RENAŞTEREA ITALIANĂ

sec. XIV

Premisele Renaşterii italiene.

Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat
în Italia, în perioada Evului MediuTârziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși
apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu
au fost experimentate uniform de întreaga Europă.

Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând

din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a
fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a
tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea
ce a dus la o reforma educațională.

În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință.

Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.
Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce
au influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci,
după care a fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia,
în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile
renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice
din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și
textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.

Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia

agrară și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul
Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul
greco-roman.

Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de
către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob
Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură
Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între
pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca individ,
după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.

Trecerea de la Evul Mediu la Renaştere se face în artă prin intermediul unei generaţii de pictori
încă ataşaţi concepţiei teocentrice medievale, dar, în acelaşi timp, deschişi către schimbarea
de mentalitate ce anunţa zorii unei noi epoci. Această generaţie a activat în sec XIV (it.
Trecento), şi a culminat cu Giotto, Duccio di Buoninsegna, Simone Martini, Ambroggio
Lorenzetti.
Principalele centre artistice sunt Siena, Florenţa, Assisi, Padova. Cel care a
revoluţionat concepţia despre spaţiul pictural, reînviind interesul pentru monumentalitatea şi
sobrietatea manierei antice de redare a personajelor, a fost Giotto. El se desprinde de tradiţia
seculară bizantină (aşa-numita maniera greca) dar şi de influenţa goticului internaţional
(preţios, delicat, de o graţie convenţională, specifică artei de curte). Importanţa lui Giotto este
majoră datorită accentului pus pe om privit ca individualitate, a cărui viaţă interioară se
exteriorizează printr-o expresivitate elocventă. De asemenea, prin Giotto se face prima breşă
în fundalul strălucitor, dar restrictiv/ermetic, de tip bizantin şi medieval. Se redeschide astfel
drumul către redarea peisajului şi a legăturii armonioase stabilite între om şi lume conform
idealurilor antice, dar conduse către un sens creştin. Arta lui Giotto pregăteşte apariţia în lumea
artei a primului mare pictor al Renaşterii, Masaccio, în al treilea deceniu al secolului XV.
Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat
în Italia, în perioada Evului MediuTârziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși
apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu
au fost experimentate uniform de întreaga Europă.

Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone,

începând din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică
căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de
perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la
scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională.

În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință.

Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.
Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce
au influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci,
după care a fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia,
în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile
renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice
din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și
textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.

Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia

agrară și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul
Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul
greco-roman.

Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de
către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob
Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură
Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între
pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința ca individ.
Artişti şi opere reprezentative:

Ambrogio Lorenzetti, Alegoria Bunei Guvernări, 1339, Palatul Comunal, Siena.

Fresca face parte dintr-un program politic şi civic intitulat Efectele bunei şi proastei guvernări.
Siena fiind republică, responsabilităţile civice erau încurajate, fapt ce dus la emanciparea
individului în cadrul comunităţii. Accentul pus pe individualitatea umană, pe dreptul său la
liberă determinare, a avut ca şi consecinţă în plan artistic o abordare bine conturată a formelor,
tratarea lor în volume sintetice, monumentale, în maniera antica, chiar dacă e evidentă
plăcerea cu care sunt redate detaliile şi inscripţiile, tipică pentru goticul internaţional.
Duccio di Buoninsegna, Madona Rucellai, 1285, Florenţa. Duccio era sienez, iar
lucrarea comandată de florentini dovedeşte că, la sfîrşitul secolului XIII, limbajul pictural
oscila între hieratismul manierei greceşti şi noile conceptii formale ce puneau accentul pe
iluzionismul tridimensional, tot mai atractiv, al manierei antice. O altă lucrare, de data aceasta
lucrată la comanda concitadinilor săi, a fost marele altar dedicat Fecioarei Maria, La Maesta
< Fecioara pe tron, în glorie>, (1311). Capodopera sa pune în evidenţă faptul că un nou stil
se impune în artă, caracterizat prin claritate compoziţională, monumentalitate, accentuarea
volumetriei corporale, cromatism ce exaltă formele sporindu-le pregnanţa spaţială, clar-obscur
rafinat, dar sintetic, ritm solemn, pătruns de gravitate. Aceste calităţi îl.,apropie de Giotto,
deşi, în mod fundamental, Duccio rămîne un rafinat şi subtil “oriental”. Un alt sienez, Simone
Martini, împărtăşeşte aceeaşi tentaţie de a părăsi convenţiile stilului gotic internaţional şi cele
grecizante punînd accentul pe claritatea şi logica structurii compoziţionale, pe articularea
fermă în spaţiu a planurilor arhitecturale şi a personajelor. Buna Vestire (1330) este o lucrare
spectaculoasă, tipică pentru lumea de tranziţie de la Evul Mediu şi Renaştere care este
Trecento-ul. Preocupările pentru redarea iluzionistă a spaţiului tridimensional sunt tot mai
accentuate în sec XIV. Sinteza perioadei şi momentul ei de vîrf este atins prin opera lui Giotto.
El restituie imaginii (personaje şi peisaj) forţa, măreţia şi rigoarea antică dar interpretarea este
profund creştină. Giotto a pictat două ansambluri de fresce cu valoare excepţională pentru
întregul parcurs ulterior al artei italiene. Primul este la Assisi şi redă scene din viaţa Sfîntului
Francisc (cca 1300), al doilea a fost pictat la Padova /capela Scrovegni (1305), cu scene
hristologice. Ansamblurile sunt compuse cu claritate, au monumentalitate şi exprimă
sentimente profunde omeneşti, fapt ce anunţă o nouă orientare a artei, diferită de hieratismul
imperonal al artei medievale/bizantine.
În sfera sculpturii, noile tendinţe (direcţionate pe programul întoarcerii la studiul
naturii şi al antichităţii clasice) îşi fac mai greu apariţia. Emanciparea volumetriei
tridimensionale (ronde-bosse) de sub autoritatea arhitecturii a necesitat maturizarea noilor
tendinţe afirmate deja în pictură. O lucrare complexă este amvonul octogonal al catedralei din
Siena, operă a sculptorului Nicola Pisano (1268). Aceluiaşi sculptor i se datorează amvonul
Baptisteriului din Pisa. În ambele edicule, reliefurile cu scene din Noul Testament sunt tratate
în maniera antică, spiritul clasic fiind amplificat în execuţia leilor pe care se sprijină coloanele.
Un alt amvon, de data aceasta hexagonal, este opera tatălui lui Nicola, Giovanni Pisano
(1311), fiind executat pentru catedrala din Pisa. Un ansamblu sculptural reprezentativ pentru
noile tendinţe ce accentuau latura emoţională, uman expresivă, dramatică chiar, a imaginii, îl
constituie Fântâna lui Moise a sculptorului Claus Sluter (1395), monument aflat la
Dijon/Burgundia.

În concluzie, secolul XIV are o importanţă deosebită în evoluţia artei europene. Acesta
a fost creuzetul în care cele trei tendinţe dominante ale perioadei: arta gotică tîrzie
(internaţională, a curţilor princiare), arta bizantină (maniera greca) şi renăscutele idealuri
artistice ale clasicităţii antice s-au amestecat în diferite proporţii. Procesul acesta viu, sincretic,
a fost fermentul care a determinat apariţia, în secolul următor, a unui fenomen artistic coerent,
unitar, care a marcat sfîrşitul Evului Mediu şi naşterea noului spirit al Europei moderne. Acest
fenomen excepţional a fost denumit în mod programatic Renaştere de însăşi cei care l-au creat,
fapt semnificativ pentru noua conştiinţă de sine a modernităţii

Declinul Renașterii a fost favorizat și accelerat de două împrejurări:

Decăderea politică și economică a Italiei, începând deja în prima jumătate a secolului al XVI-
lea, bântuită de războaie nesfârșite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527)
de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea puterii și
prestigiului papalității, la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. Descoperirea unui
nou drum spre India, prin înconjurul Capului Bunei Speranțe, slăbește substanțial situația
economică a Veneției și Genovei.Ca reacție la Reforma religioasă inițiată
în Germania de Martin Luther, Biserica Catolică instituie Contrareforma și
tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. În
urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcătuiește o listă a cărților interzise,
considerate eretice în cazul că vin în contradicție cu dogmele bisericești ("Index librorum
prohibitorum", 1559). Galilei este constrâns să-și abjure public convingerea asupra rotației
pământului în jurul soarelui, nu fără a șopti pentru sine "eppur si muove&;;;quot;.
Filosoful Giordano Bruno(1548-1600), combate teza aristoteliană, admisă oficial de Biserică,
a unui univers închis, reprezintă un umanism panteist și va fi ars pe rug ca eretic, în urma
sentinței tribunalului inchizitorial. La Geneva, sub dominația lui Jean Calvin, teologul și
medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul întrebării
dogma Sfintei Treimi, sfârșește în același fel, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de
un tribunal protestant.

Ideile Renașterii nu pot fi însă înăbușite, ele sunt apărate de oameni curajoși ca Erasmus din
Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch
Spinoza (1632-1677), care își propun ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj
eliberator și purtător de bucuria pe care o dă cunoașterea iar secolul al XVIII-lea va relua
spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.
Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, astfel:

iluminiștii (David Hume, Edward Gibbon, Condorcet, D`Alembert, Diderot, Voltaire), care
se considerau continuatorii idealurilor umaniste și raționaliste ale secolelor XV și XVI,
vedeau Renașterea ca o mare epocă de progres cultural, ce marchează trecerea de la
întuneric la lumină, de la barbarie la civilizație, o trezire a Occidentului din somnul
dogmatic;romanticii (Novalis, August Wilhelm Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame
de Staël, Victor Hugo, Byron, Gioberti, Giusepe Mazzini) aveau o viziune asupra Renașterii
opusă celei iluministe. La fel de diferit este văzută semnificația rupturii cu evul mediu, care
este idealizat și privit ca o vârstă de aur. Sunt admirate cavalerismul medieval, ordinea,
autoritatea și credința religioasă. Stilul gotic este privit ca suprema expresie a creației
artistice;hegelianismul Hegel vede în Renaștere un progres spiritual, o reînnoire a
culturii, după lunga noapte a Evului mediu. Studierea operelor antice are semnificația
întoarcerii de la divin la uman;pozitivismul: la Hippolyte Taine, Benedetto Croce, Bertrando
Spaventa ruptura dintre Renaștere și Evul mediu e apreciată pozitiv. Renașterea este epoca
de aur a acestui mileniu, premisă a apariției supraomului, un om liber, deschis tuturor
experiențelor vieții.

Bibliografie:

Viktor Lazarev, Originile Renaşterii italiene, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984

Manole Neagoe, Şcoala sieneză, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989
* * * Istoria vizuală a artei (enciclopedie Larousse), Ed. Rao, Bucureşti, 2003

Bibliografie generală:

Julian Bell, Oglinda Lumii, O nouă Istorie a Artei, Ed. Vellant, Bucureşti, 2007
E. H. Gombrich, Istoria Artei, Ed. Pro Editura şi Tipografie, Bucureşti, 2007
Aceste doua cărti fundamentale le găsiti la Biblioteca Facultăţii de Arhitectură şi
Construcţii, Oradea