gura femeii,ş.a.), dar şi prin asemănarea scrierilor sale cu cele ruseşti. În Scrieri critice şi
estetice, Mihail Dragomirescu observă că romanul Pădurea Spânzuraţilor este „rezultatul unei psihoze şi
nu al unei psihologii (…) pentru aceasta se aseamană cu literatura rusă, care, în marea ei majoritate are
caracteristica aceasta a misticismului bolnăvicios”15. De asemenea unii critici fac şi paralele între operele
ruse şi operele scriitorului nostru (asemănări între personaje, frământări interioare). Desigur şi romanele sau
nuvelele autorului vor fi traduse în limba rusă, şi vor primi „o serie de ecouri la creaţia scriitorului”16,
după cum afirmă Mircea Zaciu. Şi profunzimea nuvelelor lui Maxim Gorki îl impresionează pe Rebreanu
iar rolul acestora, după cum spune Nicolae Gheran: „l-au avut, împreună cu altele, la precizarea viziunii
artistice a scriitorului, la găsirea unui limbaj şi stil propriu”17. Felul în care scrie romanele Ion şi Răscoala
este asemănător cu cel al lui Tolstoi în ceea ce priveşte crearea de „oameni vii cu mijloace vii” aşa cum
afirmă romancierul. În ceea ce priveşte romanul Pădurea Spânzuraţilor, se pare că tehnica de creare a
personajelor este similară cu cea a scriitorului rus Feodor Mihailovici Dostoievski, iar frământările de
conştiinţă ale lui Rodion Romanovici se aseamănă cu cele ale lui Apostol Bologa dar de asemenea şi cu cele
ale personajului Puiu Faranga din Ciuleandra. Rebreanu se aseamănă cu scriitorul rus şi prin tehnica
romanească, prin perspectiva narativă dar mai ales prin problematica moral-religioasă( în special la romanul
războiului, prin misticismul lui Apostol Bologa). Aşadar Rebreanu se raportează la Dostoievski prin
tragismul interior al personajelor şi mai ales prin prezenţa ideii că omul se purifică prin durere şi suferinţă.
Lucian Raicu spune despre el că este „un scriitor al conflictelor apăsate, care se nasc aproape de la sine ca
urmare a intensităţii puse în reprezentarea categoriilor umane” 18. El are mai multe de spus despre omul
care suferă, care are o apăsare sufletească decât să prezinte lucruri frumoase, oameni mulţumiţi şi împliniţi.
Romancieru ne prezintă situaţii de viaţă dramatice cărora le amplifică acţiunea. În general fericirea este de
scurtă durată la personajele sale care încearcă să se adapteze la greutăţile de zi cu zi ale vieţii.
14
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 600
15
Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, Editura pentru literatura, 1969, p. 154
16
Mircea Zaciu, Liviu Rebreanu după un veac, Ed. Dacia Cluj-Napoca,1985,p.348
17
Nicolae Gheran, Opere, vol. I, 1968, p.338
18
Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, Editura pentru literatură, Buc., 1967, p.318
7
1.4. Realismul în operea lui Liviu Rebreanu
Aşa cum am spus mai sus, Rebreanu reflectă realitatea în scrierile sale, aşa cum este ea, urmărită
până la cel mai mic detaliu, iar operele sale sunt încărcate de un realism dur. În Introducere în opera lui
Liviu Rebreanu, Alexandru Săndulescu observă la scriitorul realist că: „Structural avea o predispoziţie
pentru caracterele pătimaşe, cum este „Ion”, pentru instinctele primare, ca ale eroului colectiv din
„Răscoala”, pentru scenele de cruzime, şocante, ce se întâlnesc în mai toate cărţile sale”.19 Realismul era
deja inaugurat la nivel european prin scriitorii francezi Honore de Balzac sau Gustave Flaubert iar scriitorii
englezi precum Virginia Woolf sau James Joyce în practicau. De asemenea şi la noi scriitori precum Nicolae
Filimon, Duliu Zamfirescu ş.a. au folosit acest tip de scriere realistă însă nu cu o viziune la fel de puternică
asupra vieţii ca Rebreanu. Alexandru Săndulescu afirmă că „acesta era, în fond, realismul secolului XX, pe
care unii critici nu se sfiesc să-l numească de-a dreptul naturalism”20, astfel că şi Rebreanu adoptă acest stil
obiectiv şi chiar îl îmbunătăţeşte.
Lucian Raicu observă că realismul lui Rebreanu „nu are un aspect tern, descriptivist ci este înfiorat
de un suflu al înaltei poezii şi de infiltraţii simbolice care ne fac să vedem proiectându-se mari umbre
dincolo de planul vieţii cotidiene, dar rezultând tocmai din acuitatea şi adâncimea observaţiei, din
acuitatea şi adevărul senzaţiilor” 21, ceea ce înseamnă că romancierul nu doar aşterne pe hârtie realitatea
cotidiană ci mai mult decât atât el foloseşte simboluri şi semnificţii făcând ca opera sa să pară mult mai
interesantă. Perioada în care Rebreanu scrie, este o perioadă de război în ţara noastră, din jurul primului
război mondial. În primul război mondial, militari din Transilvania erau obligaţi să se înroleze în armata
austro-ungară, la fel este şi Emil Rebreanu, fratele scriitorului, student în perioada înrolării. George
Călinescu spune că: „Nici un scriitor al Ardealului n-a zugrăvit cu mai deplină nepărtinire incertitudinea
din sufletele românilor de peste munţi din epoca Imperiului ”22.
Puternic influenţat de dramatismul războiului dar şi de problemele sociale din viaţa omului, el scrie
inspirându-se din perioada vremii lui după cum intuieşte şi Lucian Raicu, care consideră că scrierile lui
Rebreanu prezintă: „frământarea de a găsi o soluţie de viaţă, posibilitatea unui echilibru moral,
preocuparea de destinul unui popor”23, după cum se poate vedea în romanul social Ion, care prezintă
problema pământului sau în romanul Pădurea Spânzuraţilor care prezintă problema datoriei.
Deşi, el nu a avut ocazia să lupte în război, şi nu a avut experienţă în acest sens, Rebreanu simte criza din
sufletul românului obligat să lupte contra românilor şi va valorifica acest lucru în romanul de război
Pădurea Spânzuraţilor, iar tragismul lui Apostol Bologa: „numai e doar al fratelui silit să lupte contra
19
Alexandru Săndulescu, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Ed. Minerva, Buc., 1976, p. 165
20
ibidem 1p. 166
21
22
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, Buc., 2003,p. 649
23
8
fratelui, ci al omului în genere, aruncat în vâlvătaia războiului ”24. Rebreanu a ştiut să scoată în evidenţă
sufletul şi conştiinţa umană a omului în acele vremuri de război, folosind analiza psihologică. Alexandru
Piru îl plaseaza pe Rebreanu, „romancier de tip monumental”, alături de mari creatori ai literaturii
universale, Balzac, Zola, Lev Tolstoi etc. În Răspunsul D-LUI Petrovici, reprodus în vol. al II-lea al
Jurnalului se spune printre altele: „Un adevărat romancier trebuie să fie un psiholog- şi Liviu Rebreanu
este”25. Romancierul vrea să descopere situaţiile limită ale personajelor, să le investigheze în profunzimea
lor. Poate cea mai bună analiză a literaturii psihologice a lui Rebreanu o face Alexandru Săndulescu: „..vrea
să vadă ce se întâmplă nu numai înainte de a pocni revolverul, ci şi după aceea, hazardând gestul de a
pătrunde în arcanele misterioase ale secundelor din pragul morţii”26. El este atent la reacţiile şi gândurile
personajelor în pragul morţii atunci când creierul uman reacţionează mai mult la mediu exterior şi are o
activitate mult mai intensă în condiţii de stres. Observăm momentul în care Apostol Bologa ştie că va muri,
acesta judecă lucrurile mai limpede ca niciodată.
Mai putem observa că Rebreanu foloseşte tehnica monologului interior ca procedeu fundamental al
viziunii estetice. Apostol Bologa este cel care vorbeşte adesea cu el, reflectează la ceea ce se întâmplă, mai
ales în ultimul parte a romanului atunci când el este arestat şi închis. Aici frământările lui iau forma unui
monolog interior: „Viaţa omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet.. Ce-i afară e indiferent... nu există...
Numai sufletul există... Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul...”27.
Lucian Raicu spune despre Rebreanu că „esenţialul în literatura sa este această privire îndârjit aţintită
spre tainele vieţii, în care sălăşluişte o îndreptăţire mai adâncă a lucrurilor decât ne-ar putea-o divulga
contemplaţia suprafeţelor prin mijlocirea unui „realism” de factură moderată, satisfăcut de înregistrarea
aspectelor vizibile ale lumii.”28. Rebreanu priveşte obiectiv şi are un spirit critic asupra aspectelor vieţii:
social, politic şi familial. Există mai multe păreri despre romanele sale. Acestea ilustrează o „criză, sunt
romane de o structură dramatică”29 în accepţiunea lui Raicu care mai adaugă despre ele că „concentrează
viaţa şi o esenţializează în imagini care, prin lapidaritatea lor se impun cu putere, şi cu răsunetul unor
cuprinzătoare simboluri”30. Nicolae Manolescu afirmă despre romanul lui Rebreanu că „ţinteşte un
„trompe de l'oeil”, în care importantă nu este atât impresia că ficţiunea repetă viaţa, cât aceea că viaţa
prelungeşte, într-o parte şi în cealaltă, ficţiunea”31.
24
25
Liviu Rebreanu, Jurnal, vol II, Ed. Minerva, 1984, Buc., p. 323
26
Ibidem 1, p. 13
27
Liviu Rebreanu, Padurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă,Buc. , 1976, p. 329
28
29
Ibidem 1, p.297
30
Ibidem 2, p. 296
31
9
1.6. Naşterea şi evoluţia personajului Apostol Bologa
La doi ani după apariţia romanului social Ion, în 1922 apare romanul psihologic „Pădurea
Spânzuraţilor”, care este „unul dintre cele mai puternice romane psihologice cunoscute, în care tot
interesul ne este absorbit de tribulaţiile sufleteşti ale unui singur erou, Bologa” 32, după cum spune Mihail
Dragomirescu. Romanul Pădurea Spânzuraţilor devine însemnat la scurt timp prin „tema obsedantă a
conştiinţei războinicului fratricid, care alege în urma unor tragice sfâşieri de conştiinţă, propria moarte” 33.
Liviu Rebreanu îşi vede personajul, pe Apostol Bologa, ca fiind prototipul propriei sale generaţii, a
ardelenilor de la cea perioadă ce parcurg acelaşi drum de zbuciumări şi incertitudini. Moartea prin
spânzurătoare îl preocupă pe autor, iar aceasta reiese şi din alte scrieri ale sale iar deşi scrie simultan la mai
multe opere, autorul încearcă să găsească un subiect convenabil pentru noua sa creaţie. Sâmburele de
inspiraţie al romanului Pădurea spânzuraţilor, îi răsare în minte dupa ce vede o fotografie cu trei sute de
soldaţi cehi, spânzuraţi într-o pădure, condamnaţi la această moarte cruntă deoarece au încercat să dezerteze
şi au fost prinşi.
Subiectul cărţii porneşte însă de la un fapt real ce zdruncină sufletul autorului: fratel său, Emil Rebreanu,
ofiţer în armata austro-ungară a fost prins şi spânzurat pentru încercarea de a dezerta la fraţii săi, românii
pentru că nu a vrut să lupte cu aceştia. Acest lucru îl afectează mult pe scriitor şi constituie ideea sau
sâmburele de inspiraţie din care va crea o adevărată capodoperă „o mişcătoare pledoarie pentru
reabilitarea postumă a fratelui său Emil, ucis fără vină la 14 mai 1917..”34, după cum spunea Alexandru
Piru. De altfel Rebreanu afirmă: ”Subiectul cărţii(…), s-a umanizat numai când a intervenit cu viaţa reală
şi cu pământul. Fară de tragedia fratelui meu, Padurea Spânzuraţilor sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi avut
o înfăţişare anemică, livrescă precum au toate cărţile ticluite în cap, la birou lipsite de seva vie şi
înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul creatorului.”35. Însă tot el spune că
personajul nu se aseamănă în niciun fel cu fratele său. Deasemenea, pe autor îl preocupă şi situaţia
românilor din Ardeal la acea perioadă, Ion Vlad constatând în Lectura romanului că în romanul războiului
“e vorba de contactul cu o generaţie şi cu sfâşietoarele probleme ale unei lumi debusolate de evenimente,
grav alterate în credinţe şi principii, în adevăruri şi în întrebări”.36
Drama personajului principal Apostol Bologa (numele este desigur simbolic) este o continuare a procesului
de conştiinţă a lui David Pop, personajul din nuvela Catastrofa, care avea acelaşi conflict interior ca lui
Bologa, doar sfârşitul este diferit; “Drama e a nehotărârii. Dar nu a greutăţii de a alege între principii, ci a
32
Mihail Dragomirescu , Scrieri critice şi estetice, Editura pentru literatură, Buc. ,1969, p.153
33
Victor Marian Buciu, 10+10 prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel ,Ed. Contemporanul, 2011, p.20
34
Alexandru Piru, Liviu Rebreanu, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1965, p. 56
35
Liviu Rebreanu, Jurnal, vol.I, Ed. Minerva, Buc., 1984, p. 317
36
Ion Vlad, Lectura romanului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.28
10
neputinţei de a opta în plan practic pentru soluţia cea mai demnă” 37, spune Mihai Ungheanu. Deasemenea
el afirmă despre roman că: “este istoria treptatei treziri a conştiinţei lui Bologa prin examene successive şi
a greutăţii cu care omul se lasă pilotat de reala sa conştiinţă” 38. Eugen Lovinescu constată că:” Pădurea
Spânzuraţilor nu pune în realitate cu dezvoltări şi variaţii, decât problema intelectualului ardelean în faţa
războiului cu fraţii din Regat, tratată şi în nuvela “Catastrofa” 39. Însă problema aceasta dezbătută în nuvelă
şi roman este problema tuturor oamenilor subjugaţi de regimul austro-ungar iar Rebreanu vrea astfel să
“zugrăvească barbaria războiului imperialist”40, aşa cum spunea O. S. Crohmălniceanu. Oamenii aceştia
par să-şi fi pierdut echilibrul, sunt dezorientaţi, războiul este înspăimântător pentru ei şi îi afectează. Tot
Crohmălniceanu consideră că în roman: “Se creează prin acumularea unor amănunte variate, foarte
suggestive, impresia de cruzime şi monstruozitate proprie războiului imperialist şi felului cum se pricep să-
l ducă statele burgheze. Cancelariile de pe front funcţionează ca nişte mecanisme perfecte în sensul că-şi
îndeplinesc cu o oarbă indiferenţă rosturile criminale. Soldaţii, ofiţerii sunt numere, nume” 41; şi George
Călinescu vede la fel personajele din roman: “Cehi, români etc. se războiesc fără să ştie pentru ce, fără
însufleţire patriotică, dar şi fără speranţe naţionale” 42. Romanul a fost însă publicat înaintea căderii
Imperiului austro-ungar iar Rebreanu a avut grjă ca acesta să nu pară unul de război, după cum menţionează
George Călinescu: “Niciodată cuvintele <<patrie>, <<naţie română>> şi alte clişee politice nu vin în
gura lui Bologa”43. Romanul a fost conceput în perioada 1918-1922, şi deşi
era întrerupt din lipsă de idei autorul se reapucă să lucreze cu mai multă râvnă şi inspiraţie la roman şi
închină această carte fratelui său, poate şi din dorinţa de a reda în scris trăirile interioare prin care trecuse
acesta şi durerile sufleteşti pe care le avusese când a decis să evadeze. În elaborarea cărţii, scriitorul
lucrează intens, iar pentru a avea un aspect cât mai plăcut, el îndepartează unele capitole rezultând astfel o
operă cu patru capitole şi cu un personaj ce trece prin mai multe etape înainte de a deveni om, după cum
nota autorul într-un caiet de însemnări, Bologa este mai întâi un cetăţean care luptă doar în favoarea
statului, adică un simplu muncitor, pe urmă, când conştientizează pericolul de a se înfrunta cu „fraţii săi”,
românii, el îşi redescoperă originile, devine “român”, abia mai târziu, el începe să fie “om”, atunci când îl
regăseşte pe Dumnezeu şi trăieşte emoţia iubirii. Acesta a fost planul de creaţie al lui Rebreanu în alcătuirea
personajului Bologa. Transformarea aceasta a personajului este lungă şi anevoiasă, Rebreanu inspirându-se
după metodele de creaţie ale lui F.M.Dostoievski, care are ca temă principală în operele sale obţinerea
salvării sufletului prin suferinţă. Pompiliu Constantinescu spune că:” În „Pădurea Spânzuraţilor”
problema pe care d. Rebreanu o rezolvă şi-a mutat axa de orientare din lumea externă, a conflictului
37
Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Ed. Cartea Românească, 1973, p.161
38
Ibidem, p.162
39
Eugen Lovinescu, „Istoria literaturii române contemporane”, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p.255
40
Ovidiu S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Buc., 1954, p. 56
41
Ovidiu S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Buc., 1954, pp. 64-65
42
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, Buc., 2003, p. 650
43
11
dramatic constituit în „Ion”, în tenebrele conştiinţei bolnave a lui Apostol Bologa” 44, exact ca în romanul
dostoievskian „Crimă şi pedeapsă”. În Lectura romanului, Ion Vlad afirmă că funcţia simbolică a
romanului este aceea a „pătrunderii spre coşmarurile şi obsesiile conştiinţei, spre lumile apocaliptice,
agonice ale minţii”45, astfel Bologa se descoperă pe sine, caută să-şi înţeleagă neliniştile subconştientului şi
să treacă peste ele.
Mihail Dragomirescu spune despre această carte că este una „halucinantă”, iar deşi îi este
„superioară lui „Ion” ca vioiciune de analiză, îi este inferioară ca sănătate. Ea e rezultatul unei psihoze,
iar nu al unei psihologii”46. Aşadar personajul nostru este unul chinuit, măcinat sufleteşte, autorul ne
prezintă cele mai ascunse gânduri ale sale, şi pare a fi nebun. El este un om pe care conştiinţa l-a adus în
pragul nebuniei şi care toată viaţa a luptat cu el, cu gândurile sale, care încearcă să se salveze singur fără
ajutorul cuiva. În articolul Un romancier în perspectiva curentelor literare: Liviu Rebreanu apărut în
Revista de istorie şi teorie literară, Cornelia Ştefănescu afirmă că „Pădurea Spânzuraţilor se dovedeşte
complet inepuizabilă în sugestii legate de viaţă şi de moarte, în general de drama cerebrală a generaţiei
sacrificată de război, în special, dorind dar neputând să se realizeze în absolut” 47. Toţi aceşti critici văd
romanul lui Rebreanu ca pe o carte de psihologie care tratează problemele psihice ale personajului Apostol
Bologa.
1.7. Declanşarea crizei de conştiinţă
Deschiderea romanului aduce în prim-plan o imagine îngrozitoare şi anume o moarte prin

spânzurătoare, din jurul primului război mondial, o imagine care prevesteşte pericolul ce va urma. Prin
executarea lui Svoboda, un sublocotenent ceh care este prins în timp ce încerca să dezerteze, se declanşează
în sufletul personajului principal Apostol Bologa, începutul obsesiei. Privirea plină de viaţă a
condamnatului, mulţumit parcă pentru ceea ce săvârşise “i se prelinge în suflet ca o imputare
dureroasă…”48. Cumva, destinul tragic al spânzuratului va fi transferat asupra locotenetului român. În
interpretarea lui Aurel Sasu care spune că:” Obsesia privirii în proza lui Rebreanu este şi semnul unui mare
44
Pompiliu Constantinescu, Scrieri ,4, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970, 473-478
45
Ion Vlad, Lectura romanului- Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 29
46
Mihail, Dragomirescu- Scrieri critice şi estetice, Editura pentru literatura, 1969, p.153
47
Cornelia Ştefănescu- Un romancier în perspectiva curentelor literare: Liviu Rebreanu, Revista de istorie şi
teorie literară, Academia de Ştiinţe Sociale si Politice a Republicii Socialiste România, Bucureşti, nr. 1, 1972, p.
155
48
Rebreanu, Liviu, Padurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Buc., 1976 p. 40
12
dezechilibru, al pierderii treptate a personalităţii şi al crizei de identitate…” 49, şi după cum vedem în
roman, Svoboda:”…e deasupra celorlalţi cu un surâs, cu o nostalgie, cu un strigăt, cu o privire, pentru că
ai privi pe alţii înseamnă a-i domina, a introduce o relaţie de dependenţă acolo unde firesc se descoperă
mai târziu una de egalitat “50. Deşi Apostol îl priveşte la început mândru pe Soboda şi nu înţelege privirea
din ochii lui, amândoi sunt egali, au aceeaşi soartă şi deşi face parte din Curtea Marţială care l-a judecat pe
vinovat şi a votat pentru moartea acestuia, Bologa se va pierde în privirea lui, care îl va urmări întregul
roman. Apostol Bologa ni se înfăţişează în această primă scenă, aşa cum observă Lucian Raicu “(…)foarte
grăbit, foarte activ şi volubil, de o volubilitate care vrea parcă, să ascundă ceva, spaima-puţin potrivită cu
firea unui erou”51. Este o spaima ce anunţă dezechilibrul moral al lui Bologa.
Dupa ce se închină pentru ultima oară şi sărută mâna preotului, lui Svoboda i se trage scaunul de sub
picioare şi îşi dă ultima suflare iar după acestă scenă dureroasă dar şi după dialogul purtat cu căpitanul ceh,
Otto Klapka, cel cu care va avea o legătură mai strânsă, viaţa i se dă peste cap lui Bologa zdruncinându-i
toate filozofiile de viaţă ce le avea până la momentul acela. Această scenă este “dominată de ideea morţii
salvatoare pe care o aşteaptă condamnatul şi de un sentiment de spaimă care încet, încet pătrunde şi în
sufletul zelosului Bologa”52. Nu aflăm foarte multe detalii despre Svoboda, însă putem deduce cum că şi el
a purtat în suflet un conflict interior, iar la sfârşit îi lasă lui Bologa, unul din judecătorii săi, printr-o privire
suferinţa şi soarta ce o avusese el. Astfel că la sfârşit, judecătorul devine un judecat. Folosind
procedeul rememorării, autorul ne prezintă viaţa lui Bologa până la momentul spânzurătorii, unde Apostol
Bologa retrăieşte în suflet momentele esenţiale din viaţa lui. După ce asistase la scena care îi va scimba
viaţa, Bologa se simte nesigur, neliniştit şi, aşa cum observă Liviu Maliţa în cartea Alt Rebreanu, Bologa
are “o fugă figurantă din realul obiectiv opresiv în cel subiectiv, protector” 53. Astfel, el se refugiază în
copilărie (se visează din nou copil). Viaţa personajului nostru este povestită încă de la începuturile ei, astfel
putem să întelegem cum şi când se activase conflictul interior în sufletul lui, ce anume îl făcuse să fie un
pion al statului, un soldat care luptă pentru stat, şi un om fără suflet.
Copil timid, având o mamă cu frica de Dumnezeu ce încearcă să sădească în sufletul lui dragostea
de Dumnezeu şi reuşeşte până la un moment dat, Apostol are de mic viziuni religioase,însă tatăl său nu este
însă de acord cu ceea ce îl învaţă mama sa şi preotul Groza şi îl sfătuieşte pe acesta atunci când creşte: “Să
năzuieşti mereu a dobândi şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul,
gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi
lumea dinafară! Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!” 54. Chiar dacă legătura
49
Aurel Sasu, Liviu Rebreanu, Contemporanul nostru, Ed. Albatros, Buc., 1978,p. 110
50
Ibidem 1, p. 108
51
52
Alexandru Săndulescu, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Ed. Minerva, Buc., 1976, p.89
53
Liviu Maliţa, Alt Rebreanu, Ed. Cartimpex, Cluj, 2000, p.43
54
Liviu, Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Buc. , 1976, p. 47
13
dintre el şi tatăl său nu este la fel de strânsă ca cea cu mama sa, în sufletul lui se produce un dezechilibru la
aflarea morţii acestuia. Astfel Bologa consideră că nu a dat prea multă atenţie vorbelor tatălui. El nu acceptă
moartea tatălui şi cauta un răspuns în acest sens iar mama sa îi spune că: „Asa a vrut Dumnezeu”55. În acel
moment el simte cum se depărtează de Dumnezeu şi se înstrăinează de credinţa pe care mama sa i-o
insuflase cu atata drag. Dar astfel se îndepărtează şi de oameni, de semenii săi. Astfel el încearcă tot timpul
să găsească acel echilibru de care vorbea tatăl său şi se înrolează la război.
Mai târziu devine un tânăr înalt cu păr castaniu şi mereu gânditor care încearcă să fie la fel ca tatăl său,
refuză să facă şcoala de teologie, se vrea un filozof şi îşi creează noi concepţii de viaţă iar:” Între mintea şi
56
inima lui era un zid asupra căruia toate sforţările lui se frângeau neputincioase” . Lucrul acesta îl
observă şi un profesor de la universitatea unde el studiază : “I se părea că tânărul acesta, ros până în
temelii de îndoieli, e reprezentantul tipic al unei generaţii care, pierzând credinţa în Dumnezeu se
înverşunează a găsi ceva în afară de sufletul omului, un Dumnezeu ştiinţific,lipsit de taine şi necunoscut,
un adevăr absolut în dosul căruia să numai fie nimic, în care să se lămurească chiar şi neantul”57. Nicolae
Balotă observă că studentul acesta “e confruntat cu probleme fundamentale ale existenţei: iubirea, alegerea
unui nou drum în viaţă, coexistenţa cu altul, cu alţii, mai ales în situaţii critice, în război” 58. Studentul
acesta care caută răspunsuri filozofice la problemele fundamentale ale vieţii, care îl consideră vinovat pe
Dumnezeu pentru moartea tatălui său va deveni cetăţean al statului. În discuţiile pe care le are cu prietenul
său Pălăgieşu sau cu avocatul Domşa, el susţine cu tărie că toţi cetăţenii trebuie sa-şi facă datoria pentru
stat. Odată cu studiile pe care face la universitate, Bologa îşi restabileşte echilibrul psihic dat peste cap la
moartea tatălui său, şi îşi formează primele trăsături de caracter.
Primii fiori ai dragostei îi simte în casa avocatului Domşa şi, cu toate studiile şi concepţiile privitoare la
viaţă, se îndrăgosteşte de fiica acestuia Marta, anunţând-o fericit pe mama sa de logodna lor, deşi aceasta nu
pare prea încântată de veste. Lucrurile se schimbă curând in defavoarea lui, nici logodnica sa nu-l ajută prea
mult în tratarea problemelor sale comportmentale. El se simte inferior celorlalţi ofiţeri din oraş pe care fata
îi admiră, el fiind copil de văduvă scutit de nevoia de a merge la război. Sentimentele acestea de
inferioritate, de incapabilitate, el nu ştie să şi le rezolve şi sunt poate sentimente mai vechi ca cele la
moartea tatălui său când s-a simţit neputincios. În ceea ce priveşte sentimentul de gelozie care îi încolţeşte
în minte atunci când o vede pe Marta admirându-i pe alţi barbati, când sufletul “i se umple de otravă”,
acesta este un alt aspect problematic din comportamentul lui. Din ambiţie, pentru a-i cuceri inima Martei, el
se înrolează la război vrând sa-i dovedească că el este cel mai bun: “Are să lupte şi s-o cucerească definitiv.
Daca ea nu e în stare să se ridice până la el se va coborî el la el. Marta trebuie sa-l iubească numai pe el!
55
Ibidem, p. 47
56
Ibidem, p. 56
57
Liviu Rebreanu, Padurea Spânzuraţilor, , Ed. Ion Creangă, Buc., 1976 p. 58
58
Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide, Ed. Eminescu, Buc.,1974, p. 27
14
”59. Ambiţia lui de a fi doar el în inima iubitei, de a fi superior celorlalţi şi demn de admirat îl fac să nu se
mai gândească la studiile pe care le-a făcut, la toate filozofiile lui de viaţă şi, ca într-un plan bine alcătuit el
îşi urmează destinul. După cum vedem, personajul creat de Rebreanu suferă de tulburări de comportament
pe care el şi le “tratează” aşa cum consideră de cuviinţă, nu cere ajutor nimănui. Personajele celelalte cu
care intră în contact nu fac decât să-i agraveze problemele sale, însă el nu renunţă şi luptă cu el. Dar aceste
ambiţii ale lui îi vor schimba complet viaţa. Războiul, decoraţiile pe care le primeşte şi înaintarea ca
locotenent în armată, îl fac să uite sfaturile tatălui său, cu privire la origini. Sfârşitul lui Svoboda vor
reactiva în sufletul lui nişte probleme mai vechi nerezolvate iar toate concepţiille de viaţă i se vor da peste
cap.
Prin predicile sale despre oameni, despre o anume pădure a spânzuraţilor, Klapka îl face pe Bologa
să aibă mustrări de conştiinţă pentru trimiterea la moarte a lui Svoboda. În încercarea de a-i demonstra lui
Klapka că ceea a făcut reprezintă datoria de cetăţean al statului dar şi pentru a-şi menţine echilibrul psihic,
el afirmă: “Războiul e un adevărat generator de energii ”60, însă lacrimile din ochii soldaţilor, încărcătura
emoţională a momentului şi privirea mulţumitoare a condamnatului declanşează în interiorul său un conflict
mai mare decât cel avut la moartea tatălui său. Iar în acea seară, în acel loc toţi acei oameni şi toate acele
fapte au avut un rol decisiv în declanşarea “apocalipsei” din sufletul lui Bologa. Elena Stan scrie în revista
Convorbiri literare că “În faţa morţii lui Svoboda, şi urmărit apoi mereu de imaginea pădurii
spânzuraţilor, Bologa ajunge să înţeleagă şi să simtă, cu întreaga lui fiinţă, adevărata valoare a omului,
dreptul la viaţă şi la libertate”61. Astfel începe producerea schimbării ideilor preconcepute ale lui Bologa
despre om. Buimăcit de toată situaţia creată şi de avalanşa de gânduri ce îl năpădesc, retrăieşte scena din
pădurea “spânzuratului” Svoboda: “...în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost,
apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mândră, tulburătoare ca o chemare, în al
cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase ”62.
Scrisoarea pe care o primeşte de la mama sa are menirea de a trezi în el amintiri şi sentimente de acasă, însă
el nu reacţionează în niciun fel când aude veştile despre Marta care mai cochetează şi cu alţi băieţi căci este
“tânără şi nepricepută ”, aşa cum îi transmite mama sa, dar încearcă sa-şi ascundă trăirile faţă de toţi chiar
şi faţă de ordonanţa sa, Petre, un băiat de la el din Parva. E conştient de greşeala pe care a făcut-o în
legătură cu Marta, ştie că a greşit, însă el nu vorbeşte cu nimeni, nu se descarcă şi ţine totul în sufletul lui.
La fel procedează şi cu sentimentele de vinovăţie pe care le simte faţă de Svoboda, cel pe care l-a votat să
moară; în faţa soldaţilor care se contrazic între ei cu privire la moartea crudă a lui Svoboda el se apără
zicând: „Nimeni nu osândeşte cu inima uşoară, zise Apostol gânditor, dar când vina e evidentă eşti silit.
59
Ibidem 1, p.
60
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, p. 34
61
Elena Stan, revista Scrisul Bănăţean, VII, nr.9, septembrie, 1956; apud D. St. Rădulescu „Dicţionarul
personajelor din opera lui L. Rebreanu”, Ed. Ramida, Buc., 1995
62
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, , Ed. Ion Creangă, Buc., 1976, p. 46
15
Căci mai presus de om de interesele lui e statul! ”63. Dar tocmai statul este cel care îl face să sufere.
Discursul locotenentului Gross despre om dar şi cuvintele lui Cervenco despre iubire, vorbe pe care Bologa
le repetă în neştire, sunt doar o părticică ce se adună la durerea din sufletul său. El adună, puţin câte puţin,
durere şi suferinţă în sufletul, şi chiar dacă fuge de mustrările conştiinţei, considerându-se nevinovat, cu
timpul îşi va realiza greşelile.
Din confesiunea pe care Otto Klapka i-o face, cum că el a vrut să dezerteze împreună cu alţi soldaţi care au
fost prinşi şi spânzuraţi, aflăm că şi el trece printr-un proces de conştiinţă, însă unul diferit de cel al lui
Bologa. El consideră că şi-a trădat ţara şi neamul prin laşitatea de care a dat dovadă, neasumându-şi fapta
de a fi complicele dezertorilor. El spune că moartea prin spânzurătoare este una eroică însă el nu este destul
de curajos. Prin natura laşităţii sale, Klapka întruchipează pe apostolul Petru cel care se leapăda de Hristos,
în faţa celor care voiau să-l omoare. Klapka i-se destăinuie lui Bologa tocmai pentru că simte frământările
din sufletul lui asemănătoare cu ale lui, îl vede cum se disculpă pentru fapta sa şi îi împărtăşeşte durerea sa.
În vreme ce Klapka îşi eliberează sufletul, îl încarcă emoţional pe Bologa. Cei doi devin prieteni confidenţi,
între ei se creeaza o legătură prin natura problemelor pe care le au. În interpretarea lui Mircea Zaciu, Otto
Klapka este iniţiatorul iar Apostol Bologa este iniţiatul iar Klapka este cel care conduce din umbră procesul
de conştiinţă al iniţiatului: ,,Mai mult, aparent el e cel care ,,îl supune la probe”(iniţiatice), uneori fără să-
şi dea seama; îl face să reflecteze asupra sorţii cehului Svoboda; îi povesteşte despre pădurea
spânzuraţilor de pe frontul italian; îi aduce vestea că vor pleca pe frontul românesc, declanşând criza
ultimă; şi tot el îl pun pe Bologa în faţa prizonierilor români.” 64. Despre Klapka vom discuta mai pe larg în
capitolul dedicat personajelor şi rolurilor sale. Diviziunea
sufletului lui Bologa se împarte in două: o parte este cea laşă dominată de frici şi îndoieli, iar cealaltă este
partea ce va lua amploare în finalul romanului, o parte dârză, hotărâtă care ştie ce vrea. Fiecare personaj
joacă un rol important în evoluţia procesului de conştiinţă a lui Bologa. Toţi sunt nişte oameni care luptă
pentru o cauză comună, indiferent de provenienţa lor, de dorinţele şi problemele lor iar statul este o
maşinărie. Însă revelaţia pe care o are Cervenco cu privire la omul “centrul universului”, îi cutremură pe
toţi mai ales pe Bologa. Unii, precum Varg par a fi nişte soldaţi ai datoriei, care lucrează în favoarea
statului, iubesc statul, alţii, precum Gross predică despre internaţionala urii, doar Cervenco pune omul mai
presus de orice, omul şi iubirea, însă Bologa este prins la mijloc, el nu este sigur de ce vrea şi de ce este
bine sau rău, el afirmă: “Unde-i datoria, acolo-i patria!”. De fapt, aşa cum afirmă Mircea Zaciu în cartea sa
toţi, aceşti oameni sunt doar nişte voci din adâncul sufletului lui Bologa, voci pro sau contra războiului:
“Toţi cei care vorbesc sunt Bologa şi el devine pe rând pledantul tuturor cauzelor” 65. Aceste voci sunt
întrebări şi nelămuriri ale sufletului său fac parte din monologul interior al lui Bologa care prinde viaţă prin
63
Ibidem, p. 72
64
Mircea Zaciu, Liviu Rebrenu după un veac, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1985, p. 221
65
Mircea Zaciu, Liviu Rebreanu după un veac, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 213
16
dialogul celorlalte personaje gândite de către Rebreanu. Totul este psihologie fină iar scriitorul a avut un
66
plan îndelung meditat în vederea realizării romanului. Întrebările pe care şi le pune Bologa cu privire la
viaţă, iubire, Dumnezeu sunt întrebări din viaţa fiecăruia dintre noi, el caută sensul vieţii.
Vestea că ar putea lupta cu românii, îl zdruncină pe Bologa, cum ar putea el să lupte împotriva celor de
acelaşi sânge şi aceeaşi limbă? Astfel el se concentrează asupra găsirii unei soluţii salvatoare, după cum
spune şi Aurel Sasu: “Apostol Bologa este înspăimântat de spectacolul spânzurătorii, după ce-şi
consumase entuziasmul noii “concepţii de viaţă” despre forţa constructive a colectivităţii organizate.
Înţelegând din laşitatea altora gravitatea situaţiei sale caută un mijloc de salvare (supravieţuire) visând un
echilibru în disperare”67. Această veste rea se adaugă la celelalte suferinţe ale sale, fiind apogeul durerilor
sale, aşa cum spune Alexandru Săndulescu, Bologa “trăieşte o psihoză”68 iar drama din sufletul său este
drama “datoriei, a conştiinţei naţionale”, este vorba de datoria faţă de stat şi cea faţă de oameni, faţă de
sentimentul apartenenţei naţionale. Stancu Ilin afirmă în Revistă de istorie şi teorie literară faptul că drama
lui Bologa “nu e generate numai de faptul că se află faţă în faţă cu oameni de acelaşi sânge cu el- aceasta
o amplifică desigur- ci e şi o drama a cunoaşterii” 69. Bologa îşi face un plan în vederea ieşirii din acest
conflict interior. Mai întâi îşi propune să doboare reflectorul cu lumină al ruşilor, putând astfel sa-i ceară
generalului Karg un transfer în alt regiment, pentru a evita astfel un război cu “ai săi”, iar crizele care vor
urma se aseamănă cu cele al personajului dostoievskian, Raskolnikov după uciderea cămătăresei: “Apostol
Bologa e un chinuit, ca Raskolnikov, are sentimentul că a săvârşit o crimă (cel puţin prin condamnarea lui
Svoboda), sau că e pe cale de o săvârşi, dacă nu dezertează” 70. Aceste personaje se aseamănă prin crize de
existenţă, tulburări sufleteşti intense şi mai ales prin faptul că amândoi sunt salvaţi prin descoperirea iubirii,
cu deosebirea că Bologa moare pentru această iubire de oameni.
Lumina cea albă pe care Bologa o va “birui”, pătrunde în sufletul său şi îi aminteşte de lumina din
copilărie, din biserică, dar şi de lumina din ochii lui Svoboda. Vazută în roman ca motiv, lumina îl va urmări
pe Bologa reprezentând o chemare a Neantului: “Şi strălucirea i se părea când ca privirea lui Svoboda sub
ştreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, în faţa altarului sfârşind rugăciunea către
Dumnezeu...Lumina îi înăbuşi întrebările şi-i nelinişti inima ca şi cum i-ar fi deschis o cale dreaptă,netedă,
într-un ţinut sălbatec şi neumblat” .71 Aceasta reprezintă lumina conştiinţei lui şi mai poate reprezenta
lumina divină. Desigur putem face o paralelă între întuneric şi lumină: motivul luminii care se opune
întunericului realităţii războiului. Această luptă dintre lumină şi întuneric se desfăşoară şi în conştiinţa lui
Bologa. Şi prof. Mircea Dinuţ spune acelaşi lucru în eseul “Pădurea Spânzuraţilor sau drumul spre
66
Alexandru Piru, Liviu Rebreanu , Ed. Tineretului, 1965, p.62
67
Aurel Sasu, Liviu Rebreanu, Contemporanul nostru, Ed. Albatros,1978,Buc., p.76
68
69
Ilin Stancu, „Revistă de istorie şi teorie literară”; apud D. St. Rădulescu „Dicţionarul personajelor din opera
lui L. Rebreanu”, Ed. Ramida, Buc., 1995
70
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Buc., 1976, p. 100
71
17
lumină”: “Pentru că, înainte de orice “Pădurea Spânzuraţilor” rămâne un roman al privirii, al luptei
dintre întuneric şi lumină”72 . Trecerea de la întuneric la lumină, în cazul lui Bologa este un process lung
care începe în copilăria lui.
Gândul dezertării îi vine la început ca orice gând pe care nu-l bagă în seamă, însă după ce înţelege
că nu are altă scăpare,iar într-un exces de zel îi mărturiseşte şi lui Varga ceea ce vrea să facă îngrozindu-l pe
acesta dar asigurându-l că “nu va trece prin sectorul lui”. Bologa e conştient că o dată cu această mărturisire
va atrage asupra lui toate suspiciunile dar din acest moment începe să se umanizeze treptat. El
spune:”Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele
deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise căci
celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor” 73. Aici se referă
probabil la nefericitul Klapka, care are sufletul împărţit în două şi care ţine ascuns înăuntrul său temerile şi
dorinţele sale. Bologa luptă cu el, adevăratul război se dă tot timpul în sufletul său şi chiar daca el moare în
final, moare fericit şi convins că a luat cea mai bună decizie şi câştigă lupta iar Klapka nu va putea face asta
niciodată constrâns mai degrabă de propriile gânduri decât de grija copiilor săi. După ce află gândurile de
dezertare ale prietenului său, Klapka îi spune înfricoşat:”Atunci te cheamă spânzurătoarea!”74 şi se leapădă
de el aşa cum o mai făcuse şi înainte cu conaţionalii lui dezertorii: “În orice caz eu nu vreau să ştiu nimic...
Eu mă spăl pe mâini!...”75. Dar apoi îl încurajează şi îl felicită pentru curajul pe care îl are.
Însă planul său de dezertare este dat peste cap de atacul ruşilor, iar Bologa este rănit şi internat în spital
unde, din nou meditează asupra existenţei. El consideră şansa la o noua viaţă faptul că a fost salvat. De data
aceasta el se naşte om, şi numai este un cetaţean al statului, acum el trece printr-o altă etapă a procesului său
de conştiinţă. În tot acest timp îşi pune ordine în gânduri, reface firul întâmplărilor şi ascultă rugăciunea
”Visul Maicii Domnului” pe care i-o citeşte Petre, ordonanţa sa credincioasă. Întâlnirea pe care o are cu
preotul din tren şi dorinţa de a vorbi cu acesta este văzută ca o apropiere de Dumnezeu. Vorbele pe care i le
spune acesta îi întăresc credinţa zduncinată şi îi dă speranţă şi putere: “Idealul nostru e Dumnezeu. Când ai
suferit ca noi, numai în Dumnezeu mai poţi avea nădejde”76. Încet dar sigur Bologa va relua legătura cu
Dumnezeu, deşi îl renegase mult timp.
72
Mircea Dinuţ, articol „Pădurea Spânzuraţilor sau drumul spre lumină”, „Revistă trimestrială pentru elevi”, ,
Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă România, nr. 3-4, 1995, Bucureşti, p.27
73
Ibidem 1, p 121
74
Ibidem 2, p. 121
75
76
18
1.7. IUBIRILE DIN SUFLETUL LUI APOSTOL BOLOGA
În toate romanele sale, Liviu Rebreanu nu creează iubiri care să dăinuiască etern, nu avem finaluri
fericite, el nu pune accent prea mare asupra acestui lucru, după cum deduce şi Ion Simuţ: „Nu există roman
al lui Rebreanu în care iubirea să-şi realizeze aspiraţiile” 77. Deşi iubirea este mai dezbătută în romanul
Adam şi Eva iar Rebreanu propune aici tema reîncarnării de şapte ori ca o încercare de reunire cu sufletul
pereche şi este foarte interesat de acest procedeu,totuşi:”Îndrăgostiţii cuplului etern rebrenian nu par să
înceapă vreodată iubirea, ci numai să continuie într-un mod misterios o relaţie de reciprocitate a cărei
geneză este aureolată tainic-mistic şi proiectată într-un viitor fără sfârşit” 78. În romanul Ion, iubirea este
contrânsă de motive sociale, şi nici aici ea nu se desăvârşeşte iar în romanul dezertării, iubirea capătă alte
forme. Nefericitul Bologa trăieşte primii fiori ai dragostei pentru românca Marta dar experimentează
iubirea, este adevărat pentru puţin timp, pentru unguroaica Ilona, spunând el „sufletul e acelaşi la ţărancă
şi la contesă”79, însă din nou autorul nu încheie romanul cu o poveste de iubire finalizată frumos nici măcar
după moartea lui Bologa, el înlăturând fragmentul cu Ilona la mormântul lui Apostol („din motivul
excesului, de explicitare şi motivare psihologică 80”, aşa cum spune autorul) care putea să ne ducă cu gândul
la o iubire dincolo de moarte. Rebreanu preferă să-şi pună lupa asupra sufletului uman şi să-l analizeze din
toate unghiurile dar, el nu scrie opere de dragoste poate, aşa cum spune Ion Simuţ, secretul operei lui
77
Mircea Zaciu, Liviu Rebreanu după un veac, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1985, p.224, Ion Simuţ, Cuplul etern_un
mit personal Rebrenian;
78
Ibidem 1 p.226
79
Ibidem 2, p.275
80
Liviu Rebreanu, Jurnal, vol. I, Ed. Minerva, Buc., 1984, p.466
19
Rebreanu constă în mitul cuplului etern, iubirea neîmplinită.
Termenul iubire,( s.f. Afectiune puternica, sentiment de dragoste pentru o persoana (de sex opus), atractie
fizica pentru cineva, relatie de dragoste, ext. fiinta iubita. 2. sentiment de afectiune, de atasare (si de
admiratie) fata de cineva sau ceva, dragoste)81, este termenul căruia Apostol Bologa nu-i înţelege în
totalitate sensul. El pronunţă pentru prima dată acest cuvânt în seara adunării soldaţilor la cantină, ca pe
ceva nou, de parcă l-ar fi auzit prima dată, şi îl repetă în neştire, a doua oară după dialogul cu prizonierul
român, când îi mărturiseşte lui Klapka: ,, o, cât îl iubeam, şi el cum m-a umilit!” 82, adică atunci când
redescoperă iubirea pentru oameni, semenii săi, iar mai apoi când resimte iubirea de Dumnezeu foloseşte
mai des acest cuvânt. Fraza din final despre iubire este ca o definiţie pe care o dă iubirii când ajunge să-i
perceapă sensul:”Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit…Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te
înalţi până la ceruri…”83. Aici Bologa realizează că, de fapt iubirea este cea care a dăinuit mereu în el, doar
el a fost cel care a renegat-o, a reprimat-o şi deasemena că ea este salvarea sa.
Iubirea de Dumnezeu este poate cea mai importantă din tot romanul, prin ea se va înţelege pe sine şi pe
ceilalţi. În momentul în care Apostol îşi pierde iubirea de Dumnezeu, după moarte tatălui său, el pierde şi
iubirea de oameni iar sufletul lui se goleşte de acest sentiment frumos. El judecă lucrurile prin prisma
raţiunii şi nu cu inima, devine un fiinţă egoistă, inumană cu ceilalţi şi se lasă mânat de partea întunecată a
sufletului său. Întâmplările prin care trece îl schimbă treptat, se descoperă ca om şi îi spune geeralului Karg
la un moment dat că: „…inima omului în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept ci în
cap, în mijlocul creierilor, şi că de abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru
totdeauna…ce minunat ar fi,excelenţă, dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu faca
niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima” 84. De aici deducem
neputinţa lui şi greutatea de a alege să facă între ceea ce vrea inima, partea umană, sufletească sau ceea ce
vrea creierul, partea raţională, intelectuală. Ar vrea să găsească o cale de mijloc între ele, să poată ieşi din
impas. Ionel Popa spune în Scrisori despre Liviu Rebreanu că mama lui Bologa este inima prin educaţia
religioasă pe care i-o oferă, iar tatăl său este creierul, omul raţional. El îşi exprimă durerea prin aceste
cuvinte „filozofice”, suferinţa din inima sa care nu se mai împacă cu ceea mintea îi spune să facă. Bologa
caută tot timpul un răspuns la sensul vieţii iar la sfârşit îşi dă seama că viaţa omului se află în adâncul
sufletului şi nu afară: ,,viaţa omului nu e afară ci înăuntru în suflet…ce-i afară e indiferent…nu există…
numai sufletul există…”85. El înţelege că mai întâi trebuie să facă pace cu el însuşi pentru a putea fi fericit.
81
Ion Coteau, acad.; Seche, Luiza – dr.; Seche, Mircea – dr. (conducătorii lucrării), DEX, Ediţia a II-a, Editura
Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998.
82
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, p. 171
83
ibidem, p. 332
84
Ibidem, p.148
85
ibidem, p. 329
20
Procesul de conştiinţă al lui Bologa este unul lung şi tulburător cu origini în perioada copilăriei, dar
care capătă alte forme o dată cu provocările vieţii. Chiar dacă iubirea pentru Marta este cea care îl face să se
înroleze la război, mai apoi iubirea de ţară şi semeni îl va face să fugă de acea închisoare din interiorul său,
şi să se elibereze de povara sufletului prin dezertare. El renunţă la iubirea de Dumnezeu pentru adorarea
tatălui său şi o înlocuieşte pe Marta cu Ilona, deşi aceasta este unguroaică. Contrazicerile din sufletul său şi
dezechilibrul său psihic pe care încearcă tot timpul sa-l restabilească sunt doua lucruri pe care nu le arată
dar le trăieşte intens. Cele trei femei din viaţa lui Bologa (mama sa, Marta şi Ilona), au fiecare menirea ei în
desăvârşirea lui Apostol Bologa. Fiecare dintre el contribuie cu ceva formarea caracterului lui Bologa.
Prima persoană din viaţa lui Bologa este mama lui, strănepoata subprefectului lui Avram Iancu, cea care i-a
dat viaţă, cea care i-a călăuzit paşii şi i-a oferit o „dragoste maternă idolatră”86. Mama lui, Maria, la fel ca
mama lui Iisus cel răstignit, este femeia care suferă cel mai mult pentru fiul său, Apostol, mai ales că el va
avea o moarte ca cea Biblică. Deşi ea îşi vrea fiul preot, soţul ei se opune impunător şi nu este de acord cu
acest lucru şi în loc să devină un predicator al credinţei, Bologa devine un soldat al statului austro-ungar, un
predicator al războiului, al iubirii de ţară. Cu tatăl său, avocatul Iosif Bologa, Apostol nu are o relaţie foarte
strânsă, doar după ce acesta moare, el îşi aminteşte de el şi poate, pentru a-şi crea o legătură pe care nu a
avut-o niciodată, Apostol îşi îndreaptă atenţia aspupra sfaturilor sale, cu privire la originea lui. În acest sens,
am putea spune, el moare pentru idealurile tatălui său, el predică ca un apostol credinţele lui, vedem astfel
şi scena în care vrea să rupă logodna cu Marta în care el îşi reaminteşte de vorbele tatălui său în timp ce îi
vede piatra mortuară cu inscripţie. El nu pentru Marta se sacrifică ci pentru iubirea în primul rând faţă de
tată şi apoi de ţară. Nicolae Manolescu este de părere că plecarea la război a lui Bologa nu este pentru
Marta „ci pentru a-şi verifica concepţia datoriei pe care tocmai o dobândise” 87, criticul considerând că
Bologa este tot timpul nesigur pe el, are mereu crize existenţiale şi este „un maniac al concepţiei de viaţă…
nu poate trăi fără a avea una”88, deşi nici una nu i se pare potrivită.
A doua femeie importantă este Marta, fiica avocatului Domşa din Parva, care a crescut fără mamă. Ea este
cea de care se îndrăgosteşte pentru prima dată şi pentru care face sacrificiul plecării la război, este femeia
pentru care se sacrifică, o fată tânără, frumoasă dar mai „fluşturatecă”, aşa cum o numeşte mama lui. Marta
este „logodnica sa, fiinţă uşuratică, vioaie, cochetă, fermecată de uniformele ulanilor şi de aspectul de
operetă al războiului”89, este fata de care se simte atras şi pe care o vrea cu tot dinadinsul. Pentru a-i dovedi
cât de erou este, pleacă în armata cu gândul de a se întoarce înapoi, la momentul iniţial, un adevărat cavaler,
ca ceilalţi demn de mâna ei. Nicolae Manolescu o vede pe Marta ca pe „o gâsculiţă excitată de uniforme şi
de slogane eroice”90. Mama lui îl iubeşte foarte mult, iar atunci când află că acesta se logodeşte cu ea, ea
86
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor,Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1976, p. 49
87
88
Ibidem, p. 163
89
Ovidiu S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu- Editura de stat pentru literatură şi artă, Buc., 1954
90
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. 100 plus unu grammar, Buc. , 2001, p.163
21
încearcă să se împotrivească chemându-l în ajutor pe preotul Groza, neconsiderându-o potrivită pentru fiul
ei: „Mereu îmi spune că i-e dor de tine, dar iarăşi nu poate sta nici prea retrasă şi trebuie să mai
glumească cu cei ofiţeraşi de pe aici, că aşa-s vremurile” 91. Din scrisoarea mamei, Apostol înţelege că
Marta nu e fată matură, că pentru ea iubirea e un joc, un moft şi că, aşa cum spune mama sa, este o fată
tânără şi nepricepută în viaţă92. Astfel el constată cu dezamăgire greşeala făcută. Dealtfel, nu vedem pe
parcursul romanului dovezi evidente de dragoste între cei doi amorezi, nici măcar această înrolare la război
a baiatului nu este din dragoste, ea fiind o ambiţie, el nu îi trimite scrisori, nu îşi vorbesc foarte mult nici
sărutul pe care i-l dă ea nu este din iubire. Am putea spune că în tot romanul se simte o nevoie acută de
iubire, mama sa nu l-a iubit pe tatăl său, Apostol nu o iubeşte pe Marta şi nici ea pe el iar iubirea dintre el şi
Ilona rămâne la un stadiu incipient, el fiind cel care îi impune într-un fel Ilonei să fie cu el atâta timp cât
vrea el. Poate că printre alte motive ale romanul lui se încadrează şi acesta. El se desparte de Marta nu
pentru că a auzit-o vorbind în ungureşte (aceasta este doar o scuză inventată de avocatul Domşa pentru a
salva onoarea fetei), ci din cauza Ilonei de care se îndrăgostise. Carmen Muşat consideră în Romanul
românesc interbelic că „ruperea logodnei cu Marta coincide cu regăsirea de Dumnezeu şi redescoperirea
adevăratei iubiri”93. După ce rupe logodna cu Marta, el îşi regăseşte încrederea în Dumnezeu şi începe să-şi
ceară iertare la cei cărora le-a greşit.
Cea de-a treia femeie din viaţa lui Bologa şi ultima este iubita sa, Ilona, fata lui Paul Vidor groparul,
gazda la care stă în Lunca, vizavi de biroul coloanei de muniţii. Ilona este o unguroaică ce îl cucereşte prin
vioiciunea ei şi pentru puţin timp el ne dă senzaţia că această iubire îl va salva şi va lăsa totul în urmă
pentru a o lua de la capăt cu viaţa. El este fericit atata timp cât nu trebuie să lupte cu românii, trăieşte din
plin fericirea iubirii. Se logodeşte cu ea neţinând cont de diferenţa poziţei sociale şi prin ea redescoperă
iubirea de Dumnezeu, care, aşa cum spune preotul Boteanu: „Iubirea e una şi nedespărţită, întocmai ca
credinţa! Inima mea cuprinde în aceeaşi iubire pe Dumnezeu şi pe tovarăşa vieţii mele, şi pe mama copiilor
mei!...Prin iubirea adevărată sufletele unite se apropie de tronul Atotputernicului…” 94. El simte cuvintele
preotului în inima lui, şi îl redescoperă pe Dumnezeu. Relaţia dintre cei doi evoluează destul de repede,
Apostol se comportă ca un elev de liceu după cum recunoaşte. Ilona este doar o ţărăncuţă cu basma, orfană
de mamă şi cu un tată gropar însă când Apostol i-a întâlnit prima dată privirea „tot sângele i s-a urcat în
obraji”95, s-a îndrăgostit pe loc de ea şi de glasul ei. Vladimir Streinu în Pagini de critică literară afirmă că
„Rebreanu este creatorul celor mai delicate şi suave siluete feminine din literatura noastră(…) E un ideal
fireşte romantic”96. Convins de decizia luată, Bologa o cere pe Ilona de la tatăl său însă Alexandru
91
92
93
Carmen Muşat, Romanul românesc interbelic, Ed. Humanitas, Buc., 2004, p. 266
94
ibidem, p.263
95
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Buc., 1976,p. 161
96
Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol.III, Ed. Minerva, 1974, p. 129
22
Săndulescu consideră că „Cererea în căsătorie aparţinea totuşi unui exaltat, unei conşiinţe contrariate,
ultragiate care simţea neîntârziat nevoia unei compensaţii. Dragostea îi dădea măcar în parte sentimentul
reparaţiei pentru câte îi adusese pe cap războiul” 97. Episodul erotic dintre cei doi este considerat de Al.
Săndulescu a fi: „un non-sens, agravând frământările interioare ale eroului” 98 însă această poveste de
dragoste pare să fie la Rebreanu „una dintre cele mai frumoase idile din opera lui, învăluită într-un abur de
poezie adolescentă, uimitoare pentru Apostol” 99. Dr. Paulian şi Em. Constantinescu scriu în revista
Convorbiri literare despre acest episod că „În atmosfera sumbră şi tragică a romanului, episodul acesta
idilic apare ca o oază de lumină şi bucurie. Prin el Rebreanu a încercat să provoace diversiune în sufletul
întristat al eroului său”100. Gesturile pline de timiditate dintre cei doi sunt încărcate de senzualitate. Ea îl
îngrijeşte pe acesta atunci când el este rănit şi deşi ea îi spune doar lucruri nesemnifictive se simte chimia
puternică dintre ei.
Deşi mică de vârstă, fata îi redă bucuria vieţii, însă nu reuşeşte să-l facă să renunţe la ideea dezertării. El
trăieşte o fericire scurtă alături de ea dar intensă, chiar şi el crede în iluzia că ar putea fi salvat. Atâta timp
cât nu trebuie să lupte cu ai săi, el nu are nicio problemă, însă când află că trebuie să judece nişte români,
să-i trimită la moarte, el numai poate. Bologa amână la nesfârşit să ia o decizie, „acţionează numai
constrâns de împrejurări, este inapt, în situaţia dată, să se manifeste ca un om liber” 101 şi deşi „obsesia
erotică ar fi putut deriva şi înlocui obsesia morţii” 102 se pare că cea din urmă câştigă. El se hotărăşte să fugă
iar ea îi ghiceşte gândurile spunându-i că ea cunoaşte mai bine munţii şi împrejurimile, dar el nu vrea să o
implice şi îi spune doar că se va întoarce. Ilona simte tulburările lui însă nu are cum să-l ajute. Pentru
Apostol Bologa mai importantă ca oricare altă iubire, este cea de ţară, de semeni. Refuză să tragă cu arma
în români, şi moare pentru asta. Finalul crizei din sufletul său este moartea, o moarte văzută în roman ca o
eliberare. El se sacrifică în numele iubirii pentru oameni, „fraţii săi”. Alexandru Săndulescu consideră că
„erosul din Pădurea Spânzuraţilor se ridică până la spiritualizare”, prin faptul că Bologa moare cu sufletul
plin de iubire pentru Ilona şi pentru credinţă.
Pe lânga iubirile descrise mai sus, Bologa are şi câteva aventuri, nişte iubiri trecătoare (întâi cu o casieriţă
pe care o va înlocui repede), dar aceste iubiri sunt trăite după înrolarea la război, şi după îmbrăcarea
uniformei. Femeile nu au reprezentat punctul lui forte: „A fost totdeauna timid cu femeile, neîncrezător şi
neîndemânatec (…) De-abia uniforma şi războiul l-au dezmorţit şi i-au şters sfiala” 103. Doar alături de
Ilona descoperă dragostea adevărată, frumoasă, sinceră. Prin ea, redevine om, descoperă răspunsurile la
97
98
ibidem, p. 116
99
ibidem, p. 112
100
Dr. Paulian, Em. Constantinescu, Revista Convorbiri Literare, nr.5, mai 1940; apud D. St. Rădulescu
„Dicţionarul personajelor din opera lui L. Rebreanu”, Ed. Ramida, Buc., 1995
101
102
Dr. Paulian,Em. Constantinescu, Revista Convorbiri Literare, nr.5, mai 1940; apud D. St. Rădulescu
103
23
întrebările despre viaţă ce-i măcinau sufletul. Mihai Ungheanu o consideră pe Ilona o „ţărăncuţă ingenuă,
fiinţă legată de ciclica viaţă agrară, mărginită în date calendaristice, fundamental, este implicit o fiinţă a
riturilor”104. Prin modestie, credinţă şi obiceiurile calendaristice care le face de Paşti, Ilona îi aduce aminte
de originile omeneşti; Bologa „simte nevoia unei reîntoarceri la fire”105. El nu vrea o fată civilizată fiindcă,
spune el „civilizaţia a falsificat pe om şi la înrăit; omul primitiv e bun şi drept şi credincios de aceea e mult
mai fericit ca omul civilizat”106. În revista Convorbiri Literare, Dr. Paulian şi Em. Constantinescu consideră
că doar iubirea ar fi putut să-l salveze pe Bologa, „dragostea pasionată pentru tânăra unguroaică
Ilona(…), ea pare că readuce în sufletul său obosit nu numai speranţa ci şi dragostea de viaţă. Bologa este
pe punctul de a reînvia spiritualiceşte. Iubirea este o forţă nouă care tinde să învingă sau, cel puţin, să
înăbuşe vechea obsesie107. Aceasta se pare că este singura secvenţă din roman în care îl vedem fericit pe
Bologa.
Pentru Bologa singurele femei importante în viaţa lui sunt mama şi logodnica Ilona, chiar înaintea
execuţiei, el îi cere preotului Boteanu să le dea de veste despre moartea lui „căci ele amândoua mi-au sădit
în inimă iubirea…şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa…şi credinţa călăuzitoare…”108.
După cum am văzut puterea iubirii, în toate formele sale, este mare însă cea mai importantă pare a fi iubirea
de Dumnezeu şi iubirea de semeni. Apostol va sacrifica dragostea pentru Ilona şi dragostea de viaţă pentru
binele oamenilor, „fraţilor săi”; el moare ca un erou al românilor.
104
Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Ed. Cartea Românească, 1973, p.170
105
ibidem, p. 170
106
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1976, p. 275
107
„Dicţionarul personajelor din opera lui L. Rebreanu”, Ed. Ramida, Buc., 1995;
108
24
Capitolul al II-lea
Divinitatea în romanul Pădurea Spânzuraţilor
2.1. Trimiterile biblice din roman
Dincolo de faptul că acest roman este unul psihologic şi social, el face şi trimiteri
religioase prin mai multe aspecte cum ar fi personajele sale, scena spânzurătorii-răstignirea
mitică, etc. Nicolae Iorga spune despre roman că „peste tot, până în scena finală e o
atmosferă de cugetare religioasă, de responsabilitate umană, de religiozitate care
sfinţeşte”109. Despre romanul lui Rebreanu, la modul general, Adrian Botez consideră că
„romanul redevine Cartea Cărţilor- Biblia- în cel mai general şi profund sens (De fapt, nimic
nou sub soare: tot aşa erau construite epopeile antice şi medievale)” 110, idee cu care suntem
de acord întrucât observăm semnificaţiile morale ale acestui roman şi citatele pline de
înţeles.Scena din biserică în care Bologa are şase ani şi este îndrumat de mama lui şi preotul
Groza să spună rugăciunea Tatăl Nostru:”Peste o clipă glasul lui subţire ca un fir de mătase
albă fâlfâia în tăcerea înecată de respiraţii, se ridica spre tavanul înstelat, se coborâ printre
sutele de oameni”111, se aseamăna într-un anumit fel cu pasajul biblic în care Iisus,copil fiind
le vorbea învăţătorilor în templu predicând despre Dumnezeu: „Iar după trei zile L-au aflat
în templu,şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i” 112, această scenă
mistică plină de încărcătură emoţională în care copilul spune că l-a văzut pe Dumnezeu,
reprezintă primul contact al lui Bologa cu divinitatea. De altfel şi Adrian Botez spune în Cei
trei magi ai prozei româneşti că Apostol „este Fiul biblo-evanghelic, al lui Iosif şi al Mariei-
dar şi Fiul Logos-ului Neamului Românesc- trăgându-se din crăişori, din apropiaţi ai lui
109
Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1985, p. 276
110
Adrian Botez, Cei trei magi ai prozei româneşti,www.adrianbotez.com/cei%20trei%20magi.html, partea II-
a, cap.2
111
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Bucureşti1976, p.52
112
BIBLIA, Evanghelia după Luca, cap. 2-3, p.1166
25
Horia, respectiv Avram Iancu”113. După ce mai creşte şi este dus la liceul din Năsăud
rămânând singur, fără părinţi aproape, el se roagă la o icoană din odaia lui care întruchipează
răstignirea lui Iisus (probabil şi o aluzie la moartea lui de mai târziu). Pierderea credinţei la
moartea tatălui său reprezintă o depărtare temporală de Tatăl Nostru, al tuturor. Aceasta
seamănă cu o ceartă, o fugă de Dumnezeu, el îi recunoaşte preotului Boteanu că toată viaţa s-a
războit cu Dumnezeu, şi a fugit de el. Liviu Maliţa spune în Alt Rebreanu că „opera are şi o
funcţie compensatorie de a recupera şi învesti cu sens în imaginea tatălui” 114; dispariţia din
lume a Tatălui echivalează cu cea a lui Dumnezeu, chiar Bologa spune la moartea tatălui său
că a pierdut credinţa în divinitate. Deşi încearcă pe toate caile filozofice să afle sensul vieţii,
el descoperă treptat că numai în divinitate poate găsi răspunsuri la toate întrebările sale.
Împăcarea cu Dumnezeu aduce o uşurare în sufletul său, o eliberare, el recunoaşte „De câte
ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge singur pe drumul vieţii, fără o călăuză
sigură şi totuşi mereu am încercat!”115, iar această pace este cea mai bună soluţie pentru
ieşirea din impasul pe care îl are. Interesantă, din punct de vedere al legăturii dintre el şi Iisus,
este şi judecata la care este supus Apostol înainte de moarte. Ca şi Iisus, el nu se apără în faţa
celor care îl judecă ci le spune doar două cuvinte: „Omorâţi-mă! Omorâţi-mă!”116, iar în
Evanghelia după Matei aflăm despre Iisus că: „Şi la învinuirile aduse Lui de către arhierei şi
bătrâni, nu răspundea nimic”117. Apostol numai vrea viaţa cu nici un chip, le-o oferă lor,
tuturor celor de acolo, se duce singur în pământ, „pământul în care se integrează şi cu care se
identifică este antropomorfizat şi devine singura salvare din existenţa ostilă” 118. Ionel Popa
spune că „Viaţa personajului rebrenian este una de „patimi”, este un „drum al Golgotei”. În
mod simbolic „punctul culminant” al acestei vieţi este plasat în săptămâna Patimilor şi
imediat după Înviere”119. Asemănarea cu Iisus Hristos mai poate fi văzută şi în final, la
spânzurarea lui Bologa, copacul de care este agăţat pare a fi crucea de care a fost răstignit
Iisus. El moare fericit cu dragostea faţă de semenii săi în suflet. Sărbătoarea Învierii
corespunde cu renaşterea spirituală a lui Apostol şi reintegrarea lui în viaţa creştină; asistă
chiar la slujba de Înviere. Logodna dintre el şi Ilona ar putea fi interpretată ca o dorinţă a lui
Bologa de a-şi încheia rosturile pe pământ ca om împlinit, astfel el se împacă şi cu Dumnezeu,
presimţindu-şi într-un fel moartea: „Nu era noua lui dragoste o prevestire, un fel de patetic
113
Adrian Botez, Cei trei magi ai prozei româneşti, www.adrianbotez.com/cei%20trei%20magi.html, partea
II,cap.2
114
Liviu Maliţa, Alt Rebreanu, Ed. Cartimpex, 2000, p.27
115
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Bucureşti1976, p. 261
116
Ibidem, p. 343
117
BIBLIA , Evanghelia după Matei, cap. 26-27, p. 1134
118
Victor Marian Buciu, 10+10 prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel ,Ed. Contemporanul, 2011, p. 21
119
Ionel Popa, Scrisori despre Liviu Rebreanu, vol. I, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, p. 116
26
rămas bun zis vieţii care avea să se curme foarte curând?” 120, aşa cum spune A. Săndulescu.
Tot el consideră că această logodnă „denotă în afară de puritatea sentimentului, şi un gest de
umilinţă şi de egalitarism creştin”121, acest egalitarism creştin fiind întâlnit şi la romanele lui
Dostoievski. El face şi vizita acasă la mama sa, pentru a-şi vedea pentru ultima dată locurile
în care a crescut, odaia sa, mormântul tatălui, îi cere iertare lui Pălăgieşu,etc. Apostol Bologa
nu caută o rezolvare între sentimentul datoriei şi cel al apartenenţei, ci una cu el însuşi, o
rezolvare între echilibrul interior şi lumea dinafară. Caută iubirea cea mare prin mântuire
sufletească, doar că obţine această mântuire prin multă suferinţă.Vedem pe tot parcursul
romanului lucruri care ne duc cu gândul la creştinism şi la credinţa în divinitate. Petru Mihai
Gorcea aminteşte în Nesomnul capodoperelor de rugăciunea pe care credinciosul Petre,
ordonaţa lui Bologa o citeşte: „Prezenţa acestei cărţi populare nu este deloc întâmplătoare;
ea este semn al unui creştinism popular târziu, care leagă ideea de blândeţe divină cu primele
forme de respect faţă de femeie, cu cultul maternităţii” 122. Marian Călin Marica spune în
articolul Apostol Bologa între credinţă şi uitare despre credinţa lui Petre că „este sinceră,
diferită de cea a intelectualului rafinat. Chiar războiul, calamitate a umanităţii, este
acceptat de Petre ca un eveniment provocat prin voinţa lui Dumnezeu. În concepţia omului
simplu, Dumnezeu este singurul care poate pedepsi păcătoşii, chinurile trupului şi suferinţele
mântuin sufletul său”123. Petre este diferit faţă de Bologa prin faptul că el nu caută dovezi
pentru existenţa lui Dumnezeu, el este un om umil ce crede fără să vadă, cu frică faţă de
divinitate, un om care are menirea de a trezi în Bologa sentimente creştine.
Despre religiozitatea romanului şi despre personajul care îşi duce crucea, Ion
Dumitrescu scrie în articolul Liviu Rebreanu: Pădurea Spânzuraţilor următoarele: „Sensul
simbolic al cuvântului „Apostol” şi finalul romanului în care eroul se îndreaptă spre locul
supliciului condus de făclii, cum în textele biblice Iisus urca spre Golgota răstignirii, nu lasă
îndoieli”124. Aşadar, după cum vedem Liviu Rebreanu a vrut să scoată la iveală prin acest
roman adevăratele valori umane care contează cu adevărat. El critică războiul care distruge
sufletul omului prin monstruozitatea lui şi ne face să înţelegem că numai în credinţă mai
putem fi salvaţi. Faptul că îl numeşte Apostol pe personajul principal ne duce cu gândul la
ideea că toţi oamenii sunt nişte apostoli care luptă pentru împlinirea sufletească şi care îşi duc
crucea de zi cu zi. Astfel, deşi prezintă subiectul războiului, romanul se ridică la rangul unei
120
121
Ibidem 1, p. 100
122
Petru Mihai Gorcea, Nesomnul capodoperelor, Ed. Cartea românească, 1977, Buc., p. 200
123
Marian Cătălin Marica, articol Apostol Bologa între credinţă şi…uitare…, Revistă trimestrială pentru elevi,
Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă Români, nr. 3- 4, 1994, Bucureşti, p. 61
124
Ion Dumitrescu, Liviu Rebreanu: Pădurea Spânzuraţilor, Revista Limbă şi Literatură, Societatea de ştiinţe
filologice din Republica Socialistă România, nr. 4, 1972, p. 27
27
opere cu o mulţime de învăţăminte asemeni operelor celebre ale scriitorului rus Feodor
Mihailovici Dostoievki.
2.2. Moartea văzută în sens simbolic
Chiar dacă începutul şi sfârşitul romanului prezintă două spânzurători tragice, cea a lui
Svoboda şi cea a lui Bologa, prof. Alina Boboc menţionează în articolul „Incipit şi final în
romanul „Pădurea Spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu” apărut în „Revista trimestrială pentru
elevi”, faptul că „În scena dramatică a execuţiei lui Svoboda interesează reuşita
”spectacolului” (atenţia pentru amănunt, pentru timp, chiar dacă se întârzie), în scena finală
a execuţiei lui Bologa interesează trăirile personajului. Dacă Svoboda este un nume fără
semnificaţii, Apostol Bologa este unul simbolic, cu trimitere religioasă” 125. Astfel, prin scena
finală este esenţializat începutul, dacă la început privim scena obiectiv, detaşat la sfârşit
devenim subiectivi în faţa scenei dramatice.
În sens simbolic moartea lui Bologa este o acceptare a destinului în urma procesului de
descoperire a sinelui şi a echilibrului interior o împăcare cu sufletul său, astfel el devine un
martir, aşa cum spune şi Gheorghe Lăzărescu: „Prea conştient ca să mai poată crede în iluzia
datoriei, ca un « bun » cetăţean al Imperiului austro-ungar, prea şovăielnic pentru a acţiona
decis ca patriot român, Bologa devine martir"126. El este un martir asemenea apostolilor ce s-
au sacrificat în numele credinţei. Tot martir îl numeşte şi Alexandru Săndulescu, Apostol
Bologa devine un martir în urma procesului psihic de limpezire şi de descoperire a sinelui dar
mai ales prin restabilirea echilibrului dintre sine şi lumea de afară. Moartea lui Apostol
Bologa este văzută ca o eliberare de remuşcări, de torturi interioare. Despre cele doua
„atârnări în ştreang” ale romanului, cea a lui Svoboda şi cea a lui Bologa, Al. Protopopescu
consideră că „amândoua aparţin de fapt lui Bologa, în ciuda vizualităţii fidele, par nişte
versiuni simbolice ale răstignirii mitice”127.
Copacul de care este el agăţat poate fi văzut ca şi crucea lui Hristos pe care a murit.
Moartea lui Apostol Bologa este o împăcare şi o izbăvire, chiar el îşi potriveşte ştreangul, „cu
ochii însetaţi de lumina răsăritului”128. După cum vedem, el nu doreşte salvarea trupului ci
125
Alina Boboc, articol Incipit şi final în romanul „Pădurea Spânzuraţilor” de L. Rebreanu, Revistă trimestrială
pentru elevi, Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă România, nr. 4, 2003, Bucureşti, p.19
126
Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică, Ed. Minerva, Buc.,
1983, p.151
127
Alexandru Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Buc., Ed. Minerva, 1978, p. 92
128
28
cea a sufletului care este nemuritor; este nerăbdător să se termine mai repede această judecată
pământeană pentru a putea ajunge mai repede la judecata lui Dumnezeu. O dată cu moartea
sa, ia sfârşit şi conflictul său interior iar sufletul său este pregătit să ajungă în rai, sătul de
iadul îndurat pe pământ se desparte de trupul său „ca o povară”, iar „teismul lui Apostol
Bologa face sfârşitul suportabil”129, spune Muhtu Mircea. În timp ce mergea spre execuţie,
Apostol simţea că pluteşte, nu-şi simţea picioare, iar când îşi vede numele scris pe cruce se
întreabă cine este acest Apostol Bologa, se comportă de parcă ar asista la moartea altcuiva.
Intervine aici un fel de desprindere de sine, o înstrăinare a omului faţă de el însuşi. Impactul
emoţional din scena morţii sale, a eliberării este înălţător: „Ridică ochii spre cerul ţintuit cu
puţine stele întârziate”130, ca şi când ar vorbi cu Dumnezeu şi i-ar cere sa-L primească la El şi,
ca un semn că dorinţa i-a fost îndeplinită „Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă
parcă din rărunchii pământului”131. În eseul „Apostol Bologa între credinţă şi uitare”,
Marian Cătălin Marica consideră că „Toate aceste gesturi ale lui Apostol Bologa în faţa
morţii confirmă speranţa lui de a-i fi iertate toate păcatele pentru mântuirea sufletului său.
Apostol se pregăteşte pentru întâlnirea cu Dumnezeu” 132. De remarcat aici că Bologa nu
comunică cu niciunul dintre cei care veniseră să asiste la moartea lui, parcă nici nu i-ar
cunoaşte. Nici măcar numele lui care este scris pe sicriu nu şi-l mai recunoaşte. Simte însă
sărutul pe care i-l dă socrul său Paul Vidor, ca un semn de bun-rămas. Groapa care aştepta
trupul lui Bologa simbolizează suferinţa pământească iar cerul strălucitor simbolizează
fericirea eternă. Romanul se încheie cu vorbele preotului „primeşte, Doamne, sufletul robului
133
tău Apostol…Apostol…Apostol” , iar referitor la acest aspect, Adrian Botez afirmă ca este
„De observat triada reconfirmării apostolice- aducând aminte de triada reconfirmării
apostolice a fostului lepădat-apostat Petru, pe care Hristos îl obligă să-şi repete de trei ori
DA-ul iubirii- după ce pronunţase de trei ori NU-ul apostaziei”134. Acum, în ultimele clipe ale
vieţii sale, Bologa îşi primeşte izbăvirea şi pleacă fericit spre lumea veşnică.
Aşadar sfârşitul tragic al lui Apostol este văzut în sens simbolic ca o eliberare, o
evadare din viaţa aceasta crudă şi amară, în viaţa veşnică şi fericită. Numai moartea îl mai
poate salva pe Bologa de nedreptăţile imperiului austro-ungar iar el se grăbeşte să moară cât
mai repede. Faptul că autorul menţionează vremea frumoasă şi luceafărul de pe cer care
129
Mircea Muhtu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1993, p.74
130
Ibidem1, p. 359
131
Ibidem2, p. 359
132
Marian Cătălin Marica, articol Apostol Bologa între credinţă şi…uitare, Revistă trimestrială pentru elevi
Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă România, nr. 3- 4, 1994, Bucureşti,”, p. 61
133
Ibidem3, p. 400
134
Adrian Botez, Cei trei magi ai prozei româneşti, www.adrianbotez.com/cei%20trei%20magi.html , partea a
II-a, cap. 2
29
prevestea zorii unei noi zile, ne duce cu gândul la ideea că Apostol este primit în împărăţia
cerească şi iertat de toate păcatele.
2.3. Despre Apostol Bologa şi ceilalţi apostoli
Aşa cum vom vedea ma jos, unele personaje din romanul de război par să imite
personaje cunoscute din Biblie. Familia lui Bologa are şi ea referinţe biblice: părinţii lui au
numele părinţilor lui Iisus, Iosif şi Maria; bunicul său „preot sărac din Ţara Moţilor135”.
Nicolae Gheran afirmă în Liviu Rebreanu, amiaza unei vieţi, că în prima variantă a romanului,
preot era chiar tatăl său, Iosif. Însă, în versiunea finală, tatăl său este un aspru avocat, care nu
este de acord cu astfel de fantasmagorii popeşti. Dar mama sa este o femeie foarte
credincioasă. Lucian Raicu constată faptul că în roman răul moral stăpâneşte conştiinţa lui
Bologa136 iar binele se produce în contact cu împrejurările, Bologa trece din întuneric către
lumină, o lumină a adevărului şi a binelui. Cuvântul „apostol” are următoarele semnificaţii:
„I. S. m. 1. (În religia creștină) Titlu purtat, în primul rând, de Iisus Hristos; Nume dat
fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos; Misionar cre știn de la începutul
creștinismului. 2. Fig. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc” 137.
Aşadar sorgintea numelui este biblică şi aminteşte de cei douasprezece apostoli ai lui Iisus
care au dus mai departe învăţămintele şi religia creştină şi au fost prigoniţi, au îndurat multe
nedreptăţi pentru asta. Ei mai sunt şi martiri, au suferit pentru idealurile sale.
Câţiva soldaţi par a fi nişte reproducţii a apostolilor, doar Bologa imită la început pe
fiul lui Dumnezeu, decât un apostol după cum îi spune numele. Bologa, întocmai ca Iisus
repetă jertfa Lui întru izbăvirea neamului său. Cehul Svoboda aduce şi el cu un apostol, şi
anume cu Sf. Apostol Ştefan care înainte de a fi ucis cu pietre îl vede pe Hristos: „Iar Ştefan,
fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a
dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe fiul Omului stând de-a
138
dreapta lui Dumnezeu!” , Svoboda are acea lumină în ochi iar ceilalţi soldaţi care sunt
prezenţi au lacrimi în ochi. În Biblie vedem „bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au
făcut plângere mare pentru el”139. La moartea acestui apostol asistă şi Sf. Apostol Pavel „Şi
Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui”140, vedem cum şi Bologa aprobă moartea lui Svoboda,
135
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Bucureşti1976, p. 48
136
137
http: // www. dexonline. ro
138
Fapte, 7, 55-56
139
Fapte, 8, 2
140
Fapte, 8, 1
30
ba chiar se implică. Chiar dacă începutul romanului este simetric cu sfârşitul, observăm că
Svoboda este spânzurat într-o seară urâtă de toamnă, în timp ce execuţia lui Bologa are loc
într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, ca un nou început de viaţă, viaţa altora.
În ceea ce-l priveşte pe căpitanul Otto Klapka, aşa cum am spus mai sus acesta se
aseamănă cu Sf. Apostol Petru despre care ştim că, de frica celor care-l recunoscuseră ca fiind
apostolul lui Iisus: „iarăşi s-a lepădat zicând: Nu cunosc pe omul acesta” 141, la fel Klapka îşi
recunoaşte laşitatea în faţa lui Bologa, în privinţa dezertării prietenilor săi: „Şi acolo m-am
lepădat de ei ca de lepră, şi am tăgăduit, agăţându-mă cu desperare de viaţa asta
ruşinoasă”142. El este conştient de frica ce-l stăpâneşte în întreg romanul, dar acesta se
dezminte şi de prietenul său Bologa când află de planurile sale: „în orice caz eu nu vreau să
ştiu nimic…nimic…Eu mă spăl pe mâini…”143.
Liviu Rebreanu îşi ridică personajele sale pe acceaşi poziţie cu cele din Biblie, de pe
urma cărora putem trage o seamă de învăţăminte. Caracterele lor sunt diverse, Klapka
reprezintă insul laş, care nu-şi asumă faptele sale şi nu luptă pentru ceea ce îşi doreşte,
Svoboda este antagonistul său, el moare fericit cu ceea ce a săvârşit, la fel şi eroul nostru
Bologa, cel mai chinuit dintre toţi.
În eseul „Pădurea Spânzuraţilor sau drumul spre lumină”, prof. Mircea Dinuţ
analizează în detaliu numele personajului nostru spunând că „Apostolul este adeptul şi
protagonistul înflăcărat al unei idei, încercat prin suferinţă şi izbăvit prin marea iubire, pe
când numele „Bologa”, compus din trei silabe sugerează existenţa tihnită şi mediocră”144, de
aici reiese şi contradicţia care-l caracterizează pe personaj. El este la început un Apostol
intelectual cu viziuni filozofice, ce îşi susţine cu tărie concepţiile referitoare la viaţă iar mai
apoi, după ce îşi revizuieşte aceste concepţii, realizează că nu este mai presus de nimeni, este
la fel ca toţi ceilalţi oameni simplişi umili în faţa lui Dumnezeu. De asemenea prof. Mircea
Dinuţ mai adaugă şi că „De la început, Apostol pare un personaj predestinat să urce Golgota
suferinţei sale, să se purifice prin suferinţă” 145. Faţă de celelalte personaje, el pare să aibă
mustrări de conştiinţă atunci când greşeşte şi se autoînvinovăţeşte căutând să se ierte pe el cu
ajutorul lui Dumnezeu.
După cum vom vedea, Apostol Bologa pare că întruchipează mai mulţi apostoli într-o
singură persoană. Se sacrifică pe el în loc să trimită la moarte alţi români, sau aşa cum
141
Fapte, Matei 26, 70
142
143
Ibidem 1, p.123
144
Mircea Dinuţ, articol Pădurea Spânzuraţilor sau drumul spre lumină, Revistă trimestrială pentru elevi,
Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă România, nr. 3-4, 1995, Bucureşti, , p. 27
145
Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă România, nr. 3-4, 1995, Bucureşti, p. 27
31
observă Ionel Popa în Scrisori despre Liviu Rebreanu „Apostol Bologa ar trebuie să
condamne 12 ţărani români acuzaţi de spionaj, dar refuză rolul lui Iuda” 146 deşi, la începutul
romanului el face parte din Curtea Marţială care-l trimite la spânzuratoare pe Svoboda la
final, după ce îşi învaţă lecţia de viaţă şi învaţă să-l iubească pe Dumnezeu, el lasă îi lasă pe
alţii să fie judecătorii ţăranilor români. Cifra simbolică 12 simbolizează cei douăsprezece
apostoli. Dacă analizăm mai în amănunt acest personaj, putem observa asemănarea lui Bologa
şi cu Sf. Apostol Pavel, care se mai cheamă şi Saul. Acesta era un bărbat învăţat şi
conştiincios, un apărător al Legii Vechi. Iniţal acesta prigoneşte biserica, ca şi Bologa, dar mai
pe urmă „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată” 147, şi astfel Sf. Pavel devine
credincios. În roman, Bologa se depărtează de Dumnezeu la început,mai apoi lumina care îl
urmăreşte obsesiv(lumina din biserică, lumina din ochii lui Svoboda, lumina reflectorului)
este lumina conştiinţei, este o lumină divină. Această lumină pe care Bologa o „ucide” „se re-
converteşte în lumină spirituală interiorizată definitiv 148”; Bologa are chiar şi un moment de
revelaţie în momentul în care ucide reflectorul, şi aflăm că „Acum era sigur că mai curând se
va pune de-a curmezişul soartei, decât să-şi mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în
lumină i-se călea mântuirea”149. Aici Bologa realizează adevărata semnificaţie a luminii.
În cartea Cei trei magi ai prozei româneşti, Adrian Botez este de părere că, la început
Apostol Bologa a fost un „Apostat faţă de cruce şi inocenţă. Şi-a trădat Viziunea-Misiunea –
revelate în copilărie, în faţa altarului”150 prin faptul că acesta „se ascunde de Dumnezeu prin
uniforma de paradă a Războinicului fals…şi în spatele Falsului Logos „datoria” faţă de
criminali, faţă de ucigaşii războiului metafizic” 151. Însă, spune tot Adrian Botez, după ce
Bologa „ucide” lumina reflectorul rusesc, şi are acea revelaţie, Bologa devine din Apostat-
Apostol, prin faptul că-şi va accepta soarta şi nu se va mai împotrivi, după cum recunoaşte. În
momentul când simte împăcarea cu Dumnezeu, el începe să fie alt om, îi cere iertare lui
Pălăgieşu pentru modul cum îi vorbise dar şi Martei, fosta logodnică. Apoi se lasă în voia
sorţii şi acceptă ceea ce Dumnezeu i-a dat.
Romanul pare a fi o lecţie de viaţă, de voinţă. Prin personajele sale, el are legături atât
cu psihologia umană cât şi cu religia, cu divinitatea. Toate personajele romanului şi nu doar
Bologa ni se înfăţişează ca nişte oameni credincioşi, cu frica de Dumnezeu.
2.4. ASPECTE ALE GRANIŢEI DINTRE RELIGIE ŞI PSIHOLOGIE
146
147
Fapte, 9, 3
148
www.adrianbotez.com/cei%20trei%20magi.html, partea a II-a, cap. 2
149
Ibidem 2, p.111
150
www.adrianbotez.com/cei%20trei%20magi.html, partea a II-a, cap. 2
151
ibidem, partea a II-a, cap.2
32
Aşa cum am observat în capitolul anterior, asemănările dintre personajele romanului
cu unii apostoli din Biblie sunt evidente şi pline de semnificaţii. Deşi este considerat un
roman psihologic, am observat legătura şi cu religia creştină. În acest capitol vom încerca să
analizăm scenele sau fragmentele din roman legate de psihologie şi mai puţin cele legate de
partea religioasă. Cuvântul „psihologie” provine din limba greacă (psyche= suflet, logos=
ştiinţă) şi este definit ca: „1. Știință care are ca obiect studierea activită ții psihice a omului, a
stării și a însușirilor sale psihice; 2. Structura psihică a unui individ, a unei colectivită ți. ◊
Psihologie socială = latură a vieții sociale a societății care, împreună cu ideologia și cu
științele naturii, alcătuiește conștiința socială; psihologia artei = disciplină care își propune
examinarea structurilor psihologice definitorii pentru crearea și receptarea valorilor
artistice”152. Vom vedea că la graniţa dintre psihologie şi religie se află eroul nostru Apostol
Bologa, iar asta reiese din toate acţiunile sale pe care le întreprinde. Viaţa lui este împărţită
între credinţă şi psihologie. Prima parte a romanului ne dezvăluie un Apostol chinuit, care
toată viaţa lui a căutat să se înţeleagă pe el ca om. Gândirea sa şi comportamentul său rezultă,
pe de o parte din învăţămintele religioase ale mamei sale, iar pe de altă parte din sfaturile
practice ale tatălui său raţional. Bologa fuge de Dumnezeu şi încearcă să-şi explice filozofic şi
psihologic viaţa şi, ca un doctor îşi investighează toate laturile sufletului şi încearcă să trateze
disfunţiile. El pare mulţumit de ceea ce face până ce spânzurarea unui om în faţa lui îl trezeşte
la viaţă. Nicolae Manolescu vorbeşte despre motivul ochilor, el spune că „atunci când se află
faţă în faţă cu spânzurătoarea are un moment de trezire” 153. Ceea ce urmează este drumul
spre credinţă, presărat cu durere şi chin. După ce se refugiază în credinţă înţelege că nu poate
explica sensul vieţii fără existenţa unei divinităţi care veghează asupra noastra şi ne ghidează
paşii vieţii. Despre partea psihologică din romanul de război, Marian Victor Buciu spune în
cartea sa 10 + 10 prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel” că: „Analiza psihologică se
grefează la L. Rebreanu pe o poetică a realismului critic naturalist. La originea psihologiei
adâncurile conştiinţei se află cauze dintre cele mai echivoce şi mai obscure. Sondajul
psihologic porneşte întotdeauna dinspre suprafaţa spre străfundurile inconştientului
individual”154.
Bologa este un ins introvertit, ce-şi trăieşte viaţa în sufletul său, în mintea sa. El nu
spune multe, nu dialoghează prea mult cu cei din jur, ia decizii sub impulsul momentului, fără
să le gândească, decizii pentru care suferă mai târziu. Carmen Muşat spune în Romanul
152
http://dexonline.ro
153
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. 100+1 Grammmar, Buc. , 2001, p. 157
154
Victor Marian Buciu, 10+10 prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel ,Ed. Contemporanul, 2011, p. 20
33
românesc interbelic că „Nimic nu este mai traumatizant pentru Bologa, decât acest lent
proces de autocunoaştere,în care experimentează etape succesive –de multe ori
contradictorii- ale devenirii sale”155. În Arca lui Noe, Nicolae Manolescu observă că
„romanul constă într-o repetare a triunghiului: eveniment-revelaţie, criză, soluţie” 156, şi că
Bologa trece prin mai multe astfel de crize existenţiale şi încearcă mereu să găsească un
echilibru în gândire. Evenimentele marcante din viaţa personajului îi formează caracterul. O
definiţie a cuvântului caracter este dată de Adler Alfred în cartea “Cunoaşterea omului”:
Prin trăsătură de caracter înţelegem o anumită formă de manifestare psihică a omului, în
încercarea sa de adaptare la sarcinile vieţii. “Caracterul” este aşadar o noţiune socială” 157.
Aşadar, în încercarea de adaptare la viaţă el se lasă purtat de dorinţele altora, face ceea ce îşi
doresc alţii. Pentru a fi pe placul Martei pleacă la război şi uită de toate concepţiile sale apoi
devine omul statului. În primă fază el ne este prezentat ca un om raţional, fără o latură
umanistă sau sentimentală, un om rece, însă la final el se umanizează, Rebreanu ne lasă să
înţelegem că nu există viaţă fără Dumnezeu, că numai prin credinţă putem înţelege rostul
vieţii.
De asemenea, Nicolae Manolescu este de părere că „romanul conştiinţei nu este
numaidecât unul psihologic”158. Criticul consideră că conştiinţa personajelor este mai degrabă
etică şi generală decât psihologică iar Bologa îşi analizează stările sub aspect moral şi
sufletesc. Mai mult decât atât el spune că acest roman „nu cunoaşte nici tehnicile fluxului
interior, unde psihologia este trăită parcă nemijlocit, reflectată în impresii multiple ca la V.
Woolf sau Joyce”159. Lucian Raicu este de aceeaşi părere spunând că drama lui Bologa
„rezultă din tensiunea opoziţiei conştiinţei umane faţă de imperativul „datoriei” exterioare
conştiinţei”160.
Opiniile criticilor sunt împărţite în două: unii precum cei de mai sus susţin ideea de
moralitate a romanului, alţii precum Alexandru Protopopescu sau Mihail Dragomirescu care
spune că romanul este „unul dintre cele mai puternice romane psihologice cunoscute…” 161,
sunt de părere că romanul este de natură psihologică. În Istoria critică a literaturii române,
Nicolae Manolescu consideră că romanul psihologic al „epocii dorice este unul al
evenimentelor critice şi al reflectării lor într-o conştiinţă pe care o traumatizează: impactul îl
155
Carmen Muşat, Romanul românesc interbelic, Ed. Humanitas, Buc., 2004, p. 266
156
Ibidem 1, p. 164
157
Alfred Alfred, Cunoaşterea omului, Ed. Iri, 1996, Traducerea, studiu introductiv şi note de dr. Leonard
Gavriliu, p.168
158
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. 100 plus unu grammar, Buc. , 2001, p.164
159
ibidem, p. 166
160
161
Mihail Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, Editura pentru literatură, Buc. ,1969, p. 153
34
constituie totdeauna o revelaţie iar consecinţa e de obicei o modificare radicală a felului de a
concepe existenţa şi de a o trăi” 162. Putem spune că, pe de o parte romanul explorează
psihicul personajelor iar pe de altă parte conflictele lor etice, deci are şi valoare morală. Şi
Ionel Popa consideră în Scrisori despre Liviu Rebreanu, că „Pentru protagonistul romanului
Pădurea Spânzuraţilor, morala se bazează pe credinţă”163.
2.5. Semnificaţiile dezertării şi ale spânzurătorii
Moartea în proza lui Rebreanu este un fenomen care de multe ori intervine violent în
viaţa personajelor. Personajele sale mor omorâte, împuşcate, prin spânzurătoare etc. aşa cum
observă şi Mircea Muthu în cartea sa „Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului” :
„moartea e departe de a fi o simplă, şi mai ales, firească alunecare din viaţă sub semnul
162
163
35
iubirii ce, aşa cum dorea Bologa << îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu,
viaţa şi moartea>>”164, la Rebreanu moartea „agresează personajele”. Alexandru Săndulescu
spune că „eroii lui Rebreau se abat din drum, încheindu-şi viaţa silit şi în mod năprasnic ”165,
iar Lucian Raicu remarcă la Rebreanu că acesta „este atent la precizia cu atât mai dureroasă
a reacţiilor victimei şi la aceea cu atât mai crâncenă a mişcării instrumentelor de
supliciu.”166 Aşadar, în redarea imaginii torturii fizice a personajelor sale, şi a morţii acestora,
Rebreanu este direct şi precis în detalii, iar în ceea ce priveşte moarte acestora, ea nu este una
obişnuită ci înspăimântătoare.
Universul lui Apostol Bologa este închis între cele două spânzurători: prima este cea
de la începutul romanului din scena spânzurării lui Svoboda şi ultima, cea de la sfârşitul
romanului este cea a lui Bologa. Christian Crăciun spune în eseul Între cele două
spânzurători, reprodus în cartea lui Mircea Zaciu Liviu Rebreanu după un veac că o luciditate
somnambulică „îl mână pe Bologa mereu spre această trascendenţă deviată: de la naivitatea
mistică a copilăriei, prin fortăreaţa de carton a pseudoargumentelor filozofice despre
raporturile dintre individ şi societate, sentimentul datoriei, sensul istoriei, etc. până la
regăsirea lui Dumnezeu şi umilirea creştinească faţă de potrivnic” 167. Christian Crăciun dă
exemplu în acest sens scena discuţiei de la popotă de după spânzurătoarea lui Svoboda, şi
anume spune el o scenă cu „voci”, o mulţime de voci care care îi aparţin de fapt lui Bologa,
Viaţa lui Apostol Bologa este dominată de întrebările acestuia asupra existenţei, asupra
omenirii iar conflictul interior al acestuia porneşte de la aceste întrebări. La întrebarea dacă
civilizaţia a făcut omul să progreseze, sau dacă din contră l-a reîntors la primitivism prin
război, el nu găseşte răspuns şi alege să moară. Probabil, prin moartea sa el arată că mai
putem fi salvaţi doar prin iubirea faţă de semeni,credinţa în Dumnezeu şi refuzul de a lupta la
comandă.
L. Raicu consideră că „dezertarea lui Bologa ar fi rezolvat drama superficială
eliberându-l pe acesta de sentimentul vinovăţiei că trage în „ai săi”, de aceea scriitorul nu
prezintă virtuala dezertare ca pe un liman de umanitate, o soluţie definitivă. De aceea şi
stăruie în carte un sentiment al problemei insolubile, de neputinţă, de tristă, obligatorie
prăbuşire. Privită cu omenească milă, execuţia lui Bologa nu este apoteozată, nu dobândeşte
un nimb eroic”168, şi asta pentru că el nu găseşte o soluţie care să-l salveze şi de spânzurătoare
şi de misiunea de a-şi trimite la moarte conaţionalii.
164
Mircea Muhtu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului,Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1993, p.76
165
166
167
Christian Crăciun, Între cele două spânzurători, în Mircea Zaciu Liviu Rebreanu după un veac, 1985, p. 213
168
Ibidem 1, p. 131
36
După cum se observă, spaţiul din acest roman este dominat de moarte: ,,el se
construieşte în jurul spânzurătorii, care dobândeşte valoarea unui axis mundi. Copacii înşişi,
simboluri prin excelenţă ale axului lumii fireşti se transformă în spânzurători” 169, remarcă
Zaciu Mircea în Liviu Rebreanu după un veac. Nicolae Manolescu observă în Arca lui Noe că
în prima scenă a romanului „Spânzurătoarea apare de patru ori şi de fiecare dată mediată de
o altă viziune: acea simbolică a naratorului, superstiţioasă a micului caporal, alarmantă,
încărcată de amintiri, a căpitanului Klapka; în fine, neutră, funcţională, a lui Bologa ” 170.
Dacă până să vadă cu ochii lui spânzurătoarea, Bologa nu are nicio problemă, atunci când o
vede, aceasta apare „în lumina în care i-ar apărea unui om simplu, cu teamă de Dumnezeu şi
pe deasupra superstiţios”171. Totul indică moartea, spânzurătoarea, cimitirul, chiar şi natura,
atmosfera este una sumbră şi nimic nu-l mai poate salva pe Bologa de ceea ce va urma.
Fuga lui Bologa nu este bine plănuită, însă „inima îi poruncea într-una: Înainte!
Înainte!”172, el mergând spre moarte. Încurcă drumurile şi este prins de locotenentul Varga iar
în momentul acela se simte eliberat de toate gândurile de toate frământările „mergea liniştit,
parc-ar fi scăpat de toate grijile” 173 şi „drumul i-se părea mai uşor la înapoi, la deal, de cum
fusese înainte, la vale”174. Interesantă este ziua dinaintea condamnării când Bologa caută
dovezi salvatoare şi are un licăr de speranţă în ochi. Aici el cade într-o stare psihopatică, o
stare de nelinişte, frică, trece prin momente tensionate. Sfârşitul procesului de conştiinţă
aduce nebunia, Bologa numai judecă limpede şi este fericit atunci când este dus la
spânzurătoare. El acceptă osânda şi nu se împotriveşte şi deşi procesul său de conştiinţă îl
declară nevinovat, Curtea Marţială îl condamnă la moarte. Sfârşitul lui Bologa aminteşte de
cel al lui Svoboda, amândoi murind mulţumiţi de ceea ce au săvârşit, jertfindu-se pentru o
cauză nobilă, pentru omenire, pentru iubirea faţă de semeni. În Analize literare şi stilistice
Ion Rotaru spune că “Moartea lui Svoboda este oglinda în viitor a morţii neştuite a lui
Apostol Bologa”.175 Moartea îi eliberează de chinuri şi suferinţe şi mai ales pune capăt
profundului conflict interior al lui Bologa. Deşi el se sacrifică pentru români şi este un
naţionalist convins, în roman se observă că toate personajele sunt solidare între ele indiferent
de originea lor: maghiarii sunt revoltaţi de spânzurarea românilor iar la moartea acestuia,
Bologa este plâns de socrul său ungur.
169
Mircea Zaciu, Liviu Rebreanu după un veac, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1985, p. 217
170
171
172
Liviu, Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Buc., 1976, p.297
173
ibidem, p.307
174
ibidem, p. 307
175
Ion Rotaru, Analize literare şi stilistice, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1972, p. 337
37
Alexandru Săndulescu spune despre Bologa că „La psihoza pe care i-o produsese
mutarea pe frontul românesc se adaugă psihoza generată de intempestiva condamnare la
moarte. Obsesia dezertării devine acum obsesia morţii, a ştreangului care nu i se mai poate
şterge de pe retină”176. El îşi doreşte să moară iar detaliile care ne sunt prezentate de la
prinderea şi arestarea lui până la scena morţii sunt relatate în amănunt, ultimele minute
dinainte de a muri. În timp ce este dus la închisoare, este conştient ca pe Ilona nu o va mai
vedea niciodată „dar trebuie să trecem negreşit printre spânzuraţii de care nu voi până-i
lumea lume”177. Bologa se simte mândru atunci când îl vede pe locotenentul Gross cel care
avea să-l judece pe el, cu capul în jos, ruşinat în sala de judecată. Se bucură pentru că el
numai este pus în situaţia grea de a judeca pe cineva. El nu se apără în nici un fel în faţa
acuzaţiilor, dimpotrivă le cere să-l omoare. Moartea lui Apostol Bologa mai este văzută şi ca
o sinucidere din punct de vedere al planurilor sale de evadare, el se lasă prins, „dorind nu să
ucidă, ci să fie ucis”178, înnebunit fiind de mustrărilor de conştiinţă legate de război şi crimă:
„optează pentru trecerea la inamic, însă atât de stângaci pregătită, încât egalează cu o
sinucidere”179, după cum afirmă Al. Săndulescu, „pentru el moartea venea ca o mântuire o
eliberare de obsesia crimelor ce le-ar fi putut săvârşi contra fraţilor de sânge şi a întregii
omeniri, şi ca o contopire cu credinţa în ideea iubirii universale”180, idee tratată mai sus.
În Pădurea de simboluri, Mihai Ungheanu vorbeşte despre dezertarea lui Bologa ca o
fugă faţă de el însuşi: „Bologa încearcă să dezerteze din social, fără a reuşi. E neputinţa
insului ce nu se cunoaşte bine pe sine, supus brusc cerinţelor personalităţii”181, iar Dr. Paulică
şi Em. Constantinescu afirmă în revista Convorbiri literare că „Bologa nu merge la moarte în
urma unui proces de deliberare naţională. El este împins aici de declanşarea forţelor
frenetice ale inconştientului”.182 Toţi aceşti critici observă că Bologa moare fericit, eliberat. El
îmbrăţişează moartea şi fuge de viaţa care, deşi l-a purtat prin atâtea locuri şi l-a învăţat multe,
ba chiar putem spune că Bologa asimilase destulă experienţă şi maturitate cât să se poată
descurca şi cât să treacă peste conflictul său interior, cu toate astea el moare, sătul de toate
prin câte a trecut.
Mircea Zaciu observă că ,,În acest roman drumurile nu aduc o claritate, o ordonare a
spaţiului, ele se confundă într-un hăţiş inextricabil, precizia multor indicaţii topografice este
176
177
178
Săndulescu Alexandru, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Ed. Minerva, Buc., 1976, p. 101
179
ibidem, p. 102
180
ibidem, p. 133
181
Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Ed. Cartea Românească, Buc.,1973, p.170
182
38
înşelătoare, fiind o fundamentală imprecizie de fapt, căci impresia permanentă a cititorului
este că toate aceste drumuri vin şi ajung în Nicăieri, ele sunt toate sintetizate în rătăcirea
absurdă a lui Bologa din noaptea fatală, când ni se dau iarăşi o sumedenie de indicaţii
despre traseul străbătut, ele sporind însă prin acumulare tocmai senzaţia inevitabilei
rătăciri”183. Însăşi viaţa lui Apostol Bologa a fost una rătăcitoare, nici el nu ştie unde merge,
ce face. El nu simte că aparţine în vreun loc, chiar şi în Parva se simte străin. Plecarea din
punctul iniţial, de acasă, avea ca scop o reîntoarcere triumfătoare în faţa logodnicei (într-un
an) însă pe drum lucrurile se schimbă şi Bologa e nevoit să se ghideze după o hartă, nu ştie
unde merge şi unde duc drumurile vieţii sale. Ionel Popa consideră că „Harta ca ridicare
topografică a spaţiului devine simbolul labirintului în care se află cel care caută cu
înfrigurare ieşirea la lumină”184. Spânzurarea lui Svoboda avea ca scop atragerea atenţiei
asupra celorlalţi soldaţi iar Bologa se ocupă personal de acest lucru, dă indicaţii, şi e convins
de vinovăţia condamnatului. Mihai Ungheanu remarcă faptul că „participarea lui la
executarea cehului Svoboda e de fapt participarea anticipată la propria sa execuţie. Un suflu
de fatalitate străbate începutul romanului, reînnodându-se în final” 185. Poate tocmai de aceea
Rebreanu face ca începutul romanului să semene cu finalul.
Capitolul al III-lea
Psihologia umană în literatura noastră
3.1. Raporturile dintre personaje şi funcţiile acestora
Ca şi în viaţa reală, personajele din roman care interacţionează cu Apostol Bologa,

intervin într-un fel sau altul la conflictul său psihologic. Deşi este un personaj secundar în
roman, Otto Klapka are totuşi un rol principal în evoluţia crizei interioare a prietenului său,
Bologa. Alexandru Protopopescu observă că acesta are „misiunea artistică de a zdruncina
183
Mircea Zaciu, Liviu Rebreanu după un veac, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1985, p. 210
184
Ionel Popa, Scrisori despre Liviu Rebreanu, vol. I, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2006, p. 108
185
Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Ed. Cartea Românească,Buc., 1973, p.164
39
conştiinţa „nietzscheniană” a tânărului locotenent. O face chiar în noaptea execuţiei
dezertorului ceh, cu acea eficacitate cu care o idee limpede despre umanitate şi violenţă se
impune în faţa unei conştiinţe imature”186. Căpitanul Otto Klapka este un personaj închis în
propriile sale labirinturi, un personaj egoist care nu se sacrifică pentru fraţii săi din cauza
familiei sale, aşa cum spune chiar el. El se apropie de Bologa prin natura conflictelor sale
interioare, destinele lor se aseamănă dar se şi deosebesc. Ei fac cunoştinţă unul cu altul la
moartea lui Svoboda, aici vieţile lor se intersectează iar cei doi devin prieteni confidenţi. „Cu
ce-l zdruncină Klapka pe Apostol? Cu frica. Este prima şi cea mai sănătoasă reacţie a omului
în faţa războiului ”187, astfel remarcă Alexandru Protopopescu despre Klapka. Povestirea lui
Klapka despre acea pădure a spânzuraţilor îl aţâţă pe Bologa şi îl face curios. Acesta îi
recunoaşte: „mi-eşti drag Bologa şi dacă n-ai fi fost tu aici, n-aş fi avut atâta încredere în
mine însumi…Dar vezi, chiar noi, care ne-am apropiat sufletele prin suferinţe comune, şi noi
trebuie să ne împărtăşim zbuciumările într-o limbă străină!”188.
Sufletul lui Klapka se zbate între dorinţa de a fi brav ca şi ceilalţi camarazi şi de a muri
erou sau de a rămâne în continuare laş în favoarea vieţii. La el dorinţa de a trăi este mai
puternică. Ceea ce îl diferenţiază de Bologa este atât faptul că „are onestitatea să-şi
recunoască slăbiciunea de caracter, să se autoportretizeze lucid”189, cât şi faptul că probabil,
el va rămâne în viaţă datorită caracterului său puternic, dar desigur, de om laş. Bologa însă,
deşi poate părea un personaj curajos care înfruntă destinul, mai degrabă fuge de vocile
interioare îmbrăţişând moartea ca pe o salvare. Deşi romanul nu se continuă am putea deduce
că, după încheierea războiului Otto Klapka se întoarce la familie şi se bucură în continuare de
viaţă, fericit că trăieşte, în vreme ce Bologa a rămas doar o amintire a ororilor războiului
austro-ungar şi un martir ce s-a sacrificat pentru binele altora. Astfel putem deduce că unii
oameni pot trăi o viaţă cu un conflict interior în suflet, atâta timp cât sunt motivaţi, aşa cum
este Klapka. Acesta îl sfătuieşte pe Bologa sa „îşi închidă ermetic toate porţile sufletului
până ce va sosi pacea sau se va prăbuşi lumea” 190, înţelegem prin aceasta soluţia salvatoare
pe care el o găsise conflictului său interior; el se obişnuise cu ideea, era conştient de situaţie
însă nu căuta o rezolvare ca şi Bologa ci aşteaptă.
Drama celor doi este însă diferită, Klapka trăieşte drama laşităţii, nu are voinţă şi nici
curaj însă îl admiră pe Bologa care are puterea să rupă lanţurile interioare şi să îşi înfrunte
destinul. Klapka reprezintă partea duală a lui Bologa, prin el vedem mai uşor părţile laşe şi
186
Alexandru Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Buc., Ed. Minerva, 1978, p. 87
187
ibidem, p.88
188
189
Alexandru Piru, Liviu Rebreanu, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, p.92
190
Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1976, p.
40
fricoase care îl domină pe acesta. Prin el Bologa realizează că dacă nu va face o schimbare în
viaţa lui, va rămâne mereu prizonier gândurilor şi fricilor ce îl domină. Considerat de Mircea
Zaciu drept iniţiator al lui Bologa prin analiza unor scene cheie care descrie această apropiere
dintre cei doi, Otto Klapka îl conduce din umbră şi îl învaţă pe acesta ce trebuie să facă.
Alexandru Piru observă în studiul Liviu Rebreanu faptul că Klapka „joacă un rol fundamental
în sensibilizarea conştiinţei lui Bologa şi în ilustrarea unui aspect şi mai întristător al dramei
„datoriei”.”191
Locotenentul Gross este copia în oglindă a lui Bologa, acesta având aceleaşi
sentimente pentru patriotism, consideră statul ucigător şi numeşte omul centrul universului.
Amândoi consideră că imperiul austro-ungar numai are nimic omenesc. Alexandru Piru spune
despre căpitanul Cervenco că „e umanitarist, practică iubirea de oameni”192, acesta predică
despre importanţa suferinţei şi despre iubire. Cervenco va trezi în Bologa dispreţul faţă de
moarte. După părerea lui Alexandru Protopopescu, Klapka, Gross şi Cervenco sunt „trei
personaje-teorii, de fapt, trei moduri pasive ale conştiinţei de care Bologa ia act, asimilându-
le. Sau chiar trei experienţe ale sale, parcurse în ordinea profunzimii lor, de la groaza lui
Klapka, la revolta lui Gross şi de aici la extazul lui Cervenco, cu care cercul se închide fără
soluţie”193. Astfel conflictul interior al lui Bologa trece prin mai multe etape, este întruchipat
de Klapka, Gross şi Cervenco într-o singură persoană: Bologa.
Ioan Ichim prezintă o caracterizare sumară a acestor personaje importante din roman:
„Căpitanul ceh Klapka cu toleranţa, zâmbetul trist şi omeneasca lui laşitate, ucraineanul
Cervenko cu misticismul lui slav, semitul Gross cu spiritul lui distructiv şi curajul pur
teoretic, ungurul Varga cu loialismul simplu şi îngust” 194. Opiniile criticilor legate de aceste
personaje care au o mare influenţă asupra lui Bologa, se aseamănă marea lor majoritate.
Aceste trei personaje par a fi nişte ipostaze complementare ale personalităţii lui Apostol
Bologa. Divergenţele între gândurile bune ( Klapka, Cervenko şi Gross) şi gândurile rele,
indiferente faţă de lume(reprezentate prin personaje precum Varga sau generalul Karg)
reprezintă tocmai personalitatea şi caracterul lui Bologa.
3.2. Conflictul interior întâlnit şi în alte opere literare
191
Alexandru Piru, Liviu Rebreanu, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 91
192
Ibidem 1, p. 60
193
Alexandru Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Bucureşti, Editura Eminescu,1978, p.90
194
Ioan Ichim, Liviu Rebreanu (Studiu literar), p.33,1940, Brăila; apud D. St. Rădulescu „Dicţionarul
personajelor din opera lui L. Rebreanu”, Ed. Ramida, Buc., 1995
41
Un alt roman al lui Liviu Rebreanu în care se tratează problema conflictului interior
este şi Ion, în care personajul principal, ca şi Apostol Bologa luptă pentru împlinirea unui scop
şi anume pentru a avea pământ. Ion al Glanetaşului renunţă la iubirea pentru Florica de dragul
averii Anei, dar glasul iubirii îi va aduce moartea. Destinele tragice ale personajelor lui
Rebreanu sunt încărcate de suferinţă, semnificaţii şi învăţăminte. Şi Bologa dar şi Ion renunţă
la o iubire pentru alta, căutând fericirea şi împlinirea sufletească în alegerile lor. În timp ce
Bologa moare fericit cu alegerea sa, sfârşitul lui Ion este mai tragic, fiind ucis cu o sapă de
George Bulbuc, soţul Floricăi. Teohar Mihadaş face o paralelă Ion-David Pop (personajul
principal din nuvela Catastrofa)- Apostol Bologa, şi spune despre aceştia că „Pe cel dintâi
pământul îl chinuie şi îl îmbată,cel de al doilea îl angajează într-un tumult pentru adeverirea
unei dreptăţi; pe ultimul îl smereşte”195. Mai spune despre Ion că „trece setea de pământ prin
instinctul posesiunii, şi face din ea o afirmare a acestuia în raza interesului personal ” 196 în
timp Bologa a preschimbat setea de pământ „în act de gândire, în judecata ce te conduce
spre regăsirea rosturilor adevărate”197. Dacă Ion este un personaj avid de pământ, Bologa
este un avid de dreptate, credinţă şi sacrificiu.
În articolul Liviu Rebreanu: Pădurea Spânzuraţilor, Ion Dumitrescu intuieşte
caracterele pătimaşe ale celor două personaje argumentând astfel: „Amândoi sunt devoraţi de
caracterul lor vajnic, de fermitatea atitudinilor, de dualitatea trăirilor dezlănţuite fără noimă
şi de aceea sfârşind în moarte. Transferat în condiţiile lui Bologa, sălbaticul Ion s-ar fi
comportat probabil la fel”198. Asta deoarece personajele create de Rebreanu au aproape toate
instincte pătimaşe, ele reprezintă acei oameni pe care viaţa i-a schimbat şi i-a făcut să se
comporte aşa. Chiar dacă ei mor ei rămân în memoria colectivului lor.
Asemănarea lui Apostol Bologa şi cu personajul principal din Crimă şi pedeapsă,
Rodion Romanovici Raskolnikov este văzută din mai multe puncte de vedere. Mai întâi se
poate observa că cei doi tineri intelectuali au acelaşi tip de conflict, interior care se petrece pe
un anumit interval de timp. Nihilismul nietzschenian sau concepţia despre supraom, este
deasemena un punct comun pe care îl au cei doi. Diferenţa însă dintre conflictele celor doi
este că Raskolnikov este cel care ucide fizic o cămătăreasă, în timp ce Bologa îl ucide pe
195
Teohar Mihadaş, revista „Trinuna”,nr. 37,11 sept., 1968; apud D. St. Rădulescu „Dicţionarul personajelor
din opera lui L. Rebreanu”, Ed. Ramida, Buc., 1995
196
Teohar Mihadaş, revista „Trinuna”,nr. 37,11 sept., 1968; apud D. St. Rădulescu „Dicţionarul personajelor din
opera lui L. Rebreanu”, Ed. Ramida, Buc., 1995
197
Teohar Mihadaş, revista „Trinuna”,nr. 37,11 sept., 1968; apud D. St. Rădulescu „Dicţionarul personajelor din
opera lui L. Rebreanu”, Ed. Ramida, Buc., 1995
198
Ion Dumitrescu, Liviu Rebreanu: Pădurea Spânzuraţilor, Revista Limbă şi Literatură, Societatea de ştiinţe
filologice din Republica Socialistă România, nr. 4, 1972, p.706
42
Svoboda doar pentru că a asistat şi s-a implicat în execuţia lui. Astfel cei doi „chinuiţi” se
luptă o bună bucată de timp cu ei înşişi, timp în care fiecare încearcă să găsească o rezolvare a
problemelor ce le macină sufletul. Dacă la noi opiniile sunt variate în privinţa conflictului
interior al lui Bologa, se pare că la personajul dostoievskian se pune clar problema morală şi
creştină. Amândoi însă o iau pe drumul către redescoperirea lui Dumnezeu. Sonia, iubita lui
Raskolnikov este cea care îl ajută mult în regăsirea credinţei. Deşi ea se prostituează pentru a-
şi întreţine familia şi fraţii vitregi, totuşi se pare că are acelaşi suflet blând şi credincios ca al
Ilonei. Se observă că în aceste două opere, femeile iubite sunt credincioase şi îşi ajută
partenerii să-şi depăşească dramele. La final amândoi îl redescoperă pe Dumnezeu şi iubirea
creştină însă Bologa va muri, negăsind o altă soluţie problemei sale iar Raskolnikov va trăi,
ispăşindu-şi pedeapsa şi realizând lucrurile greşite din viaţa lui.
Mai departe ne vom ocupa de personajul Ştefan Gheorghidiu al lui Camil Petrescu din
Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război, personaj care-şi bănuie tot timpul soţia de
infidelităţi. El îşi notează toate trăirile interioare într-un jurnal şi are în suflet cumplite îndoieli
legate de Ela, frumoasa sa soţie. Deşi Ştefan aspiră la o iubire absolută, perfectă, nu poate să o
realizeze din cauza geloziei fără temei pe care o are. În final, scârbit de toate cele petrecute,
mai mult din vina obsesiei lui, se desparte definitiv de ea, convins că aceasta l-a înşelat. Dacă
Apostol Bologa îşi iubeşte ţara, semenii şi logodnica, Ştefan Gheorghidiu este mai diferit.
Deşi nu este pus în situaţia lui Bologa de a lupta cu românii şi deşi are o soţie frumoasă şi o
moştenire, el este obsedat doar de ideea adulterului şi caută dovezi în acest sens.
Şi Bologa şi Gheorghidiu participă iniţial la discuţia de la popotă, discuţie care
anticipează ceea ce se va întâmpla în vieţile celor doi. Deşi gelozia ar fi putut să-l
dezumanizeze şi să-l ducă la gesturi extreme, Ştefan Gheorghidiu reuşeşte să se ridice din
vâltoare gândurilor negre şi să meargă mai departe, indiferent faţă de soţie căreia îi lasă tot. În
eseul „Pădurea Spânzuraţilor sau drumul spre lumină”, prof. Mircea Dinuţ afirmă „Pentru
Apostol Bologa ca şi pentru Ştefan Gheorghidiu (pe care îi apropie date biografice: studii de
filozofie, eşec sentimental), războiul este o experienţă limită”199, pe ambii războiul îi schimbă
şi îi face să vadă altfel viaţa. Deşi destinele lor diferă, fiecare dintre cei doi intelectuali şi-a
învăţat lecţia şi a primit răspunsurile legate de existenţă.
199
Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă România, nr. 3-4, 1995, Bucureşti, p. 27;
43
3.4. Conflictul interior- conflictul exterior: diferenţe şi exemple
Dacă până acum am vorbit doar despre conflictul interior şi ne-am referit strict la
războiul sufletesc pe care îl simte Apostol Bologa în sufletul său, la conflictul dintre raţiune şi
sentiment, vom vedea mai jos că în literatura noastră mai este întâlnit şi conceptul de
„conflict exterior”. Termenul conflict (‹ fr., lat. „conflictus”, „șoc, lovire”) s. n. 1.
Neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism, ceartă, discuție (violentă),[…], 3.
(PSIH.) Stare posibilă a unei persoane supusă unor tendin țe și interese opuse de valori
aproximativ egale )”200 , desemnează un dezacord sau chiar o luptă între două sau mai multe
personaje. Conflictul poate fi şi exterior atunci când personajele dintr-o operă nu sunt de
acord unele cu celelalte sau cu societatea în care trăiesc.
200
http: // www. dexonline. ro
44
Diferenţa dintre conflictul interior şi cel exterior este că cel interior se dă chiar în
sufletul unui personaj care luptă cu propriile idei şi care încearcă să iasă singur din impas fără
a cere ajutor cuiva, pe când cel exterior este verbal, între două sau mai multe personaje şi se
sfârşeşte atunci când intervine un compromis din partea unui personaj sau chiar cu moartea.
Exemple de astfel de conflicte exterioare întâlnim atât în opera lui Liviu Rebreanu dar şi în
celelalte opere ale literaturii române şi nu numai. Nu doar în romane este întâlnit acest tip de
conflict, dar şi în nuvele, mai ales cele psihologice. Mai jos vom analiza conflictul exterior
atât în romane cât şi în nuvele.
În romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, protagonistul cu acelaşi nume, Ion al
Glanetaşului, întâmpină ambele tipuri de conflicte. Mai întâi opoziţia dintre raţiune-sentiment
ia naştere atunci când se vede obligat să aleagă între iubirea pentru a avea pământ şi iubirea
pentru Florica iar acesta este conflictul central al romanului. Apoi, după ce alege să lupte
pentru pământ şi se căsătoreşte cu Ana, intervine conflitul exterior, social cu socrul său, Vasile
Baciu pentru că Ion face în aşa fel încât îl obligă pe acesta să-şi mărite fata cu el. Deşi Ion îşi
împlineşte scopul de a obţine pămâturi de la tatăl Anei, după multe certuri cu acesta totuşi el
nu se mulţumeşte cu atât. Dragostea pentru Florica, acum măritată cu George Bulbuc este mai
puternică ca oricând. Sentimentele pe care le are pentru aceasta îl fac să numai ţină cont de
nimic şi într-o seară, este prins de George Bulbuc în timp ce se iubea cu Ana. Acesta îl omoară
pe Ion cu sapa. Observăm că conflictul interior este mai aprins decât cel exterior, Ion moare
tocmai pentru că în sufletul lui iubirea pentru Florica nu se stinsese niciodata şi era la fel de
puternică ca cea pentru pământ. Însă tocmai conflictul acesta interior îi va aduce moartea.
Cel mai cunoscut roman la nivel mondial al lui Feodor Mihailovici Dostoievski, Fraţii
Karamazov, prezintă conflictul între nişte copii şi tatăl lor Feodor Karamazov, un om depravat
şi beţiv care împartă copiilor săi parte lor de bani. Disputa cea mai aprinsă este între Dmitri,
fiul cel mare şi tatăl său care refuză să-l ajute cu bani pentru a se căsători cu femeia iubită. De
fapt ceea pe care o iubeşte Dmitri, Gruşenka este femeia pe care o iubeşte şi tatăl său.
Conflictul acesta de interese pe care toate personajele romanului îl cunosc îl face vinovat pe
Dmitri de uciderea tatălui său, deşi nu acesta este vinovatul. Romanul prezintă însă multe alte
conflicte secundare între personaje dar şi conflicte interioare. De exemplu Ivan, fratele
mijlociu duce un conflict interior cu lumea în care trăieşte şi cu Dumnezeu. El nu neagă
existenţa lui Dumnezeu dar nu acceptă lumea pe aşa cum a creat-o El. Precum Apostol
Bologa, Ivan Karamazov este filozof, raţional care are răspunsuri la întrebările vieţii. Totuşi
Ivan se simte vinovat de arestarea fratelui său nevinovat, Dmitri şi încearcă să-l scoată
nevinovat pe acesta. Fiul mai mic, Aleoşa este singurul dintre fii cu sufletul curat, el a stat o
45
vreme la mănăstire şi după moartea stareţului Zosima a lăsat straiele călugăreşti pentru a se
ocupa de problemele familiei sale. El caută tot timpul să aplaneze conflictele din familia sa.
Aşadar conflictele în această familie pornesc pe de o parte din pricina banilor (în cazul lui
Dmitri dar şi Ivan) iar pe de altă parte romanul propune teme de viaţă.
Mai departe vom vorbi despre nuvela psihologică Moara cu noroc de Ioan Slavici.
Aceasta prezintă drama unei familii din cauza banilor. Personajul principal, Ghiţă este prins
între dorinţa de a rămâne cinstit şi fericit alături de familia lui şi dorinţa de a se îmbogăţi rapid
şi uşor. Nemulţumit însă de condiţia sa socială (cismar sărac), acesta încalcă sfaturile pline de
moralitate ale soacrei sale. Imediat ce ia în arendă cârciuma de la moară apare Lică Sămădăul
care tulbură echilibrul familiei dar şi echilibrul interior al lui Ghiţă. Dezumanizarea treptată a
lui Ghiţă din pricina banilor va aduce dezastrul din final. Conflictul interior al lui Ghiţă
declanşează şi conflictul exterior în jurul lui. Setea de înnavuţire îl face pe Ghiţă să nu se mai
gândească la consecinţe şi deşi îşi iubeşte soţia, acesta o trimite în braţele Sămădăului apoi o
ucide. Deznodămândul prezintă consecinţele patimilor exagerate ale personajelor. Ghiţă este
omorât de omul lui Lică iar acesta, ca un laş, preferă să se sinucidă decât să fie prins şi arestat.
Vedem aici, spre deosebire de alte scrieri că conflictele de toate tipurile pornesc de la bani, de
la dorinţa de avea cât mai mulţi şi cât mai repede. Spre deosebire de Apostol Bologa, Ghiţă se
ghidează după instinctele sale şi cade în prada patimilor. La el dorinţa de a avea bani este mai
mare decât cea de a rămâne sărac dar onest şi fericit.
Concluzii
În lucrarea cu titlul „Conflictul interior al lui Apostol Bologa” mi-am stabilit următoarele
obiective:
- să descopăr originile crizei de conştiinţă a personajului Apostol Bologa;
- de a remarca efectul pe care îl are iubirea de semeni şi de cea Dumnezeu asupra lui
Bologa;
- să observ şi să dezvolt subiectul despre trimiterile simbolice din roman spre Biblie;
- să fac analogii între peronajele din roman şi cele din Biblie;
- să dezvolt aspectele privind religiozitatea dar şi psihologia romanului;
- să găsesc semnificaţiile din roman cu privire la moartea eroului principal;
- să amintesc şi de alte conflicte interioare întâlnite în celelalte opere literare;
- de a constata diferenţele dintre conflictul interior şi cel exterior; şi de ce este mai
important cel interior în viaţa personajelor;
46
În capitolul intitulat „Liviu Rebreanu şi interesul pentru psihologia umană” am
încercat să fac o incursiune în opera lui Rebreanu şi realismul din scrierile sale. Am vorbit în
amănunt şi despre personajul Apostol Bologa: naşterea sa, educaţia, mediul înconjurător dar
şi naşterea crizei de conştiinţă a personajului. În subcapitolul „Iubirile din sufletul
personajului” am adus în discuţie ideea conform căreia lipsa de iubire face un om să fie rece,
indiferent la ce se întâmplă în jurul său şi îl consideră vinovat pe Dumnezeu pentru eşecurile
sale, la fel ca Apostol Bologa la moartea tatălui său. Drumul către lumină pe care îl face
Bologa pentru a ajunge din nou la Dumnezeu este plin de ispite, întrebări şi incertitudini.
În cel mai important capitol „Divinitatea în romanul „Pădurea Spânzuraţilor”” am
adus în discuţie asemănările dintre personaje (numele lor şi faptele lor) şi momentele-cheie
din roman cu cele din Biblie. Am analizat moartea personajului principal şi din punct de
vedere simbolic, ca o reinterpretare a răstignirii biblice. De asemenea am vorbit şi despre
problema romanului, de natură psihologică sau etică/morală.
În ultimul capitol „Psihologia umană în literatura noastră” am adus în discuţie şi
influenţa celoralte personaje asupra personajului principal din roman. Am amintit desigur şi
despre unele conflicte interioare întâlnite în alte opere literare dar şi despre opoziţia conflict
interior- conflict exterior, unde am ajuns la concluzia că cel interior influenţează în mare parte
conflictul exterior. Acţiunile unui om reies din ideile, gândurile şi sentimentele sale astfel,
deciziile sale pot influenţa chiar şi vieţile celorlalţi.
Aşa cum am spus mai sus, romanul conţine şi teme religioase dar are şi viziuni
psihologice, are şi o viziune morală dar şi una logică, el poate fi privit şi interpretat din mai
multe unghiuri. Analizat din punct de vedere psihologic, romanul prezintă criza de conştiinţă a
lui Bologa, un intelectual care şi-a făcut studiile la Budapesta şi şi-a format idei şi filozofii de
viaţă. El încearcă să găsească răspunsuri la întrebări precum: cine este?, ce este viaţa?, ce îşi
doreşte?. Din punct de vedere religios, Apostol este un om oarecare, ardelean din Parva care
refuză preoţia vrând să se convingă singur de existenţa lui Dumnezeu. Atunci când filozofiile
despre viaţă numai corespund cu valorile umane sufleteşti, conflictul interior ia amploare şi
astfel în sufletul lui Apostol începe războiul. În acest roman Liviu Rebreanu a vrut să scoată în
evidenţă şi rezultatele regimului austro- ungar care obligă românii să lupte cu români.
În vederea elaborării acestei lucrări am utilizat o bibliografie amplă şi a încercat să
găsesc cât mai multe opinii ale crtiticilor despre acest roman dar să-mi formez propria părere
despre roman, personaj şi semnificaţii.
47
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
BUCIU Marian Victor, 10+10 prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel, Editura

Contemporanul, 2011
CĂLINESCU George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne,
Buc., 2003
COTEANU Ion, acad.; Seche, Luiza – dr.; Seche, Mircea – dr. (conducătorii lucrării), DEX-
Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti,
1998
IORGA Nicolae, Istoria literaturii româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1985
LOVINESCU Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Bucureşti, Editura
Minerva, 1973, p.255
MANOLESCU Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008
BIBLIOGRAFIE DE AUTOR
48
REBREANU Liviu, Pădurea spânzuraţilor, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1976
REBREANU Liviu, Jurnal, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984
REBREANU Liviu, Jurnal, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984
BIBLIOGRAFIE CRITICĂ
BALOTĂ Nicolae, De la Ion la Ioanide, Editura Eminescu, Bucureşti,1974

CROHMĂLNICEANU S. Ovidiu, Liviu Rebreanu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
Buc., 1954, p. 56
CONSTANTINESCU Pompiliu, Scrieri ,4, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, 473-478
DRAGOMIRESCU Mihail, Scrieri critice şi estetice, Editura pentru literatura, Bucureşti,1969
ROTARU Ion, Analize literare şi stilistice Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1972
GHERAN Niculae, Rebreanu-amiaza unei vieţi, Editura Albatros, Bucureşti, 1989.
PIRU Alexandru, Liviu Rebreanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965
RĂDULESCU D. St. „Dicţionarul personajelor din opera lui L. Rebreanu”, Editura Ramida,
Buc., 1995
VLAD Ion, Lectura romanului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
PROTOPOPESCU Alexandru, Romanul psihologic românesc, Bucureşti, Editura
Eminescu,1978
SASU Aurel, Liviu Rebreanu, Contemporanul nostru, Editura Albatros,1978,Bucureşti
MUHTU Mircea, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului,Editura Dacia Cluj-Napoca,
1993,
ADLER Alfred, Cunoaşterea omului, Editura Iri, 1996, Traducerea, studiu introductiv şi note
de dr. Leonard Gavriliu;
MANOLESCU Nicolae, Arca lui Noe, Editura 100+1 Grammar, Bucureşti, 2001
UNGHEANU Mihai, Pădurea de simboluri, Editura Cartea Românească, Buc. 1973
LĂZĂRESCU Gheorghe, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică,
Buc., 1983 Ed. Minerva.
SĂNDULESCU Alexandru, Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, Editura Minerva, Buc.,
1976
RACHIERU Dinu Adrian, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Editura Sport Turism,Buc. 1986;
DRAGOMIRESCU Mihail, Scrieri critice şi estetice, Editura pentru literatura, Buc.,1969
49
STANCU Ilin, Liviu Rebreanu în Agora, Editura Minerva, Buc., 1988
BALTAZAR Camil, Contemporan cu ei, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962
MUŞAT Carmen, Romanul românesc interbelic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004
POPA Ion, Scrisori despre Liviu Rebreanu, vol. I, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2006
GORCEA Petru Mihai, Nesomnul capodoperelor, Editura Cartea Românească, 1977,
Bucureşti
MALIŢA Liviu, Alt Rebreanu, Editura Cartimpex, Cluj, 2000
ZACIU Mircea, Liviu Rebreanu după un veac, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1985, p. 210
SURSE ONLINE
www.adrianbotez.com/cei%20trei%20magi.html (10.05.2015, 20:14)
http: // www. dexonline. ro (23.05.2015, 19:17)
REVISTE LITERARE
 Limba şi Literatura Română, Revistă trimestrială pentru elevi, Societatea de Ştiinţe

Filologice din Republica Socialistă România, nr. 3-4, 1995, Bucureşti;

Filologice din Republica Socialistă România, nr. 3- 4, 1994, Bucureşti;

Filologice din Republica Socialistă România, nr. 3, 2003, Bucureşti;
 Limbă şi Literatură, Societatea de ştiinţe filologice din Republica Socialistă România,

Bucureşti, nr. 4, 1972;
 Revista de istorie şi teorie literară, Academia de Ştiinţe Sociale si Politice a Republicii

Socialiste România, Bucureşti, nr. 1, 1972;
50
51

Lucrare de Licență, Conflictul Interior Al Lui Apostol Bologa - Padurea Spînzuraților - Liviu Rebreanu

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Lucrare de Licență, Conflictul Interior Al Lui Apostol Bologa - Padurea Spînzuraților - Liviu Rebreanu

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

CONFLICTUL INTERIOR AL LUI APOSTOL BOLOGA

Capitolul I Liviu Rebreanu şi interesul pentru psihologia umană...............………....……3

Capitolul al II-lea Divinitatea în romanul Pădurea Spânzuraţilor ……….…………….. 26

Capitolul al III-lea Psihologia umană în literatura noastră..................………………… 40

Liviu Rebreanu şi interesul pentru psihologia umană

1.1. Date biografice despre autor

1.2. Personajele create de Rebreanu

1.3. Transpunerea realităţii în scrierile sale

1.7. Declanşarea crizei de conştiinţă

Deschiderea romanului aduce în prim-plan o imagine îngrozitoare şi anume o moarte prin

Divinitatea în romanul Pădurea Spânzuraţilor

2.1. Trimiterile biblice din roman

2.2. Moartea văzută în sens simbolic

2.3. Despre Apostol Bologa şi ceilalţi apostoli

2.5. Semnificaţiile dezertării şi ale spânzurătorii

3.1. Raporturile dintre personaje şi funcţiile acestora

Ca şi în viaţa reală, personajele din roman care interacţionează cu Apostol Bologa,

3.2. Conflictul interior întâlnit şi în alte opere literare

BUCIU Marian Victor, 10+10 prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel, Editura

BALOTĂ Nicolae, De la Ion la Ioanide, Editura Eminescu, Bucureşti,1974

CONSTANTINESCU Pompiliu, Scrieri ,4, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, 473-478

DRAGOMIRESCU Mihail, Scrieri critice şi estetice, Editura pentru literatura, Bucureşti,1969

 Limba şi Literatura Română, Revistă trimestrială pentru elevi, Societatea de Ştiinţe

 Limba şi Literatura Română, Revistă trimestrială pentru elevi, Societatea de Ştiinţe

 Limba şi Literatura Română, Revistă trimestrială pentru elevi, Societatea de Ştiinţe

 Limbă şi Literatură, Societatea de ştiinţe filologice din Republica Socialistă România,

 Revista de istorie şi teorie literară, Academia de Ştiinţe Sociale si Politice a Republicii

S-ar putea să vă placă și