Primul meu gând, odată-ncheiată lectura poemelor blagiene, a fost să-

mi scriu pe cartea de vizită „Eu l-am citit pe Blaga”. El etalează religia într-o
lumină cu mult mai profundă, atribuidu-i revelații filozofice și dizolvând
dogmatica sa imuabilitate. Astfel, Blaga formează, prin educație
expresionistă, o inedită viziune asupra istoriei păcatului și cenzurii
transcendentale.
Chintesența răspunsurilor metafizice și ontologice blagiene este evocată
în seria poemelor „Eva”, „Legenda”, „Lacrimile” și „Paradis în destrămare”, în
cronologie biblică. Astfel, motivul Evei se axează pe parelelismul „ce noi nu
știm, ce nimenea nu știe” și este amplificat de metafora „ascunde sub
pleoape o taină”, zugrăvind imaginea plastică a femeii, ce este posesoare de
enigme incomprehensibile, a cărei unicitate potențează inexpugnabilitatea sa
în raport cu Marele Anonim. Altă valență a motivul se regăsește în poemul
„Legenda”, evocând setea omului de cunoaștere, dar și defectul cunoașterii
paradisiace.
În fond, poemul „Legenda” este constituit dintr-o suită de motive mitice
importante. Motivul mărului se axează pe metafora „i l-a-ntins ispita șarpelui”
și este amplificat de gradația „sâmbure”, „măr”, „cruce”, invocând păcatul
originar, pentru care omenirea a fost lipsită de conexiune metafizică cu
Marele Tot, iar nada a reprezentat veleitatea omului de cunoaștere. Motivul
accentueză cum păcătele progresează extensiv în repercusiuni potențate, din
cauza ignoranței oamenilor. Blaga redă legea conservării energiei universale,
îmbrăcată în termeni poetici, provocându-mi ideea că Biblia e o metafora
neînțeleasă.
O idee congruentă este creionată de motivul suferinței din poemul
„Lacrimile”, ce se axează pe enumerația „lumina, zarea, norii” și este
amplificat de metafora „lumina lor mă doare”, care sugerează chemarea
paradisiacă și nostalgia metafizică a omului de revenire în Marele Tot. Motivul
sugerează unisonul ancestral dintre paradis și om, care se afla în armonia
universală.
În definitiv, în poemul „Paradis în destrămare” predomină atmosfera
funerară și postapocaliptică, și este invocată tema desacralizării valorilor,
relevând mesajul că profanarea învățăturilor sacre se va solda cu degradarea
lumii. Motivul deșărtăciunii se axează pe epitetul metaforic „fără de flăcări”
pe lângă substantivul simbol „spadă” și este amplificat de metafora „apele din
fântâni refuză gălețile”, creionând nimicnicia spirituală a lumii și pierderea
esenței sacre a omenirii, prin profanarea legilor hieratice. Motivul redă
lincezeala paradisului și oboseala universală, rezultate din ignoranța omului.
În viziunea mea, Blaga a explodat crestele extreme riguroase pe care s-a
sedimentat de-a lungul timpului creștinismul dogmatic, despuind valența
eternă și enigmatică a metaforei biblice, trezindu-mi fiori existențiale și
violentă curiozitate intelectuală.