Întrtegalde - Studiu Istoric

STUDIU ISTORIC
AFERENT
PLANULUI URBANISTIC GENERAL AL
COMUNEI INTREGALDE
Jud. ALBA
BENEFICIAR: PRIMĂRIA ÎNTREGALDE

PROIECTANT: S.C. CAPITEL PROIECT S.R.L. – ALBA IULIA
2017
BORDEROU DE PIESE SCRISE ŞI DESENATE
A. PIESE SCRISE:
a). MEMORIU GENERAL;
b). ANEXE;
1. - Lista actuală a siturilor şi monumentelor istorice;
2. - Obiective cu valoare istorică şi identitară definitorii pentru comuna
Intregalde;
3. - Surse cartografice utilizate;
4. - Evoluţie urbanistică;
5· - Intregalde – Imagini descriptive
B. PESE DESENATE:
a. Intregalde – Încadrarea în teritoriu, cu localizarea siturilor arheologice şi
istorice cunoscute.
b. Modoleşti, Reglementări urbanistice;
c. Dealu Geogelului, Reglementări urbanistice;
RESPONSABILITATEA LUCRĂRII
COORDONATOR: - arhitect BARBIERI MARIUS

REALIZATOR: - arheolog MIRCEA GLIGOR
AVIZATOR: - arhitect SABĂU MIRCEA, specialist atestat Ministerul
Culturii
COLABORATORI -
CUPRINS MEMORIU GENERAL
CAP. I.
Date introductive
Obiectivele studiului:
Descrierea metodei şi direcţiilor de cercetare;
Baza legală a elaborării documentaţiei
Evidenţierea surselor documentare, iconografice, cartografice s.a.
Prezentarea echipei de cercetare după specialitate
Bibliografie
CAP. II
Probleme de habitat şi dezvoltare istorică

Cadrul natural
2.1. Probleme de habitat şi dezvoltare istorică
a. Date generale
b. Cadrul natural
2.2. Date generale privind evoluţia istorică a zonei
2.3. Evenimente istorice mai importante care au influenţat teritoriul
administrativ al comunei Întregalde
2.4. Prezenţe arheologice în teritoriul administrativ
2.5. Din istoricul şi evoluţia localităţilor componente
 Întregalde
 Dealu Geogelului
 Necrileşti
 Tecşeşti
 Necrileşti
 Alte sate (Ilieşti, Ivăniş, Mărineşti, Modoleşti, Popeşti, Sfârcea)
2.6 Evoluţia teritoriului şi a statutului administrativ
2.7 Elemente de evoluţie urbanistică
2.8. Date generale privind ocupaţiile, structura etnică şi demografică a populaţiei
2.9 Evoluţia tramei stradale şi a fondului construit.
2.10. Evoluţia reglementărilor edilitare şi urbanistice
2.11. Operaţiuni urbanistice mai importante
2.12. Concluzii referitoare la vechimea construcţiilor
CAP. III
CAP. III
Probleme de patrimoniu. Date generale

3.1. Probleme de terminologie şi legislaţie de patrimoniu
3.2. Identificarea construcţiilor valoroase;
▪ Date generale
▪ Monumente incluse în Lista monumentelor istorice (2015)
◦ Biserica de lemn Dealu Geoagiului;
◦ Biserica de lemn Întregalde;
3.3. Identificarea amenajărilor valoroase
3.4. Date semnificative referitoare la construţii şi amenajari
 Biserica de lemn de la Ghioncani – Întregalde;
 Biserica de lemn Popeşti;
 Biserica de lemn Tecşeştii;
 Gospodăria familiei Hârbea Viorica din din Ilieşti – Întregalde;
 Casa familiei Ciulea din cătunul Hârbeşti - Dealu Geoagiului
3.5. Concluzii referitoare la elementele care necesita proteţie şi la natura acestora;
3.6. Identificarea spaţiilor şi perspectivelor valoroase
Cap. IV
Reglementări
4.1 Reglementări pentru Monumente Istorice clasate în LMI 2010
4.2 Reglementări aplicabile în interiorul zonei de protecție a Monumentelor
4.3. Rolul administraţiei locale în respectarea legislaţiei de patrimoniu
ANEXE
1. Lista siturilor arheologice și istorice
2. Fișa analitică minimală de inventariere a siturilor istorice
▪ Biserica de lemn Dealu Mocanului;
▪ Biserica de lemn Întregalde;
▪ Biserica de lemn Popeşti;
▪ Biserica de lemn Tecşeştii;
3. Evoluția urbanistică a localităților comunei Intregalde în sec. XVIII-XXI
4. Mărturii cartografice
5. Comuna Întregalde în imagini
Cap. I.
DATE INTRODUCTIVE
La baza realizării acestui document stă legislaţia în domeniul urbanismului,

începând cu legea nr. 5/2000 (Secţiunea III PATN – Zone protejate; Anexa 1 la OMTCT
nr. 562/2003 („Metodologie de elaborare şi conţinutul cadru al documentaţiilor de
urbanism pentru zone construite protejate)”, prin care este stabilit conţinutul studiului
istoric general şi Anexa la OMCC nr. 2260/2008, referitoare la inventarierea
monumentelor și etapele realizării fișei analitice de inventariere a unui monument istoric,
precum și conţinutul Studiului Istoric General, unde este prevăzută structura şi tipul de
informaţie care trebuie să se regăsească în acest tip de document
Obiectivele şi limitele studiului
Obiective generale.
Principalul obiectiv al acestui studiu este dat de necesitatea identificării,
descrierii, delimitării şi stabilirii zonelor de protecţie pentru monumentele istorice şi
siturile arheologice situate pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde, precum şi
identificarea şi descrierea altor obiective și construcții istorice valoroase. În categoria
obiectivelor de ordin general incluse în economia acestui studiu mai amintim:
 Evidenţierea evoluţiei istorice al aşezărilor din componenţa comunei, al
caracteristicilor urbanistice iniţiale şi evoluţia lor în timp, în vederea stabilirii
evoluţiei lor ulterioare;
 Identificarea elementelor valoroase de fond construit, în relaţie cu ţesătura urbană
şi parcelariu, a spaţiilor şi perspectivelor cu valoare mare (istoric, cultural,
arhitectural, urbanistic şi peisagistic), în vederea protejării lor;
 Stabilirea unor reglementări clare, în funcţie de nivelul de importanţă şi protecţie
al unui monument sau sit, restricţiile şi permisivităţile de intervenţie, care trebuie
să fie incluse în Regulamentul Local de Urbanism, în vederea conservării
elementelor valoroase din cadrului natural şi/sau construit, prin limitarea
influenţei factorilor de agresiune.
 Un alt obiectiv de importanţă majoră îl reprezintă punerea în valoare a
elementelor/ansamblurilor arhitecturale şi urbanistice care se mai păstrează, prin
măsuri şi activităţi specifice, în limitele unei dezvoltări durabile a întregii
comunităţi locale.
Obiective specifice
În categoria Obiectivelor specifice, pe care acest studiu le pune în faţa factorilor
decidenţi menţionăm:
 Inventarierea şi reevaluarea patrimoniului cultural, istoric şi arhitectural pe care
comuna îl deţine, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
 Stabilirea unei zone de protecţie coerentă a monumentelor istorice, în vederea
asigurării integrităţii acestora şi a valorificări cadrului vizual al acestora.
 Refacerea funcţiunilor iniţiale sau refuncţionalizarea monumentelor şi a clădirilor
istorice valoroase în acord cu necesităţile comunităţii, fără a impacta negativ
asupra acestora.
 Promovarea pe plan local a unei politici şi programe de restaurarea şi valorificarea
patrimoniului construit existent: monumente istorice şi situri, în vederea
transformării lor într-un areal de interes cultural și turistic, dezvoltat şi integrat
patrimoniului natural existent.
 Realizarea unor lucrări cu caracter edilitar şi urbanistic, care să contribuie la o
valorizare superioară al acestor obiective, precum caracteristici ale tramei
stradale, reţele, accese, parcări etc., atât pentru comunitate cât şi pentru turişti.
Acest studiu nu poate fi privit ca un studiu ştiinţific, în sens academic, fiind mai
degrabă unul informativ, care vine să pună la dispoziţia administraţiei locale o serie
de date absolut necesare în luarea unor decizii urbanistice şi de altă natură, care pot
sau nu afecta monumentele istorice situate pe teritoriul administrativ al comunei
Intregalde
Metoda şi direcţiile de cercetare

Prezentul studiu a fost întocmit conform Anexei 1 la OMTCT 562/2003 pentru
aprobarea Reglementării tehnice “Metodologie de elaborare şi conţinutul cadru al
documentaţiilor de urbanism pentru zone construite protejate (PUZ)”, referitoare la
conţinutul studiului istoric general şi principiile stabilite în Anexa la OMCC nr.
2260/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere a
monumentelor istorice.
În condiţiile date studiul se fundamentează pe evoluţia istorică şi analiza
caracteristicilor istorice, arhitecturale şi urbanistice ale localităţilor, realizate pe baza
documentaţiilor din teren, studiul bibliografiei şi a documentaţiei arhivistice disponibilă
sau cel al documentelor administrativ-juridice, potrivit legii.
În acest context studiul se bazează pe analiza caracteristicilor istorice,
arhitecturale şi urbanistice ale localităţii, analiză bazată pe:
- studiul informaţiilor bibliografice şi de arhivă accesibilă (studii, planuri istorice,
documente cartografice, iconografice, cărţi poştale, fotografii de epocă);
- analiza documentelor administrative şi juridice, provenite de la autorităţile locale
- cercetarea în teren, a structurii urbane de factură istorică, analiza situaţiei
existente în prezent (situaţie relevată prin întocmirea fişelor de imobil).
Evidenţierea surselor documentare, cartografice, iconografice etc.

Teritoriul comunei Întregalde nu s-a bucurat de o atenție specială din partea
cercetătorilor şi a documentelor accesibile. Sursele bibliografice utilizate sunt cuprinse în
Bibliogarfia anexată.
În cadrul unor capitole, pe care le-am considerat importante în analiză am optat pentru
trimiteri bibliografice punctuale sub forma notelor de subsol. În capitolele cu prezentări
sintetic a unor date, denumiri şi evenimente istorice, pentru a nu fragmenta inutil
coerenţa textului prin note de subsol am utilizat o singură trimitere, în titlu la toată
bibliografia utilizată.
Precizăm că în partea dedicată documentării foto şi a celui cartografic, dat fiind
faptul că majoritatea materialului de acest fel provine din surse online, cu adrese prea
lungi, care nu permit fragmentări sau prescurtări, am optat pentru menţionarea lor la
“Alte surse”.
Surse iconografice şi cartografice

 Hărţi istorice ale Transilvaniei din sec. XVIII-XX, care fac referiri la zonă
 Cele trei seturi de Hărţile ale Consiliului de Război de la Viena (1769 –
1773; 1806-1869 şi 1869-1887), precum şi hărţile austro-ungare referitoare la
fostul Regat Maghiar din 1869-1887, realizate la scara de 1 : 25.000 1.
 Atlasul geografic al României
 Harta administrativă a judeţului Alba.
Baza legală a elaborării documentaţiei

Legislaţia de patrimoniu
 Legea 157/1997 privind privind ratificarea Conventiei pentru protectia
patrimoniului arhitectural al Europei;
 Legea 575/2001 (OG 47/2000) privind protecţia patrimoniului UNESCO;
 Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, cu
modificările şi completările ulterioare;
 Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, completată şi
modificată;
1
http://mapire.eu/en/
 Legea 378/2001 (OG 43/2000 (R) privind protecţia patrimoniului arheologic şi
declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, cu modificările şi
completările ulterioare;
 Ordin MCC nr. 2361 din 12 iulie 2010 pentru modificarea anexei nr. 1 la Ordinul
ministrului culturii si cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei
monumentelor istorice, actualizata şi a Listei monumentelor istorice disparute.
Prezentarea echipei de lucru

COORDONATOR: arhitect BARBIERI MARIUS
REALIZATOR: ist/arh MIRCEA GLIGOR
urbanist DUMITRU TEODOR DUMITRESCU
urbanist MĂDĂLINA MOSCANU-DUMITRESCU
SPECIALIST M.C.: arhitect SABĂU TĂTAR MIRCEA
BIBLIOGRAFIE UTILIZATĂ
Abrudeanu - I.R. Abrudeanu, Moţii – calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, editia a
2007 II-a, Cluj - Napoca, 2007.
Abrudeanu I.R. Abrudeanu, Aurul românesc: Istoria lui din vechime şi până azi, Ed.
1933 Cartea Românească, Bucureşti, 1933.
Andriţoiu, 1992 - Ioan Andriţoiu, Civilizaţia tracilor din sud-vestul Transilvaniei în epoca
bronzului, în Bibliotheca Thracologica II, Bucureşti, 1992.
Árpád Varga E. Árpád, Recensăminte ale populaţiei pe teritoriul Transilvaniei,

în perioada 1850-1910
(http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/studrom.htm).
Argeşel 1977 - Ion Popescu Argeşel, Munţii Trascău. Studiu geomorfologic, Ed.
Academiei RSR, 1977.
Ion Popescu Argeşel, Asupra morilor şi a altor instalaţii de apă din zona
Munţilor Trascău, în Cibinium, 1973, p. 135-156.
Binder, 1975 - Pavel Binder, Geografia Istorică a Munţilor Apuseni, în orânduirea

feudală (sec. XIII-XVII) în Apulum XIII, 1975, p. 519-538.
Bota et al, - Cristian Florin Bota, Daniel Tiutiu, Gabriela Mircea, Intregalde de ieri şi
2016 de azi, Alba Iulia, 2016 (Monografie, 2016)
Butură, 1978 - V. Butură, Etnografia popurului român. Cultura materială, Cluj-Napoca,

1978.
Dumitrean et - Daniel Dumitrean, Ana Dumitrean, Florean-Adrian Laslo (Editori),

al, 2009 Biserica românească din Transilvania în izvoarele statistice ale anului
1767, Alba Iulia, 2009
Dumitrean, - Ana Dumitrean, Principatul Transilvaniei, în Judeţul Alba – Istorie, cultură

civilizaţie, editat de Consiliul Judeâean Alba, 2013, p. 93-118.
Dragomir, 1924 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1924

Drăganu 1933 - N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a
onomasticei, Bucureşti, 1933 (www.dacoromanica.ro).
Cristache- - Cristache -Panait, Ioana, Biserici de lemn monumente istorice din

Panait, 1987 episcopia Alba Iuliei, Mărturii de continuitate şi creaţie românească, Alba
Iulia, 1987.
Cristache- - Cristache -Panait, Ioana, Circulaţia vechii cărţi bucureştene în

Panait, 1987 Transilvania, Bucureşti, 1988, p. 61, nt. 277.
Anghel, 1987 - Gh. Anghel, Alba Iulia, Bucureşti, 1987
Binder, 1975 - Pavel Binder, Geografia Istorică a Munţilor Apuseni, în orânduirea feudală
(sec. XIII-XVII) în Apulum XIII, 1975, p. 519-538.
Dragomir, 1924 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1924
Dumitrean et - Daniel Dumitrean, Ana Dumitrean, Florea-Adrian Laslo (Editori) - Biserica

al, 2009 românească din Transilvania în izvoarele statistice ale anului 1767,
Alba Iulia, 2009
Emma I. 1939 - Iczkovits Emma – Az erdélyi Fehér megye a kőzépkorban (Comitatul

Alba în Evul Mediu), Budapest, 1939. Sursa: -
http://adatbank.transindex.ro/
János - Vistai András János - Tekintő – erdélyi helynévkönyv, vol I-III. (lucrare fără
înregistrare dar publivcată pe net la -
http://www.fatornyosfalunk.com/helynevkonyv)
Josan, 1996 - N. Josan, cord. Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria
urmaşilor, Alba Iulia, 1996,
János - Vistai András János - Tekintő – erdélyi helynévkönyv, vol I-III. (lucrare fără
înregistrare dar publivcată pe net la -
http://www.fatornyosfalunk.com/helynevkonyv)
Josan 1996 - N. Josan (coord.) - Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în
memoria urmaşilor, Alba Iulia, 1996
Maier, 1971 - Ion Maier (redactor), Localităţile judeţului Alba, Alba Iulia, 1971
Meteș, 1921 Şt Meteş, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria,
Documente contemporane (1508-1820), Bucureşti, 1921
Moga, - V. Moga, H. Ciugudean (redactori), Repertoriul Arheologic al Judeţului

Ciugudean Alba (RepArhAB), Alba Iulia, 1995.
1995
Moraru et al. - T. Moraru, Octavia Bogdan, A. Maier, Judeţul Alba, în colecţia Judeţele
1980 Patriei, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1980
Muntean et al. - Oct. Muntean, Ioana Maria Muntean, Marian Muntean, Conservarea
2013 capitalului natural al Munţilor Trascău, prin declarearea Parcului
Natural Trascău, în Revista Pangeea, nr. 11, 2013.
Orăşanu, 2016 Iancu Orăşanu, Hidrologia carstului din Munjţii Apuseni, Oradea 2016.
Pascu 1989 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, ed. Dacia, Cluj, 1979
Suciu, 1968 Coriolan Suciu - Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I-II.
Buc., 1967-1968.
Suciu, 2011 - Dumitru Suciu, Soldaţi fără uniformă ai landstrumului românesc și

tstarea protopopiatelor ortodoxe din Transilvania după războiul naţional
din 1848-1849, Cluj-Napoca, 2011
Varga - Varga E. Árpád, Recensăminte ale populaţiei pe teritoriul Transilvaniei,

în perioada 1850-1910 (http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/studrom.htm).
Zecheru, - Zecheru, Dana - Inventarul fondului: Parohia greco-catolică Bucium

Şasa, fond. 437, nr. Inv. 67, pe www.arhivelenationale.ro/
Zoltan, 1955 - T. Zoltan, Mişcările ţărăneşti din Apuseni până la 1848, ed. Academiei
RPR, 1955
* * * - Strategia locală de dezvoltare durabilă a comunei Întregalde, S.C. Total

Proiect S.R.L. Alba Iulia, 2006 (Strategia)
* * * - Şematismul bisericii greco-catolice de la Blaj 1900
* * * - Geografia României, vol. 1. Geografia fizică, Bucureşti, 1983.
* * * http://ran.cimec.ro/sel.asp;
* * * http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/abetn02.pdf
* * * http://mapire.eu/en/
* * * http://ro.wikipedia.org/wiki/Ridicarea_topografic%C4%83_iozefin%C4%83
* * * http://www.biserici.org/index.php?menu
* * * http://lazarus.elte.hu/hun/digkonyv/topo
Cap II
ANALIZA DEZVOLTARII TERITORIULUI ADMINISTRATIV ŞI A LOCALITATILOR
2.1. Probleme de habitat şi dezvoltare istorică

Date generale
 Număr localităţi componente - 11 (Întregalde, Dealu Geogelului,
Ghioncani, Ilieşti, Ivăniş, Mărineşti, Modoleşti, Necrileşti, Popeşti, Tecşeşti şi
Sfârcea.
 Suprafaţa teritoriului administrativ - 8286 ha, din care:
 Intravilan – 150 ha;
 Extravilan – 8136 ha;
 Populaţia totală (cf. recensământului 2011) - 847 loc; / 577
 Număr de gospodării - 314 /277
 Prima menţiune documentară a localităţilor
componente:
▪ Întregalde - 1525 (Galda
Romaneasca)
▪ Dealu Geogelului - 1413 (Gyor
Valaharis);
▪ Ghioncani - 1877 ();
▪ Ilieşti - 1954
▪ Ivăniş - 1954
▪ Mărineşti - 1954
▪ Modoleşti - 1954
▪ Necrileşti - 1838
▪ Popeşti - 1954
▪ Tecşeşti - 1909
▪ Sfârcea - 1954
 Caracter funcţional al comunei - agricol
(cresterea animalelor si cultivarea pamantului).
Cadrul Natural
Aşezare spaţială
Comuna Întregalde este aşezată partea de sud-est a Munţilor Apuseni, la
contactul dintre Culmea Trascăului şi depresiunea Mogoş-Ponor, în bazinul superior al
râului Galda. Este delimitat spre est de tritoriul administrativ al comunei Galda şi
Cricău, la sud de comunele Ighiu şi Meteş, la vest de Meteş şi la nord de teritoriul
administrativ al comunelor Mogoş şi Râmeţ.
Relieful şi geologie
Tectonica arealului analizat are ca fundament în mare parte Unitatea de Bihor,
peste care s-au suprapus depozite mai noi ale pânzei de Bucium, Valea Muntelui şi
Bedeleu, sub forma depozitelor de vârstă cretacică. Spre vest aceste depozite, fomate din
şisturi argiloase, marne şi gresii, sunt străpunse pe liniile de faliere de intruziuni
magmatice (dacite, riolite, andezite, bazalte) neogene, bogate în mineralizaţii asociate
acestora, în partea vestică, în timp ce spre est domină depozitele sedimentare calcaroase
ale pânzei de Bedeleu.
Caracteristicile geologice şi petrografice ale zonei evidenţiază un relief specific, pe
suprafaţa căruia putând fi individualizate două componente inegale ca suprafaţă.
 Zona montană, înaltă – formată din înălţimile ce delimitează practic
depresiunea Mogoş şi Ponor, sub forma unor masive sau înălţimi ce
depăşesc 1000 m, precum: culmea calcaroasă a Bedeleului, cu vârfurile
Pleaşa (1250m), Piatra Cetii (1233m), Culmea Ciumerna - Piatra Capri, cu
vărfurile Băieşu (1300m), Humuri (1251m) şi Dealu Capri (1211 m). Spre
vest şi nord tronează înăţimile Geamăna (1366m), Negrileasa (1384m) şi
Vâlcoi (1348m).
 Zona submontană, cu caracteristici depresionare – conservă în bună
măsură atributele unui platou, cu înălţimi şi culmi cuprinse între 800-1000
m, fragmentate de principalele cursuri de apă. În lungul principalelor
cursuri de apă această subzonă este punctată printr-o succesiune de
bazinete depresionare, situate la confluenţa principalelor văi cu aflueţi mai
importanţi, acolo unde procesele de eroziune laterală au fost mai intense,
favorizate şi de pragurile de eroziune reprezentate de sectoarele de chei. În
aceste locuri şi-au stabilit vatra principalelor localităţile Mogoş, Ponor,
Întregalde etc. Zona este acoperită în cea mai mare parte de păduri, păşuni
şi fâneţe. Aici se regăsesc cea mai mare parte din sălaşele de vară (colibi),
dar şi unele dintre aşezările umane mai noi – foste cătune.
Sub aspect geomorfologic, teritoriul comunei Întregalde se încadrează în marea
unitate fizico-geografică a munţilor Metaliferi, cu subunităţile sale – Munţii Trascău şi
Munţii Auriferi. Spre sud şi est teritoriul administrativ al comunei este dominat de
culmea calcaroasă Ciumerna – Bedeleu, care se ridică sub forma unui zid de calcar cu
înălţimi de peste peste 400 m., întreruptă spre sud-est de cheile înguste ale Întregaldei.
Aici se înregistrează şi cele mai mari altitudini, care scad treptat de la vest la est: Vf.
Băieşului (1300 m), Vf. Piatra arsă (1306 m), Vf. Striglău (1248 m), Vf. Drogului (1177 m)
Dealu Capri (1211 m) şi Muntele Bucerzii spre est (1234). Zona este acoperită cu păduri
şi păşuni. Spre nord şi vest relieful este dominat de culmile prelungi şi domoale ale
Munţilor Auriferi, acoperite de păşuni şi fâneţe, ce coboară treptat spre sud şi est.
Înălţimile ating peste 1200 m prin vărfurile: Muncelului (1282 m), Citera (1231 m),
Scoroboaia (1233 m), Hârbia (1115 m) etc.
Reţeaua hidrografică
Reţeaua hidrografică a teritoriului administrativ Întregalde este în totalitate
tributară Mureşului, prin cele două râuri: Valea Găldei şi Valea Geoagiului. Aceasă reţea
este formată din pâraie şi alte văi de versant, aflate în mare parte în amonte de Cheile
Între-Gălzii.
Principalul curs de apă care străbate comuna este Valea Gălzii, cu o lungime de
cca. 20 km, îşi are izvoarele în zona depozitelor de fliş ale depresiunii Mogoş-Ponor, sub
Vf. Negrileasa (1364 m). Cursul său superior, şi principalii săi afluenţi îşi adună apele de
pe teritoriul administrativ al comunei.
Principalii afluenţi pe care valea Gălzii îi primeşte pe teritoriul comunei sunt:
 pârâul Găldiţa, ce izvoreşte din masivul Măgurii (Muncel) (1267m),
reprezentând zona de legătură dintre Munţii Trascăului şi Munţii Auriferi. Este
alimentată în cea mai mare parte din izvoare carstice;
 pârâul Tiopului, ce coboară perpendicular pe cea al Gălzii, în apropiere de
confluenţa cu Găldiţa. Curge în totalitate pe depozite de fliş, de la baza
teraselor cărora îşi adună şi apele.
 pârâul Modoleşti, ce scaldă versantul vestic al culmii Trascăului în zonă,
curgând la contactul dintre depozitele de calcar şi cele de fliş. Este alimentat
atât din izvoare carstice cît şi din cele situate la baza teraselor;
 pârâul Valea Cetii, cel mai important afluent al văii Gălzii, care izvoreşte de pe
teritoriul administrativ al comunei curgând spre est, până la confluenţa cu
valea Gălzii, în apropiere de Benic. Este alimentată în principal den izvoarele
carstice ale Trascăului şi mai puţin din depozitele de fliş.
 În partea de nord a comunei curge pârâul Pravului, care străbate satul Dealu
Geoagiului, pentru a se vărsa în valea Geoagiului, în apropiere de satul Cheia
(Râmeţ). Este alimentat atât din izvoare carstice cât şi din izvoare de terasă.
Apele subterane
În cea ce priveşte nivelul pânzei freatice aceasta este mai ridicată în zona de şes,
cu nivele oscilante în fincţie de anotimpuri şi nivel de secetă. În zona piemontană nivelul
pânzei freatice este mult mai coborât, ajungând la suprafaţă sub forma unor izvoare
situate la baza de versant/terasă. Aceste izvoare sunt cu debite mici, cu tendinţe de
secare în timpul verii. În analiza resurselor de apă ale zonei un rol major îl joacă
izvoarele carstice. Cele mai importante sunt situate pe versantul nordic al Platoului
Ciumerna şi în zona satului Tecşeşti. Între acestea amintim:
 Izvorul Burduvoaia, situat pe pârâul cu acelaşi nume, la limita vestică a
Platoului Ciumerna, cu un debit mediu de 15 l/s;
 Izvorul Feredeului, la limita nordică a platoului amintit, debit 10 l/s;
 Izv. Cenuşar, în aceiaşi zonă, cu un debit de cca 5 l/s
 Izvorul Cetii, situat pe platoul cu acelaşi nume, având un debit de 10 l/s;
 Izvorul din Valea Aldei, cu un debit de cca. 3-5 l/s;
 Izvorul de la Scăriţa Pravului, cu un debit de cca. 5 l/s.
Clima
Regimul climatic în această zonă este influenţat de circulaţia generală a curenţilor
de aer, dar şi de structura variată a suprafeţelor pe care se manifestă. Principalele
caracteristici climatice care se manifestă în zonă sunt:
Temperatura medie multianuală se încadrează în jurul valorilor de 2 – 4 0C, cu
temperaturi medii minime între 4 – 70C şi cea medie maximă 12 – 140C. Temperatură
medie maximă multianuală de 220C şi cel puţin 4 luni/an cu temperatură peste 10 0C.
Aici iernile sunt lungi şi aspre cu perioade geroase cuprinse între 10 octombrie şi
1 mai, şi ninsori între lunile octombrie şi aprilie, numărul mediu al zilelor cu strat de
zăpadă fiind de 150 zile.
Precipitaţiile medii multianuale sunt de 1200 mm cu diferenţieri de 100 - 200 m
pe versanţi în funcţie de expoziţie şi aspect foehnal. Cele mai multe cad primăvara, dar
cele mai bogate, sub forma ploilor torenţiale au loc la începutul verii. Umiditatea relativă
atinge valori de 80%, nebulozitatea medie multianuală având valoarea de 6,5 zecimi.
Potenţial biopedogeografic
Învelişul vegetal
Arealul geografic al Trascăului este
inclus în Reţeaua „Natura 2000”. Natura 2000
reprezinta o retea de zone desemnate de pe
teritoriul Uniunii Europene in cadrul careia
sunt conservate specii si habitate vulnerabile la
nivelul intregului continent. Programul Natura
2000 are la baza doua Directive ale Uniunii
Europene denumite generic Directiva Pasari si
Directiva Habitate, directive transpuse in
legislatia nationala prin OUG nr. 57/2007
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si
faunei salbatice. Obiectivul de bază al acesteia îl constituie asigurarea pe termen lung
„statutul de conservare favorabilă” pentu speciile de animale şi păsări, periclitate sau
rare, din fiecare sit în parte. Spre vest vegetaţia forestieră ocupă de asemenea o mare
suprafaţă, întreruptă fiind pe culmi şi pe coastele mai puţin abrupte de fâneţe şi păşuni.
În acest areal geografic învelişul vegetal prezintă o mare varietate dată de
expoziţia versanţilor, de natura rocii, dar, mai ales, de altitudine care introduce o etajare
pe verticală.
Pădurile de stejar îmbracă poalele masivului fiind alcătuite, în special, din gorun
(Quercus petraea), cer (Q. cerris), stejar pufos (Q. pubenscens), cireş sălbatic (Cerasus
avium), carpen (Carpinus betuluş), arţar (Acer platanoides), ulm (Ulmus glabra), frasin
(Fraxinus ornus), tei (Tilia cordata) etc. Aceste păduri apar sub formă de petice mai ales
în Piemontul Trăscăului, fiind întrerupte de pajişti şi fâneţe, sau terenuri agricole.
Deasupra acestor păduri se întind făgetele
ce urcă până pe culmi şi care pot fi pure sau în
amestec cu carpen, frasin, paltin, arţar, tei etc. La
limita inferioară se amestecă cu gorun, iar la cea
superioară foarte rar apar bradul şi molidul.
Fâneţele sunt răspândite peste tot, fiind bogate în
graminee (păiuşul roşu, ţepoşica), rogozuri, trifoi
etc., care formează asociaţii folosite de localnici la
păşunatul vitelor.
Pe versanţii însoriţi apar şi pajişti cu aspect
xerofil alcătuite din Festuca valesiaca,
Chrysopogon gryllus, Carex humilis, Agropyron
cristatum, Adonis vernalis, Stipa capillata etc. În lungul văilor se dezvoltă o vegetaţie de
aninişuri, sălcete şi cătinişuri, care brăzdează masivul, înfrumuseţând peisajul şi oferind
turistului locuri de odihnă şi recreere.
Pe rocile calcaroase apar pajişti cu graminee şi diferite specii calcifile, cum este
renumita floare de colţi (l.conthopodium alpinum) prezentă în cheile Întregaldelor şi
Râmeţului. Dintre plantele care prezintă un
interes ştiinţific deosebit fiind puse sub regim de
ocrotire în cadrul rezervaţiilor naturale sunt:
Helictotrichetum decori (ovăsciorul carpatin);
Nemşisorul Trascăului (Delphinium
simonkaianum ) cu specia Nemţişorul de câmp
din specia comună (Consolida regalis sin.
Delphinum consolida) floarea de colţi ce se
întâlneşte la Întregalde, la numai 560 m
altitudine — constituind aici punctul în care ea
vegetează la cea mai joasă altitudine din Europa.
Vegetaţia ripariană aparţine, în funcţie de
altitudine fitocenozelor Telekio – Alnetum incanae care sunt edificate de specii europene,
boreale. La altitudini mari stratul arborilor este compus exclusiv din anin alb (Alnus
incana) şi uneori în amestec cu molid (Picea abies), brad (Abies alba), fag (Fagus
sylvatica), la altitudini mai mici anin negru (Alnus glutinosa), paltin de munte (Acer
pseudoplatanus), etc. In cazul teritoriului
administrativ sunt prezente toate cele trei tipuri
de binomuri, cu structura lor vegetativă specifică
în special la nivelul Văii Poienii.
Foarte variată este flora din zona de chei,
care conservă un număr important de specii,
printre care mai mult de un sfert din plantele
cunoscute în întreaga ţară. Unele sunt foarte rare
şi anume: floarea-de-colț, (Leontopodium alpinum
Cass.), întâlnită în Cheile Întregălzii, la cea mai
mică altitudine din ţară; usturoiul sălbatic (Allium obliquum); Ferula sadleriana; omagul
(Acanitum fissurae); o specie de garofiţă (Dianthus integripetalus); vulturica (Hieracium
tordanum); stânjenelul (Iris gurtleri); tămâioasa (Viola jobi) etc. toate specii endemice.
Valoarea conservativă mare a pădurilor din zona Munţilor Trascău, inclusiv din
arealul aflat pe teritoriul UAT Întregalde, este dată de prezenţa unor edemisme şi a unor
specii de plante considerate simbol pentru aceşti munţi, cantonate în special în arealele
cu un substrat carbonatic, precum: Sesleria rigida, Seseli gracile, Centaurea
reichenbachii, Rosa spinosissima, Astragalus vesicarius, Iris hummilis, Helictotrichon
decorum, Aristolochia pallida, Arnica montana, Hepatica transsilvanica, Quercus
pubescens, Sorbus graeca etc.
Zonele propice agriculturii (creşterii animalelor) sunt situate în zonele înalte, pe
spinările domoale al depresiunii Mogoş-Pono., puţinele suprafeţe arabile existente fiind
regăsite în microdepresiunile şi luncile Văii Galda şi a unora dintre afluenţii acesteia.
În urmă cu o jumătate de veac aici se cultiva grâul de primăvară, ovăzul şi orzul iar în
zonele joase din luncile şi pe terasele văilor, dar şi în zonele înalte, de deal.
Fauna
Pădurile de foioase sunt populate cu mistreţ,
vulpe, căprior, cerb, iepure, pisica sălbatică etc.,
constituind un bogat fond cinegetic. Dintre păsări se
întâlnesc: privighetoarea (Luscinia megarhyncos)
ciocănitoarea de stejar (Dentroconus modius),
ghionoaia sură (Picus canus), graurul (Sturnus
vulgaris), sturzul de vase (Turdus viscivorus),
ciocârlia de pădure (Lullula arborea) etc.
În regiunile calcaroase, pe stânci, se întâlnesc câteva
specii de păsări interesante cum sunt: fluturaşul de
stâncă (Tichodroma muraria), mierla de piatră
(Monticola saxatillis), presura de stâncă
(Emberizacia), lăstunul de stâncă sudic (Apus melba),
iar în Cheile Râmeţului şi pe Colţii Trăscăului trăieşte
acvila de munte (Aquila chrysaetos). Dintre speciile
protejate amintim Canis lupus (lupul); Lynx lynx
(râs), Rhinolophus hipposideros - liliacul mic cu nas
potcoavă, Barbastella barbastellus- lilacul cârn,
liliacul cu bot lat, Bonasa bonasia – Ieruncă (ord.
Galliformes fam. Tetraonidae), Muscar mic – Ficedula
parva, Lullula arborea –Ciocârlie de
pădure, Pernis apivorus – Viespar etc.
O atracţie deosebită o prezintă
fauna piscicolă reprezentată aici de zona
păstrăvului, prezent în lungul Văii
Râmeţului şi a unora din afluenţii
Aiudului. Este prezent păstrăvul indigen
(Salmo trutta f ario), iar în Poşaga se
întâlneşte păstrăvul fântânei (Slyvenilus
fontinalis). Alături de păstrăv mai apar
zglăvoaca (Cottus gobio) şi boişteanul
(Phoxinus phoxinus). Pe Ampoi, Galda,
Arieş şi la gurile afluenţilor acestora este
zona lipanului şi moioagei, în care domină
lipanul (Thymallus thymallus) şi moioaga
sau mreana de munte (Barbus
meridionalis petenyi); mai rar ajunge aici
scobarul (Chondrostoma nasus) şi cleanul
(leuciscus cejalus).
2.2. Date generale privind evoluţia istorică a zonei
Cu certitudine, în decursul preistoriei întreaga zonă montană a Apusenilor era
acoperită în cea mai mare parte cu păduri, fapt ce limita accesul oamenilor în acest
spaţiu. Schimbările climatice din mileniul III a.Chr. şi accentuarea procesului de
stepizare a dus la restrângerea acestor păduri şi la începutul lungului proces de
habitare. Primii oameni care au depăşit culmile montane ale Trascăului au fost purtătorii
culturii Coţofeni, de la începutul epocii bronzului. Având o economie bazată pe creşterea
animalelor, refluxul pădurilor le-a permis să pătrundă tot mai adânc în acest spaţiu.
Este posibil ca descoperirile cu caracter arheologic din zona Întregalde să fie legate de
această perioadă.
Schimbările climatice survenite în decursul ultimului mileniu a.Chr, caracterizate
prin creşterea umidităţii şi răcirea climei a dus la extindera suprafeţelor acoperite cu
păduri de fag în detrimentul suprafeţelor libere, acoperite de păşuni şi la restrângerea
habitatului pentru o lungă perioadă de timp.
Odată cu extinderea relaţiilor feudale şi creşterea dependenţei sociale, locuitorii
unor sate s-au repliat spre alte zone, sau către alţi stăpâni, mai omenoşi, întemeind noi
aşezări. Fenomenul de roire şi de întemeiere a noi aşezări a fost amplificat în perioadele
liniştite de sporul natural al populaţiei peste capacitatea teritoriului economic de
susţinere. Din diverse pricini (exploatare, incursiuni militare, calamităţi, interesul
marilor feudali de a valoriza economic noi teritorii etc.) sate întregi îşi schimbau vatra.
Evoluţia aşezărilor
Aşezarea este privită în general ca un ansamblu de construcţii – locuinţe şi
construcţii gospodăreşti – organizate în unităţi funcţionale şi grupate pe un teritoriu
numit generic vatră, care serveşte drept cadru vieţii sociale, economice şi culturale a
unei comunităţi umane2.
Apariţia unor aşezări încă din preistorie poate fi pusă pe existenţa unor tipuri
diferite de resurse, precum silexul, iar mai târziu minereurile de cupru, aur şi argint. Şi
pentru zona analizată zăcămintele bogate în aceste minereuri din Munţii Apuseni au
constituit o îndeletnicire pentru mici comunităţi specializate, a căror prezenţă este
sugerată de către descoperirile arheologice de la Sălciua, Poşaga Lupsa, Baia de Arieş
etc. Aceste îndeletniciri au fost perpetuate în timp, mai ales prin aportul unor colonişti
străini aşezaţi în zonă, devenind importante centre miniere, precum Baia de Arieş, Roşia
Montană şi Abrud. În jurul acestora sau în preajma locurilor de extracţie apărând în
timp alte aşezări mai mici, locuite în special de băştinaşii care practicau pe lângă minerit
şi agricultura.
Odată cu extinderea relaţiilor feudale şi creşterea dependenţei sociale, locuitorii
unor sate s-au repliat spre alte zone, sau către alţi stăpâni, mai omenoşi, întemeind noi
sate. Fenomenul de roire şi de întemeiere a noi aşezări a fost amplificat în perioadele
liniştite de sporul natural al populaţiei peste capacitatea teritoriului economic de
susţinere. Din diverse pricini (exploatare, incursiuni militare, calamităţi, interesul
marilor feudali de a valoriza economic noi teritorii etc.) sate întregi îşi schimbau vatra. În
sprijinul acestei aserţiuni vine mărturia bătrânilor satului Sălciua, care în perioada
interbelică susţineau că satul lor vechi a fost la ţară, în apropiere de Turda, la Plăieşti.
Printre cele mai vechi aşezări aflate în zona de interes mai amintim: Valea
Mănăstirii (Remete Monasteria) amintită documentar între 1300-1377 şi Lupşa, în
calitatea sa de centru unui cnezat local, menţionată documentar la 1336 sub numele de
villa Lwpsa. Localitatea este menţionată câţiva ani mai târziu, într-un document din
1385 când este amintit cneazul Nicolae Cânde (Nicolaus Kendeth de Lupsa), într-un
conflict de posesiune cu nobilii de Trascău. Tot în decursul sec. XIV este amintită poss.
2
B. Zderciuc, Mărginenii Sibiului, Civilizaţie şi Cultură populară românească, Bucureşti,1985, p. 124..
Zolchwa - Sălciua (1365) şi Alsosolcwzwa (1379), ca posesiune a nobililor de Trascău 3, în
cadrul unui proces de moştenire între doi nobili locali4.
În decursul secolului XV şi XVI numărul aşezărilor din zona Trascăului
menţionate documentar creşte semnificativ. Tot acum (în sec. XV - 1413) este amintită
moşia Dealu Geoagiului, aparţinând nobililor de Geoagiu, iar în 1525 satul Întregalde.
Î
n 1603, odată cu secularizarea averilor bisericii catolice de la Alba Iulia şi trecerea
acestora în proprietatea principilor Transilvaniei este amintit satul Ponor şi reamintită
Muşca5. Potrivit lui V. Ş. Cisteianu, în cadrul conscripţiei din 1715, comuna Ponor după
numărul de locuitori şi mărimea taxei urbariale putea fi încadrat administrativ la
categoria târguri, deşi nu este menţionat ca atare 6.
Numărul aşezărilor creşte simţitor; în a doua parte a sec. XVIII, hărţile militare
austriece, cunoscute şi sub numele de “hărţile iosefine” (1770-1773) 7 oglindesc
dezvoltarea reală a spaţiului rural, inclusiv în această zonă. Astfel ca reflex a creşterii
populaţiei şi a unor necesităţi economice specifice, legate de creşterea animalelor, dar şi
de dezvoltarea industriei miniere apar noi nuclee de locuire, unele dintre acestea
devenind cunoscute ca aşezări distincte mai târziu, regăsindu-se în toponimia actuală.
Aici sunt prezentate pentru prima dată vatra şi structura acestor aşezări, noile
comunităţi apărute şi tendinţele manifestate în dezvoltarea acestora.
Totodată zona montană situată la sud de Arieş cunoaşte o extindere a aşezărilor
temporare, legate de păşunat şi posibil de minerit, precum actualele sate ale comunei
Lupşa; Saşa, Lazuri şi Valea Holhorii, denumite Kalibasch von Lupşa. În cazul comunei
Întregalde, sunt amintite satele: Întregalde şi Ivăniş, sub numele de Kalibaschen
Intregald, Tecşeşti sub numele de Kalibaschen Texes.
Hărţile iosefine dezvăluie existenţa pe actualul teritoriu al comunei Mogoş, a unei
puternice extinderi a spaţiului habitaţional uman, atât la nivelul văilor cât şi pe culmile
dealurilor din împrejurimi. Multe din acele grupuri de case risipite astăzi reprezintă
localităţi săteşti distincte. Începând cu acea perioadă sunt amintite satele: Mogoş,
Poienile Mogoş şi Valea Ţupilor sub numele de Kalibaschen Miklicsdeni; Mămăligani,
Valea Coceşti şi Valea Coceşti, sub numele de Kalibaschen Mameligani; satele Cristeşti
Bărdeşti şi Cojocani, sub numele de Kalibaschen Kosokani, Onceşti sub numele de
Kalibaschen Remete, iar Bogdăneşti şi Boceşti sub numele de Valea Runkului.
Din comuna Ponor documentele menţionate amintesc existenţa următoarelor
aşezări: Valea Bucurului sub acelaşi nume ca şi astăzi; Geogel, sub numele de
Kalibaschen Giogeli; După Deal, sub numele de Kalibaschen an Ponor gehöriy şi Vale în
Jos sub numele de Valea Ponorului.
Din comuna Râmeţ sunt amintite satele: Vlădeşti sub numele de Valea Gârbova;
Olteni sub numele de Kalibaschen Valtsen; Floreşti sub numele de Kalibaschen an
Remete. Şi în acest caz apar nucleele viitoarelor sate Cheia şi Valea Poienii, în
componenţa satului Brădeşti.
În decursul sec. XIX şi prima parte a sec XX, necesităţile economice ale
comunităţilor locale, dar şi măsurile administrative ale guvernări austro-ungare, în
condiţiile resrângerii continue a parcelelor familiare determină transformarea fostelor
mâietori sau mutături în aşezări permanente. Documentele administrative şi hărţile
militare austro-ungare din 1869-1887 consemnează aparţiţia unor noi aşezări precum:
Ghioncani şi Necrileşti în com. Întregalde; Mogoş, Mămăligani, Bărleşti şi Valea Barnii în
comuna Mogoş, Lunca Largă în comuna Ocoliş; Joajelu (Geogel) şi Valea Satului (Vale în
Jos) din com. Ponor; Valea Inzelului, Olteni, Cheia, Valea Poenii din comuna Râmeţi etc.
Pe lângă aşezările enumerate, o parte dintre vechile căturne şi grupuri disparate
de case din zona analizată vor deveni sate cu o identitate proprie, recunoscute legal sub
3
Idem p. 485.
4
N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV, pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti, 1933, p. 484/210; V. Butură,
Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj-Napoca, 1978, p. 48 şi 50.
5
Ibidem, p. 553
6
Virgil Ş. Cisteianu, Dicţionarul istoric privind atestările documentare pentru localităţile judeţului Alba, 2004, pp.
16-17
7
Sursă: http://mapire.eu/en/map/collection/firstsurvey/
actuala denumire (Necrileşti, Tecşeşti, Valea Galdei/Ghoioncani). Prin legea organizării
administrative din 1956 fostele crânguri/cătune devin sate de sine-stătătoare. Acum îşi
câştigă acest statut satele: Ilieşti, Marineşti, Modoleşti, Popeşti, Sfârcea, Ivăniş, etc. 8
2.3. Evenimente istorice mai importante care au influenţat actualul teritoriu

administrativ al comunei
- La 1176 este amintit primul voievod al Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia,
Leustachiu, un am mai târziu Alba Iulia devenind sediul comitatului cu acelaşi nume.
- 1241 Se apreciază că aşezările situate în împrejurimile albei precum şi cele din
bazinul inferior al văilor Galda şi Geoagiu, au suferit importante distrugeri şi pierderi de
vieţi omeneşti în urma invaziei tătarilor.
- În 1272 este menţionată pentru prima dată Cetatea de la Piatra Craivii într-un
document prin care regele Ladislau Cumanul acordă călugărilor predicatori din Alba 800
de bolovani de sare ca ajutor pentru a construi o mănăstire ”in castrum nostrum
Kechkes”, pe pământurile satelor regale Ighiu şi Cricău. (Anghel, 1986, p. 148). Cetatea
se află la sud de teritoriul comunei, pe una dintre culmile care coboară din Vf. Drobu
spre depresiunea Şard-Oiejdea.
- În 1442 – Are loc o incursiune de jaf a beiului din Vidin pe Valea Mureşului,
aşezările dintre Deva şi Aiud fiind devastate. Într-o primă bătălie oastea voievodului
Iancu de Hunedoara este înfrântă lângă Sîntimbru, acesta retrăgându-se în cetatea de la
Alba Iulia. Turcii se retrag spre Sibiu, dar sunt ajunşi din urmă şi învinşi de oştile
refăcute ale voievodului, cu sprijinul saşilor sibieni.
(Părăian - http://www.actrus.ro/revista4/rev4_art12.html).
- La 29 august 1526 are loc bătălia de la Mohacs, unde oştile turceşti conduse de
sultanul Soliman Magnificul, spulberă oastea de strânsură mult mai mică al tânărului
rege Ludovic al II-lea, care va cădea în luptă. Turcii vor devasta capitala regatului, Buda,
punând capăt regatului apostolic ungar.
Între 1526 şi 1540 se cristalizează principatul Transilvaniei sub conducerea
voievodului transilvan Ioan Zapolia (János Zápolya 1487-1540), şi rege al Ungariei, între
1526-1540 şi moştenitor al părţii de est a regatului (Dumitrean 2013, p. 107).
1542-1566 – Regina Isabela a înfiinţat consiliul princiar, stabilindu-şi capitala la
Alba Iulia. Moartea episcopului Transilvaniei Ioan Statileo survenită în acel an şi
puternica accensiune a cultelor reformate în Transilvania, a grăbit desfiinţarea
episcopatului catolic de la Alba Iulia, palatul episcopal devinind reşedinţa principelui
Ioan Sigismund Zapolia (1540-1571) (Dumitrean 2013, p. 107-108).
1544 - Dieta de la Turda cere reginei Izabella ca „bunurile episcopiei să nu le
doneze, să nu le înscrie, sau să nu le zălogeasca”. Regina va respecta întrucâtva cererea
Dietei, confiscându-le în favoarea trezoreriei Transilvaniei. Este momenteul în care
începe procesul de desfiinţare a Episcopiei romano-catolice (Marton, 2009, p. 197).
1550-1560 - Între anii 1550 – 1560, pe structura fostului domeniu al bisericii
catolice şi al capitlului catolic de la Alba Iulia, ia fiinţă domeniul fiscal al Bălgradului,
aflat în patrimoniul funciar al principilor transilvanii. Acest imens domeniu feudal
cuprindea numai pe teritoriul comitatului Alba mai multe sate şi târguri, precum: Şard,
Bărăbanţ, Oiejdea, Bucerdea Vinoasă, Tăuţi, Pâclişa, Miceşti, domeniul Fileşti (Feneş) cu
satele: Ampoiţa, Meteş, Galaţi, Zlatna; Abrud; Aiud; Gîmbaş; Ciumbrud; Băgău;
Lopadea, Mirăslău, etc. (Binder, 1986, 188).
1556 - Anul 1556 este privit ca un moment de cotitură atât în privinţa înfiinţării
Principatului Autonom al Transilvaniei, dar şi din punct de vedere confessional, deoarece
Dieta de la Cluj (25 noiembrie 1556) şi nobilimea, au decis secularizarea tuturor
bunurilor catolice: a Capitlului din Alba, a Conventului din Cluj-Mănăştur, a
mănăstirilor şi bunurilor parohiale (Marton, 2009, p 197),
1599 – La 1 noiembrie are loc intrarea triunfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia.
Potrivit tradiţiiei locale, la eveniment au participat şi locuitori din satele situate în
împrejurimile Albei.
8
V. Arpad, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/abetn02.pdf
1600 - În timpul evenimentelor istorice din jurul anului 1600, cunoscut sub
numele de războiul de 15 ani (1591-1606), Alba Iulia şi împrejurimile au fost devastate
în mai multe rânduri de armatele condotierului italian Georgio Basta, general al
împărarului Rudolf al II-lea şi comandant al trupelor austriece din Transilvania între anii
1600-1605. Nu este exclus ca în această perioadă unii dintre locuitorii satelor situate la
sud şi sud-est de culmea Trascăului, în bazinul văilor Galda şi Ampoi să fi fugit în
pădurile de la nord de Ciumerna, căutându-şi adăpost în poienile şi pădurile mai puţin
afectate de conflicte militare.
1685 - Cancelarul principelui Apaffi, Mihai Teleky alături de alţi nobili precum
Bornemisza, Banfi şi Eszterhazi, înşelând nobilimea reformată din Transilvania a
încheiat în numele principelui tratatul de la Curţişoara. Tratatul amintit privea
încorporarea Tranilvaniei după moartea principelui Apafii II, în cadrul Imperiului
Habsburgic.
1697 - Sinodul bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania din martie 1697 de la
Alba Iulia, aceptă unirirea cu Roma prin semnătura episcopului Teofil pe baza celor
patru puncte ale conciliului florentin, dar moartea acestuia a întârziat procesul început
(Marton, 2006, p. 36).
1690 – Moartea principelui M. Apaffy în primăvara acelui an deschide succesiunea
la Traonul Transilvaniei, sfâşiată de luptele dintre habsburgi şi turci pentru instaurarea
controlului. Are loc Bătălia de la Zărneşti, iniţiată de Emeric Thököly, fost comandantul
militar al curuţilor maghiari şi pretendent la tronul Transilvaniei, împotriva trupelor
imperiale conduse către generalui Heissler, sprijiniit cu trupele transilvane de către
Mihali Teleki, care va cădea în această luptă. Deşi câştigător pe câmpul de bătălie,
Thököly nu va face faţă presiunii imperialilor şi se va retrage la Constantinopol.
Transilvania trecea astfel pentru mai bine de două secole sub dominaţia Austriei
1698 - Împaratul Leopold I a editat şi aprobat în numele suveranului pontif –
primul decret în legatură cu uniunea religioasă de la Alba Iulia, care consfiinţea o serie
de drepturi pentru preoţii şi credincioşii români care acceptă unirea.
1701 - Marele sinod întrunit la 4 septembrie 1700 sub conducerea noului episcop
Atanasie Anghel, continuat cu vizita acestuia la Viena a avut ca rezultat a doua diploma
editata de Leopold I la 19 martie 1701, ce consfiinţeşte procesul de unificare religioasă.
Procesul de unificare religioasă este îmbrăţişat în prima fază de marea majoritate a
bisericilor româneşti din Transilvania.
1715 – Administraţia austriacă repune în drepturi Episcopia romano-catolică de la
Alba Iulia, căreia îi restituie o mare parte dintre fostele proprietăţi. Cu acest prilej
aşezările de pe actualul teritoriu al comunei Întregalde vor revenii în proprietatea
episcopiei.
1733 – Are loc conscripţia episcopului bisericii unite cu Roma, Micu Klain, care
nu aminteşte nici una dintre actualele sate ale comunei, la acea dată Dealu Geoagiului
aparţinea de domeniul Geoagiului, alte aşezări aparţinând de Galda de Sus sau Mogoş.
1760 – După soboarele ţinute de către Şofronie în iarna şi primăvara anului 1760,
la Abrud, Zlatna, Alba Iulia şi Ighiu, mai multe comune din împrejurimile Albei, care
iniţial au aderat parţial sau total la uniaţie, s-au revoltat alungându-i pe preoţii uniţi din
Biserici
1784 - În cursul verii anului 1784 au avut loc la Alba Iulia conscripţiile imperiale
pentru înfinţarea de noi regimente grănicereşti. Mulţi bărbaţi din satele de pe Ampoi, de
pe Valea Gălzii şi a Geoagiului oferindu-se voluntar pentru a obţine statutul de grăniceri,
în speranţa de a scăpa de jugul iobăgiei. Venind de la conscriere, în aşteptarea înrolării
şi a împărţirii pământurilor, au refuzat să mai presteze slujbele domneşti, fapt ce a dus
la creşterea opoziţiei marii nobilimi maghiare din Transilvania, faţă de înrolări şi să ia
măsuri dure pe cont propriu împotriva recalcitranţilor, prin violenţă şi abuz.
Primele cete de răsculaţi, aflate sub comanda lui Ion Cloşca, au sosit la Întregalde
– la Pârâul Turcului în dimineaţa zilei de 10 noiembrie, 1784, unde s-au oprit. Aici a
avut loc depunerea jurământului de credinţă faţă de Horea şi Cloşca, precum şi
întâlnirea cu locotenentul Probst, căruia i-au transmis revendicările lor. De aici au
coborât în data de 11 noiembriue spre Craiva şi Cricău, având în frunte pe preotul unit
Gavrilă Sularea din Mogoş. Alături de răsculaţii veniţi de la Mogoş s-au alăturat cu
certitudine şi mulţi locuitori de pe actualul teritoriu al comunei Intregalde, participând
alături de aceştia la devastarea bunurilor episcopale din Întregalde şi a curţilor nobiliare
din Cricău. După trecerea prin Craiva, la Cricău acestora li s-a alăturat ceata venită pe
Ampoi şi condusă de către Ionuţ Horea, (Horea cel Tânăr).
În noaptea dintre 11 şi 12 noiembrie, răsculaţii şi-au stabilit tabăra pe un deal
între Cricău şi Tibru, cunoscut şub numele de „La Goroni”, de unde urma ca a doua zi să
plece spre Galda, unde să cucerească castelul contelui Kemeny, comitele suprem al
comitatului Alba, şi să-i elibereze pe ţăranii închişi aici. A doua zi, venirea vicecolonelului
Schultz va marca încheierea unui armistiţiu pentru 8 zile, fapt ce a însemnat şi
retragerea răsculaţilor.
1848-1849 - Momentul revoluţionar 1848-1849 reprezintă şi pentru locuitorii
cătunelor şi crângurilor de pe actualul teritoriu al comunei Întregalde, un moment cu o
puternică semnificaţie, în cadrul unei drame istorice care a pus faţă în faţă pe români şi
maghiari. Mulţi dintre locuitorii satelor Întregalde au făcut parte din detaşamentul
Legiunii Auraria-Gemina, aflată sub comanda lui Ioan Balaş, viceprefectul lui Iancu şi
cantonată lângă Cricău.
La 10 noiembrie luptătorii români din lagărul de la Cricău, alături de trupele
prefectilor Axente, Solomon, Bala, Popoviciu şi Buteanu, forţe însumând cca. 20.000 de
luptători aflaţi sub conducerea căpitanului Gratze şi Avram Iancu, au ocupat Aiudul.
(S. Dragomir, A. Iancu, 31). Cu certitudine, în rândul acestora au fost şi locuitori ai
actualei comune Întregalde.
2.4. Prezenţe arheologice în teritoriul administrativ

Cu certitudine, în decursul preistoriei întreaga zonă montană al Apusenilor era
acoperită în cea mai mare parte cu păduri, fapt ce limita accesul oamenilor în acest
spaţiu. Schimbările climatice din mileniul III a.Chr. şi accentuarea procesului de
stepizare a dus la restrângerea acestor păduri şi la începutul lungului proces de
habitare. Primii oameni care au depăşit culmile montane ale Trascăului au fost purtătorii
culturii Coţofeni, de la începutul epocii bronzului. Având o economie bazată pe creşterea
animalelor, refluxul pădurilor le-a permis să pătrundă tot mai adânc în acest spaţiu.
Cu toate că pe teritoriul administrativ al comunei sunt semnala importante
resurse de minereuri neferoase, în special cuprifere precum malachit (Cu2(OH)2C03),
calcopirit (CuFeS2), calcozină (CU2S), covelină (CuS), cuprit (CU20) şi cupru9, urme ale
exploatării acestui metal şi nici aşezări umane nu sunt cunoscute pentru preistorie şi
istorie veche. Acest fapt se poate datora în primul rând lipsei cercetărilor în zonă, dacă
şinem seama de existenţa unor peşteri (Bisericuţa, Peştera de la Poiana Ascunsă etc.) şi
alte cavităţi, propice locuirii încă din preistorie.
Prezenţa unor urme preistorice de locuire în zonă sunt semnalate în unele dintre
peşterile din acest areal, unde cu ocazia diferitelor cercetări speologice au fost
identificate fragmente ceramice atipice, care nu au permis o datare certă, în peşteri
precum Bisericuţa, Peştera de la Poiana Ascunsă şi în alte cavităţi din zonă. Menţionăm
descoperirea în peştera Bisericuţa unui important depozit de oase aparţinând ursului de
pesteră (Ursus speleus), astăzi în totalitate devastat. de unde s-a recoltat cel mai mare
craniu aparţinând
Repertoriul arheologic al judeţului Alba semnalează descoperirea întâmplătoare pe
teritoriul localităţii, fără a fi cunoscut locul şi momentul descoperirii, a unui topor din
piatră vulcanică, perforat, probabil neolitic10. Acelaşi repertoriu menţionează că la
Modoleşti, dintr-un loc neprecizat provine un topor de piatră, de culoare cenuşiu-verzuie,
perforat şi lustruit (aflat în Mz. Alba Iulia).
9
Andriţoiu, 1992, Anexa 1. p. 128.
10
RepArh.AB, 1995, p. 114 şi 129
2.5. Din istoricul şi evoluţia localităţilor componente
INTREGALDE
Alte denumiri: Întregalde (r); Inregáld, Közép-Gáld sau Havasgáld (m).

1525 - Olahgald (Iczkovits 60);
1808 - 1808: Intragolo (Koliben):
1888 - Inregáld;
1909/19 - Între-Galde
1913 - Havas-Gáld (Între-Galde) (Suciu);
1968 - Intregalde;
Localizare
Satul Întregalde este situat în partea centrală a judeţului Alba, pe cursul superior
al Văii Gălzii, la confluenţa pr. Găldiţa şi Mlacii (Galda). Este accesibil dinspre DN 1 din
localitatea Galda de Jos, pe drumul DJ 107 K spre Mogoş. Dinspre Valea Ampoiului se
ajunge pe drumul naţional DN 74, până în localitatea Şard, după care se urmează DJ
107 H, până la Ighiu, de unde se circulă pe DJ 106 H, pe traseul: Ighiel - Ieuzerul
Ighielului - Platoul Striglău - Necrileşti - Intregalde (DJ 107 K).
Toponimie, Evoluţia amplasamentelor, Dinamica habitatului
Oiconimul Intregalde, este unul compus, format din prepoziţia ( intre) şi
substantivul galda. Potrivit tradiţiei locale numele satului este legat de faptul că vatra
iniţială a satului a fost aşezată pe terasa cuprinsă între confluenţa văilor Găldiţa
(Găldişoara) şi Galda (Mlacii).
În acest caz substantivul Galda are rol de hidronim, oiconim şi chiar antroponim 11
îşi are rădăcinile probabil în substrat, dacă luăm în considerare asemănarea cu ”gîldắŭ”,
având sensul de bulboană, băltoacă (Scriban, dexonline.ro; Hanciu
pangeea.uab.ro/upload/61).
De asemenea, putem lua în calcul ca acest cuvânt să reflecte relieful de chei pe
care valea îl străbate (în mai multe sectoare, cele mai impresionante fiind Cheile
Întregaldelor), caz în care poate fri asociat cu let. galds ”masă”, provenind dintr-un
radical însemnând ”a ciopli, a scobi”.
La rândul său substantivul „mlacă”, este de origine slavă, cu sensul de mlaştină
sau băltoacă.
Cronologia vetrelor:
După cum confirmă şi tradiţiile locale şi materialele cartografice mai vechi, prima
vatră de locuire este chiar în zona de confluenţă a celor două galde/Gălzi, de unde odată
cu creşterea numărului de locuitori, vatra satului a coborât în aval pe vale, către chei,
unde a luat naştere o altă aşezare – Modoleşti.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Intregalde
1525 – Din timpul lui Ioan Zapolia se păstrează prima menţiune documentară a
moşiei Oláhgáld (Intregáld, —, Intre-Galde.)12.
1697 – În urtma cercetărilor documentare întreprinse în zonă de către Popa Iacob
în anii1921-1922, se constatase existenţa unei exemplar al Evangheliei de la Snagov, în
zestrea bisericii din Valea Gălzii, în condiţiile în care un asemenea exemplar, de o valoare
deosebită prin însemnările sale fusese identificat în biserica de la Mogoş-Bârleşti, fapt
care pledează indirect pentru existenţa unui important centru spiritual românesc în zona
actualei comunei Întregalde sau în vecinătatea imediată (Monografie, 13).
11
În sec. XII-XIII în zonă este menţionat un nobil local cu numele de „Gald”. Menţionăm perpetuarea
antroponimului şi sub forma „Găldău”, care la N. Densuşeanu avea înţelesul de „lucrătoriu în minele de aur” întâlnit
şi în zilele noastre.
12
Iczkovits Emma, p. 61)
1731 – S-a tipărit la Râmnic exemplarul Triodionului identificat în zestrea bisericii
din Întregalde, şi care ar fi intrat în posesia bisericii după toate probabilităţile încă din
sec. al XVIII-lea (Monografie 13).
1733 – An înscris pe unul dintre clopotele bisericii de la Întregalde, certifică
existenţa unui lăcaş de închinăciune, anterior actualei bisericii. De asemenea,
Conscropţia lui Micu Clain consemnează existenţa preotului greco-catolic „popa (Nisztor)
Vaszilie” de la Întregalde, hirotonit de către episcopul Atanasie Anghel, înainte de 1713
(Monografie 13). Popa Nistor Vasle, originar din Galda de Jos, iobag pe domeniul fiscal al
Albei Iulia, păstorea la acel moment un număr de 60 de suflete (Monografie 14). Între
anii 1733-1789 – Parohia greco-catolică din Intregalde trece prin mari frământări
confesionale, probabil în urma mişcărilor lui Sofronie şi după moartea preotului Vasile
Nistor, acesta se desfiinţează, locuitorii revenind la credinţa greco-orientală. Parohia va fi
reînfiinţată ulterior la 1786, după cum menţionează Şematismul din 1842 (Monografie
15).
1742-1774 – Conform unei monografii locale, rămasă în manuscris, realizată în
1968, folosind surse documentare din arhivele bisericii, se subliniază că „în urma
sondajelor făcute rezultă că pe Valea Gălzii, primele aşezării omeneşti au început să
apară pe la mijlocul sec. al XVI-lea.
1750 – Conscripţia fiscală din această dată înregistrează în satul Întregalde
(Közép-Gálda) un număr de 170 de suflete şi o biserică Greco-catolică, o creştere
spectaculoasă faţă de 1733, care explică faptul co nu toţi locuitorii au fost înregistraţi
iniţial ca Greco-catolici.
1760-1761 – În timpul răscoalei lui Şofronie de la Cioara şi pe teritoriul actual al
comunei Întregalde, în sânul comunităţilor au loc puternice frământări confesionale,
finalizate prin renunţarea la uniaţie şi dispariţia parohiei greco-catolice existentă
anterior, foarte bine reprezentată în anii 1750 (monografie 17).
1768 – Şematismul de la Blaj din 1900, vorbeşte de existenţa unei biserici de zid
la Întregalde, ridicată în 1768 de către comunitarea greco-catolică, parohia fiind înfinţată
câţiva ani mai târziu, în 1789. Stirea nu prezintă prea multă credibilitate, nefiind
cunoscută existenţa unei biserici de zid din acea perioadă, biserica comunităţii fiind cea
de lemn care se păstrează şi astăzi la Întregalde-Modoleşti. Tot din această perioadă intră
în posesia bisericii din Întregalde o Cazanie de Bucureşti amintită în dotarea bisericii din
Întregalde în 1775. (monografie 18-20).
1769 – Popa To(a)der Dintregă(l)zi cumpără un Antologhium, tipărit la Râmnic în
1752, de la Popa Ioan din Râmeţ. Tot din această perioadă încep lucrările la noua
biserică de lemn din satul Modoleşti, finalizată cinci ani mai târziu. (monografie 19).
1774 – Într-o însemnare făcută pe o filă a cărţii menţionate se aminteşte
inaugurarea şi sfinţirea unui lăcaş nou de cult, cu hramul Sfântu Ilie, cel păstrat până
astăzi în satul Modoleşti-Întregalde. Primul preot slujitor fiind Nicolae ot Sălciua de Sus.
(monografie 18). Biserica apare pe hărţile iosefine, fapt ce presupune existenţa ei la acea
dată (1769-1773). Biserica este inclusă pe lista monumentelor istorice sub codul LMI:
AB-II-m-B-00240.
1775 – Dascălul Dumitru din Geoagiu de Sus vindea bisericii de lemn din
Întregalde o cazanie tipărită la Bucureşti, carte cumpărată cu banii poporenilor 13
1776 – Administraţia austriacă face ample cercetări pe Domeniul Episcopiei
Romano-catolice de la Alba Iulia, privind influenţa mişcării lui Şofronie în rândul
comunităţilor româneşti. În cursul audierilor de martori efectuate între 11-13 dec., de la
Galda de Sus sunt anchetaţi mai mulţi iobagi şi slujitări episcopali din Întregalde,
precum Goja Mihai, iobag episcopal (60 ani), care s-a referit la căsătorii şi divorţuri
ilegale în cadrul comunită. Alături de acesta au mai fost anchetaţi şi alşi martori,
precum Pelosz Nicula (80 ani); Merszinan Opre (39 ani); Balas Matsinik (50 ani), Ardeu
Ştefan (50 ani), Goje Iuon (50 ani) şi Goje Vaszilica (35 ani); Ardean Petruz (50 ani);
Somolan (Solomon) Iuon (30 ani); Nisztor On (50 ani); Oltyan Mihaila (50 ani); Hatzegan
Todor şi Pavel Ispasz. (monografie p. 21-22)
13
Cristache. Panait, Ioana, Circulaţia vechii cărţi bucureştene în Transilvania, Bucureşti, 1988, p. 61, nt. 277.
1784 – Are loc marea mişcare socială condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, care a
avut un puternic ecou în zona Ponor – Mogoş, inclusiv la Întregalde, pe teritoriul căreia,
la Pârâul Turcului cei cca. 1400 de răsculaţii jură credinţă lui Cloşca şi căpitanilor săi.
Tot aici are loc la 11 noiembrie întâlnirea cu locotenentul austriac Probst, căruia
conducătorii cetelor de ţărani i-au transmis doleanţele lor14, pentru a fi trimise mai
departe. De aici a doua zi oastea lui Cloşca a coborât spre Cricău şi Craiva, unde a făcut
joncţiunea cu cetele venite pe ampoi, conduse de Ionuţ, fiul cel mic a lui Horea, urmând
ca în noaptea următoare să atace castelul baronului Kemeny de la Galda de Jos, pentru
a elibera ţăranii închişi acolo. Unul dintre căpitanii ţăranilor aleşi de către aceştia a fost
şi Constantin Cristea din satul Cristeşti-Dealu Geoagiului. (monografie 26).
1785 - În ianuarie trupele austriece după ce i-a potolit pe ţărani trimiţându-i
acasă s-au îndreptat pe urmele lui Crişan spre Ponor, acesta fiind prins într-un sălaş
situat între satele Mogoş şi Ponor (Ibidem).
1789 – Este anul cel mai probabil în care biserica a fost pictată. Sfântul lăcaş mai
conservă pe absida altarului şi tâmplă o pictura murala deosebită, singura care poate fi
atribuită cu certitudine zugravului Simion Bălgrădeanul. Tot din acest an datează şi
icoana de hram, o înaltă probă de maiestrie a aceluiaşi artist, cât şi celelalte icoane
împărăteşti, realizate de către Gheorghe fiul lui Iacov. De asemenea, Şematismul edat la
Blaj la an 1842, menţionează acest an ca anul în care s-a înfiinţat parohia de la
Întregalde (Monografie 14).
1820 - Conscripţia urbarială efectuată evidenţiază obligaţiile feudale deosebit de
împovărătoare a locuitorilor, faţi de stăpânii de pământ, respectiv Episcopia catolică de
Alba Iulia, reprezentată de administratorul acesteia, stabilit la Galda de Sus, Gal Iosef.
Comunitatea locală este reprezentată de birăul Flora Chirilă, juratul Popa Ionuţ şi ţăranii
Necreală Pavel, Besa Simion, Nistor Irimie, Haţegan Iuon, Flora Dumitru, Topor Vasile şi
Marian Vasile15 (monografie, 29-30).
1822 – La şcoala din Întregalde funcţiona ca învăţător Toma Puşcaş, absolvent al
Şcolii normale de la Sibiu.
1830-1853 – potrivit Şematismului de la Blaj din 1900 în această perioadă a slujit
ca preot la Întregalde preotul greco-catolic Nicolae Nistor, posibil urmaş al preotului
Vasile Nistor, amintit în 1733. (monografie 30).
1831 – În statistica localităţilor şi bisericilor din Transilvania, Întregalde figura ca
parohie greco-catolică, cu biserică proprie şi 187 de enoriaşi.
1835 – Statistica clerului greco-catolic din 1835 dezvăluie faptul că la Întregalde
era o biserică veche, cu hramul Sfântului Profet Ilie, avînd un număr de 400 de suflete
(populaţia parohiei s-a dublat în 4 ani !!!) păstorite de preotul Teodor Nistor.
1847 – Se năştea la Întregalde Ioan Haţegan, viitor preot, şi ulterior protopop
greco-catolic la „Tritu de Sus” şi „Dergea” (monografie 31).
1848 – Un înscris pe un Penticostar de la Blaj din 1768, din biserica de la
Întregalde-Modoleşti vorbeşte despre revoluţie şi de victoria românilor asupra Ungurilor.
Tot în acest an, la 6 ianuarie s-a născut la Întregalde Silivestru Nistor (Nestor),
intelectual de seamă, cu studii la Sebeş, Alba Iulia şi Blaj. Hirotonit ca preot în1873 este
numit profesor la gimnaziul „Sfântul Vasile cel Mare” de la Blaj (monografie 32).
1849 – În cursul lunilor martie şi aprilie au avut loc lupte în apropiere de
Întregalde, în urma cărora cetele tribunilor Vasile Fodor şi Ioan Ciurileanu au respins
încercările trupelor maghiare, conduse de maiorul Carol Velici, de colonelului Agloffstein
şi colonelului Kemény: Cu siguranţă la luptele de la Gura Cerbului, împotriva lui
Kemény, au luptat alături de locuitorii Mogoşului şi cei de la Întregalde (monografie 32).
1850 – Conform recensământului din acest an, la Întregalde existau 129 de case şi
158 de locuinţe (de unde concluzia că 29 erau bordeie)., cu o populaţie de 529 locuitori,
din care 2 erau plecaţi. Dintre aceştia 248 erau bărbaţi şi 245 femei (monografie 33 ).
Sub aspect confesional 524 erau greco-catolici şi 5 ortodocşi.
14
Rusu Abrudeanu, Ion, op cit., p. 281
15
Şt. Meteş, Viaţa agrară..., 121, p, 114-117.
1851 – A avut loc conscrierea limitelor dintre satul Cetea şi Galda de Sus,
Întregalde, Geoagiu Alpin (Dealu Geoagiului), Geoagiu de Sus, Stremţ şi Benic. De la
Întregalde a participat o comisie condusă de Teodor Crişan ca preşedinte şi 6 membri:
Vasile Modol, Pavel Melente, Samuilă Nistor, Simion Besa, Vasile Marian şi Matei Popa
(monografie 33).
1853-1878 – Potrivit Şematismului de la Blaj, în această perioadă a funcţionat ca
preot la biserica Greco-Catolică din Întregalde Iosif Nistor (monografie 35).
1854 – La recensământul de la acesată dată la Întregalde erau înregistraţi 527
locuitori (monografie 35).
1855 – La 16 aprilie s-a născut la Întregalde Iosif Haţegan, viitor administrator
parohial şi ulterior paroh de la Baia de Arieş. Un an ami târziu, la 20 oct, 1956 s-a
născut Ion Nistor, devenit din 1888 administrator parohial la parohia greco-catolică din
Întregalde (monografie, 36).
1857 – La Întregalde s-a născut Nestor Silivestru personalitate marcantă a culturii
româneşti şi a bisericii din Transivania sec. XIX16, formată la şcolile Blajului. În 1895
acesta este desemnat vicar administrator în Nevrincea, paroh şi administrator
protopopial la Orăştie şi la Haţeg, une a rămas până în 21 decembrie 1901, când a fost
numit canonic prebendat, apoi cancelar şi canonic şcolar (din 1911-21). S-a îngrijit de
starea edificiilor bisericeşti şi şcolare, organizând şi colecta cu care s-a putut restaura
biserica şi casa de la Mănăstirea Prislop (Sursa Anuar AMP 2012, p. 157).
1867-1898 – Parohia greco-catolică de la Întregalde-Modoleşti a fost păstorită de
preotul Iosif Nerstor, după cum reiese de pe un exemplar de Antologhion de Râmnic, din
1752 aflat în inventarul bisericii. Monografia comunei aduce în atenţie un document
inedit din acea perioadă, un contract de vânzare-cumpărare a două fâneţe, aflate în
hotarul comunei, pe Valea Burmezăului. Pe lângă termenii contractuali, atrage atenţia
arhaismul limbajului utilizat de către scrib.
1869 – În acest an dascăl la şcoala confesională din Întregalde era Teodor Papu de
Bârlea, după cum reiese de pe o însemnare făcută de acesta pe exemplarul Bibliei de la
Blaj, din 1795.
1876 – La Întregalde funcţionează ca preot greco-catolic Iosif Nistor (posibil fiu al
fostului preot Teodor Nistor), numărul credincioşilor fiind de 550 de suflete (Monografie,
41).
1884-1887 – Are loc organizarea sau reorganizarea agenturile comunale ale
ASTREI, despărţământul VIII, Alba Iulia. În această perioadă o asemenea agentură se
înfiinţează şi la Dealu Geoagiului, sub președinția preotului Matei Morușca din Cristești 17.
1885 – Potrivit Şematismului Arhidiecezei Mitropolitane greco-catolice de Alba
Iulia şi Fagaras din 1911, şcoala datează din 1885 18.
1911 – Biserica din Întregalde avea ca păstor pe Ioan Nestor şi învăşător pe
Silvestru Nistor. Numărul credincioşilor din parohia greco-catolică ajunseseră la 1000 de
suflete, în timp ce filia Popeşti avea 200 de credincioşi GC. În sat mai erau şi alţi
credincioşi: 1 GO (greco-ortodox), 1 CH şi 37 Is (israeliţi)
La începutul sec. XX satul Întregalde aparţinea de comitatul Alba de Jos; cercul
Ighiul Unguresc (Ighiu); Poşta - Alba Iulia; Gara – Şard; Judecătoria - Parchetul – Aiud,
Plasa – Teiuş şi notariatul Intregalde.
1918 – La începutul lunii noiembrie şi locuitorii aşezărilor din Întregalde şi Dealu
Geoagiului s-au ridicat împotriva structurilor administrative şi de putere ale stăpânilor
austro-ungari, dezarmînd jandarii, alungând administraţia maghiară şi incendiind
cazarma şi devastând primăria. Cu aceiaşi însufleţire 100 dintre localnici, conduşi de
preşedintele CNR local, economul Ioan Nistor, au participat la Marea Unire de la Alba
Iulia din 1 Decembrie.
1921 – Reorganizarea administrativă efectuată de autorităţile româneşti după
unire, satul Întregalde cu cătunele aparţinătoare forma o unitate administrativă proprie,
cu notariat local, care deservea pe cei 1390 de locuitori.
16
Diaconovich, C. Enciclopedia Română, vol II, Sibiu, 1900, p. 395
17
Josan et al, 1996, p. 267
18
Şematism 1911, p. 37.
1936 – Satul Întregalde şi valea cu acelaşi nume a fost vizitat de către un grup
degeografi de la Universitatea din Cluj, care l-au însoţit pe profesorul francez Emanuel
de Martonne, într-o excursie de studii (Monografie, 56).
1954 – S-a construit actuala clădire a primăriei din Întregalde (Monografie, 66).
1960 – S-a construit Căminul cultural din satul Întregalde.
1960-1962 – S-a construit şcoala cu clasele I-VII din satul Întregalde.
2007 – Într-o clădire mai veche cu două camere, din centrul satului Întregalde s-a
deschis o expoziţie etnografică, în cadrul căreia se păstrează mărturii vii despre portul,
tradiţiile, preocupările şi munca oamenilor de pe aceste locuri. Bunurile expuse3 au fost
donate în cea mai mare parte de către localnicii din comună.
Elemente de evoluţie urbanistică
Potrivit hărţilor iosefine19 în a doua parte a sec. al XVIII-lea, la confluenţa văilor
Găldiţa şi Galda (Tiopului sau Mlacii) sunt reprezentate un număr de 5 gospodării, iar in
amonte, pe Valea Tiopului mai apar un număr de 4 gospodării pe coasta dealului
Şchiopului, Kalibaschen Întregald, cu certitudine aceste ultime gospodării reprezentând
nucleul viitoarei aşezări Ivăniş.
Mai menţionăm
existenţa unei mori de apă,
amplasată în amonte de vatra
satului Întregalde, pe cursul văii
Găldiţa (Vale Cormani). De
asemenea, în aval, în apropiere
de intrarea văii in Cheile cu
acelaşi nume, pe malul stând
este ilustrată prezenţa unei
bisericii şi a unei troiţe,
denumit de semenea,
Kalibaschen Intregald. În
apropierea acesteia sunt
reprezentate două gospodării,
iar pe vale o moară de apă. Pe cursul mijlociu al pârâului Ghilcer (Modoleşti) apare un
nucleu de locuire cu căteva gospodării, care constituie principalul nucleu al viitorului sat
Modoleşti. Pe cursul superior al văii Ghlcer, denumit Valea Budmezăului este identificat un
nou nucleu de locuire, format din 4 gospodării, care vor forma nucleul viitorului sat Ilieşti.
Un nucleu de locuire
este prezent la izvoarele văii
Ivaşcanilor, notat Kalibaschen
Krisztycs, format dintr-un
număr de cca. 8 gospodării.
Evoluţia ulterioară al acestei
aşezări a dat naştere la două
sate, pe de o parte vechia
aşezare Dealu Geoagiului,
aparţinând de Întregalde şi satul
Cristeşti, aparţinând de Mogoş.
La acel moment comunitatea
dispunea de o biserică de lemn
şi o moară de apă.
Actualul sat Tecşeşti,
denominat Kalibaschen Texes,
format din cca. 13 gospodării, este amplasat la nord de Piatra Cetii, în zona de izvor al văii
cu acelaşi nume. Comunitatea dispunea de o moară de apă, amplasată pe Valea Cetii, la
intrarea acesteia în Cheile Tecşeştilor.
19
First Military Survei (1763-1787), http://mapire.eu/
Mărturiile cartografice din prima parte a sec. XIX20, aduc noi dovezi privind
evoluţia procesului de habitare în actualul teritoriu administrativ al comunei Întregalde. În
primul rând documentul confirmă prezenţa aşezării Întregalde pe două amplasamente,
vatra iniţială de la confluenţa celor două văi, dar şi în aval, în jurul bisericii unde apare un
nucleu distinct de locuire, situat pe malul stâng al văii Galda, în amonte de confluenţa
acesteia cu pârâul Ghilcer, denominat Intre Galda. amplasamentul menţionat, precum şi
extinderea locuirii pe Valea Maclii, în aval, unde se formează viitorul nucleu al satului
Ivăniş, dar şi în partea superioară a văii unde se conturează nucleul viitoarei aşezări de la
Ghioncani.
Pe Valea Găldiţa, menţionată deja cu acest nume, la poalele dealului Citera
Necrileştilor şi Poiana Ascunsă, se conturează deja vatra viitoarei aşezări cu acelaşi nume.
Pe Dealul Sclivii sunt reprezentate mai multe elemente de habitare (gospodării,
colibe) care vor forma viitorul nucleu al aşezării Popeşti. Spre nord-est de acesta, peste
Valea Marinii, pe versantul
sudic al Dealului Faşa
Frumoasă se conturează de
asemenea, un nou nucleu de
locuire, viitorul sat Marineşti.
Spre nord, paralel cu aceasta
curge valea Dosurilor, în zona
cărora apar alte nucleie de
locuire, aparţinând de
Tecuşeşti (zu Tecuşeşti) care
vor da naştere satului Ilieşti.
Pe cursul superior al
văii Ivaşcanilor (Pravului) se
găseşte satul Tecuşeşti, în
maghiară Havasgyógy (Dealul
Mocanului). Sub aceiaşi denumire este menţionat satul Tecşeşti, situat la nord de Piatra
Ceti, pe versantul stâng al văii Cetii. Harta ilustrează atât prezenţa bisericii, cât şi pe cea a
unui făgădău, amplasat pe principalul drum care lega Galda de Jos şi Cetea de zona
montană a Întregaldelor şi Mogoşului.
În prima parte a secolului al XIX-lea, materialele cartografice abundă în
toponime, dintre care unele cu legătură directă cu viitoare aşezări, precum: Valea Marina,
la izvoarele căreia se sstructurează ulterior aşezarea Marineşti, sau noi aşezări, deja
închegate, precum: Întregalde,
Negileşti, Tecuşieşti (Cristeşti)
şi Tecuşieşti sau Havas Gyogg
(Tecşeşti)
După cum arată
hărţile regatului maghiar de la
1869-1887, în a doua parte a
sec. al XIX-lea actualele sate
ale comunei Întregalde erau
deja formate în cea mai mare
parte. Sunt menţionate satele:
Intregalde (Întregald), Tecşeşti
(zu Havas-Gyogg); Cristeşti
(Havas-Gyogg); Popeşti,
Bolfeşti (cătun în apropiere de
Popeşti), Negileşti, Ivăniş (Ivănişu), Ghioncani (Grumani). Deşi structurate ca vetre,
viitoarele sate: Ilieşti, Marineşti Modoleşti, Sfârcea, sunt doar cătune în
Organizarea satului şi dotarea lui
20
Second Military Survei (1806-1869).
Aşezarea s-a constituit progresiv, dealungul văii Gălzii, între Cheile Găldiței și cele
ale Întregaldelor, dar odată cu formarea satului Modolești în bazinul inferior al văii
Ghilcerului, gospodăriile situate partea din aval a satului, mai jos de confluenţa cu pr.
Şchiopului, a trecut la satul Modolești.
În partea de jos a satului s-a ridicat la 1774 biserica din lemn din Întregalde, cu
hramul "Sf. Ilie". Locul amplasamentului a fost ales pentru a-i deservii atât pe locuitorii
satului întregalde, cât şi pe cei care ulterior au format aşezările Modoleşti şi Popeşti,
până în momentul când cei din urmă şi-au ridicat propria lor biserică.
Cele mai vechi documente cartografice – hărţile iosefine (1769-1773) dezvăluie
faptul că la Întregalde, pe valea Găldiţa în amonte de chei, funcţiona o moară, în timp ce
o altă moară funcţiona în imediata apropiere a bisericii. Este posibil ca aceste instalaţii
hidraulice să fi fost completate cu alte instalaţii de prelucrat materialele textile, respectiv
pive şi vâltori.
Prezenţa acestor instalaţii se regăsesc şi pe materialele cartografice din a doua parte a
sec. al XIX-lea - Third Military Survey (1869-1887).
Date importante despre organizarea satului şi dotarea lui ne sunt oferite de
recensământul austriac de la 1850, când sunt semnalate un număr de 158 de locuinţe şi
129 de case. Concluzia care se poate trage din aceste date este că 29 de locuinţe erau
simple bordeie. Menţionăm totuşi faptul că la data respectivă de Întregalde aparţineau şi
alte aşezări mai mici, precum Popeşti, Modoleşti, Ivăniş, Ghioncani, Necrileşti şi Sfârcea.
În 1822 este amintită indirect existenţa unei şcoli confesionale, prin menţionarea
existenţei unui învăţător, dar nu avem date despre amplasamentul acesteia. Prezenţa
şcoli confesionale este reamintită şi în 1869, dar date certe despre existenţa unei şcoli,
avem doar la 1885, când potrivit Şematismului de la Blaj, a fost ridicată şcoala.
În perioada interbelică comuna Întregalde cuprindea satele: Ghioncani, Ivăniş,
Întregalde, Marineşti, Modoleşti, Necrileşti, Popeşti şi Sfârcea. La împărţirea
administrativă din 1950 la comuna întregalde a fost trecută şi comuna Dealu Geoagiului,
cu satele Cristeşti, Ilieşti şi Tecşeşti. In anul 1950-1954 s-au construit Dispensarul
Uman si Caminul Cultural, in 1960 s-a construit Scoala Generala, pentru ca în anul
1973 s-a electrificat o mare parte din comună.
Structura etnică şi confesională a populaţiei.
Populaţia aşezării a fost încă de la început românească, fiind formată din şărani
aserviţi pe domeniile episcopiei catolice de la Alba Iulia, dar şi al altor stăpâni de moşii
care au deţinut aceste locuri în decursul timpului.
În decursul timpului apar sporadic un număr de maxim 17 locuitori de altă
etnie, aceştia putând fi persoane aduse pentru diferite lucrări, sau ţigani. În perioada
administraţiei austro-ungare apar sporadic persoane de etnie maghiară, desigur
funcţionari administrativi, 1 în 1900 şi 4 în 1910.
O scădere drastică a populaţiei are loc după 1941, mai precis în 1950, odată cu
noua împărţire administrativă a ţării, când toate cătunele aparţinătoare (Ghioncani,
Ivăniş, Marineşti, Modoleşti, Necrileşti, Popeşti şi Sfârcea, devin sate de sine stătătoare în
cadrul comunei Întregalde.
Prezentăm mai jos această evoluţie, din punct de vedere etnic şi confesional.
Evoluţia populaţiei satului Întregalde după etnie:
1850 – 529 locuitori din care 529 români;
1880 – 1157 locuitori, din care 1143 români, 14 altă etnie;
1890 – 1358 locuitori, din care 1358 români;
1900 – 1483 locuitori, din care 1465 români, 1 maghiari, 17 altă etnie;
1910 – 1686 locuitori, din care 1674 români, 4 maghiari, 8 altă etnie;
1930 – 1578 locuitori, din care 1578;
1941 – 1814 locuitori, din care 1801 români, 13 altă etnie;
1992 – 124 locuitori, din care 124 români;.
2011 – 59 locuitori, din care 57 români, 2 etnie nedeclarată;
Evoluţia populaţiei satului Întregalde după religie:
1850 – 529 locuitori, din care 5 ortodocşi, 524 greco-catolici;
1857 – 743 locuitori, din care 743 greco-catolici;
1880 – 1157 locuitori, din care 34 ortodocşi şi 1123 greco-catolici,;
1910 – 1686 locuitori, din care 136 ortodocşi; 1547 greco-catolici 1 romano-catolici, 1
reformat, 1 unitarian;
1929 –În parohia Întregalde se întrgistrau 795 de locuitori, toţi greco-catolici;
1992 – 124 locuitori, din care 124 ortodocşi;
2002 – 94 locuitori, din care 94 ortodocşi;
2011 – 59 locuitori, din care 57 ortodocşi, religie nedeclarată;
Datele de mai sus evidenţiază căderea demografică înregistrată la nivelul localităţii,
survenită încă din perioada comunistă, când între anii 1966-1992 populaţia localităţii c
scăzut cu 47 % în 26 de ani, pentru ca între 1992 şi 2002 această scădere să atingă 24
% în 10 ani. Fenomenul se explică prin migrarea masivă a forţei de muncă tinere, aptă
de procreere, înregistrată în perioada comunistă, continuată prin migrarea externă şi
internă după 1990, pe fondul îmbătrânirii celor rămaşi acasă.
Astăzi o speranşă de temperare a scăderii populaţiei o poate aduce tendinţa unora,
îndrăgostiţi de peisajele locului, de a-şi ridica lucuinţe tempoare/case de vacanţă, unde
să se refugieze o mică parte din an.
Evoluţia economică a localităţii
Încă de la începuturi locuitorii satului Întregalde au avut ca ocupaţie principală
creşterea animalelor. Aşezarea sa într-o zonă montană unde culmile largi şi line
acoperită în mare parte de păduri, păşuni şi fâneţe a oferit un mediu prielnic crteşteri
animalelor. Până în perioada comunistă un rol important în asigurarea celor necesare
traiului l-au avut culturile de cereale. Pe terenurile restrânse, cucerite cu greu pădurilor
s-au cultivat meiul, secara, ovăzul, grâul, iar în lunca văii sporadic porumbul.
Alături de agricultură unii oameni s-au ocupat cu exploatarea şi prelucrarea
lemnului, încă din perioada feudală aceştia fiind nevoiţi să asigure, pe lângă lemnul de
foc şi alte produse din lemn, necesare episcopiei, precum pari de vie, şindrilă, lemn de
construcţie etc.
Odată cu trecerea la exploatarea industrială a pădurilor începând cu sfârşitul sec.
al XIX-lea, dar mai ales în perioada comunistă o parte din localnici au lucrat la pădure.
Fiind localitate reşedinţă de comună, unii dintre localnici au avut şansa de a lucra în
administraţie, învăţământ sau comerţ, ori să facă naveta spre zone mai îndepărtate
precum Teiuş sau Galda, la diferite ferme agricole.
Pentru a valorifica cel puţin parţial potenţialul turistic natural al zonei, încă din anii
1970 Centrocoopul a deschis aici o cabană turistică, care a însufleţit întrucâtva interesul
pentru zonă, oferind în acelaşi timp si localnicilor cîteva locuri de muncă. Din păcate, din
lipsa de interes a proprietarilor, după 1990 aceasta a fost închisă, fapt ce a dus la
degradare, ieşind din circuitul turistic.
(Notă – În extenso problema a fost tratată la nivel de comună).
DEALU GEOGELULUI
Alte denumiri: Muntari, Cristeşti, Tecuşeşti (r); Havasgáld (m).

1413 - Goodwill volahalis (András János) sau “alter Gyog vola(c)halis”
(Suciu);
1416 - Volach-gyog (Iczkovits 55),
1839 - Krisztényi, Muntorj
1850 - Havas Gyogy (Muntele Gyogely) (András János, Suciu I, 193);
1861 - Havas-Gyógy (András János);
1909 - Cristești, Havasgyógy
1913 - Havasgyógy (András János);
1921 - Dealu Geogelului;
Localizare
Satul Dealu Geogelului este situat în partea centrală a judeţulşui Alba, în bazinul
văii Geoagii, pe cursul superior al Văii Pravului, şi pe cumpăna de ape care desparte
bazinul hidrografic al Văii Galde de cel al văii Geoagiu. Este accesibil pe drumul de
creastă (DC 76), care leagă satele Poiana Gălzii – Tecşeşti – Dealu Geogelului şi DC 100
care leagă satul Întregalde (DJ 107 K), prin satul Modoleşti cu Dealu Mocanului.
Oiconimul Dealu Geogelului, este unul compus, format din oronimul deal şi
substantivul geoagiu.
Satul Dealu Geoagiului înglobează astăzi cătunul Cristeşti, unde se găseşte şi
biserica din lemn de la 1742, cătunul Muntari şi Dealu Mocanului. În trecut trecut de
acesta aparţineau şi actualul sat Tecşeşti (Teksesty), care unul devine sat de sine
stătător.
Dacă în a doua parte a sec. XIX şi prima parte a sec XX, actualul sat Dealu
Geogelului cunoştea o largă extindere, favorizat de numărul mare de locuitori (538 în
1910), în prezent dinamica habitatului este într-un proces de regresie accentuată,
datorită scăderii şi îmbătrânirii populaţiei.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Dealu Geogelului
1413 – Numele satului este menţionat pentru prima dată într-o diplomă sub
numele de "alter Gyog volahalis" (Iczkovits Emma, p. 51).
1416 – satul apare în documente sub numele de Volahgyog;
1643 – Un exemplar din Cazania lui Varlam, tipărită la Iaşi în 1643 a fost
semnalată în biserica din Cristeşti (Dealu Geoagiului).
Secolul al XVII-lea – Cercetătoarea Ioana Cristache Panait avansează ideia că
actuala biserică din Dealu Geogelului a fost refăcută la 1742 pe locul alteia mai vechi, tot
din lemn, situată pe acelaşi amplasament. Dea la aceasta ar fi rămas cele câteva icoane
din sec. al XVII-lea, cu inscripţii slavone. Tot de la acest lăcaş mai vechi ar fi putut
proveni şi un exemplar al Cazaniei lui Varlam din 1642, amintită într-un inventar al
bisericii din 1872 (Monografie, 13)
1742 – este datată biserica "Sf. Arhangheli" din Dealu Geoagiului, fiind semnalată
şi pe hărţile iosefine (fila 138). Biserica adăposteşte icoane atribuibile lui Ioan de la Beru,
Gheorghe, fiul lui Iacov şi Simion Bălgrădeanu, precum şi o bogată colecţie de icoane pe
sticlă aparţinnd centrelor Nicula şi Maieri (Monografie 15). Biserica este inclusă pe lista
monumentelor istorice, cod LMI AB-II-m-A-00216.
1760 – A fost hirotonit în Ţara Românească Popa Ieremie Popovici, pentru parohia
Dealu Geoagiului, care începând cu 1792 a slujit şi la Biserica din Râpa Râmeţului
(Monografie 17).
1784 – printre conducătorii locali ai mişcării populare conduse de Horea Cloşca şi
Crişan, care s-au remarcat în timpul jafurilor de la Cricău şi Cetea se numără şi
Constantin Cristea din Cristeşti-Dealu Geoagiului, numit de către oameni „domn
căpitan”. (monografie p. 26)
1804 – Datează crucea împodobită de zugravul Iacob de la Feisa şi aflată în
posesia bisericii din Cristeşti.
1805 – În cadrul conscripţiei ortodoxe din acest an, sunt menţionate în satul
Dealu Geoagiului un număr de 76 de capi de familie, respectiv cca. 380 de locuitori,
păstoriţi de preotul Ieremie Popovici, hirotonit în Ţara Românească la 1760.
Tot de la începutul sec al XIX-lea datează şi şcoala confesională din Cristeşti,
„şcoala veche, situată în sudul bisericii, datează din veacul al XIX-lea; construcţie în
stilul caselor ţărăneşti, cu cameră şi tindă; acoperiş cu învelitoare de şiţă” (Gab. Mircea,
p. 157; monografie p. 28
1831 – Statistica localităţilor şi bisericilor din Transilvania înregistrează parohia şi
biserica biserică greco-ortodoxă din Dealu Geoagiului (Munteje Zsoásului) cu 152
locuitori, în condiţiile în care cu un sfert de3 veac mai devreme erau 76 capi de famile
(cca. 380 locuitori) (monografie 30).
1840 – Conform Şematismului Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, din 1986, în
1840 a fost construită casa parohială din parohia Întregalde II (Dealu Geoagiului) de pe
lângă Biserica de lemn Sfinţii Arhangheli, construită la 1742. (monografie 31).
1842 – Localnicul Florea Ciula din Dealu Geoagiului, cumpără pentru biserică 3
prapori din care 2 de „cartonu”, iar ceilalţi credincioşi au contribuit la înzestrarea
bisericii cu un alt prapor din pânză (monografie 31).
1850 – Conform recensământului din acest an, la Dealu Geoagiului (Hzavas
Gyogy) existau 69 de case şi 97 de locuinţe (de unde concluzia că 28 erau bordeie)., cu o
populaţie de 385 locuitori, din care 3 erau plecaţi. Dintre aceştia 173 erau bărbaţi şi 185
femei. Sub aspect confesional toţi locuitorii erau de religie ortodoxă (monografie 33).
1854 – Conscripţia demografică din 1854 arată că la acea dată în satul Muntari
(Jojelu) avea 358 de suflete, în regres faţă de 1805.
1857 – La acestă dată satul Dealu Geoagiului şi cătunele care aparţineau de
acesta se găseu în componenţa comunei Geoagiu de Sus. La acel moment în sat se
înregistrau 80 de case şi 89 de locuinţe, cu o populaţie de 389 locuitori, din care 189 de
bărbaţi şi 200 de femei,
1865 – La biserica de lemn din Cristeşti-Dealu Geogelului era Mateiu Moruşca,
păstor peste 422 suflete (223 bărbaţi şi 219 femei), hirotonit de către mitropolitul Andrei
Şaguna (Monografie, 37).
1869 – Potrivit unui inventar al bunurilor bisericii din Cristeşti, în acest an a fost
construită şcoala confesională de la Dealu Geoagiului. Şcoala ridicată din lemn de brad,
cu dimensiunile de 4 x 3 m şi acoperită cu paie, era evaluată la 80 de florini.
Tot atunci credincioşii din parohie au cumpărat pentru biserică: 4 sfeşnice (2 mari
şi 2 mici) cu suma de 22 florini şi 50 creiţari, bunuri consemnate de către Ioana
Cristache Panait în lucrarea sa (monografia, 38).
1872 – La 31 decembrie, preotul ortodox din Cristeşti, Mateiu Moruşca într-un
inventar al bunurilor este dată şi dimensiunea iniţială a bisericii, aşa cum arăta ea
înainte extinderea efectuată spre sfârsitul secolului. Biserica avea o lungime de 5 m şi o
lăţime de 2,5 m, modificările ulterioare au prelungit nava spre vest, la 7,94 m,
adăugându-se clopotniţa scundă de pe pronaos şi prispa. Biserica realizată din lemn de
brad, cu o valoare de 300 de florini era ctitoria întregului sat (Monografie 38-39).
1900 – Comuna rurală Dealu Geoagiului (Havasgyogy), compusă din cătunele
Cristeşti (Kristest) şi Tecşeşti (Teksesty) aparţinea de comitaul Alba de Jos, plasa Teiuş,
pretura Teiuş.
1918 – La începutul lunii noiembrie şi locuitorii aşezărilor din Întregalde şi Dealu
Geoagiului s-au ridicat împotriva structurilor administrative şi de putere ale stăpânilor
austro-ungari, dezarmînd jandarii, alungând administraţia maghiară şi incendiind
cazarma şi devastând primăria. Cu aceiaşi însufleţire 40 dintre localnici, conduşi de
aconomul C-tin Hărlea, au participat la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1921 – Reorganizarea administrativă efectuată de autorităţile româneşti după
unire, satul Dealul Geoagiului cu cătnele Cristeşti, Iliesti şi Tecşeşti aparţinea de
comuna şi notariatul Geoagiu de Sus, plasa Teiuş.
Primul nucleu de locuire se identifică pe cursul superior al pr. Ivăneştilor, sub dl.
Chicera Ivaşcanilor, ilustrat pe hărţile iosefine sub numele de “Kalibascken Krisztycs”,
aşezare cunoscută ulterior sub numele de Cristeşti. Extinderea procesului de habitare în
decursul sec. al XVIII şi începutul sec. al XIX-lea au dus la formarea unor noi nuclee de
locuire, pe culmile din împrejurimi, care ulterior au format satele Ilieşti cu crângul
Hârbeşti şi Dealu Mocanului (Dealu Geoagiului).
După cum se poate observa, toate oiconimele menţionate provin din antroponime,
denumirile acestor aşezări au la bază un strămoş întemeietor, aşezat pe acele locuri,
unde în urma defrişărilor au obţinut noi terenuri agricole.
După Coriolan Suciu prima menţiune a oiconimului Dealu Geoagiului apare în
1850 sub forma „Havas Gyogy” şi Muntele Gyogely. Ca şi structură administrativă s-a
constituit odată cu reorganizările administrative austro-ungare din a doua parte a sec. al
XIX-lea, sub numele de Dealu Geoagiului. Acestuia fiindu-i arondate, pe lângă crângurile
mai sus amintite şi satul Tecşeşti, amintit documentar încă din sec. al XVIII-lea. În
perioada interbelică de comuna rurală Dealu Geoagiului aparţineau crângurile Dealu
Mocanului, Cristeşti Ilieşti cu Hărbeşti şi Tecşeşti. În urma reorganizărilor
administrative din anii 1950, satul Dealul Geoagiului, fără crîngurile aparţinătoare, care
devin sate indpendente, trece la comuna Întregalde.
Satul Dealu Geoagiului este format din trei crânguri, respectiv: Dealu Mocanului
amplasat pe interfluviul cel mai jos dintre bazinul văii Galda (Valea Modoleşti) şi Geoagiu
(Pârâul Pravului); Cristeşti situate la izvoarele pr. Ivăneştilor, sub culmea Ivaşcanilor.
Cea mai veche vatră de locuire a fost Cristeştiul, unde oamenii refugiaţi într-o zonă mai
puţin expusă şi-au construit prima biserică încă din sec. al XVIII-lea (1742). Devenită
neîncăpătoare ea va suferi lucrări de extindere apre sfârşitul sec. al XIX-lea.
În sec. al XIX-lea pe lângă biserică funcţiona o şcoală confesională, construită în 1869.
La mijlocul sec. al XIX-lea satul Dealu Geoagiului (cu crângurile aparţinătoare)
înregistra un număr de 80 de case din lemn şi 89 de locuinţe, de unde deducem că 9
erau bordeie sau colibi utilizate ca locuinţe. La 1880 numărul de case ajungând la 95.
În perioada comunistă, anii 1958-1962, la Dealu Geoagiului s-a construit o nouă
şcoală cu clasele I-IV şi un Cămin cultural.
Recensământul din 1968 înregistrează la Dealu Geoagiului o şcoală generală I-IV
cu un număr de 34 de elevi şi un cadru didactic. Pe lângă şcoală funcţiona o bibliotecă
şcolară cu 680 de volume. Tot acum în satul Dealu Geoagiului erau recenzate un număr
de 67 clădiri, dintre care 64 erau locuinţele locuitorilor.
În perioada comunistă îmbunătăţirea infrastructurii de acces în zonă şi a situaţiei
materiale a locuitorilor le-a permis să-şi înlocuiască multe din vechile case din lemn, cu
altele nouă, mai mai spaţioase, cu ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din
beton. După 1990, fenomenul de depopulare şi îmbătrânire a populaţiei a dus la
restrângerea numărului de locuinţe, în special a celor tradiţionale, astfel că
Recensământul din 2002 înregistrează la Dealu Geoagiului un număr de 44 locuinţe, din
care 31 sunt locuinţe permanente şi 33 gospodării.
Structura etnică şi confesională a populaţiei
Evoluţia populaţiei satului Dealu Geoagiului după etnie:
- 1850 – 391 locuitori, din care 391 români;
 1880 – 477 locuitori, din care 464 români, 13 de altă etnie;
 1890 – 490 locuitori, din care 490 români;
 1910 – 538 locuitori, din care 530 români, 8 maghiari;
 1930 – 551 locuitori, din care 550 români 1 de altă etnie;
 1992 – 112 locuitori, din care 112 români;.
 2011 – 56 locuitori, din care 55 români, etnie nedeclarată;
Înjumătăţirea populaţiei localităţii în perioada 1941-1966 se datoreşte, pe lângă
pierderile de război, şi desprinderii fostelor cătune Ilieşti şi Tecşeşti şi transformarea lor
în sate. Fenomenul de depopulare a continuat prin masiva emigrare a populaţiei tinere
de la sat către puternicele centre muncitoreşti de la Aiud, Alba Iulia şi Cugir.
Evoluţia populaţiei satului Dealu Geoagiului după religie:
 1850 – 358 locuitori, din care 358 de religie ortodoxă;
 1857 – 391 locuitori, din care 391 de religie ortodoxă;
 1880 – 477 locuitori, din care 477 ortodocşi;
 1900 – 515 locuitori, din care 512 ortodocşi, 3 greco-catolici;
 1910 – 538 locuitori, din care 528 ortodocşi, 2 greco-catolici, 5 romano-catolici, 3
reformaţi;
 1930 – 551 locuitori, din care 547 ortodocşi, 3 greco-catolici, 1 altă religie;
 1992 – 112 locuitori, din care 110 ortodocşi, 2 baptişti;
 2011 – 56 locuitori, din care 55 ortodocşi, 1 fără religie;

Locuitorii satului Dealu Geoagiului au fost în primul rand crescători de animale
şi în al doilea rand cultivatori ai gliei. Creşteau cu success vite mari atât de necesare în
diferite munci agricole, la pădure, pentru transporturile grele, sau ca sursă de hrană
etc.; cai, pe care-i utilizau pentru deplasările lungi în hotar sau spre satele vecine,
pentru transportul unor poveri etc.; oi şi capre, pentru lâna atât de necesară în industria
casnică şi lapte sau brânzeturi pentru hrană.
Probabil apogeul dezvoltării economice l-a cunoscut în perioada interbelică, când
şi numărul de locuitori au atins valori maxime; pentru ca începând din primii ani ai
comunismului economia aşezării să fie mereu bulversată de măsuri economice haotice,
precum au fost întovărăşirile. După eşecul acestor politici au avut loc măsuri care au
dus la scăderea continuă a suprafeţelor cultivate, în condiţiile în care pâinea produsă în
alte locuri era vândută localnicilor. La toate acestea s-a adăugat politicile de
industrializare, care au determinat o puternică emigrare din lumea satului spre oraş, a
tineretului. Astăzi populaţia aşezării este împuţinată şi îmbătrânită, cu oameni
ne4putincioşi care în virtutea unui obicei de-o viaţă se mai încăpăţinează să crească
animale, singurii tovarăşi rămaşi.
GHIONCANI
Alte denumiri: Ghioncani (r); Gald-Patak (m).

1877 - Valea Gălzii (Gald-Patak);
1902 - Valea Gălzii;
1954 - Ghioncani;
Localizare
Satul Ghioncani este situat partea centrală a judeţului Alba, pe cursul superior al
Văii Gălzii, în aval de confluenţa pr. Valea Mlacii cu pr. Valea Valea lui Coman. Satul se
întinde pe lunca îngustă, de o parte şi de alta a văii Gălzii, cât şi pe coastele line ale
dealurilor Scoroboaia şi Tîârsa. Este accesibil dinspre DJ 107 K, care străbate Valea
Gălzii, legând satele din bazinul Gălzii cu Mogoşul (DJ 107 I).
Oiconimul Dealu Ghioncani, provine dintr-un antroponim „Ghioancă”. Potrivit
unui localnic stabilit în Teiuş, în vârstă de 84 de ani – Sabin Ghioancă, originar din
Ghioncani, satul a fost întemeiat de oameni veniţi din Micleştii Mogoşului, printre care
un om de frunte, care stăpânea întinse pământuri, până în satul Sfârcea, numit
Ghioancă Calament sau Calamentu Floari. Un fiu al acestui Calament, Ioan este printre
principalii donatori care au contribuit la ridicarea bisericii din Valea Gălzii (Ghioncani).
(Monografie, p. 42-43)
Momente din evoluţia istorică a localităţii Ghioncani
1850 – Potrivit tradiţiei locale, satul aşa cum, arată el s-a format după 1850,
primele locuinţe fiind colibe ridicate de către locuitori veniţi din zona Micleştilor (Mogoş),
motiv pentru care mogoşenii îi numeau pe cei strămutaţi la Ghioncani şi Ivăniş, colibari.
1868 – Este construită biserica "Sf. Nicolae" din satul Ghioncani 21. Tradiţia orală
menţionează că biserica a fost adusă din partea Mogoşului, aceasta fiind deăruită
oamenilor de către un proprietar de mine din Buciumani. După unele păreri biserica este
mult mai veche. Potrivit mărturiei lui Ioan Bolunduţ, pe la 1700 exista la Bucium poieni
o biserică din lemn, strămutată pe la 1760 la Bucium Poieni. Acolo a fost ridicat ulterior
o biserică de zid, cea veche fiind vândută mogoşenilor, moment din care s-a pierdut din
21
Cristache. Panait, Ioana, op. Cit, p. 79;
evidenţa buciumanilor (Monografia, 43), ajungând probabil la Ghioncani. Analizând
documentele cartografice din a doua parte a sec. XVIII, se confirmă existenţa la Bucium
Poieni a unei biserici de piatră, pe care sursele actuale o datează de la 1711. Nu este
exclus ca biserica de piatră să fie mai recentă şi biserica reprezentată pe documentele
menţionalte să fie vechea biserică de lemn, adusă de la Izbita.
1877 – Conform Şematismului de Blaj de la 1900, în acest an s-a înfiinţat parohia
greco-catolică de la Valea Gălzii (Gald-Patak), astăzi Ghoncani. Documentul menţionat
aminteşte că tot atunci a fost ridicată şi Biserica de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”,
prin contribuţia materială a localnicilor Ion Ghioancă, Gavrilă Bălan, Teodor Bălţat,
Vasile Ung şi Ioan David (Monografie,41). Potrivit tradiţiei, ridicarea bisericii a stârnit
adevărate lupte între localnici şi mogoşeni, încheiată cu pierderi de vieţi omeneşti, ultimii
nefiind de acord cu ridicarea bisericii pe locurile folosite anterior de ei.
1879 – Este anul de la care biserica deţine matricolă 22.
1891-1900 – Parohia din Valea Gălzii a fost administrată de către preotul din
Necrileşti, Nicolae Necrilescu, de unde avea un venit congrual de 87 coroane şi 20 filieri.
1902 – Parohia greco-catolică de la Valea Gălzii (Ghioncani) a fist vizitată de către
protopopul greco-catolic de Alba Iulia, Simion Micu, la 21 august.
1914-1918 – Între preoţii români întemniţaţi de către autorităţile austro-ungare în
timpul primului război mondial se numără şi Izădor Vandor din Valea Gălzii (Ghoncani).
Începând cu anul 1922 autorităţile româneşti vor schimba numele cătunul Valea Gălzii
în Ghioncani (după numele familiei întemeietoare).
1911 – Parohia din Valea Gălzii (Ghioncani), cu cei 207 credincioşi nu avea păstor,
cantor era Dumitru Cir.
1921 – Începând cu împărţirea administrativă operată în Transilvania după Unirea
de la 1918, din 1 ian. 1920, fostul cărun Valea Găzii se va numi Ghioncani.
1929 – În parohia Valea Gălzii (Ghioncani) erau înregistraţi 323 credincioşi,
păstoriţi de către preotul Isâdor Vandor.
1968-1969 s-a construit drumul forestier Intregalde – Ivăniş – Ghioncani, cu o
lungime de 12 km, pentru a facilita exploatarea industrială a pădurilor de la izvoarele
văii Galda. În această perioadă la Ghioncani funcţiona o şcoală cu clasele I-IV.
(Monografie,p. 70 nt. 468)
Primii locuitori din Mogoş care s-au stabilit pe aceste locuri, după ce au lăzuit
păduri obţinând terenuri pentru agricultură şi creşterea animalelor, au locuit în bordeie.
Ulterior oamenii având la dispoziţie întinse păduri şi-au construit cade din lemn, risipite
pe proprietăţile pe care aceştia le aveau.
Dar pentru ca o aşezare să dăinuească avea nevoie de biserică, motiv pentru care
primii locuitori şi-au adus o biserică din lemn, provenind potrivit tradiţiei, din Bucium
Poieni. După o puternică rezistenţă din partea celor din Mogoş, locuitorii noii aşezări,
cunoscută încă de la început sub numele de Valea Gălzii (după numele văii pe malurile
căreia s-au stabilit primii localnici), şi-au ridicat propria biserică, într-un loc cât mai
vizibil şi potrivit, accesibil pentru ieşi cu morţii. Funcţionând mai degrabă ca filie a
bisericii romano-catolice din Necrileşti, biserica din Valea Gălzii-Ghioncani la 1900 nu
avea casă parohială şi nici şcoală pentru cei 26 de levi ajunşi la vărsta şcolarizării
(Monografie, 47).
Satul Ghioncani este un sat de munte, cu o vatră de tip risipit, care ocupa părţi
din lunca pr. Galda, cât şi pantele line ale dealurilor din împrejurimi. Iniţial primele
gospodării erau amplasate pe culmile joase şi terasele mai ridicate ale văii, unde primii
localnicii îşi aveau terenurile, ulterior coborând spre vale. În general, pe sectoarele de
luncă mai largi erau amplasate una sau mai multe gospodării. Încă din 1877
comunitatea, prin cei mai reprezentativi reprezentanţi ai săi, familiile: Ghioancă, Bălan,
Bălţat, Ung şi David, îşi ridică propria biserică. Ulterior, începând cu a doua parte a sec.
al XIX-lea s-au construit primele mori, pe cursul superiori al văii În perioada interbelică
22
Sematism 1906, p. 45.
şi după Al doilea război mondial, în satul Ghioncani erau 4 mori şi alte instalaţii
hidraulice, din care trei erau în funcţiune. Astăzi din toate acestea mai funcţionează doar
o vâltoare23.
În perioada comunistă îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a locuitorilor
le-a permis să-şi înlocuiască multe din vechile case din lemn, cu altele nouă, mai mai
spaţioase, cu ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din beton. Şcoala cu clasele I-
IV a fost construită în perioada 1962-1968, odată cu şcolile din Necrileşti şi Întregalde.
Elevii din ciclul gimnazial făceau şcoala la Întregalde, unde funcţiona un internat. În
1968 la Ghioncani funcţiona şcoala primară, I-IV, cu un număr de 9 elevi şi o
învăţătoare, Elevi dispuneau şi de o bibliotecă şcolară cu peste 500 de volume. Tot în
perioada 1968-1969 vechiul drum de pe valea superioară a Gălzii, care urca spre Mogoş,
a fost înlocuit cu un drum din piatră, realizat de către o intreprindere forestieră (IFET),
pentru a facilita exploatarea pădurilor din zona de izvoar a văii Galda.
În acea perioadă în satul Ghioncani erau 52 de clădiri, dintre care 51 locuinţe.
Casele mai vechi erau construite în totalitate din lemn, pe fundaţie de piatră şi acoperite
în general cu paie. Începând cu a doua parte a sec. XX, odată cu accesibilitatea la
materiale de constrcţii moderne (ţiglă, cărămidă, BCA, Internit), mulţi localnici şi-au
ridicat case noi, din ţiglă ori BCA, sau şi-au modernizat pe cele vechi.
După 1990, fenomenul de depopulare şi îmbătrânire a populaţiei a dus la
restrângerea numărului de locuinţe, în special a celor tradiţionale, astfel că
Recensământul din 2002 înregistrează la Ivăniş un număr de 44 locuinţe, din care 39
sunt locuinţe permanente şi 39 gospodării. Dintre acestea doar 4 sunt construite înainte
de 1900, iar 30 între anii 1960-1980.
Până la reformele administrative din anii 1950 Modoleşti era considerat un cătun
în cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând
cu recensământul din 1966.
Evoluţia populaţiei satului Ghioncani după etnie:
 2011 – 61 locuitori, din care 56 români, 5 etnie nedeclarată;
Evoluţia populaţiei satului Ghioncani după religie :
 1992 – 130 locuitori, din care 124 ortodocşi, 5 greco-adventişti, 1 penticostal;
 2002 – 104 locuitori, din care 102 ortodocşi, 2 adventişti;
 2011 – 61 locuitori, din care 52 ortodocşi, 9 religie nedeclarată
Într-un capitol anterior am făcut o prezentare în extenso a principalelor activităţi
şi a evoluţiei economice la nivelului întregului teritoriu administrativ, motiv pentru care
ne vom rezuma la o sumară trecere în revistă a principalelor activităţi economice.
Îcă de la început, principala ocupaţie a locuitorilor satului Ghioncani (Valea Gălzi)
era creşterea animalelor, în primul rând al bovinelor. Acestia trimiteau la târgurile de
animale din Sălciua, Câmpeni sau Teiuş cirezi întregi de boi „ungureşti”, de talie mare,
foarte căutaţi atât în plan zonal căt şi la export.
Alte ocupaţii erau legate de cultivarea cerealelor, pentru asigurarea necesităţilor
familiare. In perioadele când se exploata păduri în zonă, unii dintre locuitori lucrau la
exploatarea lemnului.
În perioada comunistă marea majoritate a tinerilor au ales să plece din sat pentru
a lucra la oraş, în fabricile ridicare de regim, fapt care a determinat reducerea continuă a
populaţiei, îmbătrânirea şi decăderea economică la care a ajuns astăzi.
ILIEŞTI
23
Argeşel, 1973, harta 1.
Alte denumiri: Ilieşti.
1869 - Zu Tecuşeşti (Second Military Survey);
1887 - La Hîrbiu (Hungarian Kingdom);
1956 - Ilieşti
Localizare
Satul Ilieşti este situat în partea de nord a comunei Întregalde, la hotarul cu
Mogoşul, în zona de izvoare a pârâului Ghilceru (sau Burmezău). Satul este accesibil
dinspre DC 76 şi DC 100, din localităţile Dealu Mocanului şi Modoleşti, dar starea
acestor drumuri este deosebit de precară, fapt pentru care astăzi satul este destul de
izolat. Până în 1956 satul Ilieşti a fost cătun al satului Dealu Geoagiului.
Deşi embrionul aşezării apare încă din sec. al XVIII-lea, satul Ilieşti apare sub
acest nume mult mai târziu, la mijlocul sec. XX. Cu toate acestea, documentele
cartografice din a doua parte a sec. al XIX-lea (1887), menţionează un alt toponim – „La
Hârbiu” sau Hârbeşti. Un locuitor de aici, Mihail Hârbea contribiue cu bani în 1856 la
achiziţia unor Mineie, tipărite la Sibiu, pentru biserica din Cristeşti. La mijlocul sec. al
XIX sunt cunoscute două familii Hârbea, pe teritoriul actualului sat Ilieşti. Ei locuiau în
„Deal” (Dealu Hârbeştilor), având o situaţie materială bună 24.
Nucleul aşezării a apărut pe versantul sudic al Dealului Hîrbea, sub Vf.
Maruşcanilor, în lungul unui pârâu (pr. Ghilceru sau Burmezău), afluent al văii
Modoleştilor. La începutul sec. al XIX-lea apar germenii cătunului Hărbeşti, întemeiat de
către familia Hârbea şi situat sub creasta dealului, la nord est de actualul sat Ilieşti.
Actuala denumire a satului provine dintr-un antroponim, Ilie sau Iliescu. Probabil
munărul mare de familii cu acest nume au determinat autorităţile rămâneşti din 1956 să
dea numele de Ilieşti acestei aşezări.
Aşezarea a avut statutul unui cătun al satului Cristeşti-Dealu Geoagiului, până în
1956, când va primi statutul de sat, în cadrul comunei Întregalde.
Satul a apărut şi s-a dezvoltat pe acelaşi loc, dar fiind o aşezare cu case risipite
vatra sa nu a fost una unitară, bine conturată. Materialele documentare arată ce cea mai
mare extindere a înregistra-o la începutul secolului XX, după care, mai ales în a doua
parte a secolului a cunoscut un proces de regresie, soldat cu dispariţia unui număr
foarte mare de gospodării, restrângerea şi îmbătrânirea populaţiei. Astăzi fostul cătun
Hârbeşti, practic mai este susţinut de o singură familie, existând pericolul real să
dispară definitiv.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Ilieşti
Primii locuitori, cei care au întemeiat aşezarea au fost într-o oarecare măsură cei
care au fugit din faţa unor autorităţi, iobagi fugiţi de pe marile domenii feudale şi fiscale.
Documentele cartografice din a doua parte a sec. al XVIII-lea, dezvăluie existenţa
pe vatra actuală a localităţii a unui număr de 4 gospodării, fără a fu identificate printr-o
denumire proprie.
În prima parte a sec. al XIX-lea, hărţile militare austriece (1806-1969) arată că
numărul de gospodării este sensibil mai mare, dat tot fără a avea un nume distict, fiind
mai degrabă amintite că aparţin de Tecuşeşti (Cristeşti, în maghiară Havas Gyógy). De
abia documentele cartografice din a doua parte a sec. al XIX-lea cunoscute sub numele
de Hungarian Kingdom (1869-1887), aminteşte existenţa indirectă a unui oiconim – “La
Hărbiu”, prima menţiune a crângului Hărbeşti, la est de sat, pe Dealu Mocanului (Dl
Hârbeştilor), apărut încă de la mijlocul secolului, prin stabilirea aici a două familii
“Hârbea”.
În această perioadă vatra satului, nenumită documentar, capătă tot mai multă
consistenţă sub „Gruiu Moruşcanilor”. În aceiaşi perioadă, pe versantul opus al văii, sub
Vf. Burmezăului s-a structurat o nouă vatră de locuire, cunoscut ulterior sub numele de
Mărineşti.
24
Din cronica de familie a lui Traian Petric, redactată prin 1949, parte din textul acesteia fiind inclusă în Monografia
comunei Întregalde, p. 63-65.
În cronica familiei scrisă de către Traian Petric din Cristeşti, scrisă pe la 1949, se
menţionează că pe la mijlocul sec. al XIX-lea (după lichidarea iobăgiei) erau două familii
cu numele de Hârbea; Hărbea Ştefan, întâlnit ca donator pentru biserica din Cristeşti la
1872 şi fratele său Hârbea Mihăilă (monografie, p. 63).
1956 – Odată cu împărţirea administrativă a României din 1956 fostul cătun
aparţinând de Cristeşti-Dealu Geoagiului capătă statutul de sat de sine stătător, în
cadrul comuni Întregalde;
1968 – Este menţionată existenţa unei şcoli la Ilieşti, cu 32 de elevi şi doi dascăli.
Localitatea nu cunoaşte o evoluţie urbanistică spectaculoasă. Dezvoltarea sa a
avut loc în mod natural, pe baza creşterii populaţiei şi a existenţei unor resurse de
hrană. Infrastructura de transport şi acces s-a redus la drumurile de acces spre
terenurile agricole, spre pădure sau spre resursele de apă. Un singur drum, cel de pe
Dealu Mocanului, şi cel spre Popeşti, permiteau legături mai ample cu localităţile din jur.
Potrivit octogenarului Gheorghe Marian, născut în 1934 la Ilieşti, satul în preajma
primului război mondial avea 121 de locuitori. Aşezarea era formată din trei grupuri de
case Budeşti (cu 24 locuitori), Măruşcani (cu 22 locuitori), Ilieşti (23 locuitori) şi Hârbeşti
(52 locuitori). Nu exista şcoală în sat, copii învăţau la Cristeşti, în vechea şcoală
confesională de lângă biserică). În anul 2015 în trei din cele 4 crânguri mai erau 17
locuitori, în Ilieşti nemaifiind mici un om (monografie p. 102-103).
În anii de început ai comunismului, pe fondul aplicării unei anumite politici
educaţionale, în sat se înfiinţează o şcoală cu clasele I-IV.
Electrificarea aşezării s-a realizat târziu, după 1990.
Actualul sat Ilieşti nu a avut niciodată o biserică, mumărul mic de familiişi starea
economică generale nu le-au permis ridicarea unei biserici proprii, fapt pentru care a
râmas pe maideparte parohia
Cristeşti-Dealu Geoagiului.
În 1968, la câţiva ani după ce şi-
a câştigat statutul de sat, Ilieştiul
avea 21 de clădiri cu rol de locuinţe.
Alături de acestea în sat mai
funcţiona o şcoală cu clasele I-IV, la
care învăţau 32 de elevi, aflaţi în
supravegherea a doi dascăli. Scoala
dispunea de o bibliotecă şcolară cu
un număr de 350 volume.
Nu avem date despre cănd a
fost ridicată acestă şcoală, foarte
probabil ea a funcţionat într-o casă
cumpărată în acest scop de către
autorităţile comuniste în anii 60. Astăzi această şcoală nu mai funcţionează, fiind
închisă după 1990 din lipsă de elevi.
Din punct de vedere administrativ, până la reformele din anii 1956 Ilieşti
aparţinea de satul Dealu Geoagiului comunei Geoagiu de Sus. Date depre populaţia
acestei aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966.
Evoluţia populaţiei satului Ilieşti după etnie:
 1966 – 100 locuitori, din care 99 români, 1 altă etnie;
 1992 – 31 locuitori, din care 30 români, 1 maghiar;
 2011 – 14 locuitori, din care 13 români, etnie nedeclarată;
Evoluţia populaţiei satului Ilieşti după religie:
 2011 – 14 locuitori, din care 11 ortodocşi, 2 altă religie, 1 nedeclarată;
Ocupaţia de bază a locuitorilor din Ilieşti a fost creşterea animalelor, în special
bovine şi ovine. Depărtarea faţă de centrul de comună şi în general de localităţile vecine
i-au determinat pe localnici să crească cai, folosiţi la transport sau pentru călărit. Pe
lângă casă se mai creşteau porci şi găini, iar unii locuitori tangenţial practicau
apicultura.
Până către mijlocul sec. XX, oamenii mai cultivau pe anumite locuri, în
asolamente bianuale şi cereale: grău ovăs alac etc., utilizate în hrana animalelor şi a
oamenilor. Porumbul nu era o cultură practicată pe plan local, deoarece ajungea greu la
maturitate şi coacere. Se cultiva în schimb cartofii, utilizati atât pentru hrana oamenilor
căt şi al animalelor, precum şi mici grădini de legume. În grădinile din apropierea caselor
se creşteau şi câţiva pomi fructiferi a căror fructe, când se făceau, erau utilizate
proaspete sau conservate.
IVĂNIŞ
Alte denumiri: Ivăniş
1773 - Kalibasken Intregald (First Military Survey);
1887 - Ivănişiu (Hungarian Kingdom);
1956 - Ivăniş.
Localizare
Satul Ivăniş, din comuna Întregalde, jud. Alba, este situat pe valea Galdei, în
amonte de confluenţa văilor Galda şi Găldiţa, la poalele dealului Diesa (1072 m). Satul
este străbătut de drumul judeţean DJ 107 K, care urcă în lungul văii Galda, legând DN
1, cu DJ 107 I, în satul Mogoş. Spre nord-vest satul Ivăniţ se învecinează cu satul
Ghioncani, iar spre sud-est cu satul Întregalde.
Oiconimul Ivăniş, provine dintr-un antroponim, cun se întâmplă adeseori în satele
din Munţii Apuseni. Numele satului este cu certitudine legat de numele primelor familii
care s-au aşezat pe aceste locuri, probabil familia Ivan sau Ivanu.
Primele informaţii documentare privind actuala aşezare Ivăniş ne sunt oferite de
către documentele cartografice austriece cunoscute sub numele de „hărţile iosefin”. Cele
4 gospodării reprezentate aici poartă numele de Kalibasken Intregald. Oiconimul Ivăniş
apare mai târziu, pe hărţile militare austriece cunoscute sub numele de Second Military
Survey (1806-1869), care ilustrează prezenţa pe actualul teritoriu al satului Ivăniş a
unui număr de 10-15 gospodării, înşirate în lungul văii, începând din Intregalde până la
confluenţa văilor Galda şi Scoroboaia.
Credem că nucleul iniţial al aşezării, unde s-au întemeiat şi cele mai multe
gospodării la începutul sec. al XIX-lea, era situat în microdepresiunea formată la
confluenţa văii Galda cu un torent de versant care curge printre dealurile Diesa şi
Jumătăţii. De aici vatra satului s-a întins treptat în aval şi amonte în lungul văii Galda,
pe terasele joase şi în lunca deseori inundabilă.
Fiind o aşezare nouă, satul Ivăniş nu a cunoscut mai multe vetre de locuire. De
asemenea, urme mai vechi de locuire nu sunt cunoscute în vatra satului sau în hotarul
acestuia. De la nucleul iniţial semnalat în a doua parte a sec. al XVIII-lea aşezarea
cunoaşte un proces de translatare în a doua parte a sec. al XIX-lea. Hungarian Kingdom
(1869-1887), în amonte. Fenomenul este vizibil pe hărţile Hungarian Kingdom (1869-
1887), în care vatra satului manifestă tendinţa de a-şi transfera „centrul de greutate” în
amonte, la confluienţa văii Galda cu pârâul Scoroboaia, unde apar reprezentate cele mai
multe gospodării.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Ivăniş
Încă de la formare până la 1956 Ivănişul s-a format şi a rămas un cătun al satului
Întregalde, de care aparţinea administrativ. Din aceste considerente istoria sa este strâns
legată de cea a satului de care a aparţinut. Menţionăm totuşi câteva momente din
evoluţia sa istorică, aşa cum sunt ele prezentate în studiul monografic al comunei
Întregalde.
1769-1773 – Pe hărţile iosefine este reprezentat nucleul viitoarei aşezări Ivăniş,
sub numele de Kalibasken Intregald.
1869-1887 – Hărţile maghiare Hungarian Kingdom sunt primele documente care
menţionează existenţa actualei aşezări Ivăniş sub forma Ivănişiu.
1921 – Vasile Crişan din satul Ivăniş, ajuns prizonier într-un lagăr rusesc, se
converteşte la Cultul adventist de ziua a şaptea. Întors acasăs-a botezat şi s-a căsătorit
în noul cult, punând astfel bazele noului cult, la care vor adera treptat şi alţi locuitori. La
început oamenii se adunau în casa acestuia, care ulterior a fost transformată în casă de
rugăciune.
1956 – Prin noua lege administrativă cătunul Ivăniş devine sat în componenţa
comuni Întregalde.
1968 – Recensământul populaţiei arată faptul că la Întregalde erau înregistraţi un
număr de 213 locuitori. La
acestă dată în Ivăniş
funcţiona o scoală I-IV cu 22
elevi şi un cadru didactic.
1971-1972 – Este
refăcută casa de rugăciune a
cultului adventist din Ivăniş,
pentru a servi mai bine
necesităţilor acestui cult, a
cărui număr de credincioşi
erau în creştere.
Elemente de evoluţie
urbanistică
Aşezarea cunoscută
ulterior sub numele de Ivăniş
s-a constituit pe actualul amplasament încă din prima parte a sec. al XIX-lea, cînd aici s-
au aşezat câteva familii venite dinspre Întregalde şi ulterior Valea Gălzii (Ghioncani).
Acest fapt este confirmat de reprezentarea unui număr important de gospodării pe
hărţile militare austriece din 1806-1869 şi reconfirmat apoi de hărţile maghiare din a
doua parte a secolului, Hungarian Kingdom (1869-1887), unde apare pentru prima dată
şi numele aşezării sub forma Ivănişiu. Creşterea numărului de gospodării în vale a fost
favorizată şi de tendinţa unor localnici de coborî din munte, unde şi-au întemeiat la
început gospodărie spre vale, unde accesibilitatea oferită de prezenţa unui drum, era mai
lesnicioasă.
În 1968 la Ivăniş erau
înregistrate 52 de clădiri, din
care 51 locuinţe şi o scoală
cu clasele I-IV.
Organizarea satului şi
dotarea lui
Satul Ivăniş este în
primul rând un sat de vale,
a cărui vatră s-a structurat
în jurul văii Galda şi al
actualului DJ 107K. Încă de
la început aşezarea s-a
dezvoltat pe malul stâng al
văii, sub culmile dealului
Diesa (1073 m), de unde se
va extinde treptat în amonte şi aval.
Fiind o aşezare de dimensiuni mici nu a avut forţa economică de a-şi ridica
propria biserică, parohia de aici fiind mai degrabă o filie a celei din Întregalde sau
Necrileşti, sate mai mari care dispuneau de o biserică proprie. De tradiţie greco-romană,
la fel ca şi bisericile la care erau subordonate, dar totuşi departe de acestea, a favorizat
pătrunderea cultelor neoprotestante, respectiv a Bisericii adventiste de ziua a şaptea,
încă din anul 1921, când apare şi prima casă de rugăciune, în casa celui care a introdus
cultul în localitate.
După anii 1962 aici se deschide o şcoală cu clasele I-IV, care în 1968 avea un
număr de 22 elevi. Pe lângă şcoală funcţiona o bibliotecă şcolară cu 350 de volume. Tot
acum în satul Ivăniş erau recenzate un număr de 52 clădiri, dintre care 51 erau
locuinţele locuitorilor.
În perioada comunistă îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a locuitorilor
le-a permis să-şi înlocuiască multe din vechile case din lemn, cu altele nouă, mai mai
spaţioase, cu ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din beton. După 1990,
fenomenul de depopulare şi îmbătrânire a populaţiei a dus la restrângerea numărului de
locuinţe, în special a celor tradiţionale, astfel că Recensământul din 2002 înregistrează la
Ivăniş un număr de 42 locuinţe, din care 36 sunt locuinţe permanente şi 35 gospodării.
Dintre acestea 10 sunt construite înainte de 1900.
Până la reformele administrative din anul 1956 Ivăniş era considerat un cătun în
cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând
Evoluţia populaţiei satului Ivăniş după etnie:
 2011 – 61 locuitori, din care 57 români, 4 etnie nedeclarată;
Evoluţia populaţiei satului Ivăniş după religie:
 2002 – 97, din care 85 ortodocşi, 12 adventişti;
 2011 – 61 locuitori, din care 51 ortodocşi, 4 luterani, 5 religie nedeclarată;
Într-un capitol anterior am făcut o prezentare în extenso a principalelor activităţi
şi a evoluţiei economice la nivelului întregului teritoriu administrativ, motiv pentru care
ne vom rezuma la o sumară trecere în revistă a principalelor activităţi economice.
Îcă de la început, principala ocupaţie a locuitorilor satului Ivăniş Ivăniş era
creşterea animalelor, în primul rând al bovinelor, pe care aceştia le valorifica în târgurile
din împrejurimi (Mogoş, Sălciua, Câmpeni sau Teiuş). Alte ocupaţii erau legate de
cultivarea cerealelor, pentru asigurarea necesităţilor familiare. In perioadele când se
exploata păduri în zonă, unii dintre locuitori lucrau la exploatarea lemnului.
a lucra la oraş, în fabricile ridicare de regim, fapt care a determinat reducerea continuă a
populaţiei, îmbătrânirea şi decăderea economică la care a ajuns astăzi.
MARINEŞTI
Alte denumiri: Mărinceşti

1869 - Valea Mariana (Second Military Survey);
1887 - V. Marian (Hungarian Kingdom);
1956 - Mărinceşti (Suciu), Marineşti;
Localizare
Satul Marineşti este situat la nord-est de Vf. Burmezăului, pe un torent de versant
al pr. Gălceriu, cunoscut în aval şi sun numele de Valea Modoleştilor. Satul cel mai
apropiat este Ilieşti spre nord şi Popeşti spre sud-vest.
Numele aşezării provine dintr-un antroponim Marina, cu referire directă la primele
familii care s-au aşezat pe aceste locuri, punând bazele noii aşezări. Aşezarea s-a
dezvoltat pe actualul amplasament, vatra sa cunoscând în momentele sale de apogeu o
extensie mult mai mare, deoarece fiecare locuitor îşi construia casa pe terenul primit ca
zeste şi pe cel obţinut în urma despăduririlor.
Primele menţiuni indirecte a actualei aşezări ne sunt oferite de Second Military
Survey (1806-1869), care menţionează existenţa unui hidronoim, cu numele V. Mariana.
Este vorba de un pârâu care izvoreste de sub Vf. Burmezău, pentru a se vărsa în Valea
Gâlcerului (Modoleştilor). În a doua parte a sec. XIX, aceiaşi vale, sub numele de V.
Marian25, dezvăluie existenţa în bazinul său mijlociu a mai multor gospodării. Aceasta
rămâne de fapt zona în care s-a dezvoltat vatra noii aşetări, dependentă la început de
crângul Popeştilor. O măerturie indirectă despre locuitorii acestei aşezări ne este oferită
de lista eroilor din Primul război mondial, dintre care face parte şi soldatul Marian Ioan
din Regimentul 50 infanterie (Monografie, p. 54).
Vatra satului, de tip risipit, a pendulat în jurul aşezării iniţiale, pe partea sudică a
Dealului lui Modol, cunoscută sub numele de Faşa Frumoasă, înregistrând un maxim la
mijlocul sec. XX, cînd aici erau înregistrate 20 de case.
Fiind o aşezare montană relativ recentă, satul Marineşti nu a cunoscut mai multe
vetre de locuire. Memoria istorică şi documentară nu aminteşte existenţa pe aceste locuri
a unei aşezări mai vechi, nici alte urme de locuire.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Mărineşti
Aşezarea se formează în mare parte pe parcursul ultimei jumătăţi a sec. XIX, pe
locul fostelor colibe a celor din Întregalde, a ilieştilor şi popeştilor.
În memoria documentelor apare ca aşezare de sine stătătoare deabea la mijlocul
sec, XX, cănd, sub numele de Marineşti (Mărinceşti la C. Suciu), fostul cătun al
marineştilor devine sat în cadrul comunei întregalde.
1956 – este recunoscut documentar cătunul Marineşti, aparţinând de Întregalde,
prilej cu care primeşte un alt statut cel de sat aflat ăn componenţa comunei amintite.
1968 – Este un monument de apogeu în evoluţia aşezării, la acel moment satul
Mărineşti înregistrând un număr de 97 locuitori.
Satul Marineşti este situat la o distanţă de cca. 7 km de reşedinţa de comună,
fiind accesibil prin satul Popeşti. Ia naştere în a doua parte a sec XIX şi primii ani ai sec.
XX, pe locul fostelor colibe ale celor din Întregalde şi Popeşti. La originea aşezării stă
faptul că importantele suprafeţe despădurite din zonă puteau asigura un trai minimal
pentu oameni şi animale, în condiţiile în care transportul fânului nu se putea face iar
păşunile erau prea departe de aşezările iniţiale.
Satul se întinde pe partea sudică a Dealului Ilieştilor, cunoscută şi sub numele de
„Coasta Frumoasă”, datorită terenului mai puţin abrupt şi al expunerii sale sudice.
Aşezarea nu deţine dotări semnificative, în afara gospodăriilor existente, din care multe
sunt astăzi părăsite. Nu are biserică, sub acest aspect ţinând de biserica din satul
Popeşti, aflat la cca. 3 km depărtare, Surele de apă sunt cele locale, iar drumurile sunt
într-o stare precară, accesul fiind dificil, inclusiv legătura cu centrul de comună.
Până la reformele administrative din anii 1950 Marineşti era considerat un cătun
Evoluţia populaţiei satului Marineşti după etnie:
25
Hungarian Kingdom (1869-1887) (1:25.000), Sursa: http://mapire.eu/en/map/
 2011 – 9 locuitori, din care 8 români, 1 etnie nedeclarată
Evoluţia populaţiei satului Marineşti după religie:
 2011 – 9 locuitori, din care 6 ortodocşi, 2 penticostali, 1 altă religie;
Baza economică a aşezării a fost şi a rămas creşterea animalelor şi într-o oarecare
măsură cultura cerealelor, în special a păioaselor, pe pantele însorite. Începând din a
doua parte a sec. XX, culturile cerealiere s-au restrâns mereu, până la totala lor
dispariţie, în contextul scăderii şi îmbătrânirii populaţiei.
Prin grădina caselor oamenii mai cultivă câţiva pomi fructiferi, dar rodul lor este
deseori stopat de către îngheţurile târzii de primăvară. În preajma caselor mai poate di
găsită câte o mică grădină de zarzavat şi lotul pentru cultura cartofului.
MODOLEŞTI
Alte denumiri: Modoleşti.

1773 - Kalibasken Intregald (First Military Survey);
1887 - Dealu lui Modol (Hungarian Kingdom);
1956 - Modoleşti
Localizare
Satul Modoleşti este situat în partea de est a comunei, pe valea cu acelaşi nume
(cunoscută în zona de izvor sub numele de Pârâul Gâlcer) şi în lungul văii Gălzii, pe
sectorul Cheile Gălzii – pârâul Valea lui Coman. Iniţial acest teritoriu a aparţinut de
satul Întregalde, cătunul Modoleşti fiind numele grupurilor de case de pe pârâul
Modoleşti. Odată cu statutul de sat, Modoleşti a preluat şi gospodăriile situate în aval de
Valea lui Coman. În noul context biserica de lemn din Întregalde, datând din sec. al
XVIII-lea a ajuns în Modoleşti. Satul este străbătut de DJ 107 K şi de DC 100, care urcă
pe Valea Modoleşti spre Dealu Geoagiului. Cele mai apropiate sate sunt Întregalde, satul
reşedinţă de comună şi satele Popeşti, marineşti şi Dealu Geoagiului.
Nucleul satului Modoleşti a fost întemeiat la mijlocul sec. al XIX-lea, pe cursul
inferior al pârâului Ghâlcer, sub Dealu lui Modol, cum apare el pe Hărţile regale
maghiare de la 1869-1887. Cu certitudine, atât oronimul Dealu lui Modol cât şi
oiconimul Modoleşti, îşi au rădăcina în antroponimul „Modol”, întâlnit până astăzi în
zonă.
Primele gospodării sunt întemeiate în prima parte a sec. al XIX-lea, pe cursul
mijlociu al văii, la confluenţa pr. Gâlcer cu pr. Marinii, după cum o confirmă hărţile
„Second Military Survey (1806-1869)”, vatra satului coborând treptat în aval, până la
confluienţa cursului de apă amintit în vala Galda.
Odată cu înfiinţarea satului administraţia comunistă a inclus în cadrul nou
înfinţatului sat Modoleşti şi o parte din fostul sat Întregalde, situată în aval de
confluenţa Văii Galda cu Valea lui Coman. Satul are un caracter risipit, cu tendinţe de
răsfirare în lungul văii Galda, unde apar deseori mai multe grupuri de gospodării.
Fiind o aşezare nouă, satul Modoleşti, aşa cum arătam, s-a format pe suprafeţele
de teren smulse pădurilor încă din sec. al XVIII-lea şi prima parte a sec. XIX, pe cursul
mijlociu al pârâului Gâlcer şi pe versanţii mai puţini abrupţi ai Culmii Plaiului şi al
dealurilor din jur. Aici primul nucleu de locuire, format din 4 gospodării, apare încă din
a doua parte a sec. XVIII-lea, după cum arată hărţile iosefine.
Un alt nucleu, format din două gospodării, apare în apropierea confluenţei pr.
Ghilceru cu valea Gălzii, la nord –est de vechia biserică din lemn, lângă pârâul amintit,
cunoscute încă din sec. al XVIII-lea sub numele de „Kalibashen Întregald”. Treptat satul
cunoaşte o tendinţă de extindere, înglobând începând cu jumătatea sec. XX şi o parte
din gospodăriile situate în amonte de confluenţa Galda-Gâlceru, în lungul văii Gălzii.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Modoleşti
Evoluţia istorică al acestei aşezări este strâns legată de cea a satului Întregalde,
din componenţa căreia a făcut parte până în 1956.
Prima menţiune a Modoleştilor apare sub forma unui toponim „Dealu lui Modol”
pe hărţile militare maghiare Hungarian Kingdom (1869-1887), situat în bazinul mijlociu
al părăului Gâlcer. Aşezarea cu acest nume este amintită în anul 1899 ca şi cătun al
satului Întregalde (Monografie, 46).
Satul actual a evoluat dintr-o mică comunitate, formată încă din 1773 pe
Pârâul Ghilceru, la confluenţa cu Valea Marinii. Odată cu creşterea numîrului de
locuitori vatra aşezării coboară în aval până la vărsarea pârâului amintit în Valea
Galdei. În acela-şi timp însă se conturează tot mai evident nucleul de locuire al
Întregălzii, care coboară în aval, spre chei, cu atît mai mult cu cât în această zonă
se găsea biserica şi o moară de apă. Prin împărţirea administrativă de la 1956
toate gospodăriile situate în aval de confluenţa Văii lui Coman cu Valea Galdei şi
cele de pe cursul inferior al văii Ghilcer (Modoleşti) vor fi arondate noului sat
înfiinţat sub numele de Modoleşti.
Ca suprafaţă, vatra satului ocupă o suprafaţă mare atât în lungul văii Galda cât şi
a pârâului Modoleşti (Gâlcer).
Cel mai vechi element cu valoare urbanistică aflată în componenţa actualei aşezări
este vechea biserică din lemn, cu hramul „Sf. Ilie”, construit pe o terasă de pe malul
stâng al văii Galda, în aval de confluenţa cu pârâul Modoleşti, construită în 1774.
Tot în sec. al XVIII-lea în apropiere de biserică, pe valea Gălzii era situată şi o
instalaţie hidraulică tradiţională, respectiv o moară de apă.
În perioada comunistă îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a locuitorilor le-a
permis să-şi înlocuiască vechile case din lemn, cu altele nouă mai mai spaţioase, cu
ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din beton.
Până la reformele administrative din anii 1950 Modoleşti era considerat un cătun
Evoluţia populaţiei satului Modoleşti după etnie:
 2011 – 88 locuitori, din care 86 români, 2 etnie nedeclarată.
Evoluţia populaţiei satului Modoleşti după religie:
 2011 – 88 locuitori, din care 85 ortodocşi, 3 altă religie.
Aşa cum am mai arătat principalele activităţi şi evoluţia economică la nivelului
întregului teritoriu administrativ, inclusiv la nivelul localităţii Modoleşti era creşterea
animalelor, în primul rând al bovinelor. Boii crescuţi în cadrul gospodăriilor erau utilizaţi
pentru muncile câmpului, la pădure şi la transporturi grele efectuate pe distanţe mari. O
parte dintre aceştia erau vânduţi în târgurile de animale din Mogoş, Sălciua, Câmpeni
sau Teiuş. Alte ocupaţii erau legate de cultivarea cerealelor, pentru asigurarea
necesităţilor familiare. In perioadele când se exploata păduri în zonă, unii dintre locuitori
lucrau la exploatarea lemnului.
a lucra la oraş, în fabricile ridicate de regim în oraşele din împrejurimi, fapt care a
determinat reducerea continuă a populaţiei, îmbătrânirea şi decăderea economică a
satului.
NECRILEŞTI
Alte denumiri: Necrileşti (r); Nekrilesty (m).

1869 - Negreleşti (Second Military Survey);
1887 - Negreleşti; Negerfalva (Third Military Survey);
1910 - Nekrileşti
1954 - Necrileşti;
Localizare
Satul Necrileşti este situat în partea centrală a judeţului Alba, pe cursul mijlociu
şi inferior a pârâului Valea Găldiţa (sau Negreleştilor), afluent al Văii Gălzii. Satul este
situat într-un sinclinal, situat la limita nordică a platoului carstic al Ciumernei, şi
culmile Citerei Negrileştilor.
Accesul se realizează atât dinspre DN 1 (Galda de Jos) – Întregalde – Mogoş, pe DJ
107 K, cât şi dinspre Valea Ampoiului. Dinspre Valea Ampoiului se ajunge pe drumul
naţional DN 74, până în localitatea Şard, după care se urmează DJ 107 H, până la Ighiu,
de unde se circulă pe DJ 106 H, pe traseul: Ighiel - Ieuzerul Ighielului - Platoul Striglău -
Necrileşti - Intregalde (DJ 107 K).
Oiconimul Negrileşti, îşi are rădăcinile într-un antroponim, Necreală, care la
origini este un substantiv ce defineşte o anumită categorie de lapte fermentat 26. Primul
nucleu al aşezării a luat naştere în prima parte a sec. al XIX-lea, pe cursul mijlociu al
văii Găldiţa, într-un mic bazinet situat între Poiana Ascunsă şi dl. Citeara.
Menţioonăm că printre cele mai vechi nume de localnici amintim pe preotul Pavel
Necrilescu, căruia îi se datoreşte ridicarea primei biserici la 1843, alături de cantorul
Pavel Necreală (Monografie, 47).
Odată cu creşterea numărului de locuitori aşezarea s-a întins treptat în aval, spre
cheile Găldiţei, dar şi pe versanţii mai puţin abrupţi ai dealurilor mărginaşe. În a doua
parte a sec. al XIX-lea unii locuitori de aici vor urca spre izvoarele văii Găldiţa, în amonte
de pârâul Frasinului, unde vor participa la întemeiarea unei alte aşezări – Sfârcea.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Nercrileşti
Potrivit aprecierii făcută de către cercetătoarea Ioana Cristache Panait, de la
mijlocul sec. al XVIII-lea datează icoana „Isus Cristos”, din biserica de lemn de la
Necrileşti, construită în 1946, dar care păstrează mai multe obiecte de cult, icoane şi
cărţi vechi. Printe acestea menţionăm icoana Deisis, datorată lui Simion Zugravul.
1840 – Un înscris al preotului locului Toma Nistor, pe un Ceaslov de Râmnic aflat
în zestrea bisericii Sf. Nicolae din Necrileşti şi analizat de Ioana Cristache Panat, se
aminteşte că sfânta carte a fost relegată în 1838 de către Teodor Teleguţ din Abrud la
1838.
1842-1843 – Este consemnată documentar construirea la Necrileşti a primei
biserici din lemn. demolată ulterior şi Înlocuită în 1946 de o altă biserică din lemn, care
în ultimii ani a fost înlocuită la rândul ei de actuala biserică din zid. Alte amintiri
păstrate documentar despre această biserică datează din anul 1846 .
1843 – Conform Şematismului blăjean de la 1900, din acest an datează biserica
greco-catolică Sf. Nicolae din Necrileşti, an în care s-a înfiinţat şi parohia constituită în
jurul acesteia de către preotul Popa Nistor27(Şematism; Monografie 31). Biserica a fost
ridicată pe o colină de sub Vf. Căpăţânii, pe malul stâng al văii.
1844-1845 – Între 5 martie 1844 şi 13 febr. 1845 a funcţionat ca preot la
Necrileşti - Toma Nistor (Şematism; Monografie 31).
26
Acesta este denumirea locală a unei varietăţi de lapte dulce, lăsat să fermenteze liber mai multe zile.
27
Şematism 1906, p 44.
1844-1902 – Din această perioadă se păstrează o Matricolă a botezaţilor la DANJA
Alba Iulia (Monografie 31).
1845-1852 – La biserica greco-catolică din Necrileşti au oficiat slujbele ca preoţi
delegaţi, Ion Pop Bârlea de la Mogoş-Bârleşti şi Nicolae Nistor de la Întregalde
(Monografie 31).
1852-1888 – A funcţionat ca preot la Biserica Sf, Nicolae din Necrileşti, Paul
Cosma. Tot din intervalul 1853-1902 datează o Matricolă a căsătoriţilor din biserica de la
Negrileşti (Monografie 35).
1854 – În martie, preotul Paul Cosma din Necrileşti, a cumpărat cu 2 florini şi 30
de creiţari, un Triodion tipărit la Bucureşti în 1732, pe seama bisericii Sfântu Nicolae din
Necrileşti (Monografie 36).
1875-1902din această perioadă se păstrează la DANJA Alba Iulia, o Matricolă a
decedaţilor din satul Necrileşti (Monografie, 41).
1876 – La parohia greco-catolică funcţiona ca preot Cosma Paul şi cantor Nicolaie
Necreală, iar numărul credincioşilor era de 150 de suflete (Monografie, 42).
1879 – Păstor peste cele 150 de suflete din cadrul bisericii Greco-Catolică din
Necrileşti era Cosma Paul, sprijinit de cantorulNicolae Necreală (Monografie, 42).
1891 – La Necrileşti ajunge ca preot greco-catolic un fiu al satului, Nicolae
Necrilescu (1891-1900), care în perioada în care a funcţionat a daministrat şi parohia
geco.catolică de la Valea Gălzii (Gioncani).
La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX din cadrul protopopiatului Greco-
Catolic de Alba Iulia făcea parte şi parohiile Întregalde, Negrileşti şi Valea Gălzii
(Ghioncani); (Monografie 48).
1906 – Potrivit Şematismului greco-catolic de Alba Iulia şi Fagaras din 1906, la
Necrileşti funcţiona ca preot Nicolau Necrilescu şi cantor Ion Hăţăgan 28.
1911 – În parohia Necrileşti funcţiona ca preot acelaşi Nicolau Necrilescu, care
păstorea cele 362 de suflete. La momentul respectiv în sat mai locuiau 40 GO (greco-
ortodocşi) şi 35 Is (israeliţi).
1916 – A fost adusă troiţa care străjuia vechiul cimitir, situat în susul văii şi
aşezată lângă biserică, spre sud. Pe ea a fost prinsă o tablă cu numele eroilor locali
pieriţi în războaie.
1929 – În parohia Necrileşti erau înregistraţi un număr de 421 de credincioşi
greco-catolici, păstoriţi de către preotul Ioan Budescu (Monografie, 55).
1938 – Vechea biserică din lemn este demolată şi prin efortul comunităţii locale
este construită o altă biserică de lemn cu hramul „Sf. Nicolae”, între 1938-1946.
1960 – A fost construită clădirea şcolii I-IV din satul Necrileşti;
1965 – A fost ridicat prin contribuţia localnicilor, clădirea Căminului cultural din
satul Necrileşti, cu o capacitate de 100 de locuri (Strategie, p. 74).
1968 – La recensământul din anul 1968, în satul Necrileşti erau înregistraţi un
număr de 321 locuitori.
Satul Necrileşti s-a dezvoltat ca aşezare satelit a celui de la Întregalde, primii
locuitori venind din acest sat, precum şi dinspre satele situate în depresiunea Mogoşului
şi bazinul Ampoiului. Dacă iniţial a fost un sat de colibari, strânşi în jurul terenurilor
agricole pe care le aveau în zonă, treptat tot mai mulşi oameni s-au stabilit aici, punînd
bazele unei noi comunităţi.
Vatra aşezării iniţiale s-a conturat în microbazinetul de la poalele dealului
Striglău-Poiana Ascunsă spre sud şi dealu Căpăţânii spre nord-vest, în jurul singurului
drum care urca pe firul văii Găldiţa spre izvoare. Casele erau însirate atât de o parte şi
de alta a văii, şi a drumului, cât şi pe versanţii mai puţin abrupţi, în mijlocul grădinilor.
Încă de la început casele erau contruite, în cea mai mare parte, din lemn de fag, existent
din abundeţă în zonă şi acoperite cu paie, mai puţin cu şindrilă.
28
Sematism, 1906, p. 44.
Cum principalele zone de păşunat erau situate pe platoul carstic al Ciumernei şi
pe Striglău, oamenii şi-au croit drumuri de acces spre aceste locuri, cel mai important
fiind cel care plecând din centrul satului ajunge la Poiana Ascunsă.
Ulterior creşterea numărului de locuitori pe cale naturală sau prin stabilirea
altora, a determinat extinderea aşezării în aval, până în apropierea sectorului de chei
(Cheile Găldiţei).
Ca structură satul Necrileşti îmbină caracteristici ale satelor de vale, de tip răsfirat
cu cea a satelor risipite, pe versanţii domoli ai dealurilor din jur.
Iniţial satul s-a dezvoltat ca un cătun al satului Întregalde, de unde proveneau
majoritatea celor stabiliţi pe această vale. Statutul de localitate rurală de bază i-a fost
recunoscută destul de târziu, în 1956, cînd devine sat în componenţa comunei
Întregalde.
Din dotarea edilitară a aşezării menţionăm biserica, ridicată în 1843, odată cu
parohia care avea la acel moment 270 de suflete.
De o vechime apreciabilă, după arhaismul arhitectural şi tehnic sunt şi cele două
vîltori din Necrileşti, deţinute de Onea Ana şi Gan Vasile.
Şcoala cu clasele I-IV a fost ridicată în anul 1960, opt ani mai târziu aici fiind
înregistraţi un număr de 25 elevi cu un cadru didactic. Pe lângă şcoală funcţiona o
bibliotecă şcolară, cu 450 de volume.
Tot atunci în sat erau înregistrate un număr de 68 de clădiri, din care 75 de
locuinţe.
Până la reformele administrative din anii 1950 Necrileşti era considerat un cătun
Evoluţia populaţiei satului Necrileşti după etnie:
 2011 – 137 locuitori, din care 132 români, 5 etnie nedeclarată.
Evoluţia populaţiei satului Necrileşti după religie:
 1910 - 283 locuitori, din care 4 ortodocşi, 279 greco-catolici;
 1992 – 215 locuitori, din care 214 ortodocşi, 1 adventist;
 2011 – 137 locuitori, din care 132 ortodocşi, 5 religie nedeclarată.
Principala îndeletnicire a locuitorilor aşezării a fost creşterea animalelor şi în plan
secund cultivarea pământului, până prin anii 70. Suprafeţele importante de păşunat,
deţinut pe platoul Ciumerna şi Poiana Ascunsă, le-a permis creşterea unui număr
important de bovine, utilizate atât ca animale de povară cât şi pentru produsele
secundare obţinute de la acestea (carne şi lapte). O parte importantă din numărul lor
erau valorificate în târgurile din zonă (Mogoş, Abrud, Teiuş etc.). Alături de bovine
oamenii locului mai creşteau un număr important de ovine şi caprine, iar acasă porci şi
păsări de curte.
În perioada comunistă, cât timp s-a tăiat pădure pe cursul superior al văă mulţi
localnici au lucrat la pădure, la exploatarea lemnului sau la obţinerea cărbunilor
(mangal). Treptat lucrul la pădure tot mai puţin i-a determinat pe unii să-şi găsească
locuri de muncă, la IAS-urile din zonă sau în unităţile economice de la oraşele din
împrejurimi (Alba Iulia, Teiuş, Aiud, Sebeş, Cugir etc. Aceste schimbări le-au adus
câştiguri mai mari, fapt ce le-a permis multora să-şi înlocuiască casele vechi cu altele
noi. Prin anii 1970 s-a realizat electrificarea localităţii şi au fost ridicate mai multe clădiri
de interes public (şcoală, magazin sătesc, bufet etc.), fapt ce a contribuit simţitor la
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
După 1990, în condiţiile schimbărilor economice survenite, prea puţini dintre cei
născuţi pe aceste locuri s-au întors acasă, cei stabiliţi la oraş s-au căutat alte
îndeletniciri şi locuri de muncă sau au plecat în străinătate, cu speranţa unui trai mai
bun.
POPEŞTI
Deşi satul Popeşti este amintit documentar destul de târziu, „după unele versiuni populare
s-ar zice că primii care şi-au aşezat locaşurile pe vatra actuală a satului Popeşti ar fi fost oameni
urmăriţi de autorităţile transilvane din acel timp, întrucât erau acuzaţi de furt”. Această versiune ar
putea coboră întemeierea aşezării cu mult timp în urmă, chiar înspre sec. al XVI-lea. Menţionăm
faptul că documentele din arhiva bisericilor de la Întregalde-Modoleşti şi Cristeşti-Dealu
Mocanului, menţionează că între anii 1742-1744 existau mai multe aşezări pe tot cursul superior al
văii (Monografie 16).
Potrivit autorilor monografiei menţionate locuitorii acestor sate au venit în cea
mai mare parte dinspre nord şi nord-vest şi mai puţin dinspre est, fapt vizibil în portul şi
obiceiurile locuitorilor. În această perioadă se pun bazele nucleul viitoarelor sate
Tecşeşti, Necrileşti şi Ghioncani. (Ibidem, nt. 36). (Monografie 13).
Într-o însemnare din 1775, datorată lui „Vasile din...” pe o Cazanie tipărită la
Snagov (Bucureşti), se aminteşte „această cazanie între dealu Geoagiului şi între Valea
Gălzii de Sus, la casa popeşcilor şi s-au cumpărat această sf(ântă) poucenie pe seama
biserecii cei dintregalde, de Sus”. După cum se poate constata, într-un loc distinct,
situat între Dealu Geoagiului şi Întregalde, la casa Popeştilor, are loc un târg, între
persoane mai puţin sau deloc cunoscute, în urma căruia este cumpărată această sfântă
carte pentru biserica din Întregalde. Credem că este prima menţiune a antroponimului
care a stat la baza formării viitoarei aşezări – Popeşti. )monografie, 20).
1875 – Potrivit Şematismului veneratului cler al Arhidiecezei Mitropolitane greco-
catolice de Alba Iulia si Fagaras din 1906, biserica din Popeşti, situată la 3 km de Între-
Galde, a fost construită la 1875 şi funcţionează ca filie a bisericii din Între-Galde-
Modoleşti29
Alte denumiri: Popeşti

1869 - sunt menţionate toponimele V. Muntelui şi V. Sclivi
1887 - sunt menţionate cătunele Popeşti şi Bolfeşti (Hungarian Kingdom);
1949 - Popeşti
1956 - Popeşti
Localizare
Satul Popeşti este situat pe culmea dealului Popeşti, situat între pr. Şchiopului şi
pr. Marina, la nord şi nord-vest de satul Modoleşti. De tip răsfirat, satul se întinde pe
culmea sudică a vârfului Burmezău, satul include si fostul cătun Bolfeşti.
Oiconimul Popeşti provine dintr-un antroponim Popa, termen care definea atât
proprietatea unui preot cât şi a unei biserici în sec. al XVIII-lea. Iniţial aşezarea era
formată dintr-un grup de gospodării situate în partea sudică a dealului, la care ulterior,
în 1956 a fost alipit şi cătunul Bolfeşti, situat mai spre nord, formând satul Popeşti,
introdus în nomenclatorul administrativ al comunei Intregalde după 1956. Aceste două
aşezări au luat naştere în urma proceselor de roire din cadrul satelor de vale, probabil
prin stabilirea unor membri ai unei familii de preoti din întregalde, cîndva în prima parte
a sec. al XIX-lea. Spre această concluzie converg şi faptul că aşezarea şi ulterior biserica
de aici au aparţinut cultului romano-catolic, până către mijlocul sec. XX, când biserica
greco-catolică a fost desfiinţată.
29
Sematism, 1906, p. 43
Fiind o aşezare nouă, satul Popeşti nu a cunoscut mai multe vetre de locuire.
Memoria istorică aminteşte existenţa pe aceste locuri a două aşezări, Bolfeşti (de la
antroponimul Bolfea) şi Popeşti. Nu sunt cunoscute urme de locuire mai vechi în hotarul
localităţii.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Popeşti
Prima menţiune documentară, cu tritere la actuala aşezare Popeşti, datează din
1775, conform unei însemnări aşternute pe en exemplar al Cazaniei de la Bucureşti, din
1768, transcrisă parţial în 1979. Tipăritura menţionată, a aparţinut de zestrea liturgică a
bisericii din Întregalde (Modoleşti). Textul menţionează numele lui George Feisu, 1775,
care ar fi cumpărat această Cazanie „între Dealu Geoagiului şi între Valea Gălzii de Sus,
la casa popeşcilor, şi s-au cumpărat baceastă fântă poucenie cu banii (popo) reanilor,
pre seama besearicii cei dintregalde, din Sus”30. Această notiţă aminteşte existenţa unei
care a Popeşcilor, care ar putea constitui rădăcina actualei aşezări, fapt ce coboară
începuturile sate către a doua parte a sec. al XVIII-lea.
1898 – Conform Semantismului Episcopiei Ortodoxe da Alba Iulia din 1986, este
anul ridicării Bisericii cu hramul „Sf. Nicolae” din satul Popeşti, ca filie a bisericii greco-
catolice de la Întregalde.
1949 – luna februarie, maiorul de securitate Emil Oniga este dus într-o casă din
satul Popeşti, unde cunoaşte pe Macavei Traian şi alţi localnicii care-l suspectează, cu
toate acestea este dus de către Macanei T. Pe Dealu Capra unde se găsea grupul Niţu-
Dabija şi unde partizanii vor fi surprinsi şi lichidaţi o zi mai târziu
Satul Popeşti s-a format în urma transformării fostelor „colibe”ridicate pe
terenurile obţinute în urma defrişărilor, în condiţiile în care acestea erau situate la
distanţe prea mari de reşedinţă sau nu permitea accesul la resursele nou obţinute din
diferite pricini (lipsa infrastructurii de acces, distanţe mari etc.). Dacă un proprietar
dispunea de terenuri importante, aflate la distanţe mari, le încredinţa unora dintre
urmaşi, care se stabileau pe proprietatea primită, punând bazele unei noi familii. Este şi
cazul acestei aşezări. Iniţial pe culmile dealului aflat între pâraiele Ţopu şi Marina au fost
două familii, a popeştilor, şituate în sud şi a bolfeştilor spre nord. Prin creşterea
numerică a membrilor acestor familii stabilite în acelaşi loc aşezarea cunoştea o
extindere continuă. În urma reorganizărilor administrative din anii 60, are loc unificarea
cătunelor Bolfeşti şi Popeşti şi formarea satului Popeşti.
Din punct de vedere urbanistic acest sat face parte din categoria satelor risipite,
specifice zonelor montane, în care gospodăria, respectiv casa şi acareturile, erau
amplasate în mijlocul proprietăţilor. Toate aceste proprietăţi îşi aveau un acces la
drumul care străbătea zona, uneori peste proprietăţi, dar fără să poată fi blocat de cineva
pentru restul comunităţii.
În cazul satului Popeşti legătura cu satul matcă – Întregalde, se realiza prin
intermediu unui drum ce urca pe Valea lui Coman, sau pe o cărare prin pădure ce în
trecut cobora spre Biserica din Întregalde-Modoleşti.
Vatra satului Popeşti este discontinuu răsfirată pe coama dealului (Dealu
Popeştilor ?), la sud de Vf. Burmezău, fiind formată din mici nuclee de locuire, ce
cuprind una sau mai multe gospodării.
Primul element semnificativ din dotarea aşezării a fost Biserica greco-catolică cu
haramul „Sf. Nicolae”, ridicată la 1898 în partea de sus a satului, în apropierea drumului
ce trece spre Marineşti. Amplasare lăcaşului de cult pe acel amplasament a avut ca
justificare şi accederea familiilor greco-catolice din satul Marineşti la biserică.
În anii 1960-1962 în apropiere de biserică a fost ridicată din lemn şcoală cu
clasele I-IV, unde învăţau copii primele clase primare. În lipsă de elevi şcoala a fost
închisă încă înainte de 1989. În anul 1968 şcoala avea propria sa bibliotecă şcolară cu
un număr de 670 volume. Tot la acea dată satul avea 27 de gospodării cu 27 de clădiri
din care 26 locuinţe.
30
Monografie, p. 20
În sat nu au funcţionat magazine comerciale şi nici alte instituţii cu rol cultural.
Adminstrativ sau de altă natură.
În perioada comunistă o oarecare îmbunătăţire a situaţiei materiale a locuitorilor,
le-a permis unora să-şi înlocuiască vechile case din lemn, cu altele nouă mai mai
spaţioase, din lemn sau ziduri de cărămidă şi fundaţii din piatră sau din beton.
Până la reformele administrative din anii 1950 Popeşti era considerat un cătun în
cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai începând
Evoluţia populaţiei satului Popeşti după etnie:
 2011 – 11 locuitori, din care 11 români.
Evoluţia populaţiei satului Popeşti după religie:
 1910 - 258 locuitori, din care 28 ortodocşi, 230 romano-catolici;
 2011 – 11 locuitori, din care 11 ortodocşi.

Întreaga economie a aşezarii s-a bazat pe agricultură, în special pe creşterea
animalelor. Acest fapt a fost favorizat de prezenţa fîneţelor şi a păşunilor, din zona
Platoului Burmezău. În perioadele când nu era suficient nutreţ oamenii apelau la tăierea
şi conservarea frunzelor de la unele specii de foioase, sub forma frunzarelor. Principalele
specii de animale crescute de către localnici erau ovinele şi bovinele, în timp ce pe lângă
gospodărie erau creşcute câte 1-2 exemplare de porci, sacrificaţi la sfârşitul anului şi
păsări de curte, ultimele mereu ameninţate atăt de către păsările răpitoare cât şi de către
vulpi. Pe lână gospodăria unora dintre localnici mai puteau fi întâlnite căteva familii de
albine, utilizate pentru nevoile gospodăriei.
Pe terenurile din preajma gospodăriilor pot fi întânite mici livezi de pomi fructiferi,
în special pruni, meri şi peri, a căror fructe erau consumate proaspete, de oameni şi
animale, sau conservate sub formă de dulceţuri. Din surplusul de prune strânse se
prepara rachiu, utilizat la rândul său pe tot parcursul anului la muncile grele de câmp.
Datorită condiţiilor foarte grele de trai, în anii comunismului marea majoritate a
tinerilor au ales să plece din sat pentru a lucra la oraş, în fabricile ridicate de regim, fapt
care a determinat reducerea continuă a populaţiei, îmbătrânirea şi decăderea economică
a satului
SFÂRCEA
Alte denumiri: Sfârcea(r); Szfirecsea (m).

1887 - V. Sfurţi (Third Military Survey);
1910 - Szfirecsea; (Arcanum)
1913 - Szfirecsea (Havasgáld);
1956 - Sfârcea
Localizare
Satul este amplasat în partea de sud-vest a comunei Întregalde, pe cursul
superior al văii Găldiţa, sub Vf. Pârjolita (1264 m). Este un sat de tip risipit, atât la
nivelul văii cât şi pe coastele dealurilor mărginaşe. Este accesibil pe DC 179, Necrileşti
(DJ 106 H ) – Sfârcea şi se găseşte la o distanţă de cca. 13 km.
Printre primele toponime menţionate în bazinul superior al văii Găldiţa şi pe
teritoriul satului amintim Sfârcea, amintim: Valea Sfurci, Dealu Scorobăi (Pârjolita),
Valea Fasenulu, şi pe hărţile Second Military Survey (1806-1869).
În a doua parte a secolului XIX reapare hidronimul Valea Frasinilor şi toponimul
Vf. Lespedarului, Dealu Seiin şi Dealu Scorobăi (astăzi Pârjolita), precum şi hidronimul
V. Sfurţi/Sfurci. Pe această vale, la poalele Lespedarului apar semnalate primele
gospodării în acest areal. Credem că numele actual al satului Sfârcea este o coruptelă
rezultată din hidronimul Sfurci, pronunţat ulterior „Sfârci” / Sfârcea, după numele
pârâului care-şi aduna apele de sub Dâmbou Neamzului sau Dealu Macla.
Aşa cum aminteam primele gospodării apar către mijlocul sec. al XIX-lea, la vest
de Vf. Lespedarului, în Valea Sfurci (Sfârcii). În timp, vatra aşezării s-a extins atît în aval,
spre confluenţa cu pr. Frasinului cât şi pe versaţii mai domoli ai culmilor Lespedaru şi
Selin, de unde au fost tăiate pădurile.
Fiind o aşezare nouă, satul Sfârcea nu a cunoscut mai multe vetre de locuire.
Memoria istorică nu aminteşte existenţa pe aceste locuri a unei aşezări mai vechi, în
schim susţine că aceste locuri erau stăpânite de oamenii veniţi din Mogoş, care au
întemeiat şi satul Valea Gălzii (Ghoncani) (Monografie, p.42).
O hartă
militară austro-
ungară din 190931
dezvăluie
existenţa pe
actualul teritoriu
al satului Sfîrcea
şi a dealurilor din
preajmă a unui
număr de peste
60 de construcţii,
reprezentănd
locuinţe
temporare sau
permanente şi
adăposturi pentru
animale. Pe
această hartă
cursul superior al văii Găldiţa apare sub numele de Valea Sfinţii.
Aşa cum arătam, primii oameni stabiliţi aici au putut veni dinspre Mogoş sau
Valea Galdei (Ghioncani). Alţi oameni au venit din aval, dinspre Necrileşti sau poate şi
din alte sate din împrejurimi.
Urme mai vechi de locuire nu sunt cunoscute în hotarul satului, neexistând
ceretări arheologice mai amănunţite în zonă, exceptând desigur Peştera Bisericuţa, unde
apar sporadice urme de locuire, peştera fiind utilizată ca adăpost şi în perioada modernă.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Sfârcea
Probabil încă de la înfiinţare noua aşezare a funcţionat în dependenţă faţă de
cîtunul Necrileşti, de care şi aparţinea. Aici oamenii veneau la biserică şi tot cu aceştia
aveau cea mai bună legătură, pe Valea Găldiţa.
În 1929, odată cu înfiinţarea Postului de jandarmi de la Întregalde, şi noua
aşezare va intra în sfera de responsabilitate a acestora.
Odată cu împărţirea administrativă din 1956, cătunul/crângul cunoscut sub
numele de Sfârcea va căpăta statut de aşezare rurală – sat, în cadrul comunei Întregalde.
1998 – A fost pusă piatra de temelie a bisericii ortodoxe din satul Sfârcea, purtând
Hramul „Înălţarea la Cer”.
31
http://igrek.amzp.pl/maplist.php?cat=KUK075&listsort=sortoption1&listtype=mapywig2
2010-2014 – A fost realizată pictura de către pictorul iconar Dorin Slevaş din
Şard.
Rădăcinile aşezării trebuie căutate în aşezările temporare ale locuitorilor din satele
mărginaşe, care în urma lăzuirilor au obţinut noi terenuri agricole, în primul rând
păşuni, pe culmile dealurilor din împrejurimi. Cu timpul tot mai mulţi oameni se
instalează definitiv aici, terenurile deţinute permiţându-le să-şi întemeieze gospodării
viabile economic.
Începând din prima parte a sec. XX, dar mai ales în perioada comunistă, odată cu
realizarea drumului (forestier) pe valea Găldiţei, oamenii şi-au dat seama că e mai
oportun să se stabilească în vale, pentru a avea acces mai uşor la drum, inclusiv pentru
a-şi putea valorifica mai uşor produsele muncii lor. Deschiderea unor exploataţii
forestiere în anii comunismului şi a drumului de pe Valea Găldiţa (1965-1968) le-a oferit
localnicilor o posibilitate de cîştig mult mai bună, fapt ce le-a influenţat nivelul de trai,
oglindit inclusiv în posibilitatea stabilirii în vale, mai aproape de drum şi în construcţia
noilor case, care au devenit mai mari şi mai încăpătoare.
În prezent vatra satului este organizată în cea mai mare parte în lungul văii
Găldiţa, pe luncă şi pe terasele joase. Dar spaţiile mari dintre gospodării şi fărâmiţarea
loturilor îi conferă în bună parte structura unui sat mai degrabă risipit. La nivelul anului
1968, când aşezarea era înfloritoare, avea un număr de 41 de clădiri, dintre care 40 fiind
locuinţe şi o şcoală.
Fiind un sat mic, dotarea sa
este una precară. Comunitatea nu
dispune de biserică proprie,
credincioşii fiind nevoiţi să participe
la slujbele religioase din satul
vecin, Necrileşti. În anii 1970-1975,
satul avea propria şcoală cu clasele
I-IV, formată dintr-o sală de clasă şi
o cameră a învăţătorului. După
1990, odată cu scăderea drastică a
numărului de elevi, şcoala a fost
închisă, astăzi fiind în conservare.
În perioada funcţionării sale şcoala
dispunea de o bibliotecă şcolară cu
un număr de 380 de volume.
În anul 1998 s-a pus piatra de temelie a Bisericii ortodoxe Înălţarea la Cer, din
satul Sfârcea, filie a bisericii „Sf. Nicolae” din satul Necrileşti.
Satul nu dispune de alimentare cu apă şi canalizare, pentru asigurarea apei se
utilizează izvoare de versant sau fântâni săpate în apropierea casei. Introducerea
curentului electric a avut loc după 1990, dar în lipsa surselor de finanţare. numai astăzi
administraţia locală face eforturi pentru realizarea iluminatului public.
Până la reformele administrative din anii 1950 administrativ Sfârcea a fost un
cătun în cadrul comunei Întregalde. Date depre populaţia acestei aşezări avem numai
începând cu recensământul din 1966.
Evoluţia populaţiei satului Sfârcea după etnie:
 2002 – 63 locuitori, din care 62 români, 1 maghiar;
 2011 – 44 locuitori, din care 41 români, 1 maghiar, 2 nedeclarată;
Evoluţia populaţiei satului Sfârcea după religie:
 1910 - 115 locuitori, din care 16 ortodocşi, 99 greco-catolici;
 2011 – 44 locuitori, din care 41 ortodocşi, 1 gerco-catolici, 2 alte religii/nedeclarată.
Ca de altfel toate satele comunei, principala ocupaţie şi resursă economică a
membrilor acestei comunităţi a fost creşterea animalelor, în primul rând al bovinelor şi
tangenţial, până în a doua parte a sec. XX, cultivarea unor suprafeţe de teren cu cereale
(grâu, ovăz, alac etc.) şi cartofi.
În perioadele cînd se executau defrişări în zonă o parte dintre localnici au lucrat la
pădure, sau la obţinere cărbunilor din lemn (mangal).
Ca şi în celălalte sate, în perioada comunistă marea majoritate a tinerilor au ales
să plece la oraş, pentru a intra în rândul clasei muncitoare, a cărei nivel de trai era
substanţial mai bună, fapt care a determinat reducerea continuă a populaţiei,
îmbătrânirea şi decăderea economică la care a ajuns astăzi.
TECŞEŞTI
Alte denumiri: Tecuşieşti (r); Havasghyógy (m).

1773 - Kalibasken Texes (First Military Survey);
1869 - Tecuşieşti (Second Military Survey);
1887 - zu Havas Gyogi (Hungarian Kingdom);
1909 - Tecşeşti, Teksesty (Suciu)
1913 - Havasghyógy-Teksesty (Suciu);
Localizare
Satul Tecşeşti este situat la Izvoarele văii Cetea, satul acoperind o importantă
suprafaţă de teren aflată la vest de Vf. Prisecii şi Cheile Tecşeştilor şi la nord-vest de
Piatra Cetii. Este accesibil dinspre DN 1 din localitatea Galda de Jos, pe drumul DJ 107
K până în satul Mesentea de unde se urcă pe DC 76, prin satul Cetea spre Răicani şi
Tecşeşti. Dinspre Valea Râmeţului se poate ajunge pe o cărare de picior care urcă din DF
Vf, Prisăcii şi Tecşeşti. Astăzi este utilizat de turişti şi localnicii care doresc să coboare în
vale pentru aprovizionare cu unele alimente.
La baza oiconimul Dealu Tecşeşti stă un amtroponim, „Tecşa”, întâlnit şi astăzi în
zonă ca nume de familie. Posibil ca numele aşezării să conserve numele primei familii
stabilite la vest de Piatra Cetii, la care în decursul timpului sau adăugat şi alte familii.
Începuturile locuirii în zonă, în lipsa unor cercetări mai ample sunt greu de
anticipat. Semnalăm totuşi existenţa unor urme de locuire pe Piatra Cetii, identificate
sub forma resturilor de ceramică, precum şi utilizarea uneia dintre cavităţile situate la
poalele stâncii, spre est, denumită Gaura Zidită ca loc de refugiu şi apărare. Aşezarea s-a
dezvoltat relativ pe acelaşi amplasament )la vest de Vf, Presaca, pe versantul sudic al
ddealului), ccu unele pusee de extindere atât spre vest, spre zona de platou, cât şi spre
sud, către vale, unde erau şi principalele surse de apă. Faţă de începutul sec. XX, astăzi
comunitatea de aici se găseşte într-un puternic regres, populaţia rămasă fiind
cvasimajoritar cu vârstre de peste 50 de ani.
Momente din evoluţia istorică a localităţii Tecşeşti
Potrivit Ioanei Cristache-Panait există mărturii documentare care coboară
începuturile actualei aşezări înainte de începutul sec. al XVIII-lea 32.
1700 – Este consemnată construirea bisericii vechi din Tecşeşti, pe o piesă de
arhitectură, provenită de la fruntariul vechii prispe a bisericii de lemn, aflată până recent
pe fruntariu casei lui Tecşa Maria, dar această primă biserică nu mai apare pe hărţile
iosefine, dar se regăseşte pe cele din prima parte a sec. XIX. Alături de anul ridicării
32
I.C. Panait, 1987, p. 81
bisericii pe fruntariul amintit, ros de vreme, se mai putea citi numele meşterului „Mihu
Burca ot na”.33
1777 - A fost realizată una dintre icoanele Maicii Domnului din Biserica „Sf.
Gheorghe” de la Tecşeşti. Este vorba de existenţa unei biserici mai vechi din lemn, pe
locul căreia s-a ridicat la sfârşitul sec. XIX, actualul lăcaş de cult. De la vechea biserică
s-a mai păstrat fruntariu prispei, până în a doua parte a sec. XX, la o casă din vecini.
(Monografie, p.24).
1792 - Tot de la sfârşitul sec. al XVIII-lea datează o însemnare pe un octoih tipărit
la Blaj în 1792, aflat în inventarul biserici de la Tecşeşti.
1809 – Este certificată prezenţa unui Apostol, tipărit la Bucureşti în 1743, în
inventarul bisericii de la Tecşeşti (Monografie 29).
1909 – Este semnalată pentru prima oară aşezarea sub numele de Tecşeşti, cu
toate că aşezarea este cu mult mai veche (IC-Panait, 81).
1944 – Satul Tecşeşti este menţionat în componenţa comunei Benic, numai după
1956 fiind trecut în componenţa comunei Întregalde.
Deşi este amintit documentar numai din 1909 sub numele de Tecşeşti, satul era
mult mai vechi, începuturile sale coborând până către sec. al XVII-lea.
Parohia de aici a fost o perioadă îndelungată filie a parohiei din Cristeşti-Dealu
Geoagiului. Înainte de împărţirea administrativă din 1956 satul Tecşeştiul a aparţinut de
comuna Benic, pentru ca după 1956 să intre în componenţa comunei Întregalde.
Vatra iniţială a satului s-a format pe versantul sudic al Dealului Tecşeştilor, în
preajma drumului ce cobora spre Valea Geoagiului (Mănăstirii) cel puţin aşa arată
primele documente cartografice – hărţile iosefine, de la 1773. Încă de la început s-a
format ca o aşezare cu case risipite, model specific zonelor montane din Apuseni,
caracteristici care se păstrează până
astăzi.
Justificarea acestei alegeri era
dată de faptul că era zona cea mai
însorită şi mai caldă, tot timpul anului,
fiind apărată de vănturile puternice
dinspre vest şi sud, de către muntele
Piatra Cetii.
Organizarea satului şi dotarea
lui
Încă din primii ani ai sec. al
XVIII-lea, oamenii şi-au ridicat un mic
lăcaş de cult, din lemnnul care se
găsea din belsug în zonă, sau poate a
fost adusă din altă parte, cum se
întâmpla adeseori în acele timpuri. Deşi nu apare reprezentată pe documentele iosefine
de la 1773, probabil găsindu-se într-o stare precară, biserica a dăinuit până la începutul
sec. XX, când a fost înlocuită cu actuala biserică. Un alt element important legat de viaţa
spirituală a comunităţii este troiţa din lemn, frumos împodobită cu motive ornamentale
specifice, adusă de la cimitirul vechi şi prinsă pe peretele nordic al bisericii. Potrivit
tradiţiei în jurul acestei troiţe se aduna comunitatea pentru a participa la slujbă, înainte
de ridicarea primului lăcaş de rugăciune34.
Încă din sec. al XVIII-lea comunitatea, formată din cca. 12 gospodării, şi-a ridicat
propria moară pe Valea Tecşeştilor, în aval de cheile cu acelaşi nume. Ulterior, în a doua
parte a sec. al XIX-lea, această moară dispare din documente, pentru a apărea alta în
amonte, sub platoul Tecşeştilor. Semnalăm prezenţa în prima parte a sec. al XIX-lea a
unui „Făgădău”, la marginea de vest a satului, pe platoul Tecşeşti, lângă drumul ce urca
spre Dealu Geoagiului şi maideparte spre Mogoş şi Abrud.
33
Ibidem
34
Ibidem, p. 81
Comunitatea creşte simţitor în decursul sec. al XIX-lea, fapt ce a dus la dublarea
numărului de gospodării şi la extinderea vetrei de locuire. Încă de la începutul sec. XX pe
lângă biserică funcţiona o şcoală confesională, devenită ulterior şcoală de stat cu clasele
I-IV, apoi şcoală primară cu clasele I-IV, până în pragul sec. XXI, când s-a desfinţat din
lipsă de elevi.
În perioada comunistă îmbunătăţirea situaţiei materiale a locuitorilor le-a permis
să-şi îmbunătăţească condiţiile de viaţă, inclusiv locuinţele, prin extinderi sau ridicarea
unor locuinţe noi, mai mai spaţioase. În anii comunismului În aceiaşi perioadă se
seamănă germenii decăderii satului, prin încurajarea, emigraţiei de la sat la oraş, practic
prin strămutarea populaţiei tinere, aptă de muncă spre zonele urbane din împrejurimi.
În plan edilitar-gospodăreasc s-a realizat electrificarea satului deabia după anul
2000. Satul nu dispune de telefonie fixă, însă pot fi întâlnite la localnici telefoane mobile,
cu care mai ţin legătura cu membeii ai familiei plecate în alte părţi. În 2004 a fost
introdusă telefonia digitală şi televiziunea prin cablu.
Până la reformele administrative din anii 1950, administrativ satul Tecşeşti era
considerat un cătun în cadrul comunei Dealu Geoagiului. Date depre populaţia acestei
aşezări avem numai începând cu recensământul din 1966.
Evoluţia populaţiei satului Tecşeşti după etnie:
 2011 – 37 locuitori, din care 31 români, 6 nedeclarată;
Evoluţia populaţiei satului Tecşeşti după religie:
 1903 - 196 locuitori, din care 196 ortodocşi (Monografie);
 1917 – 370 locuitori, din care 370 ortodocşi (Monografie);
 2011 – 37 locuitori, din care 31 ortodocşi, 6 nedeclarată;
Aşa după cum am arătat mai sus, la nivelul întregului teritoriu, şi pentru
locuitorii satului Tecşeşti, principala ocupaţie şi resursă economică a fost creşterea
animalelor, în special a bovinelor. Terenuri agricole pentru arături au fost puţine şi de
slabă calitate, motiv pentru care oamenii au fost nevoiţi să se bazeze în primul rând pe
resursele asigurate de animale. Alături de animalele mari, un rol important într-o
gospodărie la jucat calul, utilizat pe scară largă pentru călărit şi transportul unor poveri,
şi mai puţin ca animal de tracţiune, acest rol revenind boilor.
În general, înainte de mijlocul sec. XX se mai cultivau în preajma satului petice cu
diferite cereale, în special grâu, orz şi alac, ultimele două cereale utilizate tot în hrana
animalelor. În preajma gospodăriilor oamenii îşi amenajau mici grădini de legume şi
cultivau pomi fructiferi, a căror fructe le consumau proaspete, conservate sau distilate
pentru obţinerea unor băuturi spirtoase (ţuică).
2.6. Evoluţia teritoriului şi a statutului administrativ

Potrivit istoricului Toth Zoltan, „satele din jurul Abrudului au luat fiinţă prin
aşezările făcute de către cneji în scopul promovării mineritului”. Începând din sec. al
XIV-lea, odată cu dezvoltarea acestor indeletniciri şi creşterea necesarului de forţă de
muncă au fost aduşi în ţinuturile miniere şi alţi crescători de animale români 35. Alături
de alte cauze, este posibil ca şi teritoriul actualei comune Întregalde să-şi datoreze
extinderea procesului de habitare umană unor cauze asemănătoare, ştiind faptul că pe
teritoriul său se găsesc importante resurse de minereuri cuprifere. Această teorie este
35
Zoltan, 1955, p. 12-13
susţinută în bună măsură şi de autorii unei monografii a comunei Întrergalde, realizată
de către cadrele didactice din comună, pe baza studiului arhivelor aflate în bisericile de
la Întregalde şi Cristeşti-Dealu Geoagiului. Potrivit autorilor monografiei menţionate
locuitorii acestor sate au venit în cea mai mare parte dinspre nord şi nord-vest şi mai
puţin dinspre est, fapt vizibil în portul şi obiceiurile locuitorilor. În această perioadă se
pun bazele nucleul viitoarelor sate Tecşeşti, Necrileşti şi Ghioncani. Aceiaşi document
menţionează că „după unele versiuni populare s-ar zice că primii care şi-au aşezat
locaşurile pe vatra actuală a satului Popeşti ar fi fost oameni urmăriţi de autorităţile
transilvane din acel timp, întrucât erau acuzaţi de furt”. Această versiune ar putea
coboră întemeierea aşezării cu mult timp în urmă, chiar înspre sec. al XVI-lea.
(Monografie 13).
Potrivit lui P. Binder, „confonn hotirniciei din 1299, nobili din Benic stăpâneau
toată valea Gălzii". Românii care trăiau în sectorul montan, a căror ocupaţie de bază era
creşterea animalelor, plăteau ca obigaţii feudale datul oilor 36
Printre cele mai vechi aşezări aflate în zona de interes mai amintim: Valea
Mănăstirii (Remete Monasteria) datată între 1300-1377 şi Lupşa, în calitatea sa de
centru unui cnezat local, menţionată documentar la 1336 sub numele de villa Lwpsa.
Localitatea este menţionată câţiva ani mai târziu, într-un document din 1385 când este
amintit cneazul Nicolae Cânde (Nicolaus Kendeth de Lupsa), într-un conflict de
posesiune cu nobilii de Trascău. Tot în decursul sec. XIV este amintită poss. Zolchwa -
Sălciua (1365) şi Alsosolcwzwa (1379), ca posesiune a nobililor de Trascău 37, în cadrul
unui proces de moştenire între doi nobili locali38. La est şi pe culmile Trascăului se întind
posesiunile familiei nobiliare de Geoagiu (Gyog), care stăpâneau cea mai mare parte din
bazinul văii cu acelaşi nume. În acelaşi timp bazinul inferior al văiii Galda era stăpânit
de nobilii de Galda (Gald), iar partea de sud a Trascăului de aşezările regale ale saşilor de
la Cricău şi Ighiu.
În decursul secolului XV şi XVI numărul aşezărilor situate la sud de Arieş, între
Abrud, şi culmile Trascăului, menţionate documentar creşte semnificativ. Astfel în 1437
apare documentar satul cnezial Bistra, aflat în posesia cneazului Bezere. Totodată
vechiul sat Sălciua ( Zolchwa) devine Alsosolczwa (1470 şi 1473) respectiv Sălciua de
Jos, alături de Felsew Soloczwa actuala Sălciua de Sus. Printr-o situaţie asemănătoare
trece şi satul Lupsa, devenit în 1441 Lupşa Mare (Lupşa de Sus) şi Lupşa Mică (Lupşa de
Jos), actualul sat Valea Lupşi(1518)39. La 1429 este amintit toponimul Mănăstire, ca
aluzie la vechea mănăstire de lemn de la Lupşa, din fostul cătun Mănăstire. În 1486, la
hotărnicia moşiilor celor două Lupşe în cadrul procesului dintre orăşenii din Baia de
Arieş şi cnezii din Lupşa este aminti satul capitlului Musca (Muska), dar şi toponimele:
Valea Musca şi muntele Călugărului la sud40. Informaţia este interesantă în măsura în
care aminteşte pentru prima dată existenţa satului Musca, ca posesiune a capitlului
bisericii catolice. Tot în sec. XV (1413) este amintită moşia Dealu Geoagiului, aflată în
posesia nobililor de Geoagiu, iar în 1525 satul Întregalde. În 1603, odată cu
secularizarea averilor bisericii catolice de la Alba Iulia şi trecerea acestora în proprietatea
principilor Transilvaniei, este amintit satul Ponor şi reamintită Muşca 41. Potrivit lui V. Ş.
Cisteianu, în cadrul conscripţiei din 1715, comuna Ponor după numărul de locuitori şi
mărimea taxei urbariale putea fi încadrat administrativ la categoria târguri, dşi nu este
menţionat ca atare42.
36
Binder, 1975, 579.
37
Idem p. 485.
38
N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV, pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti, 1933, p.
484/210; V. Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj-Napoca, 1978, p. 48 şi 50.
39
Netea V., Munţii Apuseni muzeu istoric şi pantheon al poporului român, Bucureşti, 1977, p. 145; Butură V., 1978,
pp. 48-50.
40 Binder P. - Geografia istorică, în Apulum 13,
1975, p. 551.
41
Ibidem, p. 553
42
Virgil Ş. Cisteianu, Dicţionarul istoric privind atestările documentare pentru localităţile judeţului Alba, 2004, pp.
16-17
Numărul aşezărilor creşte simţitor; în a doua parte a sec. XVIII, hărţile militare
austriece, cunoscute şi sub numele de “hărţile iosefine” (1770-1773) 43 oglindesc
dezvoltarea reală a spaţiului rural, inclusiv în această zonă. Astfel ca reflex a creşterii
populaţiei şi a unor necesităţi economice specifice, legate de creşterea animalelor, dar şi
de dezvoltarea industriei miniere apar noi nuclee de locuire, unele dintre acestea
devenind cunoscute ca aşezări distincte mai târziu, regăsindu-se în toponimia actuală.
Aici sunt prezentate pentru prima dată vatra şi structura acestor aşezări, noile
comunităţi apărute şi tendinţele manifestate în dezvoltarea acestora. Femomenul se
manifestă puternic în zona montană din dreapta Arieşului, care cunoaşte o extindere a
aşezărilor mici, legate de păşunat şi posibil de minerit, precum actualele sate ale
comunelor Mogoş şi Ponor, atât la nivelul văilor cât şi pe culmile dealurilor din
împrejurimi unde documentele menţionate amintesc existenţa următoarelor aşezări:
Mogoş, Poienile Mogoş şi Valea Ţupilor sub numele de Kalibaschen Miklicsdeni;
Mămăligani, Valea Coceşti şi Valea Coceşti, sub numele de Kalibaschen Mameligani;
satele Cristeşti Bărdeşti şi Cojocani, sub numele de Kalibaschen Kosokani, Onceşti sub
numele de Kalibaschen Remete, iar Bogdăneşti şi Boceşti sub numele de Valea
Runkului Valea Bucurului sub acelaşi nume ca şi astăzi; Geogel, sub numele de
Kalibaschen Giogeli; După Deal, sub numele de Kalibaschen an Ponor gehöriy şi Vale în
Jos sub numele de Valea Ponorului. În cazul comunei Întregalde, sunt amintite satele :
Ivăniş, sub numele de Kalibaschen Intregald, Tecşeşti sub numele de Kalibaschen Texes.
Sub aspect administrativ zona a aparţinut în cea mai mare parte de domeniul
bisericii catolice de la Alba Iulia, pentru ca odată cu secularizarea averilor bisericii
catolice de la Alba Iulia acestea să intre în posesia domeniului fiscal al Principatului.
În urma reorganizărilor administrative austro-ungare de la începutul sec. XIX
pe teritoriul actualei Comune Intregalde sunt menţionate două unităţi administrative
(comune): Întregalde (Havasgáld), cu cătunele aparţinătoare (Necrileşti, Sfârcea,
Ghioncani, Popeşti) şi Dealu Geoagiului (Havasgyogy) cu cătunele Cristeşti şi Tecşeşti.
Ambele comune aparţineau de comitatul Alba de Jos, secretariatul cercural Geomal,
judecătoria Aiud, preceptura Teiuş şi tribunalul Alba.
După instaurarea administraţiei româneşti şi aplicarea noii legislaţii de organizare
administrativă, comuna Intregalde cu cătunele aparţinătoare se găsesc în Plasa Teiuş,
notariatul cercural Întregalde44.
În 1929, cu prilejul apariţiei legii privind repartizarea teritorială a formaţiunilor de
jandami, se înfiinţeată pentru prima dată şi la Întregalde un post de jandarmi, care
aveau în supraveghere tot terituriu administrativ al actualei comune.
2.7. Elemente de evoluţie urbanistică

Potrivit hărţilor iosefine45 în a doua parte a sec. al XVIII-lea, la confluenţa văilor
Găldiţa şi Galda (Tiopului) sunt reprezentate un număr de 5 gospodării, iar în amonte,
pe Valea Tiopului mai apar un număr de 4 gospodării pe coasta dealului Şchiopului,
Kalibaschen Întregald, cu certitudine aceste ultime gospodării reprezentând nucleul
viitoarei aşezări Ivăniş.
Mai menţionăm existenţa unei mori de apă, amplasată în amonte de vatra satului
Întregalde, pe cursul văii Găldiţa (Vale Cormani). De asemenea, în aval, în apropiere de
confluenţa văii cu in Cheile acelaşi nume, pe malul stând este ilustrată prezenţa unei
bisericii şi a unei troiţe, denumit de semenea, Kalibaschen Intregald. În apropierea acesteia
sunt reprezentate două gospodării, iar pe vale o moară de apă. Pe cursul mijlociu al
pârâului Ghilcer (Modoleşti), la poalele Dealului Modol (cum apare în documentele
cartografice de sec. XIX), s-a format un nucleu de locuire cu câteva gospodării, care
constituie principalul nucleu al viitorului sat Modoleşti. Pe cursul superior al acestei văi,
denumit Valea Budmezăului este identificat un nou nucleu de locuire, format din 4
gospodării, care vor forma nucleul viitorului sat Ilieşti.
43
Sursă: http://mapire.eu/en/map/collection/firstsurvey/
44
Josan et al, 1996, p. 201-202.
45
First Military Survei (1763-1787), http://mapire.eu/
Un nucleu de locuire
este prezent la izvoarele văii
Ivaşcanilor, notat Kalibaschen
Krisztycs, format dintr-un
număr de cca. 8 gospodării.
Evoluţia ulterioară al acestei
aşezări a dat naştere la cătunul
Cristeşti, inclus astăzi în
componenţa satului Dealu
Geoagiului. La acel moment
comunitatea dispunea de o
biserică de lemn şi o moară de
apă, amplasată în aval, aproape
de confluenţa acesteia cu pr.
Pravului.
Actualul sat Tecşeşti,
denominat Kalibaschen Texes, format din cca. 13 gospodării, este amplasat la nord de
Piatra Cetii, în zona de izvor al văii cu acelaşi nume. Comunitatea dispunea de o moară de
apă, amplasată pe Valea Cetii, la intrarea acesteia în Cheile Tecşeştilor.
Atrage atenţia, de asemenea prezenţa mai multor gospodării/colibe (8) amplasate
pe coama Dealului care formează versantul stâng al Văii Tiopului (Dl Măgulici?), mai jos de
Vf. Coacăzu (B. Koakasza). Posibil ca acestea să constituie nucleul viitoarelor cătune
Popeşti şi Bolfeşti, amintite în hărţile maghiare de la 1869-1887.
Mărturiile cartografice din prima parte a sec. XIX46, aduc noi dovezi privind
evoluţia procesului de habitare în actualul teritoriu administrativ al comunei Întregalde. În
primul rând documentul
confirmă prezenţa aşezării
Întregalde pe două
amplasamente, vatra iniţială
de la confluenţa celor două
văi, dar şi în aval, în jurul
bisericii unde apare un nucleu
distinct de locuire, situat pe
malul stâng al văii Galda, în
amonte de confluenţa acesteia
cu pârâul Ghilcer, denominat
Intre Galda. amplasamentul
menţionat, precum şi
extinderea locuirii pe Valea
Maclii, în aval, unde se
formează viitorul nucleu al satului Ivăniş, dar şi în partea superioară a văii unde se
conturează nucleul viitoarei aşezări de la Ghioncani.
Pe Valea Găldiţa, menţionată deja cu acest nume, la poalele dealului Citera
Necrileştilor şi Poiana Ascunsă, se conturează deja vatra viitoarei aşezări cu acelaşi nume.
Pe Dealul Sclivii sunt reprezentate mai multe elemente de habitare (gospodării,
colibe) care vor forma viitorul nucleu al aşezării Popeşti. Spre nord-est de acesta, peste
Valea Marinii, pe versantul sudic al Dealului Faşa Frumoasă se conturează de asemenea,
un nou nucleu de locuire, viitorul sat Marineşti. Spre nord, paralel cu aceasta curge valea
Dosurilor, în zona cărora apar alte nucleie de locuire, aparţinând de Tecuşeşti (zu
Tecuşeşti) care vor da naştere satului Ilieşti.
Pe cursul superior al văii Ivaşcanilor se găseşte satul Tecuşeşti (Cristeşti), în
maghiară Havasgyógy (Dealul Mocanului). Sub aceiaşi denumire este menţionat satul
Tecşeşti, situat la nord de Piatra Ceti, pe versantul stâng al văii Cetii. Harta ilustrează atât
46
Second Military Survei (1806-1869).
prezenţa bisericii, cât şi pe cea a unui făgădău, amplasat pe principalul drum care lega
Galda de Jos şi Cetea de zona montană a Întregaldelor şi Mogoşului.
În prima parte a secolului al XIX-lea, materialele cartografice abundă în
toponime, dintre care unele cu legătură directă cu viitoare aşezări, precum: Valea Marina,
la izvoarele căreia se sstructurează ulterior aşezarea Marineşti, sau noi aşezări, deja
închegate, precum: Întregalde, Negileşti, Tecuşieşti (Cristeşti) şi Tecuşieşti sau Havas
Gyogg (Tecşeşti).
După cum arată
hărţile regatului maghiar de la
1869-1887, în a doua parte a
sec. al XIX-lea actualele sate
ale comunei Întregalde erau
deja formate în cea mai mare
parte. Sunt menţionate satele:
Intregalde (Întregald), Tecşeşti
(zu Havas-Gyogg); Cristeşti
(Havas-Gyogg); Popeşti,
Bolfeşti (cătun în apropiere de
Popeşti), Negileşti, Ivăniş
(Ivănişu), Ghioncani
(Grumani). Deşi structurate ca
vetre, viitoarele sate: Ilieşti,
Marineşti Modoleşti, Sfârcea, sunt doar cătune în cadrul unor aşezări mai mari.
În cea ce priveşte dotările, menţionăm existenţa celor 6 lăcaşe de cult, ridicate în
decursul sec. al XVIII-lea, la Tecşeşti (1700, refăcută la 1900), Cristeşti-Dealu Geoagiului
(1742) şi Întregalde (1744) şi pe parcursul sec. al XIX-lea, la Necrileşti (1843, refăcută în
1938), Ghioncani (1877) şi Popeşti (1875). Alături de acestea, materialele cartografice de
secol XVIII şi XIX, menţionează mai multe instalaţii hidraulice, pe Valea Gălzii şi Valea
Găldiţei. Astăzi dintre acestea nu se mai păstrează decât o vâltoare la Ghioncani.
Informaţii importante privind zestrea edilitară a satelor din actualul teritoriu al
comunei Întregalde ne sunt oferite de Conscripţia din 1856, când la Întregalde se
înregistrau 155 de case, dar numărul locuinţelor era de 231, de unde putem deduce că
restul de 76 erau bordeie sau alte construcţii care puteau îndeplini şi rol de locuinţe
(mori, case parohiale etc.). În aceiaşi perioadă la Dealu Geoagiului, aflat atunci în
componenţa comunei Geoagiu de Sus, erau 80 de case şi 89 de locuinţe (Monografie, 36).
La 1920, comuna Întregalde înregistra 1390 locuitori, cu 347 de case, în timp ce la
Dealu Geoagiului erau 148 de case pentru cei 474 locuitori.
După instaurarea administraţiei româneşti în transilvania, o preocupare majoră al
autorităţilor a fost dezvoltarea învăţământului în limba română, În acest context se
menţionează existenţa pe teritoriul comunei Intregalde a unui număr de 6 şcoli nou
construite, din bârne, pentru clasele I-IV (Monografie, 57). După instaurarea puterii
comuniste au loc o serie de investiţii în infrastructura unităţii administrative, printre
care: drumul raional cu o lungime de 26 km, prin care comuna Întregalde a fost
conectată la satele de pe cursul inferior al văă Galda, construit între anii 1955-1965. De
asemenea, între anii 1958-1960 s-a ridicat şcoala din Dealu Geoagiului; dispensarul
medical din Întregalde; şcoala cu clasele I-IV din Necrileşti. În următorii cinci ani s-au
ridicat şcoala din Întregalde; căminul cultural din Necrileşti;
2.8. Date generale privind ocupaţiile, structura etnică şi evoluţia demografică a

populaţiei
Ocupaţia de bază a locuitorilor rămâne pe mai departe creşterea animalelor, în
principal al bovinelor şi ovinelor. Agricultura de subzistenţă, bazată pe cultivarea
terenurilor de pe culmile dealurilor cu cereale, atât de prezentă în prima parte a sec. XX,
şi-a pierdut treptat rolul, încă din perioada comunistă când populaţia era asigurată cu
pâine gata pregătită, produsă în alte locuri. Fostele terenuri de semănătură s-au
transformat treptat în fâneţe sau păşuni. La începutul mileniului III suprafeţele care mai
erau cultivate cu cereale nu mai depăşeau 10 ha.
Recensământul agricol din 2014 dezvăluie faptul că din cele 2517,3 ha suprafaţă
terenuri agricole, 2265 ha este proprietatea persoanelor fizice, restul fiind utilizat în
mare parte cu titlu gratuit, în cadrul unui număr de 424 exploataţii agricole.
Întinsele păduri de foioase din zonă, care a permis unei părţi din populaţie
practicarea unor ocupaţii legate de exploatarea şi prelucrarea lemnului, au trecut la o
exploatare industrială mai eficientă, în cadrul căreia rolul populaţiei locale aproape a
dispărut. Nici alte ocupaţii precum morăritul şi arderea calcarelor pentru obţinerea
varului, care mai putea fi întâlnit în prima parte a secolului XX s-au pierdut, râmânând
doar amintirea lor. Firarul satului, cel care asigura principalul suport meşteşugăresc al
comunităţii, cel care era căutat nu numai pentru potcovitul boilor ci şi pentru ascuţitul
fierului de plug, a topoarelor, pentru ferecatul roţilor de car şi confecţionarea altor
elemente ale carului etc, etc, a rămas de asemenea numai o amintire.
Evoluţia ocupaţiilor
În condiţiile unui sol sărac, limitat şi puţin productiv, dar bogat în păduri şi
resurse miniere, oamenii au fost nevoiţi să se adapteze, cumulând mai multe ocupaţii
pentru a-şi asigura cele necesare traiului. În general ocupaţia de bază a fost şi a rămas
agricultura, prin creşterea vitelor, la care s-au adăugat exploatarea şi prelucrarea
lemnului, necesar pentru susţinerea necesităţilor de pe domeniul feudal al Episcopiei de
la Alba Iulia. O parte din produsele din lemn prelucrate veneau spre est, către satele din
bazinul inferior al Gălzii şi către târgurile de la Teiuş şi Benic.
Obligaţiile feudale ale locuitorilor de pe actualul teritoriu al comunie la începutul
sec. al XIX-lea constau în:
 100 000 şindrile;
 100 stânjeni de lemn pentru curtea administratorului episcopal de la Galda de
Sus;
 150 de trunchiuri de brad tăiate sub formă de scânduri, la firezul cu apă;
 10 000 pari de vie;
 5000 de cercuri;
 12 rude de car;
 12 tânjeli (pt car);
 12 juguri;
 12 perche de loitre;
 2 ferdele de răşină şi o găleată de alune.
Agricultura
Cu certitudine, oamenii care s-au stabilit aicii au venit în decursul timpului pe
mai multe căi, Unii au venit dinspre est şi sud, ca fugari de pe unele domenii feudale,
alţii dispre nord şi vest, ca şi colonişti aduşi de principii Transilvaniei şi mai târziu de
către austrieci pentru a sprijinii mineritul aurifer din zonă. Acest sprijin se transpunea
în primul rând prin asigurarea materialului lemnos, necesar în minerit şi prin asigurarea
necesarului de hrană, oferit de creşterea animalelor.
Ca şi în alte zone din Munţii Apuseni, agricultura s-a dezvoltat în condiţiile unei
economii închise specific feudale, când schimburile de produse cu zonele de câmpie erau
foarte limitate din lipsa căilor de transport. Ocupaţiile locuitorilor sunt unele specific
iobăgeşti, legate de creşterea animalelor şi de prelucrarea lemnului. Aceştia au fost
nevoiţi să-şi lucreze terenurile slab productive şi pietroase de pe versanţii mai puţin
abrupţi şi culmile dealurilor, deseori apelând la extinderea loturilor slab productive prin
despăduriri. Pentru a conserva fertilitatea solului locuitorii satelor din zonă au apelat la
sistemul bienal sau treienal de cultivare a terenurilor. Creşterea animalelor, pe lângă
resursele directe pe care le ofereau, asigurau şi gunoiul de grajd, necesar ca fertilizator
natural. Acest fapt făcând posibilă inclusiv extinderea culturilor de cereale mai ales în
decursul sec. XVIII, XIX şi prima parte a sec. XX. Principalele specii cultivate era grâul
de primăvară, ovăsul, alacul şi cânepa. Intensitatea acestor exploatăţii agricole este
vizibilă şi astăzi sub forma răzoarelor ce străjuiesc micile loturi agricole, iar prezenţa
colibelor şi a amenajărilor specifice creşterii animalelor ilustrează eforturile depuse
pentru menţinerea acestor exploataţii agropastorale. În jurul caselor oamenii aveau mici
grădini pentru legume şi uneori pomi fructiferi, dar poamele nu se făceau datorită climei
aspre şi îngheţurilor de primăvară.
Pe lângă culturile menţionate, restrânse totuşi ca suprafeţe, rolul major în
economia aşezărilor l-a jucat fâneţele şi păşunile, atât de necesare creşterii animalelor.
Dar calitatea acestora era foarte slabă, oamenii plângându-se că sunt seci şi slab
productive. Principalele specii de animale crescute în zonă au fost cornutele mari, atât
pentru hrană, cât şi pentru transport şi efectuarea lucrărilor agricole. Ovinele crescute în
număr relativ mare veneau să asigure materia primă necesară industriei casnice,
confecţionării articolelor de îmbrăcăminte. Prezenţa pădurilor seculare de fag asigurau
periodic necesarul minim de jir pentru hrana şi creşterea porcilor.
O oglindă a economiei aşezării Întregalde (cu crângurile aparţinătoare) avem din
1936. În lucrarea Munţii Apuseni, datorată lui Ion L. Ciomac şi Valeriu Popa se arată că
aceasta dispunea de11.720 iugăre (iug.) teren din care: 825 iugăre semănături; 1200 iug.
ogoare; 1122 iug. fâneţe; 1000 iug. păduri; 6531 iug. păduri compacte şi 1042 iug. teren
neproductiv. Septelul era format din 7 cai; 169 vaci; 219 boi;1888 oi; 332 capre şi 117
porci. Tot aici erau înregistrate 13 mori (Monografie, 56).
Construcţiile destinate creşterii animalelor (colibe, şuri, iernături) sunt frecvente
în zonă, ele adăpostind atăt păstorii cât şi animalele lor, pe tot timpul anului când
terenul era în proces de refacere. Posibilităţile limitate de transport a furajelor în sat i-au
obligat deseori pe localnici să se mute cu animalele dintr-o zonă în alta, unde aveau
furaje, si să stea până acestea se terminau.
O situaţie punctuală despre ocupaţiile, nevoile comunităţilor şi obligaţiile feudale
ne sunt oferite de conscripţiile urbariale din sec. al XVII-lea, dar şi al XIX-lea. Astfel,
conscripţia urbarială din 29-30 mai, 1820, dezvăluie faptul că teritoriul comunei se afla
în domeniul Episcopiei de la Alba Iulia, a cărui administrator local era Gall Iosef din
Galda de Sus. Potrivit documentului amintit comunitatea trebuia să predea către
administratorul moşiei o serie de produse, pe care membri comunităţii şi meşterii le
puteau produce. Multe dintre acestea au o legătură directă cu prelucrarea lemnului,
realizarea utilajele de transport, sau alte produse necesare pe domeniu feudal.
Alte ocupaţii cu o vizibilitate mai mică în economia comunităţii, dar necesare în
contextul dependenţei sociale erau cele de pescari, văsari şi vânători pentru săpânul de
domeniu47.
În perioada înterbelică, principalele ocupaţii ale locuitorilor a rămas creşterea
animalelor şi cultivarea plantelor. Are loc un proces de extindere a culturilor agricole:
grâu de primăvară, alac şi ovăs. În acelaşi timp o parte din populaţie îşi asigura cele
necesare traiului din exploatarea şi prelucrarea lemnului.
În perioada comunistă au loc schimbări majore la nivelul economiei locale,
traduse prin restrângerea până la dispariţie a cultivării cerealelor în zonele înalte, pâinea
necesară fiind aduse din alte părţi. În această perioadă accentul se pune pe creşterea
animalelor. În antiteză cu situaţia economică de la 1936, în 1971 comuna Întregalde
(Incusiv satele Dealul Geoagiului, Ilieşti şi Tecşeşti) dispunea de o suprafaţă agricolă de
4052 ha, din care 3481 păşuni şi fâneţe, 1021 ha teren arabil şi 3478 ha păduri.
Efectivele de animale cuprindeau1070 bovine, 2602 ovine, 319 porcine, 28 caprine, 75
cabaline şi 2085 păsări (I. Maier red. - Localităţile jud. Alba, 1971, p.194-195).
Odată cu reabilitarea drumului prin Cheile Întregalde se intensifică exploatarea
masei lemnoase din zonă, tot mai multe camioane încărcate cu buşteni, de la cele trei
guri de exploatare forestieră, plecau din zonă spre fabricile de prelucrare a lemnului. În
aceste condiţii forţa de muncă necesară era asigurată pe plan local. Alte meserii
practicate în sat erau 5 morari, croitori, cojocari şi un frizer. Politica economică
promovată la nivel naţional, introduce, alături de ocupaţiile menţionate, posibilitatea
47
Şt. Meteş, 1921, p. 114-119
accesului la meserii noi, din spaţiul urban, legate de procesul de industrializare şi
construcţii. Încurajarea tinerilor de a pleca la oraş, îngoşând rândurile proletariatului
urban a produs grave perturbaţii demografice a căror efecte se văd astăzi, prin
îmbătrânirea şi moartea unor sate. (La recensământul din 2011 în satul Marineşti mai
era un singur locuitor, a cărui vârstă era de cca. 80 ani).
Sub raport etnic populaţia actualelor aşezări aflate în componenta comuni

Întregalde a fost şi a rămas cvasitotal românească. Pătrunderea şi stabilirea unor
locuitori de altă etnie a fost sporadnică, manifestându-se cu predilecţie în timpul
dualismului Austro-Ungar, când administraţia locală era preponderent maghiară.
Creşteri de populaţie alogenă s-a înregistrat între 1880-1910, când numărul acestora
oscilează între 12 şi 14 persoane. Sub raport numeric se înregistrează o creştere
continuă de populaţie între 1850 şi 1810, de la 887 la 2224, după care urmează o
perioadă de regres. Între 1920 şi 1941 se rea creşterea populaţiei în mod susţinut, de la
1864 în 1920 la 2385 în 1941.
După acest puseu de creştere se înstăpâneşte o nouă perioadă de declin
demografic, când populaţia scade simţitor, de la 2281 în 1956 la 877 în 2002. Acest
recul este datorat într-o primă fază politicilor de industrializare forțată a României din
perioada comunistă, când marea majoritate a populației tinere de la sate a migrat spre
oraş în cadrul unui femomen mai larg de proletarizare a populaţiei rurale sub mirajul
unui trai mai bun. După 1989 doar o mică parte dintre aceştia au mai revenit pentru
scurt timp acasă, după pierderea locurilor de muncă, după care a luat amploare un alt
fenomen, de migrare internă, dar mai ales externă, spre state ale Uniunii Europene.
Fenomenul s-a accentuat după intrarea României în UE.
2.9. Evoluţia tramei stradale şi a fondului construit

În cea ce priveşte evoluţia tramei stradale menţionăm faptul că în satele comunei
Întregalde nu putem vorbi de străzii în accepţiunea generală a cuvântului. Eventual
putem vorbi în fiecare localitate de o stradă principală, care suprapune principalul drum
(judeţean, comunal sau de acces) care străbate localitatea şi la care sunt racordate direct
cea mai mare parte a gospodăriilor. Mai poaste fi vorba de mici uliţe care plecând dintr-
un drum de bază, racordează una sau două gospodării.
Reţeaua principală de acces a zonei are o mare vechime pe acelaşi loc,
nesuferind intervenţii majore, decât în măsura reabilitării şi a modernizării lor. Este
vorba spre exemplu de actualul DJ 707 K, care străbate teritoriul comunei, legând
localităţile Galda de jos şi Mogoşul, care iniţial a fost un drum de acces, deschis prin
Cheile Întregălzii relativ târziu, sec. XVII-XVIII, pe locul unor cărări de cai. Începând din
a doua parte a sec. XX acest drum a suferit o serie de lucrări de modernizare pentru a
face faţă transportului de lemne cu carul din zonă până la Coşlariu, unde erau încărcate
în vagoanele de tren. Lucrări importante,
inclusiv în sectorul de chei a suferit în
perioada comunistă când drumul a fost
lărgit şi consolidat, atât pentru o mai bună
legătură cu zona cât şi pentru a face faţă
transportului de masă lemnoasă exploatată
din zonă. După anul 1990 acest drum este
ridicat la rangul de drum judeţean, fiind
treptat reabilitat şi modernizat pe o bună
parte din lungimea sa, urmând, potrivit
hotărârilor CJ Alba să fie modernizat pe
toată lungimea sa într-un viitor apropiat.
Un alt drum important pentru zonă,
poate cel mai vechi utilizat este drumul de creasctă (DC 62 şi DC 76) care, plecând din
localitatea Cetea străbate Cheile Tecşeştilor, satul Tecşeşti şi Dealu Geoagiului spre
Ilieşti (Întregalde). Este legat de DJ 107 K, printr-un drum de acces şi DC 100, care
coboară pe Valea Modoleştilor.
În evoluţia fondului construit putem distinge trei etape principale, în funcţie de
perioada şi stilul arhitectural adoptat.
1. Avem aşadar o perioadă veche, care se întinde până către mijlocul sec. XX.
Caracteristic acestei perioade sunt construcţiile din lemn (case, şuri, anexe) pe
fundaţie din piatră, cu dimensiuni în general modeste, acoperite cu paie sau
şindrilă, iar mai târziu cu ţiglă. Casa de locuit, realizată în general în pantă era
dispusă adesea pe două nivele, unul semiîngropat, reprezentând pivniţa, eventual
şi o altă încăpere şi etajul, format în general din două încăperi (casa şi tinda) şi o
verandă sau târnaţ. Din motive de eficienţă termică aceste verande au fost închise
mai ales după a doua jumătate a sec. XX.
2. Începând din a doua parte a sec. XX,

odată ce resursele economice la unor
cetăţeni s-a îmbunătăţit, au început să-
şi ridice case noi, din lemn sau
cărămidă, pe fundaţie din piatră sau
piatră cu beton. De formă relativ pătrată
casa era în general prevăzută cu două
sau trei camere, hol la intrare şi o
cămară. Învelitoarea acoperişului în
două sau patru ape era bineînţeles din
ţiglă. Deseori pentru anexe s-au utilizat
plăcile din azbociment
3. În ultimii ani, mai ales după anul 2000,

îşi fac prezenţa în zonă construcţiile cu
influenţe urbane sau a staţiunilor de
munte, cu o arhitectură total diferită de
cea tradiţională. Se întâlneşte atât în
construcţiile caselor unor localnici care
au cunoscut occidentul cât şi a unor
alogeni, care si-au construit în zonă
cabane sau case de vacanţă.
2.10. Evoluţia reglementărilor edilitare şi urbanistice şi evoluţia tramei

stradale şi a fondului construit
Specific acestor comunităţi este dezvoltarea relativ haotică a vetrei, fără
reglementări urbanistice care să-i ofere o anumită coerenţă. Singura lege care a fucţionat
în dezvoltarea urbanistică al acestor aşezări a fost tradiţia şi proprietatea. În cadrul
parcelei de teren pe care şi-a ridicat gospodăria, proprietarul a ales de regulă un loc mai
central, de unde să o poată supraveghea. Dacă acest loc permitea un acces direct la un
drum, cu atât mai bine, dacă nu îşi croia propriul drum prin terenul său spre drumurile
care de regulă ocoleau proprietăţile. Traversarea acestora se făcea numai în situaţia în
care terenul impunea acest lucru.
În cadrul satelor care s-au format în lungul văii, unde terenul era puţin şi disputat
de mulţi, parcelele erau mai mici, iar casele erau amplasate mai aproape de drumul care
însoţea valea, cu acces direct la acesta.
Parcelariul a fost şi a rămas unul neuniform, dimensiunea parcelelor fiind
condiţionată de mai mulţi factori, pe de o parte de suprafaţa luncii în acel sector şi
starea versantului, pe de alta de dimensiunea iniţială şi de câte ori a fost împărţită
pentru a fi cedată copiilor sau vândută.
Cum vatra satului s-a dezvoltat în timp, în mod natural şi trama stradală a avut
aceiaşi soartă. Exceptând drumul principal, care poate ajunge la 8-10 m, în zona
intravilanului, trama stradală este mai degrabă mică, specifică uliţelor. Străzile sunt
scurte, ieşind deseori în extravilan prin drumuri agricole sau de acces.
2.11. Operaţiuni urbanistice mai importante (parcelări, demolări, trasări de

artere de circulaţie noi, lucrări hidrotennice, amenajare de suprafeţe plantate
ş.a.)
Parcelările s-au făcut doar în contextul împărţirii parcelei iniţiale în părţi mai mici,
pe care părintele le-a dat copiilor pentru a-şi ridica propria lor gospodărie. Uneori, din
motive economice oamenii au fost nevoiţi să-şi vândă o parte din parcela iniţială unuia
din afara familiei, moment în care între vecinii tradiţionali s-au interpus alţi membri ai
comunităţii.
In cazul demolărilor, acestea s-au făcut odată cu ridicarea unei noi case, de către
gospodarii ajunşi la o anumită bunăstare, moment în care casa veche a fost demolată, şi
materialele de construcţie utilizate în alt scop. Aceasă măsură a fost utilizată şi în cazul
demolării unor construcţii sociale. Amintim aici demolareavechi biserici de lemn din
Necrileşti, în perioada interbelică, lemnele rezultate fiind vândute unor localnici care şi-
au ridicat construcţii noi. Aceiaşi situaţie a avut loc la Tecşeşti, unde după demolarea
vechii biserici de lemn, la 1900, fruntariul, reprezentând o frumoasă piesă de arhitectură
tradiţională, format dintr-o succesiune de arcade şi stâlpi sculptaţi, a ajuns în vecini la
casea familiei Tecşa Maria.
În cadrul măsurilor de trasare a unor noi artere de circulaţie emblematic rămâne
deschiderea drumului prin Cheile Intregălzii. Printre promele lucrări în acest sens se
aminteşte participarea locuitorilor din satul Galda de sus în cadrul obligaţiilor obşteşti
din 1941, la pietruirea drumului dintre Galda de Sus şi Întregalde.
Un moment important în dezvoltarea infrastructurii de circulaţie din zonă are loc
în perioada 1955 1966, când s-a construit drumul raional, cu o lungime de 26 km, care
lega actualul DN 1, cu satul Întregalde, străbătând satele Galda de Jos, Mesentea, Galda
de Sus, Poiana Glăzii, Întregalde.
În anii 1958-1970, vechiul drum care lega satul Întregalde cu satele Ivăniş şi
Ghioncani, a fost refăcut ca drum forestier, în vederea valorificării resurselor forestiere
de la izvoarele Văii Galda
Tot în această perioadă Intreprinderea de Construcţii Forestiere (ICF), a construit drumul
pe valea Găldiţa, care lega satele Întregalde, Necrileşti şi Sfârcea, pe o lungime de cca 13
km. Ulterior fostrul drum raional, devenit drum judeţean (DJ 107K) a fost modernizat pe
toată lungimea sa, până la Ponor, unde se racordează la DJ 107 I. Dar lipsa de
întreţinere, condiţiile aspre de mediu şi supraîncărcarea maşinilor de transport lemn a
dus la degradarea sa accentuată, fapt care a impus autorităţilor judeţene refacerea sa. În
prezent drumul este modernizat din nou, până în apropiere de limita cu teritoriul
comunei Întregalde (Roica), urmând ca în viitorul apropiat modernizarea drumului să
aibă loc pe toată lungimea sa.
2.12. Concluzii referitoare la vechimea construcţiilor

În cea ce priveşte vechimea
construcţiilor, apreciem că cele mai
vechi obiective care se păstrează până
astăzi, sunt legate de problemele
spirituale ale comunităţii, respectiv
bisericii. Cu o vechime de peste două
veacuri sunt bisericile din Dealul
Geoagiului-Cristeşi (1742) şi Întregalde
(1774), după care amintim cele
construite în sec. al XIX-lea, respectiv
bisericile din satele Popeşti (1875) şi
Ghioncani (1877).
Din zestrea locativă semnalăm că după arhitectură, tipul construcţiei, materialele
utilizate, inclusiv ca învelitoare la acoperiş, mai există un număr important de locuinţe
tradiţionale, în satele aflate la înălţime, greu accesibile precum: Ilieşti, Cristeşti, Popeşti,
Sfârcea, Tecşeşti etc., care cu certitudine depăşesc 100 sau chiar 150 de ani. Astăzi
multe dintre acestea sunt în pragul colapsului sau sunt ameninţate cu dispariţia
datorită faptului că sunt părăsite, sau proprietarii sunt prea bătrâni şi singuri pentru a
le mai putea întreţine corespunzător.
În satele de vale multe dintre
vechile locuinţe au fost înlocuite cu altele
mai moderne, ridicate în perioada
comunistă, iar după 1990 de către
cetăţeni din mediul urban, care
impresionaţi de frumuseţea şi măreţia
peisajului si-au ridicat aci case de
vacanţă. Construcţiile administrative,
culturale şi şcolare, care mai
funcţionează, prin grija administreaţiei
locale au fost reabilitate şi modernizate în
bună măsură. Multe dintre şcoli, unele
chiar din prima parte a sec. XX, au fost
închise din lipsă de elevi, soarta lor fiind
precară.
Cap. III Probleme de patrimoniu
3.1. Probleme de terminologie şi legislaţie de patrimoniu

a. Probleme de terminologie utilizată.
Noţiunea de patrimoniu construit defineşte potrivit legii toatecele trei
categorii de monumente istorice; situri, monumente şi ansabluri, împreună cu
zonele de protecţie ale acestora, la care se adaugă zonele construite protejate.
Situl reprezintă un teren delimitat topografic cuprinzând acele creaţii umane în
cadru natural care sunt mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere
arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific,
tehnic sau al peisajului cultural – cf. Art. 3, lit. c) din Legea nr. 422/2001.
Monumentul reprezintă o construcţie sau parte de construcţie, împreună cu
instalaţiile, componentele artistice, elementele de mobilare interioară sau exterioară care
fac parte integrantă din acestea, precum şi lucrări artistice ... de for public, împreună cu
terenul aferent delimitat topografic, care constituie mărturii cultural-istorice
semnificative din punct de vedere arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic,
religios, social, ştiinţific sau tehnic – cf. Art. 3, lit. a) din Legea nr. 422/2001.
Ansamblul este un grup coerent din punct de vedere cultural, istoric, arhitectural,
urbanistic ori muzeistic de construcţii urbane sau rurale care împreună cu terenul
aferent formează o unitate delimitată topografic ce constituie o mărturie cultural-istorică
semnificativă din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic,
etnografic, religios, social, ştiinţific sau tehnic – cf. Art. 3, lit. b) din Legea nr. 422/2001.
Peisajul reprezintă o parte de teritoriu, perceput ca atare de către populație, cu
valoare remarcabilă prin caracterul său de unicitate şi coerență, rezultat al acțiunii şi
interacțiunii factorilor naturali şi/sau umani, cuprinzând zone naturale sau/şi
construite
având valoare particulară în materie de arhitectură şi patrimoniu ori fiind mărturii ale
modurilor de viață, de locuire, de activitate sau ale tradițiilor, agricole ori forestiere,
artizanale sau industriale – cf. Legii nr. 350/2001.
Zona protejată este zona naturală sau construită, delimitată geografic şi/sau
topografic, care cuprinde valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate
ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu.
Zona de protecție este suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de
patrimoniu construit ... în care se instituie servituţi de utilitate publică şi de construire
pentru păstrarea şi valorificarea acestor resurse şi bunuri de patrimoniu şi a cadrului
natural aferent – cf. OUG nr. 7/2011, nr. 42. Pentru fiecare monument istoric se
instituie zona sa de protecție, delimitată pe baza reperelor topografice, geografice sau
urbanistice, în funcție de trama stradală, relief şi caracteristicile monumentului istoric,
după caz, prin care se asigură conservarea integrată si punerea în valoare a
monumentului istoric si a cadrului său construit sau natural – cf. Art. 9. alin. (1) din
Legea nr. 422/2001.
OMTT 562/2003, la art. 15 defineşte zona de protecţie constituită ca un teren
format din parcele cadastrale situate în jurul monumentului, asigură perceperea
nealterată a acestuia. În zona de protecţie se instituie servituţile de utilitate publică şi
reglementările de construire pentru:
- păstrarea şi ameliorarea cadrului natural al monumentului prin înlăturarea sau
diminuarea factorilor poluanţi de orice natură;
- păstrarea şi ameliorarea cadrului arhitectural-urbanistic al monumentului prin
aprobarea şi supravegherea construirii;
- păstrarea şi valorificarea potenţialului arheologic
Zona istorica de referinţă (prescurtată ZIR), reprezintă o zonă din teritoriul
administrativ care se defineşte şi delimitează prin studiul istoric general şi care prezintă
caracteristici coerente din punct de vedere urbanistic, arhitectural şi istoric care vor fi
preluate in modul de dezvoltare viitor al teritoriului – cf. OMTCT nr. 562/2003.
Subzona istorica de referinţă (prescurtată SIR), reprezintă o zonă din teritoriul
administrativ care se defineşte şi delimitează prin studiul istoric general şi care prezintă
caracteristici coerente din punct de vedere urbanistic, arhitectural şi istoric care vor fi
preluate in modul de dezvoltare viitor al teritoriului – cf. OMTCT nr. 562/2003.
Lista Monumentelor Istorice (abr. LMI), reprezintă un document juridic,
ce cuprinde toate obiectivele clasate ca monumente istorice, departajate în două grupe
valorice:
 grupa A - monumentele istorice de valoare naţională şi universală;
 grupa B - monumentele istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local.
În funcţie de grupa valorică şi categorie monumentele istorice se împart în:
 Grupele valorice - I – arheologie; II – arhitectură; III – monumente de for
public; IV – monumente memoriale/funerare.
 Categorii de monumente istorice: m – monument; a – ansamblu; s – sit.
 Categorii după natura obiectivului: A – monument de valoare naţională şi
universală; B – monument reprezentativ pentru patrimoniul cultural local.
Această listă are caracter de lege, fiind aprobată prin ordin, de către ministrul culturii și
publicată în Monitorul Oficial al României.
3.2. Identificarea construţiilor valoroase

3.2.1. Date generale
Din punct de vedere arhitectural, Teritoriul administrativ al comunei Întregalde,
abordat în cadrul acestui studiu, se remarcă prin prezenţa unor obiective de interes
istoric şi arhitectural, prezenţă materializată prin existenţa unor obiective clasate ca
monumente de patrimoniu, dar şi prin existenţa unui număr important de alte obiective,
care pot îndeplini criteriile minimale de clasare, cel puţin la nivelul unor obiective de
interes local.
Potrivit Listei Monumentelor Istorice din 2010, pe teritoriul administrativ al
comunei Întregalde se află o singură categorie de monumente clasate: monumente
/ansambluri istorice, atât de importanţă locală (Biserica Sf. Ilie din Întregalde), cât şi
naţională (Biserica Sf. Arhangheli din Cristeşti-Dealu Geoagiului). În urma analizelor
efectuate asupra listelor de patrimoniu în raport de situaţia din teren se impun câteva
observaţii:
În cadrul studiului de faţă construcţiile valoroase au fost identificate după
următoarele criterii:
Vechimea clădirilor - clădirile istorice vechi, inclusiv ruinile unor construcţii de
aceia-şi natură sunt o mărturie a evoluţiei urbanistice a localităţilor situate în
actualul teritoriu administrativ.
Studiu stilistic, relevă faptul că cele mai vechi clădiri, care se păstrează sunt cele
ecleziastice; Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” din Dealu Geoagiului, care conservă
importante elemente de arhitectură tradişională românească, precum
prispa/târnaţul cu coloane din lemn, frumos ornamentate. Bisericile de aici
păstrează anumite caracteristicvi, precum delimitarea dintre naos şi pronaos,
turnul clopotniţă scund, realizat din lemn placat la exterior cu lemn şi foişor
prevăzut cu arcade deschis (Ghioncani, Popeşti şi biserica veche din Necrileşti)
sau închis (Intregalde, Gristeşti).
Alte elemente arhitecturale de tradiţie populară sunt reprezentate de instalaţiile
hidotehnice, unele datând din sec. XVIII şi XIX, precum morile de apă (Moara de
apă a familiei Clambă Nicolae din Ivăni,) şi văltorile (Văltoarea familiei Macavei
Şonea din Floreşti-Întregalde; Vâltoarea din Ghioncani; Vâltoarea lui Gan Vasile
etc.). Alături de acestea, în satele de munte Ilieşti, Marineşti, Popeşti dar şi în alte
sate mai pot fi găsite multe gospodării vechi, de secol XVIII sau XIX.
Bisericile din zonă sunt exemple vii de arhitectura religioasă românească, aşa cum
este ilustrată de lăcaşele de cult ortodoxe din satele comunei Întregalde. Acestea
conservă stilul tradiţional al bisericilor românesti de tip sală, cu naos şi pronaos
delimitate spaţial şi absidă decroşată, realizate din lemn.
Casele tradiţionale, sunt importante prin:
 Valoarea lor istorică şi tradiţională. În această categorie sunt incluse clădiri şi
situri/gospodării care conservă imaginea satului tradiţional, a modului cum
ţăranul român de pe aceste locuri s-a raportat la relaţia sa cu mediul, la modul
său de viaţă, la resursele sale economice şi preocupările sale artistice. Amintim în
acest context:
▪ Casa familiei Hârbea Viorica din satul Ilieşti, datând după toate
probabilităţile de da sfârşitul sec. al XVIII-lea sau începutul sec. XIX.
Pentru aceasta prezentăm în Anexe fișa.
▪ Casa familiei Ciulea din cătunul Hârbeşti, compusă din două
camere, târnaţ pe două laturi şi o pivniţă. Pe o grindă se păstrează
data construcţiei – 1867.
▪ Clădirea fostei şcoli confesionale din satul Întregalde, realizată din
lemn la 1885, prin contribuţia parohului loculuinIoan Nistor. În
această clădire funcţionează în prezent Expoziţia etnografică.
▪ Alte case şi construcţii realizate din lemn, pe fundaţie de piatră de
către populaţia românească din satele comunei, precum morile de
apă cu roată verticală sau vâltorile care se mai păstrează etc.
 Valoare istorică şi ambientală, dată de existenţa unor străzi, clădiri şi situri, care
păstrează memoria unor evenimente sau personalităţi istorice, a unor obiective de
sec. XIX şi începutul sec. XX, precum: Moara familiei Clambă; a casei parohiale
din satul Cristeşti; sau a casei care astăzi adăposteşte Colecţia etnografică a
comunei Întregalde.
 valoare ambientală, deoarece acesta păstrează cel mai bine identitatea şi
caracterul imaginii satului tradiţional, oglindită în proporţiile clădirilor şi
ansamblurilor, culoare, vegetaţie conexă (livezi, pădure) etc., care trebuie
conservate atunci când există sau trebuie refăcute în cazul siturilor singulare sau
a celor disparate.
Pentru rezolvarea problemelor legate de regimul de conservare şi protecţie al
obiectivelor menţionate, unul dintre obiectivele de bază rămânând stabilirea clară a
monumentului/ansamblului protejat sau care necesită protecţie, a posibilităţilor sale de
conservare şi reinserţie în circuitul edilitar şi utilitar sau de altă natură.
Pe lângă construcţiile protejate prin lege, în teritoriul administrativ al comunei
sunt prezente şi alte obiective/ansambluri a căror valorare istorică, arhitecturală,
artistică, tehnică sau de altă natură, care le califică pentru includerea în lista
monumentelor protejate. Între acestea menţionăm; Biserica de lemn din Ghioncani,
Biserica de lemn din satul Popeşti sau cea din satul Tecşeşti.
3.2.2. Monumente incluse în Lista monumentelor istorice (2015)

Lista Monumentelor Istorice (LMI 2010) a fost aprobată prin OMCPN nr. 2.828/2015,
pentru modificarea anexei nr. 1 la Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314/2004
privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a Listei monumentelor
istorice dispărute, cu modificările ulterioare din 24.12.2015, publicat în Monitorul Oficial
al României, Partea I, Nr. 113 bis, din 15.02.2016
Conform documentului menţionat în comuna Întregalde se găsesc următoarele
monumente istorice (nr. crt, cod, denumire, adresa postală, datare):
 Biserica de lemn " „Sf. Arhangheli” – Dealu Geogelului, situată în cătunul
Cristeşti, sub Vf. Chicerii, la izvoarele văii Ivaşcanilor, fiind construită la 1742, de
către meşterul Panta Crăciun. Cod. LMI - AB-II-m-A-00216.
 Biserica de lemn " „Sf. Ilie” din Întregalde-Modoleşti, situată pe un tăpşan de pe
malul strâng al văii Galda, în amonte de confluenţa acesteia cu pârâul Ghilcer.
Cod LMI 2010 - AB-II-m-B-00240
Biserica de lemn " „Sf. Arhangheli – Dealu Geogelului
Statul istoric şi de arhitectură

Cod RAN - Fără
Cod LMI 2010 - AB-II-m-A-00216
Biserica este monument istoric, înscris în LMI 2010, ca obiectiv istoric,
arhitectural şi urbanistic de importanţă naţională, care a jucat un rol major în viaţa
socială şi spirituală a comunităţii.
Tip sit:
Lăcaş de cult – Biserică ortodoxă cu hramul „ Sf. Arh. Mihail şi Gavril”, ce
funcţionează ca biserică parohială, pentru parohia ortodoxă română din satul Dealu
Geoagiului.
Localizare:
Biserica este situată în
cătunul Cristeşti, Satul Dealul
Geogelului, pe un tăpşan de pe
versantul stâng al văii cu acelaşi
nume, la nr. 32.
Istoricul lăcaşului:
Conform unei inscripţii
de pe ancadramenrul
intrării situat deasupra
intrării de pe latura de sud,
Biserica Sf. Arhangheli Mihail
şi Gavril din Cristeşti, a fost
construită în 1742, de către
meşterul Panta Crăciun.
Decorul sculptat al acesei intrări este identic cu cel al uşii spre naos, sub forma unui
chenar pe motivul dintelui de lup şi altul în frânghie, cu traseu în trepte şi câteva frunze
de iederă. Deschiderile din peretele dintre navă şi absidă, deschiderile sunt marcate prin
ancadramente, cu soclu profilat, având partea superioară cioplită în trepte şi împodobite
cu frunze de iederă.
Biserica este construită în stil tradiţional, după un plan simplu, dreptunghiular
cu pronos, naos şi absidă poligonală cu cinci laturi. Naosul şi absida poligonală sunt
tăvănite cu câte o boltă în leagăn, cea a altarului fiind intersectată pe est, la capătul
laturilor lungi, printr-un timpan racordat la restul laturilor printr-o suprafaţă
trapezoidală. Cu excepţia absidei altarului, care sunt tencuiţi, pereţii exteriori păstrează
bârnele aparente, reliefând consolele a căror crestături pornesc de la simpla cioplire, cu
retragei succesive în unghi drept, ajungând la profilul „cap de cal”.
În secolul al XIX-lea biserica cunoaşte o intervenţie constructivă importantă, prilej
cu care nava a fost alungită spre vest cu 2,94 m. Tot acum peste naos a fost ridicat un
turn clopotniţă scund, din lemn, cu secţiune pătrată şi coif înalt, frânt la mijloc şi evazat,
iar pe latura de sud o prispă cu arcade semicirculare şi stâlpi ornamentaţi.
După lucrările efectualte dimensiunile monumentului sunt: lungimea navei –
10,5; decroşul absidei 0,55; laturile absidei de 2,39 m, respectiv 1,34 şi 1,64 m.
Pereţii interiori ai navei, inclusiv bolta au fost tencuiţi, fapt ce a dus la ascunderea
picturii iniţiale. Frumuseţea ei mai putând fi imaginată astăzi după cea de pe tâmplă, cu
imaginea frumoasă a unor sfiinţi şi o paletă coloristică foarte plăcută. Cele două registre
cu medalioane de pe tâmplă, astăzi foarte deteriorate, sunt urmate de friza apostolilor,
înşiruiţi pe un fundal de dealuri şi separate prin silueta unui copac. Icoanele sfiinţilor de
hram reprezentate pe suprafaţa decroşurilor, deasupra unui decor de flori care se repetă
pe spaţiul situat deasupra intrării. Icoanele împărăteşti de pe tâmplă (Deisis, Maria cu
pruncul, Sfânta Troiţă şi Sfinţi Arhangheli Mihail şi Gavril), împreună cu icoanele
prăznicar datează de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, fiind atribuite lui Simion Zuhravul de
la Bălgrad. Cercetătoarea Ioana Cristache-Panait semnalează prezenţa a două icoane mai
vechi, de secol XVII, provenite probabil de la un lăcaş anterior, o icoană prăznicar de
mici dimensiuni, remarcabilă prin decorul bizantin al veşmintelor şi frumuseţea
ţesăturii (în pătrate alb cu rosu). Alături de aceasta se remarcă icoana împărătească a Sf.
Nicolae, ca arhiepiscop, alături de Isus şi Maria, având marginal scene din viaţa
sfântului. Icoanele cu legendele în limba slavonă, prezintă analogii cu icoana Sf. Ioan
Predetici, de la Şilea, fiind atribuite aceluiaşi zugrav anonim.
Zestrea partimonială a bisericii mai cuprinde şi alte valori deosebite, precum:
icoane pe sticlă din centrul Laz, jilţurile crestate, sfeşnicele datând din sec. XVIII
purtând semnătura meşterului Tecso Crăciun, ca şi cele de secol al XIX-lea, cu simbolul
acvilei bicefale. Între cărţile de cult se remarcă tipăriturile bucureştene; Evanghelia de la
1750 şi Tirodul de la 1768, mărturii a relaţiilor strânse dintre romnânii de pe cele două
laturi ale Carpaţilor, care au pătruns până în cele mai izolate aşezări din Transilvania.
Toată această bijuterie se găseşte în grija unui crâsnic bătrân, de peste 80 de ani, care
vine călare de la câţiva kilometri pentru a o mai deschide şi aerisi.
Pe peretele monumentului de cult a fost prinsă o troiţă din lemn adusă din
hotarul satului, prevăzută cu contrafişe la intersecţia braşelor şi un decor sculptat
format din cercuri, rozete şi profil în formă de frânghie.
Descrierea zonei de protecţie:

Zona de protecţie instituită
în jurul lăcaşului se reduce la
nivelul parcelei pe care aceasta este
amplasată, fiind delimitat prin
gardul de protecţie. În zona de
protecţie, cu o suprafaţă de cca.
1970 mp, se va evita efectuarea de
lucrări care pot provoca daune
lăcaşului de cult. Alte intervenţii
decât cele pentru înmormântări, în
perimetrul acestei zone se va face
doar după consultarea specialiştilor
de la Ministerul Culturii şi
Direcţiea Judeţeană de Cultură şi
Patrimoniu al jud. Alba.
Zona protejată propusă este
circumscrisă următoarelor coordonate
topografice (Stereo 70)48: X (long) Y (lat)
378428,95 532765,34
378394,55 532772,75
378386,09 532804,50
378400,90 532819,84
378440,59 532811,38
378428,95 532765,34
Bibliografie:
1. http://biserici.org/index.php?menu=BI&code=7633
2. Cristache-Panait, Ioana (1987), Biserici de lemn, monumente istorice din
Episcopia Alba Iuliei, Mărturii de continuitate şi creaţie românească, Alba Iulia,
Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei.
3. Cristache-Panait, Ioana (1993). Arhitectura de lemn din Transilvania, 1. Judeţele
Alba, Mureş şi Harghita. Bucureşti: Editura Museion.
Foto Ţeicu Mircea Rareş apud https://ro.wikipedia.org
48
După http://geoportal.ancpi.ro/geoportal/viewer/index.html
Biserica de lemn " „Sfântul Ilie” – Intregalde

Biserica este monument istoric, înscris în LMI 2010, ca obiectiv istoric,
arhitectural şi urbanistic de importanţă locală, care a jucat un rol major în viaţa socială
şi spirituală a comunităţii.
Cod RAN - Fără
Cod LMI 2010 - AB-II-m-B-00240
Tip sit:
Lăcaş de cult – Biserică ortodoxă cu hramul „ Sf. Ilie”, ce funcţionează ca biserică
parohială, pentru parohia ortodoxă română din satul Intregalde.
Localizare:
Biserica este situată în partea de jos a satului Intregalde, în apropiere de
Modoleşti, pe un tăpşan de pe versantul stâng al văii cu acelaşi nume.
Conform unei insemnări de
pe Antologhionul de Râmnic, aflată
în patrimoniul său, Biserica Sf. Ilie,
a fost construită şi sfiinţită la 5
iulie 1774. Biserica a mai suferit
importante intervenţii în sec. al
XIX-lea, când edificiul a fost
reparat şi s-au făcut şi alte
intervenţii asupra structurii
originare, mai ales a părții de vest,
care a fost alungită, prin ridicarea
unei pridvor închis la intrare.
Probabil tot acum biserica a fost
tencuită la exterior.
Planul construcției e
dreptunghiular, cu absida
decroșată, poligonală cu cinci
laturi. Pronaosul este acoperit cu
tavan drept, însă în zona grinzilor s-au intercalat în faza reparațiilor, mici bolți
semicilindrice încadrând o calotă eliptică situată sub turn. Deasupra naosului este o
boltă semicilindrică retrasă pe o bârnă, ce se reazemă pe console cioplite, ca cele de la
exterior. Grinzile masive ale bolții naosului se îmbină în coadă de rândunică cu cele ale
timpanului. Absida are o boltă semicilindrică, intersectată, în planul poligonal prin
intermediul unor suprafețe plane, în console. Numai pereții și bolta altarului au rămas
aparenți.
Temele iconografice ale
absidei sunt: Sfânta Troiță,
Arhanghelul Mihail și
Arhanghelul Gavriil cu cete
îngerești; Năframa Veronicăi iar
pe pereți: arhidiaconul
Laurenție; Viziunea patriarhului
Petru al Alexandriei; procesiune
de arhierei etc. Zestrea picturală
este atribuită zugravului Simon
de la Alba Iulia.
Descrierea zonei de
protecţie:
Zona de protecţie instituită în jurul lăcaşului se reduce la nivelul parcelei pe care
aceasta este amplasată, ocupată de cimitir, fiind delimitat prin gardul de protecţie. În
imediata apropiere a bisericii se va evita efectuarea de lucrări care pot provoca daune
lăcaşului de cult. Intervenţiile în perimetrul acestei zone se va face doar după
consultarea specialiştilor de la Ministerul Culturii şi Direcţiea Judeţeană de Cultură şi
Patrimoniu al jud. Alba.
Zona protejată propusă este circumscrisă următoarelor coordonate topografice
(Stereo 70)49:
X (long) Y (lat)
378415,662 528967,614
378317,65 528919,608
378307,649 528934,61
378305,648 528949,612
378346,654 528997,618
378387,659 528988,617
378415,662 528969,615
378415,662 528967,614
Bibliografie:
http://biserici.org/index.php?menu=BI&code=7633
Cristache-Panait, Ioana (1987), Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia
Alba Iuliei, Mărturii de continuitate și creație românească, Alba Iulia, Editura
Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei.
Cristache-Panait, Ioana (1993). Arhitectura de lemn din Transilvania, 1. Județele
Alba, Mureș și Harghita. București: Editura Museion.
Opriș, Ioan; Bodea-Bonfert, Mihaela și Porumb, Marius (2001). Monumente istorice
de pe Valea Arieșului - itinerarii culturale. București: Oscar Print
Foto Ţeicu Mircea Rareş apud https://ro.wikipedia.org
49
După http://atlas.anpm.ro/atlas#
3.3. Identificarea amenajărilor valoroase
Criteriile stabilite pentru identificarea amenajărilor valoroase sunt:
 Vechimea amenajării;
 Funcţiunea avută şi cea prezentă (loisir, administrativă, memorială, utilitară);
 Valoarea ambientală şi peisageră în raport cu fondul construit.
Pe baza acestor criterii, pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde au fost

identificate următoarele obiective şi amenajri valoroase:
În prima şi a doua categorie, se remarcă prin vechime, funcţiunea socială şi
utilitară avută, obiectivele:
A. Cele două biserici din lemn, din satele Dealu Geoagiului şi Întrgalde, obiective
incluse în listele de patrimoniu.
B. Bisericile de lemn de secol XIX, morile şi vâltorile care se mai păstrează.
În ultima categorie putem include cu certitudine cel puţin trei obiective:
1. Imaginea satului Tecşeşti, în contextul mediului natural în care se găseşte. Tot
aici mai putem include imaginea poienilor cu narcise şi cea a satului neolitic
experimental, amenajat aici de către Asociația Culturală pentru Dezvoltare Durabilă
Groove ON, în cadrul Muzeului Viu de la Tecșești.
2. Dealul Maruşcanilor cu satul Ilieşti şi cătunul Hărbia, pentru valoarea sa
peisageră şi importanţa etnografică pe care o mai păstrează, prin gospodăriile
de secol XVIII şi XIX care încă mai pot fi întâlnite aici, pierdute printre păduri
şi livezi.
3. Imaginea cătunului Hărbeşti, aparţinând de satul Ilieşti, amplasat pe Dealul
Maruşcanilor (Mocanilor), în preajma drumului de creastă. Din cele 7
gospodării care au fost odată aici mai sunt locuite două, restul gospodăriilor
sunt părăsite, aflate la discreţia timpului şi a intemperiilor. Menţionăm
existenţa aici a unei case din 1864, astăzi părăsită.
Imaginea cătunului
Hârbeşti-Ilieşti
3.4. Date semnificative referitoare la construţii şi amenajari

Pe lângă construcţiile valoroase incluse deja în listele de patrimoniu, conform LMI
2015, pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde mai pot fi întâlnite si alte
construcţii; religioase, civile (case/gospodării), instalaţii tehnice populare, deosebit de
valoroase, aşa cum aminteam mai sus.
În acest context prezentăm un număr de 5 obiective, semnificative pentru
arhitectura populară locală, atât bisericeşti cât şi laice, care nu sunt incluse în listele de
patrimoniu, nefiind protejate, conform legii. Printre acestea menţionăm:
Biserica de lemn de la Ghioncani – Întregalde

Cod RAN - Fără
Cod LMI 2010 - fără
Biserica nu este înscrisă în LMI 2010, ca obiectiv istoric, dar prin vechimea sa,
prin arhitectură şi rolul jucat în cadrul comunităţii este un important monument de
interes local, cu un rol major în viaţa socială şi spirituală a comunităţii.
Tip sit:
Lăcaş de cult – Biserică
ortodoxă cu hramul „Sf.
Nicolae’”, ce funcţionează ca
biserică parohială, la parohia
ortodoxă română din satul
Ghioncani – Întregalde.
Localizare:
Biserica este situată în
Satul Ghioncani, pe o terasă
înaltă de pe versantul drept al
Văii Galda.
Potrivit tradiţiei, biserica
a fost ridicată în anul 1877, pe
un teren de 2,1/2 iugăre, teren
donat de către Ioan Ghioancă. Tot acesta a mai donat pentru preot 4 iugăre, fânaţ şi loc
arător. Alături de Ghioancă la ridicarea bisericii au mai contribuit Gavril Băleanu,
Teodor Bălţat, Vasile Ung şi Ion David50.
Potrivit tradiţiei şi a mărturiilor oamenilor bătrâni din sat, biserica de lemn din
Ghioncani a aparţinut iniţial satului Bucium Saşa. Când oamenii de aici şi-au ridicat o
biserică din piatră au vândut vechea biserică din lemn celor din Bucium Poieni, de unde
a ajuns la Mogoş, probabil la locuitorii celor din Micleştii Mogoşului. De aici proveneau şi
locuitorii stabiliţi la „colibi”, vechea denumire a satului Ghioncani. Acest fapt sugerând
că biserica a putut veni direct din Bucuim Poieni la viitorul sat Valea Galdei/Ghioncani.
O altă tradiţie locală vorbeşte de ridicarea mircaculoasă a bisericii, cu banii găsiţi
în mormântul unui cavaler, identificat şi săpat de un bou alb. Potrivit scrisorii care
însoţea comoara, oamenii erau rugaţi să ridice cu banii, o biserică în amintirea lui.
Oasele acestui luptător fiind îngropate sub o lespede albă, în preajma bisericii.
Sub aspect arhitectural biserica se încadrează în categoria bisericilor sală
construite în această parte a Apusenilor, fiind formate din naos, preonaos, o absidă
poligonală decroşată şi un privdor pe latura de sud. Peste pronaos se ridică turnul
clopotniţă prevăzut cu un coif piranidal, evazat la bază.
Accesul spre naos şi pronaos se asigură prin cele două uşi spre pridvor. Iluminatul
se realizează prin intermediul a trei ferestre de dimensiuni medii, dispuse 2 spre sud şi
una spre nord, iar altarul prin cele trei ferestre dispuse pe 3 dintre laturile absidei.
În interior tavanul este sub formă de boltă, delimitat spre est printr-o tâmplă, care
face trecerea spre absida altarului.
În preajma bisericii se găseşte cimitirul satului şi o troiţă din lemn cu pălărie în formă de
ciupercă, deseori regăsite în zonă.
Bibliografie:
Cristian Florin Bota – Întregalde ieri şi astăzi (Monografie), 2016.
Informaţii proprii din teren
Biserica „Sf. Nicolae”, Popeşti – Întregalde

Cod RAN - fără
Biserica nu este înscrisă în LMI
2010, ca obiectiv istoric, dar prin
vechimea sa, prin arhitectură şi rolul
jucat în cadrul comunităţii, biserica este
un important monument de interes local,
cu un rol major în viaţa socială şi
spirituală a comunităţii.
Tip sit:
Lăcaş de cult – Biserică ortodoxă
cu hramul „ Sf. Nicolae”, ce funcţionează
ca biserică parohială, la parohia
ortodoxă română din Popeşti, filie a
bisericii din Intregalde
Localizare:
Biserica este situată în Satul Popeşti,
Potrivit Şematismului de la 1900, biserica de la Popeşti a fost ridicată la 1875, în
onoarea Sf. Nicolae. Biserica a funcţionat ca filie a bisericii din Întregalde.
Este construită din lemn de brad, în timpul preotului Iosif Nistor (1853-1878), şi face
parte din categoria bisericilor cu pridvor, având bune analogii constructive cu cea din
dealu Geoagiului, dar este mai mică şi mai puţin ornamentată.
50
Şematism 1900, p. 146
Fiind amplasată în coastă a fost necesară ridicarea fundaţiei, de piatră mai a cărei
înălţime scade treptat de la vest la est.
Arhitectural biserica se încadrează în categoria bisericiilor de lemn, fiind formată
din naos, pronaos şi absidă poligonală, decrosată. Accesul se realizează prin peretele de
sud, direct în pronaos, prin intermediul unui târnaţ îngust, pe toată lungimea laturii de
sud, cu stâlpi prevăzuţi cu arcade. La o dată ulterioară în faţa intrării de pe latura sud-
vestică s-a scos unul dintre stâlpi şi s-a anexat un pridvor de formă pătrată, accesibilă
din exterior printr-o scară de lemn şi prevăzută cu acoperiş independent, în patru ape.
Naosul şi absida sunt acoperite cu câte o boltă în leagăn, despărţite printr-un timpan din
lemn, racordat cu restul laturilor printr-o suprafață trapezoidală. Deasupra naosului s-a
ridicat un turn clopotniţă din lemn, prevăzut cu foişor din lemn, închis cu scândură
prinsă vertical şi ornamentată la partea inferioară cu motive vegetale trilobate. Pentru
iluminatul acestuia au fost prevăzute un număr de opt ferestre mici, în arcadă,
prevăzute cu obloane (câte două pe fiecare latură). Coiful ascuţit la partea superioară
este frânt şi evazat de la mijloc. Iniţial acoperit cu şindrilă, cândva la mijlocul sec. XX
aceasta a fost înlocuită cu tablă.
Învelitoarea la nivelul naosului şi pronaosului este de asemenea fragmentată, mult
mai abruptă în partea inferioară, şi datorită bolţii circulare, pentru ca de la mijloc
unghiul de îmbinare a celor două ape să devină mai mare, linia de imbinare ajungând
până sub foişorul turnului. Pe latura vestică acoperişul este simplu, uşor evazat la
nivelul ţiglei de jos.
La exterior atât naosul şi pronaosul cât şi absida poligonală a fost tencuite
tradiţional, cu un amestec de var şi nisit şi finisate (văruite) cu var.
Iluminatul naosului se realiza prin intermediul a două ferestre situată pe latura
sudică şi a uneia pe latura opusă, în timp ce absida altarului este iluminată prin două
ferestre de mici dimensiuni situate pe latura sudică şi sud-estică. Se remarcă la
exteriorul absidei altarului, prezenţa la fiecare colţ a unor stâlpi din lemn, fixaţi pentru a
sprijini structura acoperişului, formând pseudocoloane coloane.
În micuţul cimitir din împrejurul bisericii se mai păstrează şi câteva cruci de
piatră dintre care cea mai veche aparţinând preotului Gheorghe Crişan, decedat în 1912.
Tot în faţa bisericii se găseşte o interesantă troiţă din lemn, în formă de cruce,
prevăzută cu acoperiş în două ape şi având braţele laterale prevăzute cu cruce dublă.
Peste crucea iniţială este suprapusă o cruce a sf. Andrei, având la capătul fiecărui braţ o
nouă cruce clasică. Troiţa fixată într-un bloc de piatră se găseşte într-o fază avansată de
degradare.
Bibliografie:
- Şematismului veneratului cler al Ariediecesei Metropolitane Greco-Catolice Române
de Alba Iulia şi Făgăraş, 1900, p- 143.
- Mărturii de la preotul din Tecşeşti, Tecşa Mihai
- Observaţii la faţa locului
Biserica de lemn de la Tecşeşti – Întregalde

Cod RAN - Fără
Biserica nu este înscrisă în LMI 2010, ca obiectiv istoric, dar prin vechimea sa,
prin arhitectură şi rolul jucat în cadrul comunităţii, biserica este un important
monument de interes local, care a catalizat o perioadă importantă viaţa socială şi cea
spirituală a comunităţi locale.
Tip sit:
Lăcaş de cult – Biserică ortodoxă cu hramul „ Sf. Gheorghe’”, ce funcţionează ca
biserică parohială, la parohia ortodoxă română din Tecşeşti. Biserica este filie a celei de
la Dealul Geoagiului.
Localizare:
Biserica este situată în Satul Tecşeşti, pe versantul stâng, în amonte de Cheile
Tecşeştilor.
Deşi a intrat relativ recent
în memoria documentelor,
numele satului Tecşeşti apărând
în documente de abia la
începutul sec. XX, aşezarea de
aici este mult mai veche,
începuturile sale coborând către
sfârşitul sec. al XVII-lea. Mica
comunitate de aici a avut propriul
său lăcaş de închinăciune, a cărei
urma s-au păstrat până recent,
prin fruntariul prispei, aflat la
casa lui Tecşa Maria. Acesta a
fost adus aici de la vechea
biserică, la începutul sec. XX şi suprapusă faţadei. Fruntariu este o frumoasă piesă de
arhitectură tradiţională, format dintr-o succesiune de arcade şi stâlpi sculptaţi, pe
suprafaţa căreia se găseşte o inscripţie de lemn. Pe aceasta se mai putea citi cu ani în
urmă cuvântul biserică, o cruce crestată, anul 1700, „meşteri ... 100”, iar în faţa unei
invocaţii simbolice „Mihu Burca ot na”, cu referire la meşterul care a ridicat-o 51.
Biserica actuală a fost construită la începutul sec. XX, lângă acelaşi stejar secular,
în timpul preotului Iacob Petric (1832-1924). În 2004 biserica a fost renovată, prilej cu
care a fost tencuită la exterior cu tencuială de var şi înlocuită tabla de acoperiş cu tablă
de tip „Lindab”.
Biserica de la Tecşeşti a funcţionat ca filie a celei de la Cristeşti-Dealu Geoagiului
şi Popeşti. De cca. 30 de ani cele trei biserici sunt păstorite de către preotul Mihai Tecşa.
Semnalăm existenţa unei troiţe din lemn, fixată pe peretele de nord a bisericii,
troiţă care potrivit tradiţiei a constituit reperul în jurul căreia se făcea slujba, când s-a
format crângul, înainte de ridicarea primei biserici. Troiţa a fost sculptată, decorul fiind
format din chenare convergente, frânghii, dinţi de lup, romburi, rozete şi cercuri cu
crestături geometrice52.
Descriere
Biserica de lemn din Tecşeşti este una tradiţională, cu plan dreptunghiular, abida
poligonală decroşată, cu cinci laturi. Nava principală are dimensiunile navei de 10 x 6 m,
decroş 0,91 m spre sud, respectiv 0,84 nord şi laturile 1,91 m x 1,74 x 1,57 x 1,80 şi
1,90 latura de est. În interior peste naos, tavanul este de formă de boltă semicilindrică
51
I. C. Panait, 1987, 81
52
Ibidem.
aplatizată, retrasă de la linia pereţilor, tavan drept peste pronaos şi altar, racordat la
pereţi prin suprafeţe înclinate53.
De la vechea biserică s-au păstrat vechi cărţi bisericeşti (Apostol, Bucureşti, 1743;
Cazanii Râmnic, 1781), dar şi două icoane de tâmplă, precum icoana Maicii Domnului cu
Pruncul, atribuită lui Ioan de la Beriu şi datată 1777, precum şi acea a arhanghelului
Gavril, cu sculptură postbrâncovenească.
Bibliografie:
 Cristian Florin Bota – Întregalde ieri şi azi, Alba Iulia, 2016;).
 Ioana Cristache Panait, Biserici de lemn monumente istorice din Episcopia
Alba Iuliei. Mărturii de continuitate și creație românească, Alba Iulia, 1987.
 www.karpatenwilli.com/apuseni/tecsesti.htm
 Informaţii preot Tecşa Mihai
Gospodăria familiei Hârbea Viorica din din Ilieşti - Întregalde

Gospodăria aparţine doamnei Hârbea Viorica a Moruşcanilor, din satul Ilieşti comuna
Întregalde. Potrivit tradiţiei locale şi a mărturiei proprietarului casa ar fi fost construită,
cânva la sfârşitul sec. XVIII sau începutul sec. XIX, de către un fugar din armata
austriacă, pe nume Constantin, a Moruşcanilor. Casa a fost ridicată într-un areal cu
multă pădure de brad căzută în urma unei furtuni, din trunchiuri de brad rotunde.
Primii proprietari păstraţi în memoria familiei actuale sunt C-tinul Moruşcanilor şi fiul
acestuia Anton(iu). De la aceştia ajunge la familia Hârbea, bunica actualei proprietare
născută în 1889 aşa a cunoscut casa, moştenită de la tatăl său.
Gospodăria cuprinde casa de locuit, bucătăria, cămara, coteţul porcilor şi poiata.
53
Ibidem, nt. 2.
Planul construcţiei: Casa de locuit, amplasată perpendicular pe coasta dealului (N-S), a
fost construită la sfârşitul sec. al XVIII-lea sau începutul sec. al XIX-lea, din lemn de
brad rotund, legat în chiotori şi văcălit cu pământ. În plan orizontal casa este formată
din două camere cu dimensiunile de 4 x 4 m şi un târnaţ spre răsărit, pe toată lungimea
acesteia, cu balustradă de scândură. Casa a suferit unele modificări în 1960, când
actualii proprietari au adus trei meşteri care au cioplit pereţii din lemn rotund,
transformându-l în bârne. Tot acum tinda iniţială a fost transformată în cameră şi a fost
închis târnaţul în partea de sus cu geamuri, pentru o mai bună protecţie termică.
Iluminatul se realizează prin două geamuri, câte unul la fiecare cameră. Geamurile
iniţiale de dimensiuni mai mici, au fost modificate, de asemenea în 1960, când au fost
aduse la dimensiunile de 1,20 x 1,80 m. Accesul în târnaţ de face la capătul de nord-est,
de unde se intră separat în fiecare cameră. Fundaţia este ridicată din piatră locală legată
cu pământ, adăpostind la sud un beci de 3 x 4 m, fără gârlici.
Acoperişul de paie, este unul tipic “Ţării Moţilor”, foarte înalt şi gros, fapt ce-i
conferă întreagii construcţii are o înălţime de 10 m, în punctul cel mai înalt, din care
2,30 m este înălţimea camerei. Desigur, acoperişul a suferit în decursul timpului mai
multe refaceri, ultima refacere fiind făcută în prima parte a sec. XX. Deversarea fumului
de la sistemul de încălzire în pod, a dus la depunerea şi acumularea pe partea inferioară
al acestuia a unui strat gros de funingine, care constituie el însuşi o peliculă protectoare
împotriva aprinderii accidentale.
Temelia: Fundaţia casei adaptată la teren şi la prezenţa beciului, este realizată din
piatră cu liant din pământ.
Pereţii: Iniţial ridicaţi din trunchiuri rotunde de brad, văcălite la exterior cu
pământ, în anul 1960 au fost cioplite şi transformate în bârne, fără a mai fi văcălite.
Şarpanta: Este realizată în patru ape, fără corni centrali, doar traversele ( scăriţe),
care sprijină vârful cornilor de pe latura opusă. În plan orizontal leţurile care susţin
paiele sunt bătute cu cuie de fier, iar cadrul streşinarelor este susţinut de capetele
cununilor laterale.
Materialul învelitor: paie scuturate şi călcate, alternate cu nuiele de mesteacăn;
acoperişul a fost refăcut ultima dată în perioada interbelică. Astăzi vârful acoperişului,
afectat de timp şi intemperii, este protejat printr-un şir de şindrilă dispus de o parte şi de
alta a vârfului casei.
Pavimentul: pământ bătătorit
Starea actuală a construcţiei este relativ bună, vârful acoperişului fiind afectat de
timp şi intemperii fiind protejat prin câte un rând de şindrulă, pe fiecare latură. Necesită
restaurare.
Semnificaţia documentară: Gospodăria ilustrează tipul arhaic specific aşezărilor
umane din zona Munţilor Apuseni, a căror economie de bază a fost şi a rămas
agricultura, în special creşterea animalelor mari. Arhitectura sa are la bază o
arhitectură a lemnului şi a pietrei, materiale care se găseau în imediata apropiere şi care
puteau fi folosite fără oprelişti.
ANEXE – Scurtă Descriere
Cămara
Cămara, amplasată în partea estică a casei de locuit, la cca. 9 m, este o
construcţie realizată din lemn, pe fundaţie de piatră, cu o singură cameră şi târnaţ
suspendat pe console de lemn, inchis cu balustradă de scândură pe două părţi. Fundaţia
din piatră locală fără liant este mai înaltă spre sud, unde sub podul târnaţului a fost
amenajat un adăpost pentru păsări. Accesul în târnaţ se face de la capătul nord-vestic,
iar în cămară din partea de sud. Construcţia cu dimensiunile de 4 x 5 m, se remarcă
prin stâlpii pridvorului, relalizaţi sub formă de două rombrui suprapuse delimitate la
mijlor prin două inele. Acoperişul înalt în 4 ape este marcat la vârf prin trei corni
centrali pentru protecţia acestuia împotriva vânturilor puternice.
Bucătăria
Bucătăria este amplasată la cca. 8 m spre nord-est de casa de locuit, între aceasta
şi cămară. Este o construcţie suprapusă, formată dintr-o cameră de 3 x 3 m, ce se
continuă spre vest cu amplasamentul cuptorului. Accesul se face dinspre partea de est,
iar spre sud are o mică fereatră care asigură iluminatul natural al încăperii. La subsolul
acesteia se găseşte o altă încăpere, de formă pătrată, utilizată ca beci şi depozit de
alimente. Clădirea este acoperită cu şindrilă. Accesul se face prin partea sudică, pe
acela-şi perete fiind şi o mică fereastră care asigură iluminatul natural al încăperii.
Coteţul porcilor
Este construcţia cea mai depărtaată dde casă, fiind amplasată la est de locuinţă.
Este o construcţie de formă dreptunghiulară, realizată din bârne, cu acoperiş piramidal
înalt. Accesul se face pe latura mică dinspre vest.
Poiata
Este o construcţie din lemn destinată animalelor, amplasată la vest de casa de
locuit, formată din două încăperi, din care una este utilizată pentru cal. În acoperişul
acestuia este practicată o deschidere, prin care se putea introduce în podul construcţiei
fânul necesar animalelor.
Pentru mai multe date a se vedea fişa în anexa 3-
Casa familiei Ciulea din cătunul Hârbeşti - Dealu Geoagiului
Casa aparţine lui Ciulea Vasile, fost zidar, cu o vârstă de peste 85 de ani, astăzi
plecat din sat. Casa a îndeplinit funcţia de locuinţă permanentă, fiind ridicată pe
proprietatea familiei.
Potrivit unei însemnări de pe o cosoroaba târnaţului, casa a fost ridicată în a doua parte a sec.
al XIX-lea, respectiv în anul 1864. Pentru o atare vechime pledează şi alte elemente din arhitectura
construcţiei, respectiv fundaţia, modul de îmbinare a bărnelor, planimetria, acoperişul etc.
Planul construcţiei: Casa de locuit, amplasată pe curba de nivel, cu faţa spre sud.
Întreaga construcţie este amplasată pe o fundaţie din piatră legată cu pământ, in
interiorul căreia a fost construită pivniţă de formă relativ pătrată, cu latura de 4,30 m.
Peste fundaţie este amplasată locuinţa propriu-zisă, cu dimensiunile de 7,93 x 4,89 m,
formată din două camere, inegale ca suprafaţă şi un târnaţ de colţ, pe două laturi.
Târnaţul prevăzut cu balustradă de scândură până la înălţimea de cca. 1 m, este
delimitat la exterior prin 6 stâlpi de susţinere spre est şi 3 spre sud, fixaţi în arcade, care
susţin cosoroaba.
Pereţii sunt realizaţi din bârne de fag, fixate în chiotori, netencuită la exterior.
Prinderea diferitelor elemente (ex. căpriorii de cosoroabă) se realizează prin cuie din
lemn. Iluminatul cameri se realizează prin două geamuri, modificate în anii 60, când
vechile geamuri pătrate, cu patru ochiuri dispuse în cruce au fost înlocuite cu actualele
geamuri, mai mari, duble şi în două şi trei canate. La camera mică (tindă) iluminatul se
face printr-un singur geam, mai mic şi prin cele două ochiuri din uşă.
Accesul în târnaţ de face la capătul de nord-est, iar în casă de pe latura de sud, de unde
se intră în tindă apoi în camera mare.
Acoperişul de paie, este unul tipic “Ţării Moţilor”, foarte înalt şi gros, fapt ce-i
conferă întreagii construcţii are o înălţime de 10 m, în punctul cel mai înalt, din care
2,30 m este înălţimea camerei. Desigur, acoperişul a suferit în decursul timpului mai
multe refaceri, ultima refacere fiind făcută în prima parte a sec. XX. Deversarea fumului
de la sistemul de încălzire în pod, a dus la depunerea şi acumularea pe partea inferioară
al acestuia a unui strat gros de funingine, care constituie el însuşi o peliculă protectoare
împotriva aprinderii accidentale.
Temelia: Fundaţia casei adaptată la teren şi la prezenţa beciului, este realizată din
piatră locală, cu liant din pământ.
Pereţii: Iniţial ridicaţi din bârne de brad, fără a fi tencuite la exterior.
Şarpanta: Este realizată în patru ape, fără corni centrali, doar traversele ( scăriţe),
care sprijină vârful cornilor de pe latura opusă. În plan orizontal leţurile care susţin
paiele sunt bătute cu cuie de fier, iar cadrul streşinarelor este susţinut de capetele
cununilor laterale.
Materialul învelitor: paie scuturate şi călcate, alternate cu nuiele de mesteacăn;
acoperişul a fost refăcut ultima dată pe la mijlocul sec. XX. Astăzi acoperişul afectat de
timp şi intemperii, dă semne de degradare la nivelul straşinilor şi a muchiilor.
Pavimentul: pământ bătătorit în bucătărie şi foastăne de lemn peste beci, în
camera mare.
Organizarea interiorului: În camera mare (spre vest) se mai păstrează două laviţe
de lemn cu spătar războiul de ţesut montat şi un blidar.
În a doua cameră (tindă) se mai păstrează o parte dintr-o sobă de fontă
Starea sa de conservare este deficitară, necesitând reparaţii la acoperiş şi la
camera mare, unde tencuiala din colţul de nord-vest este căzută, peretele găurit de se
vede afară.
În prezent gospodăria este abandonată, după moartea proprietarilor, urmaşii sunt
plecaţi din sat.
Semnificaţia documentară: Casa ilustrează tipul arhaic de locuinţă, specific
aşezărilor umane din zona Munţilor Apuseni, a căror economie de bază a fost şi a rămas
agricultura, în special creşterea animalelor mari. Arhitectura sa are la bază o
arhitectură a lemnului şi a pietrei, materiale care se găseau în imediata apropiere şi care
puteau fi folosite fără oprelişti.
3.5. Concluzii referitoare la elementele care necesita proteţie şi la natura

acestora
Studiul istoric aferent PUG Întregalde vine să exemplifice câteva metode de lucru
pe ţesutul urban al satului reşedinţă de comună, care este aşezarea cea mai
reprezentativă din acest punct de vedere şi care cunoaşte modificări importante mai ales
în ultimii ani, datorită accentuarii interesului turistic pentru zonă, şi tendinţa unui
număr tot mai mare de orăşeni de a-şi ridica aici case de vacanţă.
Ca o caracteristică generală putem aminti faptul că majoritatea ţesutului urban,
vechi, care mai păstrează elemente şi obiective de arhitectură populară, unele cu o certă
valoare istorică şi care necesită protecţie, sunt amplasate în afara acestei zone (satele
Ilieşti, Popeşti, Marineşti). La acestea se leagă organic în plan arhitectural vechea
biserică de lemn Sfântul Ilie din Întregalde-Modoleşti. Cu toate acestea şi aici mai există
case tradiţionale vechi, chiar dacă acestea au suferit în decursul timpului anumite
primeniri (extinderi, schimbarea învelitorii acoperişului etc.), dar o cunoaştere adecvată
al acestora impun studii de teren cu personal specializat.
În loc de concluzie putem menţiona:
1. Prezenţa unei zone de ţesut istoric care presupune protecţie şi în cadrul căruia
sunt diseminate elemente incluse sau nu în listele de patrimoniou;
2. Existenţa unor zone complexe mixte ca structură istorică şi vecinătăţi imediate, cu
elemente şi funcţiuni difrerite (Zona centrală a aşezării)
3. Elemente deosebite, dar care în contextul unei dezvoltări durabile, pot susţine
prin diverse caracteristici (arhitectură tradiţională, tenică populară, fond
construit), care pot constitui situri sau elemente construite valoroase aflate în
cadrul actualelor intravilane (Mori de apă, Vâltori etc.), inclusiv elementele
cuprinse în cadrul expoziţiei etnografice existente în satul reşedinţă de comună.
4. Elementele urbanistice şi zonele de interes istoric şi spiritual sunt reprezentate de
vechile lăcaşuri de cult din comună (sec. XVIII-XIX).
În analiza acestor elemente se are în vedere:

 Delimitarea optimă a zonelor de intervenţie şi/sau de protecţie pentru
protejarea unui sit arheologic, ansamblu sau monument istoric, inclus sau
nu în listele de patrimoniui. Nu este cazul în cadrul teritoriului
administrativ.
 Definirea activităţilor posibile în zonele respective şi posibilităţile de
utilizare a clădirilor/ansamblurilor în contextul unei dezvoltări durabile. Nu
este cazul în cadrul teritoriului administrativ.
În acest context considerăm ca o primă măsură, esenţială însă, este delimitarea
zonei de studiu în actualul context urban, pentru fiecare sit sau element construit, în
condiţiile în care modificările şi transformările ţesutului urban nu pot fi aplicate măsuri
de protecţie generalizate la scare întregii aşezări. Această delimitare fiind făcută prin
Zonele şi subzonele istorice de referinţă. În cazul satelor comunei Întregalde nu putem
vorbi cu adevărat, în înţelesul legii de zone şi subzone istorice de referinţă, ţinând seama
de structura vetrei, vechimea, valoarea şi amplasarea posibilelor structuri de valoare
În condiţiile unei dezvoltări urbanistice şi economice aleatorii, a unei birocratizări
excesive şi a inexistenţei unei legislaţii mai dure (punitive) pentru nerespectarea
prevederilor de protecţie a fondului istoric construit, este necară studierea fiecărui caz în
parte şi propunerea lui spre protecţie într-un cadru care să-l pună în valoare, să-i dea
sens cultural şi o funcţiune adecvată în actualul context de dezvoltare urbanistică.
În conservarea şi păstrarea unora dintre cele mai vechi şi valoroase elemente de
arhitectură populară o au autorităţile locale, care pot influenţa atât actualii cât şi viitorii
proprietari (inclusiv prin măsuri coercitive), de a demola sau distruge clădiri cu valoare
patrimonială locală.
3.6. Identificarea spaţiilor şi perspectivelor valoroase

O caracteristică a teritoriului aflate în studiu este îmbinarea armonioasă dintre
imaginea dealurilor a căror culmi domoale coboară abrupt spre văile mărginaşe, flancate
spre est şi sud de culmile stâncoase ale culmii Trascu-Ciumerna, cu sectoarele
spectaculoase de chei, formate din Cheile Întregalde, Găldiţa şi Turcului, oferind o
perspecivă deosebită atât dinspre localitatea de reşedinţă spre munte, cât şi dinspre
munte spre satele din vale şi cele de pe culmi (Dealu Geoagiului, Popeşti, Ilieşti şi Sfârcea
O perspectiva deosebită asupra întregii zone ne este oferită de culmile şi vârfurilor cele
mai înalte ale zonei, precum: Vf. Căpăţânii; Vf. Dogu, Piatra Capri, Colţu Rotund, Dealu
Măgurii şi Piatra Cetii. Vizibilitatea se îndreaptă atât spre zonele de habitare cât şi spre
formele de teren pozitive şi negative de teten, în cadrul căruia acest proces are loc.
Imaginea locurilor este întregită de perspectivele oferite de sectoarele de chei, unde
relieful rezidual, format din abrupturi stâncoase, creste şi colţi de stâncă, prezenţa
trenelor de grohitiş, a formelor de exo şi endo-carst, se imbină cu elemente de vegetaţie
specifică, săracă şi pipernicită, atârnată în crăpăturile stâncilor. Dar vizitatorul acestor
locuri, care se încumetă să urce aceste povârnişuri, râmâne uimit de frumuseţea unor
specii relicve, sau rare, precum Floarea reginei sau Floarea de colţ (Queen Flower),
narcisa (Narcissus poeticus), diferite varietăţi de urechiuşă (Sempervivum tectorium) sau
colilie (Stipa pennata). La toate acestea se mai adaugă câmpurile de lapiezuri din zona
Ciumerna – Striglău şi Tecşeşti, care privite de departe se văd mai degrabă ca turme de
oi la păscut.
Endocarstul în zonă este marcat prin existenţa unor cavităţi naturale/peşteri,
cunoscute localnicilor din cele mai vechi timpuri, utilizate uneori pentru adăost. Peşterile
sunt cavităţi rezultate în urma descompunerii calcarului de către apa infiltrată în masa
rocilor de calcar pe parcursul milioanelor de ani. Cele mai cunoscute peşteri din zonă
sunt. Bisericuţa, Burduvoaia, Peştera Brânzii şi Peşterile din Poiana ascunsă. Toate
acestea sunt peşteri de mici dimensiuni şi uşor accesibile pentru turiştii care dispun de
o sursă de lumină.
Pentru frumuseţea şi unicitatea lor, pentru speciile relicte pe care le adăpostesc,
unele areale din teritoriul comunei Întregalde au fost declarare 5 rezervaţii naturale de
interes naţional ori monumente ale naturii, definite conform legii:
 Rezervaţia naturală Cheile Întregălzii. Este o arie protejată de interes naţional,
categoria IV-a IUCN, situată în partea central estică a Munţilor Trascău, pe
teritoriul administrativ al comunei Întregalde. A fost săpate în decursul
timpului prin pachetele de calcare jurasice de către râuleţul Galda, astăzi în
lungul lor fiind străbătute de DJ 107 K Galda de Jos – Mogoş.
 Rezervaţia Naturală Cheile Găldiţei şi Turcului. Este o rezervaţie mixtă, ,
categoria IV IUCN, cu o suprafaţă de 80 ha, situată pe latura nordică a culmii
Ciumerna, în apropiere de confluenţa Văii Găldiţa şi afluenţii săi Drogu şi
Turcu, cu Valea Galdei.
 Rezervaţia Naturală Cheile Tecşeştilor: Este o rezervaţie mixtă, geologică şi
peisagistică, categoria IV IUCN, cu o suprafaţă de 5 ha, situată pe cursul
superior al văii Cetea, între masivele carstice Piatra Cetii (1234 m) şi Vf.
Prisecii (1150 m), la o altitudine cuprinsă între 750 și 1150 m, pe teritoriul
administrativ al comunei Întregalde, la limita teritorială a acesteia cu comuna
Stremţ.
 Piatra Cetii: Este o rezervaţie mixtă, geologică şi peisagistică, categoria IV
IUCN, cu o suprafaţă de 75 ha, situată la limita estică a Munţilor Trascău, în
hotarul comunelor Întregalde, Galda de Jos şi Stremţ. În interiorul ariei
protejate sunt întâlnite abrupturi stâncoase, fenomene endo şi exocarstice, în
calcare jurasice, marne, gresii şi conglomerate de vârstă cretacică, alături de
marne, gresii şi fâneţe.
 Poienile cu narcise de la Tecşeşti: Este o arie naturală de interes naţional,
corespunzând categoriei IV-a IUCN, de tip botanic, situată pe teritoriul satului
Tecşeşti. Rezervaţia are o suprafaţă de 2 ha, şi conservă o specie de narcisă
(Narcissus stellaris), ocrotită prin lege (cu efect peisagistic), numită de
localnici rușculiță.
Pentru zone naturale de interes local ce necesită protecţie pentru valoarea lor
peisagistică, condiţiile de autorizare şi de executare a construcţiilor, vor fi stabilite de
către consiliile judeţene, având în vedere păstrarea calităţii mediului natural şi a
echilibrului ecologic.
Rezervațiile naturale menţionate au fost declarate arie protejată prin Legea Nr.5
din 6 martie 2000, publicată în M. O. al României, Nr.152 din 12 aprilie 2000, privind
aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - zone
protejate[4]
Toate rezervaţiile naturale protejate amintite, cu o suprafaţă de 187 ha, sunt incluse în
situl de importanţă comunitară „Trascău”. Ele constituie atât obiective de interes
ştiinţific, dar mai ales obiective de interes turistic deosebite, pe baza cărora se poate
dezvolta o activitate turistică, benifică economic pentru comunitate.
Cap. IV
Reglementări
4.1 Reglementări pentru Monumente Istorice clasate în LMI 2010

b. Descrierea metodei de definire a zonelor construite protejate.
Metoda de definire a zonelor construite protejate este cea stabilită de lege.
Zonele construite protejate (prescurtate ZCP), sunt zonele natural sau construite,
delimitate geografic şi/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau
cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a
valorilor de patrimoniu – cf. Art. 1, alin. (2) din Legea nr. 5/2000 şi OUG nr. 7/2011, nr.
43. Aceste zone reprezintă obiective de interes public, remarcabile din punct de vedere
arhitectural, urbanistic, arheologic, artistic, religios, social, ştiinţific, tehnic sau al
peisajului cultural şi au un rol important în păstrarea memoriei culturale – cf. Preambul
la OMTCT nr. 562/2003. Totodată teremnul defineşte şi acele zone din teritoriul
administrativ al oraşelor şi comunelor în care construcţiile, cadrul natural şi activităţile
umane prezintă calităţi (istorice) a căror protejare reprezinta un interes public – cf. Art.
18 din OMTCT nr.562/2003.
Potrivit art. 17 din Metodologia de elaborare şi conţinutul-cadru al documentaţiei
de urbanism pentru zonele construite protejate (PUZCP) “Zonele construite protejate
reprezintă zone din teritoriul administrativ al oraşelor şi comunelor în care construcţiile,
cadrul natural şi activităţile umane prezintă calităţi (istorice) a căror protejare reprezintă
un interes public. Aceste zone se definesc şi se delimitează prin studii istorice,
arhitecturale, urbanistice, peisagistice etc. şi prin planuri urbanistice ale zonelor
construite protejate, integratoare ale acestora. Ele se instituie prin hotărâri ale Consiliilor
locale şi se protejează prin acţiunea acestora şi a celorlalţi protectori legali.”
În funcţie de importanţa lor zonele construite protejate sunt de două categorii:

1. Categoria A. - Zonele protejate construite de interes naţional (definite prin
Legea nr. 5 din 6 martie 2000 - Secţiunea a III-a – zone protejate), care cuprind:
- Valori de patrimoniu cultural de interes naţional (monumente istorice de valoare
naţională excepţională) reprezentate de:
o - situri arheologice:
- Nu se cunosc pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde
o - monumente şi ansambluri de arhitectură:
- Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din Dealu Geoagiului, cod LMI
2015 – AB-II-m-A-00216.
2. Categoria B. - Zonele protejate construite de interes local (definite prin Legea

nr. 5 din 6 martie 2000 - Secţiunea a III-a – zone protejate), care cuprind:
- Valori de patrimoniu cultural de interes local (monumente istorice de interes
local) reprezentate de:
o - situri arheologice (lipsesc pe teritoriul administrativ):
- Nu sunt identificate pe teritoriul administrativ al comunei.
o - monumente şi ansambluri de arhitectură, :

- Biserica de lemn „Sf. Ilie din Întregalde, cod LMI 2015 – AB-II-m-B-
00240
c. Criterii de definire/delimitare a zonelor construite protejate

Potrivit OMTCT 562/2003, definirea/delimitarea zonei construite protejate se face
pe baza utilizării criteriilor de definire (stabilirea suprafeţei de manifestare a criteriilor
(istorice, urbanistice, funcţionale, de vizibilitate, etc.), decelarea calităţii diferitelor
componente ale zonei, delimitarea zonei istorice protejate) - ANEXA 1
 Stabilirea suprafeţei de manifestare a criteriilor (istorice, urbanistice,
funcţionale, de vizibilitate, etc.).
 Decelarea calităţii diferitelor componente ale zonei.
 Delimitarea zonei istorice protejate.
Acelaşi document la art. 8, arată că în Planurile Urbanistice Generale ale
localităţilor se procedează la delimitarea primară a zonelor construite protejate
(evidenţiate ca unităţi teritoriale de referinţă). Obligaţia elaborării planului urabanistc
zonal pentru zone construite protejate (PUZCP), ca obligaţie a primăriei va fi înscrisă în
regulamentul local de urbanism aferent PUG.
Zonele construite protejate se se delimitează prin studii istorice, arhitecturale,
urbanistice, peisagistice, etc. şi prin planuri urbanistice ale zonelor construite protejate,
integratoare ale acestora. Ele se instituie prin hotărâri ale Consiliilor locale şi se
protejează prin acţiunea acestora şi a celorlalţi protectori legali . Pe teritoriul
administrativ al comunei Întregalde nu putem vorbi de existenţa unor ansambluri
urbane cu o valoare arhitecturală/istorică, dar există două monumente istorice cu
valoare ahitecturală şi religioasă, care impun stabilirea unor zone construite propejate .
Delimitarea zonelor protejate urmăreşte păstrarea zonei protejate cât mai mult şi
cât mai bine posibil, controlul intervenţiilor de orice fel - defrişări, distrugeri, reparaţii,
modificări, demolări, construcţii noi, săpături care să afecteze subsolul etc. şi punerea în
valoare a zonei protejate pentru îmbunătăţirea calităţii mediului şi a vieţii locuitorilor,
pentru turism nedistructiv.
d. Definirea zonelor construite protejate, dupa tip şi grad de proteţie

Potrivit art. 1 (2) din Legea nr. 5 /2000, zonele protejate sunt zonele naturale sau
construite, delimitate geografic şi/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu
natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice
de conservare a valorilor de patrimoniu.
Zona Construită Protejată este Zona din teritoriul administrative care se defineşte
şi delimitează prin studiul istoric general şi a cărei protejare este justificată de prezenţa
unor valori istorice, arhiturale, urbanistice, peiisagere - reprezinta un interes public .
Zonele protejate sunt de doua tipuri:
◦ zone construite protejate şi
◦ zone naturale protejate sau zone cu valoare peisagistică.
După tipul lor zonele construite protejate se împart în:

 Zone construite protejate de interes naţional: se instituie pentru protejarea unuia
sau mai multor imobile înscrise în Lista monumentelor istorice şi clasate ca
monument istoric de clasă valorică A. În această categorie sunt încadrate:
 Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli” din Dealu Geoagiului, cod LMI 2015 –
AB-II-m-A-00216.
 Zone construite protejate de interes local: se instituie pentru protejarea unuia sau
mai multor imobile înscrise în Lista monumentelor istorice, clasate ca monument
istoric de clasă valorică B. Din această categorie face parte situl arhitectural şi
istoric:
 Biserica de lemn „Sf. Ilie din Întregalde, cod LMI 2015 – AB-II-m-B-00240
 Zone de proteţie arbitrară ale monumentelor istorice izolate, reprezentate în
general prin raze de protecţie care se instituie în jurul unor descoperiri
întâmplătoare sau semnalate, până la clarificarea situaţiei acestora.
 Nu este cazul
În primul caz:
- Autorizarea executării construcţiilor în zonele care cuprind valori de patrimoniu
cultural construit, de interes naţional, se face cu avizul conform al Ministerului Culturii
şi Cultelor şi al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.
- Pentru zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes
local, declarate şi delimitate prin hotărâri a consiliului judeţean, autorizarea se face cu
avizul serviciilor publice descentralizate de la nivel judeţean.
- Pentru executarea lucrărilor de construcţii, care au ca obiectiv cercetarea,
conservarea, restaurarea sau punerea în valoare a monumentelor istorice, autorizarea se
va face cu avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor, conform legii.
În cazul zonelor naturale protejate (parcuri naţionale, rezervaţii naturale, precum şi

alte zone protejate, de interes naţional, delimitate potrivit legii):
- Autorizarea executării construcţiilor se face cu avizul Ministerului Apelor şi
Protecţiei Mediului, Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al Ministerului
Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.
Menţionăm faptul că pe teritoriul administrativ al comunei Întregalde există
rezervaţii naturale protejate, definite conform legii:
e. Descrierea naturii şi calităţii zonelor construite protejate

Dupa natura interesului public, zonele construite protejate pot fi:
• de interes naţional (dacă sunt generate de un monument istoric clasat în grupa
valorică A („monumente istorice de valoare naţională şi universală");
• de interes local (dacă sunt generate de un monument istoric clasat în grupa
valorică B („monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural
local").
Aceste tipuri de zone protejate se instituie prin hotărâri ale Consiliilor Locale,
având la bază documentaţii de urbanism.
Pe tritoriul administrativ al comunei Întregalde în prezent sunt înregistrate două
categorii importante de zone construite protejate, incluse în grpele valorice II
(arhitectură), recunoscute ca şi valori de patrimoniu cultural-istoric şi declarate ca atare .
Din prima grupă valorică fac parte:
- Monumentul de arhitectură populară religioasă, reprezentat de Biserica de lemn
„Sfinţii Arhangheli” din Dealu Geoagiului, cod LMI 2015 – AB-II-m-A-00216.
Din cea de-a doua grupă valorică (arhitectură), categoria monumente/ansambluri

istorice, face parte:
- Monumentul de arhitectură populară religioasă, reprezentat de Biserica de lemn
„Sf. Ilie din Întregalde, cod LMI 2015 – AB-II-m-B-00240
4.2 Reglementări aplicabile în interiorul zonei de protecție a Monumentelor Istorice

clasate în LMI 2010, din comuna Întregalde
În cazul monumentelor istorice şi de arhitectură de pe teritoriul comunei
Întregalde zonele de protecţie stabilite sunt sinonime cu zonele construite protejate
aferente acestora.
Potrivit Legii 422/2001, republicată, monumentele istorice sunt bunuri imobile,
construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura şi
civilizaţia naţională şi universală. Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea
acestor bunuri imobile conform procedurii prevăzute de lege. În articocol 9/1 se specifică
faptul că:
(1) Pentru fiecare monument istoric se instituie zona sa de protecţie, delimitată pe
baza reperelor topografice, geografice sau urbanistice, în funcţie de trama stradală, relief şi
caracteristicile monumentului istoric, după caz, prin care se asigură conservarea integrată şi
punerea în valoare a monumentului istoric şi a cadrului său construit sau natural.
(2) Delimitarea şi instituirea zonei de protecţie se realizează, simultan cu clasarea
bunului imobil ca monument istoric, în condiţiile legii.
Inventarierea şi clasarea monumentelor
În articolul 12 al legii menţionate se specifică:
(1) Inventarierea monumentelor istorice reprezintă acţiunea de strângere a totalităţii
informaţiilor, documentelor, studiilor, cercetărilor şi a documentaţiilor cu privire la
identificarea imobilelor susceptibile de a dobândi calitatea de monument istoric, a imobilelor
clasate ca monumente istorice, a monumentelor istorice declasate, precum şi a celor distruse
sau dispărute.
ART. 13
(1) Procedura de clasare se declanşează de către direcţiile pentru cultură, culte şi
patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, astfel:
1. din oficiu, în următoarele situaţii:
a) pentru bunurile imobile aflate în proprietatea statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale;
b) pentru bunurile imobile aflate în proprietatea cultelor religioase;
c) pentru bunurile imobile descoperite întâmplător sau în cadrul unor
cercetări arheologice sistematice;
2. la cererea sau, dup, caz, la propunerea:
a) proprietarului bunului imobil;
b) primarului localităţii, a consiliului local sau judeţean, respectiv a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe al cărui teritoriu
administrativ se află bunul imobil în cauză;
c) Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, a Comisiei Naţionale de
Arheologie sau a Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor;
d) asociaţiilor şi fundaţiilor legal constituite, cu activitate în domeniul
protejării monumentelor istorice;
e) instituţiilor publice cu atribuţii în domeniu.
(2) Dosarul de clasare sau de declasare este întocmit de serviciile deconcentrate ale
Ministerului Culturii şi Cultelor, de regulă, prin experţi autorizaţi sau specialişti atestaţi
înscrişi în registrele Ministerului Culturii şi Cultelor şi se înaintează compartimentului de
specialitate din Ministerul Culturii şi Cultelor, care îl analizează şi îl prezintă, după caz,
Comisiei Naţionale de Arheologie şi/sau Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice spre
analiză şi propuneri.
Secretarul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice elaborează proiectul de ordin
de clasare sau de declasare, pe care îl înaintează ministrului culturii şi cultelor spre
aprobare.
(3) Bunul imobil se clasează prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, care va fi
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Comunicarea de clasare sau de declasare, respectiv, după caz, răspunsul motivat
privind neclasarea sau nedeclasarea, se comunică proprietarului şi titularilor altor drepturi
reale, precum şi autorităţii administraţiei publice locale de către serviciile publice
deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, în termen de cel mult 30 de zile de la data
primirii lor de la Ministerul Culturii şi Cultelor sau de la publicarea lor în Monitorul Oficial al
României, Partea I, dup, caz.
4.3. Rolul administraţiei locale în respectarea legislaţiei de patrimoniu

În respectarea legislaţiei de patrimoniu un rol major îl joacă administraţia locală,
prin modul cum îşi gestionează propriile atribuţii, privind patrimoniul, potrivit legii
43/2000 republicată (art. 19). dintre care amintim:
 cooperează cu organismele şi instituţiile publice curesponsabilităţi în domeniul
protejării patrimoniului arheologic pentru punerea în aplicare şi respectarea măsurilor şi
deciziilor acestora;
 asigură protejarea patrimoniului arheologic rezultat ca urmare a cercetărilor
arheologice sistematice sau preventive şi a descoperirilor arheologice întâmplătoare aflate pe
domeniul public sau privat al unităţilor administrativ teritoriale, respective alocând resurse
financiare în acel scop;
 finanţează cercetarea arheologică în vederea descărcării de sarcină arheologică a
terenurilor pe care se efectuează lucrări publice, pentru care sunt ordonatori principali de
credite, prevăzând distinct sumele necesare în acest scop, potrivit prevederilor prezentei
ordonanţe;
 cuprind în programele de dezvoltare economico-socială şiurbanistică, respectiv de
amenajare a teritoriului, obiective specifice privind protejarea patrimoniului arheologic;
 aprobă documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în conformitate cu
avizele de specialitate ale Ministerului Culturii şi Cultelor şi elaborează sau modifică astfel
de documentaţii în scopul stabilirii de măsuri de protejare a patrimoniului arheologic
evidenţiat întâmplător, ori ca urmare a cercetărilor preventive, potrivit legii;
 eliberează autorizaţia de construire şi desfiinţare numai pe baza şi în conformitate
cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru lucrări în zone cu patrimoniu arheologic
cunoscut şi cercetat, descoperit întâmplător sau de interes arheologic prioritar;
 colaborează cu serviciile publice descentralizate ale Ministerului Culturii şi Cultelor,
transmiţând acestora informaţii actualizate cu privire la cererile de autorizare de construire
în zonele de patrimoniu arheologic reperat;
 precizează în certificatul de urbanism regimul imobilelor aflate în zonele cu
patrimoniu arheologic reperat;
 ia măsurile administrative şi notifică proprietarilor şi titularilor de drepturi reale
asupra imobilelor obligaţiile ce le revin pentru prevenirea degradării, pentru salvarea şi
conservarea descoperirilor arheologice întâmplătoare.
 ia măsurile ce se impun pentru prevenirea distrugerilor şi conservarea siturilor
arheologice şi istorice de importanţă naţională şi locală de pe teritoriul administrativ.
 De asemenea, administraţia locală va cere ca şi construcţiile noi, ridicate în zonele
adiacente unor clădiri cu valoarea istorică şi identitară locală, să fie realizate cu respectarea
caracteristicilor de bază ale arhitecturii tradiţionale;
 Factorii locali să desfăşoare activităţi pentru conştientizarea în rândul populaţiei a
valorii acestor obiective (posibil de încadrat ca fiind de patrimoniu) şi necesitatea
păstrării nealterate a stării lor fizice.
Pentru lăcaşele de cult existente, care nu sunt incluse pe listele de patrimoniu, pe
care le considerăm valoroase, am întocmit fişe analitice minimale şi am prevăzut zonele
de protecţie, stabilite conform legii, la nivelul limitelor de parcelă/cimitir, având în vedere
faptul că sunt obiective singulare, a căror istorie şi existenţă nu s-a întins pe suprafeţe
importante de teren. La stabilirea acestor limite se ţine seama, pe lângă limitele de
parcelă şi de necesitatea păstrării şi protejării imaginii vizuale şi de arhitectură al
acestora, În stabilirea acestei zone s-a avut în vedere amplasamentul acesteia în cadul
intravilanului, construcţiile preexistente, insuficienta cercetare a acesteia şi a zonei
limitative. De asemenea, pentru identificarea lor şi a limitelor zonelor protejate s-au
utilizat informaţiile oferite de diferite documente cartografice din sec. al XVIII-XIX -lea.
Pe lângă acestea, dacă în intravilanul localităţilor comunei mai păstrează şi alte
clădiri, cu valoare istorică, de arhitectură tradiţională sau memorialistică, administraţia
locală va propune conservarea lor şi întocmirea documentaţiei pentru includerea în
listele de patrimoniu. Intervenţiile pentru repararea/restaurarea acestor monumente se
va face conform legii, cu acordul instituţiilor de patrimoniu.
În cazul altor clădiri neincluse în lista de patrimoniu, dar valoroase prin vechime,
arhitectură vernaculară şi/sau valoare identitară, intervenţiile se vor face cu consultarea
specialiştilor pentru a nu se compromite valoarea obiectivului.
Alte recomandări
Recomandăm implicarea autorităţilor locale în conservarea clădirilor tradiţionale
vechi, datând din sec . XVIII-XIX, şi începutul sec. XX, a caselor şi gospodăriilor tipice
pentru zonă, care se mai păstrează pe teritoriul comunei, sprijinirea restaurării acestora
şi adaptării la cerinţele moderne de utilizare. Pot de asemenea consilia pe proprietari
pentru valorizarea lor prin introducerea în circuitul de documentare şi cercetare
etnografică, inclusiv prin introducerea în circuitul turistic.
Aceste clădiri/gospodării, pe lângă faptul că dau culoare locală aşezărilor -
constituie o resursă preţioasă pentru dezvoltarea turismului rural. Nu trebuie
subestimate nici construcţiile gospodăreşti tradiţionale încă păstrate în extravilan
(locuinţe sezoniere, şuri, cămări de cereale etc), care pot fi salvate chiar dacă unele au
fost scoase din uz, deoarece constituie o valoare în sine, cu impact turistic.

Întrtegalde - Studiu Istoric

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Întrtegalde - Studiu Istoric

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

STUDIU ISTORIC

PLANULUI URBANISTIC GENERAL AL

BENEFICIAR: PRIMĂRIA ÎNTREGALDE

COORDONATOR: - arhitect BARBIERI MARIUS

Probleme de habitat şi dezvoltare istorică

Probleme de patrimoniu. Date generale

La baza realizării acestui document stă legislaţia în domeniul urbanismului,

Metoda şi direcţiile de cercetare

Evidenţierea surselor documentare, cartografice, iconografice etc.

Surse iconografice şi cartografice

Baza legală a elaborării documentaţiei

Prezentarea echipei de lucru

Árpád Varga E. Árpád, Recensăminte ale populaţiei pe teritoriul Transilvaniei,

Binder, 1975 - Pavel Binder, Geografia Istorică a Munţilor Apuseni, în orânduirea

Butură, 1978 - V. Butură, Etnografia popurului român. Cultura materială, Cluj-Napoca,

Dumitrean et - Daniel Dumitrean, Ana Dumitrean, Florean-Adrian Laslo (Editori),

Dumitrean, - Ana Dumitrean, Principatul Transilvaniei, în Judeţul Alba – Istorie, cultură

Dragomir, 1924 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1924

Cristache- - Cristache -Panait, Ioana, Biserici de lemn monumente istorice din

Cristache- - Cristache -Panait, Ioana, Circulaţia vechii cărţi bucureştene în

Anghel, 1987 - Gh. Anghel, Alba Iulia, Bucureşti, 1987

Dragomir, 1924 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1924

Dumitrean et - Daniel Dumitrean, Ana Dumitrean, Florea-Adrian Laslo (Editori) - Biserica

Emma I. 1939 - Iczkovits Emma – Az erdélyi Fehér megye a kőzépkorban (Comitatul

Moga, - V. Moga, H. Ciugudean (redactori), Repertoriul Arheologic al Judeţului

Suciu, 2011 - Dumitru Suciu, Soldaţi fără uniformă ai landstrumului românesc și

Varga - Varga E. Árpád, Recensăminte ale populaţiei pe teritoriul Transilvaniei,

Zecheru, - Zecheru, Dana - Inventarul fondului: Parohia greco-catolică Bucium

* * * - Strategia locală de dezvoltare durabilă a comunei Întregalde, S.C. Total

* * * - Şematismul bisericii greco-catolice de la Blaj 1900

* * * - Geografia României, vol. 1. Geografia fizică, Bucureşti, 1983.

ANALIZA DEZVOLTARII TERITORIULUI ADMINISTRATIV ŞI A LOCALITATILOR

2.1. Probleme de habitat şi dezvoltare istorică

2.3. Evenimente istorice mai importante care au influenţat actualul teritoriu

2.4. Prezenţe arheologice în teritoriul administrativ

Alte denumiri: Întregalde (r); Inregáld, Közép-Gáld sau Havasgáld (m).

Alte denumiri: Muntari, Cristeşti, Tecuşeşti (r); Havasgáld (m).

Evoluţia economică a localităţii

Alte denumiri: Ghioncani (r); Gald-Patak (m).

Alte denumiri: Mărinceşti

Alte denumiri: Modoleşti.

Alte denumiri: Necrileşti (r); Nekrilesty (m).

Alte denumiri: Popeşti

Evoluţia economică a localităţii

Alte denumiri: Sfârcea(r); Szfirecsea (m).

Alte denumiri: Tecuşieşti (r); Havasghyógy (m).

2.6. Evoluţia teritoriului şi a statutului administrativ

2.7. Elemente de evoluţie urbanistică

2.8. Date generale privind ocupaţiile, structura etnică şi evoluţia demografică a

Sub raport etnic populaţia actualelor aşezări aflate în componenta comuni

2.9. Evoluţia tramei stradale şi a fondului construit

2. Începând din a doua parte a sec. XX,

3. În ultimii ani, mai ales după anul 2000,

2.10. Evoluţia reglementărilor edilitare şi urbanistice şi evoluţia tramei

2.11. Operaţiuni urbanistice mai importante (parcelări, demolări, trasări de

2.12. Concluzii referitoare la vechimea construcţiilor

3.1. Probleme de terminologie şi legislaţie de patrimoniu

3.2. Identificarea construţiilor valoroase

3.2.2. Monumente incluse în Lista monumentelor istorice (2015)

Biserica de lemn " „Sf. Arhangheli – Dealu Geogelului

Statul istoric şi de arhitectură

Descrierea zonei de protecţie:

Foto Ţeicu Mircea Rareş apud https://ro.wikipedia.org

Statul istoric şi de arhitectură