EVOLUTIA PSIHOAFECTIVA A INDIVIDULUI

1. Conceptul de pulsiune în psihanaliză

Concepte cheie: pulsiune, scop pulsional, forta pulsionala, sursa pulsionala, obiect al pulsiunii, libido,
interes al Eului, destrudo

Rezumat: Evolutia psihoafectiva este o evolutie a pulsiunilor. Pulsiunea reprezinta o tensiune resimtita la
nivel psihic. avand insa origine somatica. Spre deosebire de instinct, pulsiunea nu are moda-litati predeterminate,
fixate ereditar, de satisfacere. nu are un obiect precis, acesta poate fi variabil, nu are un anumit scop, pot exista
scopuri multiple. Energia pulsionala poate fi considerata sursa energiei psihice. Pulsiunea este caracterizata de forta
motrice, de o anumita sursa, de un anumit scop si de un anumit obiect. La nivel psihic, pulsiunea se compune din:
reprezentarea pulsionala si din afectul care insoteste reprezentarea. Prima teorie elaborata de Freud privind
pulsiunile postuleaza doua tipuri de pulsiuni: pulsiunile sexuale. care asigura perpetuarea speciei prin procreare. si
pulsiunile de autocon-servare, care asigura supravietuirea individului prin autoprotectie. In 1920, Freud introduce
un alt dualism pulsional, pulsiunea de viata, numita de el libido si pulsiunea de moarte, pe care o numeste destrudo.

Conceptia teoretica a lui Freud despre evolutia psihoafectiva a individului a fost elaborata pe baza
experientei clinice din curele Psihanalitice ale adultilor din care a extras anumite ipoteze. Aceste ipoteze au fost si
sunt confirmate si pe baza observarii directe a com-Portamentului copilului. M. Klein, D. Winnicott, Margaret
Mahler, J. Bowlby au utilizat cu precadere observatia in studiile lor. Autoanaliza 'ui Freud' 1-a tacut sa inteleaga si sa
reconstruiasca trairile proprii si a contribuit la mai buna înţelegere a pacienţilor. Analiza personală ne face de
asemenea să descoperim în propria noastră istorie elemente ce ţin de evoluţia obiectivă a individului. O critică a
teoriei psihanalitice a fost aceea că Freud a reconstituit evoluţia psihoafectivă normală a omului pornind de la
psihopatologie, dar la fel se întâmplă şi cu studiile făcute pe creierul cu tumoare sau cu studiile anomaliilor
genetice pe baza cărora se determină structura sănătoasă.

Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor. Pulsiunea este un termen care desemnează un proces
aflat la graniţa dintre psihic şi somatic, reprezentând o tensiune resimţită la nivel psihic, având însă origine
somatică. Freud consideră că pulsiunea ar fi pentru om corespondentul instinctului animal. Pulsiunea are şi
conotaţia de presiune, o forţă de o anumită intensitate care dinamizează procesele psihice. Omul nu este dotat cu
instincte, anume cu răspunsuri prefor-mate. ereditare pentru satisfacerea nevoilor sau pentru a răspunde la stimulările
din exterior. Pulsi 848d36i unea, spre deosebire de instinct, nu are modalităţi predeterminate, fixate ereditar, de
satisfacere, nu are un obiect precis, acesta poate fi variabil, nu are un anumit scop, pot exista scopuri multiple. Energia
pulsională poate fi considerată sursa energiei psihice. În Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905), Freud
introduce acest termen, precum şi trăsăturile sale definitorii. Pulsiunea este caracterizată de forţă motrice, de o
anumită sursă, de un anumit scop şi de un anumit obiect:
 Forţa are o anumită valoare şi o direcţie de acţiune în sensul că ea mobilizează fenomenele psihice.
 Sursa indică pe de o parte zona corporală în care ia naştere pulsiunea, iar pe de altă parte energia psihică
investită. Deci ar avea o dublă natură: somatică şi psihică.
 Scopul este întotdeauna scăderea tensiunii, nu există un scop specific predeteminat şi unic. Scopurile pot fi
multiple.
 Obiectul este cel prin care pulsiunea se satisface. Spre deosebire de animale care sunt animate de instincte şi
care au un obiect precis, la om obiectul pulsiunii este infinit variabil. De exemplu, în perversiunile sexuale,
instinctul sexual nu se satisface prin actul sexual normal, ci printr-un comportament sexual deviant. Alegerea
obiectului depinde de istoria personală, adică de relaţiile semnificative şi de modurile de satisfacere cele mai
timpurii. Aşa se constituie de exemplu gusturile alimentare.

La nivel psihic, pulsiunea se compune din: reprezentarea pulsională, adică o urmă senzorială (de obicei
vizuală, dar poate fi şi tactilă sau olfactivă) a trăirii satisfacerii pulsionale şi din afectul care însoţeşte reprezentarea.
Afectul are la rândul lui o dimensiune calitativă (tonalitatea afectivă: bucurie, ură, tristeţe etc.) şi una cantitativă
care se referă la intensitatea lui, la cantitatea de afect.

1
 Freud a elaborat două teorii asupra pulsiunii:

1. Prima teorie ia în considerare două tipuri de pulsiuni: pulsiunile sexuale, care asigură perpetuarea
speciei prin procreare şi pulsiunile de autoconservare, care asigură supravieţuirea individului prin
autoprotecţie. Energia specifică primului tip de pulsiune a fost numită de Freud libido, iar energia specifică
celui de-al doilea tip de pulsiune interes al Eului. Pulsiunile sexuale îşi au originea, se desprind din
cele de autoconservare. Iniţial, funcţiile principale ale organismului vizează supravieţuirea (alimentare,
excreţie etc), apoi plăcerea care însoţeşte satisfacerea nevoilor devine întrucâtva autonomă, o plăcere
în sine ce este căutată de individ şi în absenţa nevoii. Freud explică astfel plăcerea suptului în lipsa hranei,
dar şi ataşamentul de mamă ca obiect care satisface nevoile primare. în această privinţă, spre deosebire de
Freud, Bowlby consideră că ataşamentul reprezintă o nevoie primară, ca şi celelalte nevoi ce vizează
autoconservarea. Noţiunea de sprijinire presupune că fiecare pulsiune ce vizează autoconservarea
este însoţită de o pulsiune sexuală parţială. Modurile de satisfacere specifice fiecărui stadiu de dezvoltare
sunt deci plăceri parţiale care se vor subordona la maturitate plăcerii genitale. Plăcerile parţiale se mai
numesc şi plăceri de organ (oral. anal şi uretral). Freud consideră în această primă teorie că
autoconservarea era în sarcina Eului. Iar plăcerea în sarcina Sinelui.
2. În 1914 Freud introduce noţiunea de narcisism, ceea ce introduce o diferenţiere între
autoconservare şi dragoste de sine, adicăEul conţine atât pulsiuni ce vizează autoconservarea, cât şi pulsiuni
sexuale, de investire libidinală a Eului.
3. În 1920, în Dincolo de principiul plăcerii, Freud introduce un alt dualism pulsional. pulsiunea
de viaţă, numită de el libido şi pulsiunea de moarte, pe care o numeşte destrudo. Ambele îşi au
originea în Sine, dar ulterior Eul devine sursa principală a libidoului. iar Supraeul a destrudoului. Acest
din urmă dualism pulsional reprezintă dualismul dragoste-ură, unificare-descompunere, schimbare sau
repetiţie.

Te ste de aut oev aluar e

1. Definiţi pulsiunea. Menţionaţi caracteristicile ei.

2. În ce constă a doua teorie elaborată de Freud asupra pulsiunilor?

Bibliografie
1. S. Freud. Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii asupra
sexualităţii. Editura Trei, 2001
2. S. Freud. Dincolo de principiul plăcerii, în Psihologia inconştientului. Editura Trei, 2000

2. Stadiile dezvoltării psiho-afective

Concepte cheie: autoerotism, narcisism, stadiu oral, stadiu anal, stadiu falie, complex Oedip, latenţă
Rezumat: Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o succesiune de stadii. Aceste stadii se
referă la evoluţia pulsională. Freud se referă doar la evoluţia pulsiunii sexuale, fără a descrie o evoluţie a
celorlalte tipuri de pulsiuni. Trecerea de la un stadiu la altul presupune rezolvarea unor conflicte. Fiecare stadiu
presupune o zonă erogenă specifică, un tip de alegere a obiectului şi un anumit tip de relaţii cu obiectul. în
fiecare stadiu activitatea psihică are caracteristici specifice, determinate de activitatea pulsională. Primul
moment important din viaţa individului este considerat a fi naşterea. Freud a subliniat trăirea de către copil a
naşterii ca pe o situaţie de pericol datorită separării de mamă şi afluxului brusc de excitaţii, naşterea fiind
văzută ca o situaţie de angoasă confirmată de comportamentul noului născut (ţipăt, tahicardie, transpiraţie). Ea
va fi modelul somatic al stărilor de angoasă ulterioare. După naştere, copilul intră în faza autoerotică, care are
drept specific faptul că nu există încă o organizare psihică de ansamblu, iar pulsiunile sexuale se satisfac
independent unele de altele, prin intermediu] propriului corp. Ulterior Freud va renunţa la ideea existenţei unui
stadiu autoerotic. Autoerotismul va fi considerat o caracteristică a dezvoltării pregenitale. Narcisismul este o
etapă din dezvoltarea individului în care subiectul reprezintă, el însuşi, obiect de investire afectivă. între energia
investită în Eu şi cea investită în exterior există un echilibru. Cu cât Eul este mai puţin investit, cu atât va
fi mai puternic investit obiectul. Există însă o energie de bază investită în subiect, care nu va putea fi investită
în obiecte. Narcisismul secundar reprezintă o stare în care energia psihică investită în obiect este retrasă în Eu.
2
Astfel de stări apar în melancolie, doliu, episoade depresive. Patologia numită narcisică (categorie care cuprinde
psihozele) are la bază retragerea investirii afective a obiectului şi idealizarea masivă a Eului.

Stadiul oral se situează în primul an de viaţă şi are drept activitate psihică principală asimilarea de
informaţii, interiorizarea. Relaţia cu mediul se realizează prin intermediul funcţiei alimentare. Abraham divide
acest stadiu în stadiul oral primitiv, un stadiu de absorbţie pasivă, şi stadiul oral sadic, în care apare plăcerea
muşcatului, plăcerea orală fiind asociată cu agresivitatea. Conflictul specific acestui stadiu este legat de înţărcare, ea
fiind pentru copil prototipul sfârşitului unei relaţii. Relaţiile cu mediul familial vor deveni prototipul relaţiilor
ulterioare. Stadiul este caracterizat la început de narcisismul primar, ulterior construindu-se relaţiile de obiect şi
diferenţierea sinelui de lume. La această vârstă există o identitate simbolică între hrană şi mamă. Din acest motiv
dificultăţile în relaţionare poţ avea ca efect tulburări de tip alimentar: refuz alimentar, anorexie, vomismente.
Angoasele specifice acestui stadiu sunt teama de a nu fi înghiţit în stadiul oral pasiv şi teama de a nu fi devorat în
stadiul oral agresiv.

Stadiul anal se situează între al doilea şi al treilea an de viaţă. Activitatea psihică specifică constă în
câştigarea autonomiei. Conflictul relaţional specific este de a controla sau a fi controlat. Abraham distinge două
faze ale acestui stadiu: faza anală sadic-expulzivă şi faza anală masochist-reţenţivă. Prima fază se întinde de la 1
an la 1,5 ani. In această fază expulzarea nestăpânită a obiectelor distruse căpăta rolul de a-1 sfida pe adult. Faza
masochist-retentivă se întinde de la 1,5 ani la 2 ani. în această fază este căutată activ plăcerea pasivă de a reţine
fecalele, ceea ce nu este doar masochist, dar şi sadic, căci e vorba de a-1 frustra pe adult de ceea ce îi pare
copilului a fi preţios pentru el, şi deci considerat ca un cadou. Stadiul anal devine astfel stadiul ambivalenţei
maxime. Ca atare, educaţia toaletei nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă, astfel încât copilul să
aibă timp să simtă că are o anumită putere asupra celuilalt (ceea ce reprezintă o condiţie a recunoaşterii
existenţei acestuia, şi de asemenea a confirmării de către celălalt a existenţei copilului) şi să nu se identifice cu
un Supraeu parental prea tiranic. Relaţia de obiect de tip anal presupune ambivalenţa iubire-ură. Sadism-
masochism şi este sursa bisexualităţii psihice fundamentale.

Stadiul falic se situează în jurul vârstei de trei ani. Activitatea psihică principală este afirmarea de sine.
Conflictul relaţional specific este legat de absenţa-prezenţa penisului. Băiatul va nega castrarea prin negarea sexului
feminin, menţinându-şi convingerea că cel puţin mama are penis. Fata îşi va manifesta invidia de penis, nutrind
convingerea că acesta îi va creşte ulterior, sau adoptând atitudini băieţeşti (jocuri cu băieţii, plăcerea riscului).
Prin sublimare, curiozitatea sexuală se poate transforma în curiozitate intelectuală, dar inhibarea celei dintâi poate
duce la inhibarea celeilalte.

Complexul Oedip este un fenomen psihologic a cărui existenţă a fost dedusă de Freud în urma relatărilor
pacienţilor aflaţi în cura psihanalitică. El poate ti resimţit de copil între vârstele de 4-7 ani. Complexul
Oedip joacă un rol crucial în constituirea Supraeului şi a Idealului Eului. Complexul Oedip cunoaşte două
forme: pozitivă şi negativă. Cea pozitivă se referă la atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de
părintele de acelaşi sex. Cea negativă se referă la atracţia faţă de părintele de acelaşi sex şi rivalitate faţă de
părintele de sex opus. Iubirea oedipiană presupune două conflicte: un conflict interior, căci atracţia faţă de unul
dintre părinţi implică oarecum renunţarea la celălalt, de aici apare regretul faţă de părintele respins, un conflict
exterior determinat de teama faţă de pedeapsa din partea părintelui „respins". în ceea ce priveşte identitatea,
complexul Oedip marchează o etapă decisivă, pentru că pune bazele identităţii sexuale care nu se referă doar la a
avea sau nu penis, ci la întreaga personalitate feminină sau masculină şi la atitudinile şi relaţiile
interpersonale pe care această identitate le presupune.

Perioada de latenţă se situează între 7-12 ani. fiind în general o perioadă lipsită de conflicte interioare.
Persistă însă conflictele din stadiile precedente. Copiii învaţă să se supună unor reguli şi să dezvolte formaţiuni
reacţionale (dezgust, pudoare, ruşine, timiditate). Copilul va deplasa conflictele oedipiene asupra unor substitute
ale imaginilor parentale datorită lărgirii câmpului de activitate, a mediului social. Acest fapt contribuie în mod
esenţial la lichidarea complexului Oedip.

Pubertatea şi adolescenţa reprezintă o perioadă de criză narcisică şi de identitate. In paralel cu

modificările fizice şi somatice apar tendinţe pulsionale masive, ceea ce determină dezechilibrarea raporturilor dintre
instanţele psihice. Apare, de asemenea, o reactivare a problematicii oedipiene, cu deplasarea pe substitute idealizate
ale părinţilor (profesori, artişti), dar şi o reactivare a problematicii preoedi-piene, în special orale (toxicomanie,
anorexie, alcoolism). Adolescenţa reprezintă o perioadă de renunţare la imaginile parentale idealizate şi la iluzia
atotputerniciei. La ieşirea din adolescenţă, alegerea obiectului sexual va fi definitivă.

Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o succesiune de stadii. Aceste stadii se referă la evoluţia
pulsională. Freud se referă doar la evoluţia pulsiunii sexuale, fără a descrie o evoluţie a celorlalte tipuri de pulsiuni.
3
In evoluţia individului, dezvoltarea libidinală joacă un rol major care va influenţa întreaga viaţă psihică, adică şi
planurile cognitive, comportamentale şi psihosociale. Trecerea de la un stadiu la altul presupune rezolvarea unor
conflicte şi poate să aibă ca efect apariţia unor puncte de fixaţie care vor determina stadiul de dezvoltare la care
individul poate regresa, sau stagna în evoluţia sa, în cazul în care condiţiile de mediu sunt nefavorabile. Fiecare
stadiu presupune o zonă erogenă specifică, un tip de alegere a obiectului şi un anumit tip de relaţii cu obiectul. în
fiecare stadiu activitatea psihică are caracteristici specifice, determinate de activitatea pulsională.

2.1. Naşterea
O. Rank vedea în naştere sursa tuturor traumatismelor ulterioare şi a angoasei. Freud a subliniat trăirea de
către copil a naşterii ca pe o situaţie de pericol datorită separării de mamă şi afluxului brusc de excitaţii,
considerând că ea reprezintă modelul somatic al atacului de panică. Apoi renunţă la această teorie pentru a
considera că angoasa este generată de Eu pentru a anticipa o situaţie de pericol şi a fi gata de apărare, dar consideră
naşterea ca o situaţie de angoasă confirmată de comportamentul noului născut (ţipăt, tahicardie, transpiraţie), care
va fi modelul somatic al stărilor de angoasă ulterioare.

Imediat după naştere, în primele luni de viaţă, Freud şi, în special, Abraham vorbesc de un mod de
funcţionare autoerotic. Faza autoerotică precede faza narcisismului şi are drept specific faptul că nu există încă o
organizare psihică de ansamblu, pulsiunile sexuale se satisfac independent unele de altele fără un obiect
exterior, prin intermediul propriului corp (suptul degetului la sugar). În faza autoerotică, spre deosebire de faza
narcisică, nu există încă o imagine unificată a propriului corp, şi nu există un obiect investit libidinal prin care se
obţine satisfacţia pulsională. Ulterior Freud va renunţa la ideea existenţei unui stadiu autoerotic. Autoerotismul va fi
considerat o caracteristică a dezvoltării pregenitale, atât în faza narcisismului, cât şi în celelalte stadii pregenitale,
în sensul că satisfacţia pulsională se obţine prin intermediul propriei persoane, nu este legată de investirea unui
obiect exterior.

2.2. Narcisismul
În anul 1911, în Cazul preşedintelui Schreber, Freud postulează existenţa unui stadiu de dezvoltare situat
între autoerotism şi heteroerotism. înainte de a se orienta către celălalt, subiectul începe prin a fi el însuşi şi
propriul său corp obiect de investire afectivă.
„Subiectul începe prin a se hm pe el însuşi şi propriul său corp drept obiect de iubire ".
Începând din 1914, în Pentru a introduce narcisismul, el tratează narcisismul din punct de vedere
economic, încercând să demonstreze că există un echilibru între energia investită în Eu şi cea investită în exterior.
Cu cât Eul este mai puţin investit, cu atât va fi mai puternic investit obiectul.
„Eul trebuie considerat ca un mare rezervor de libido, de unde libidoul este trimis spre obiecte, el fiind
întotdeauna gata să absoarbă libidoul care se întoarce de la obiecte" (Psihanaliza şi teoria libidoului, Freud
1923).
Însă există o anumită cantitate de energie investită permanent în Eu, condiţie absolut necesară vieţii
psihice. Astfel, narcisismul va fi privit mai degrabă ca o structură decât ca un stadiu de dezvoltare, fiind vorba
despre o energie de bază investită în subiect, care nu va putea fi investită în obiecte. Această idee va fi evocată şi
de Abraham în abordarea demenţei precoce (schizofrenia).
„Caracteristica psihosexuală a demenţei precoce este întoarcerea pacientului la autoerotism. Bolnavul
mintal transferă asupra sa... totalitatea libidoului pe care persoana normală îl îndreaptă asupra obiectelor
din jurul ei"
(Les differences psychosexuelles entre l "hysterie et la demence
precoce, Abraham 1908).

Autoerotismul, ca stare în care pulsiunile se satisfac independent unele de celelalte, precede deci
narcisismul, ca stadiu în care Eul se formează şi pulsiunile se unifică.

În 1921, o dată cu elaborarea celei de-a doua teorii asupra pulsiunilor, Freud vorbeşte despre un narcisism
primar, ca o stare în care Eul nu este diferenţiat de Sine şi nici de lumea exterioară, iar realitatea nu este investită
afectiv, prototipul fiind viaţa intrauterină şi despre un narcisism secundar, în care libidoul, prin intermediul iden-
tificărilor, este investit în Eu. în narcisismul secundar, energia psihică investită în obiect este retrasă în Eu, aşa cum se
întâmplă în cazul melancoliei, episoadelor depresive, stării de doliu. Caracteristica principală a acestor stări este
faptul că nu mai poate fi investit nici un aspect al realităţii, individul se întoarce asupra sieşi, făcându-şi reproşuri
şi pedepsindu-se. Această ultimă poziţie teoretică a lui Freud este însă contestată de psihanaliza contemporană,

4
faptele de observaţie demonstrând că, la sugar, există încă de la început relaţii de obiect. în acest sens, Melanie Klein
vorbeşte despre stări narcisice, nu despre un stadiu narcisic propriu-zis, stări în care libidoul se întoarce asupra
obiectelor interiorizate.

Actualmente există, pornind de la diferitele concepţii freudiene asupra narcisismului, o serie de teorii asupra
narcisismului. Se consideră că Eul apare ca unitate psihică o dată cu constituirea schemei corporale, a imaginii
despre propriul corp, investirea afectivă a acestuia caracterizând narcisismul. Pe de altă parte. Eul şi schema
corporală se constituie doar în relaţie cu mediul şi cu celălalt, prin incorporare şi identificare. Astfel, nu putem privi
narcisismul ca pe investire afectivă absolut independentă de exterior, ci, mai degrabă, ca pe o interiorizare a unei
relaţii.
Există, în condiţii de normalitate, un echilibru între investirile de obiect şi cele ale Eului, însă investirea
Eului nu poate fi total reductibilă.

Patologia numită narcisică (categorie care cuprinde psihozele) are la bază retragerea investirii afective a
obiectului şi idealizarea masivă a Eului. Trăsăturile narcisice sunt legate de: stima de sine, atotputernicie, nevoia de
a fi confirmat în valoarea proprie, credinţa îmortalităţii, sentimentul nemărginirii, amintirea unei stări privilegiate şi
unice. Ele îşi au originea în starea fătului. Naşterea va afecta sentimentul de integritate narcisică şi de
atotputernicie, iar atitudinea mamei, priviri, voce, îngrijiri vor atenua această bulversare. Narcisismul este deci o
stare proprie vieţii intrauterine care se va menţine însă de-a lungul întregii evoluţii psihice, fiind folosit în scopuri
adaptative. de construire şi dezvoltare a Eului. Kohut consideră că narcisismul este specific etapei în care
diferenţa dintre Eu şi celălalt nu este încă stabilită, astfel încât îngrijirile materne sunt trăite ca fiind efectul
atotputerniciei. Atotputernicia şi idealizarea imagoului matern sunt coordonatele pe care se stabilesc relaţiile
ulterioare cu celălalt. Copilul mic va investi lumea cu libidoul narcisic, o va percepe conform modalităţii narcisice
de funcţionare.

M. Mahler şi R. A. Spitz vorbesc de o unitate narcisică originară ca stare în care copilul încearcă să
prelungească simbioza specifică vieţii intrauterine, care ar constitui prototipul acesteia. Conform celei de-a doua
topici a lui Freud, această stare ar fi anterioară constituirii Eului, iar pulsiunile sexuale şi cele de autoconservare nu
ar fi încă diferenţiate. învestirea unităţii narcisice mamă-copil ar precede investirile narcisice şi investirile
obiectelor ulterioare.

2.3. Stadiul oral

Se situează de la naştere până în jurul vârstei de 1 an. Activitatea fiziologică principală o constituie
hrănirea, deci absorbţia de alimente, dar şi de informaţii în general. Zona erogenă specifică este cea a buzelor, a
gurii, esofagului şi traheei până la stomac şi plămâni, dar de asemenea a analizatorului vizual auditiv şi cutanat.
Activitatea psihică principală este aceea de asimilare de informaţii vizuale, auditive, cutanate, de a interioriza
elemente din afară.

Obiectul pulsiunii este sânul sau substitutul său. Relaţia cu mediul, cu mama în principal, se realizează
prin intermediul funcţiei alimentare. Plăcerea orală, a suptului devine autonomă, nefiind neapărat legată de hrănire.

Scopul pulsiunii este reprezentat de plăcerea autoerotică dată de stimularea zonei erogene şi incorporarea
obiectelor (hrană, informaţii). Prin incorporare copilul se simte una cu obiectul şi aceasta reprezintă baza
identificărilor şi introiecţiilor ulterioare. A avea obiectul înseamnă, la acest stadiu, a fi una cu obiectul.
Abraham subdivide acest stadiu în stadiul oral primitiv, până la 6 luni, un stadiu de absorbţie pasivă, în care
sânul este perceput ca fiind gratifiant şi frustrant totodată şi stadiul oral sadic, în care apare plăcerea muşcatului, o
dată cu apariţia dinţilor. Plăcerea orală devine agresivă, căci a incorpora înseamnă a distruge, a rupe cu dinţii.
Copilul va învăţa să-şi controleze pulsiunea destructivă, prin jocul de-a muscatul. Plecând de la teoria lui Abraham.
Melanie Klein a descris un mod de funcţionare psihică a copilului în stadiul oral care are la bază clivajul
obiectului, separarea lui în obiect bun, care gratifică şi obiect rău, care frustrează. Copilul va fantasma că atacă
obiectul rău, şi totodată se va teme să nu fie la rândul său atacat de el; pe de altă parte, fantasmează că
incorporează obiectul bun, astfel încât să devină permanent prezent. La sfârşitul stadiului, obiectul va fi perceput ca
întreg, conţinând ambele aspecte. Acum va apărea regretul şi sentimentul de milă pentru răul produs. Dezvoltarea
acestor sentimente depinde de răspunsul primit din mediu, este de presupus că, în anumite condiţii, un copil maltratat
nu va dezvolta empatie pentru victimele sale de mai târziu.

Conflictul relaţional specific acestei perioade este legat de înţărcare. Dacă înţărcarea are loc prea târziu,
copilul o va percepe ca pe o pedeapsă pentru pulsiunile sale oral agresive. Dacă înţărcarea vine prea devreme,
copilul poate să se fixeze pe o relaţie de tip oral pasiv. înţărcarea este pentru copil prototipul sfârşitului unei relaţii.

5
 Relaţia de obiect specifică acestui stadiu are loc mai degrabă în registrul fiziologic, prototipul fiind a înghiţi
sau a fi înghiţit. Interacţiunile cu mediul familial din acest stadiu vor constitui matricea relaţiilor de mai târziu în
mod analog cu construirea sentimentului încrederii bazale descris de Erikson. Obiectele sunt percepute ca fiind
parţiale (sunt identificate cu părţi din ele, de exemplu, mama reprezintă sânul şi invers) şi dificil de localizat
spaţial, copilul nu diferenţiază clar ce este în el şi ce este în afara lui, unde se termină el şi unde începe celălalt. Este
un stadiu caracterizat de narcisismul primar, sursă a Eului Ideal omnipotent, în care obiectele care satisfac pot fi
percepute ca părţi din sine sau ca propriile creaţii, după cum subliniază Winnicott. Către sfârşitul stadiului, copilul
va începe să devină conştient de obiectele exterioare, să le diferenţieze. Va trăi de asemenea sentimentul lipsei, va
percepe că tensiunea vine din interior, iar grati-ficarea din exterior. Când gratificarea întârzie, copilul devine
conştient de faptul că este distinct de obiectul care gratifică. Când copilul este satisfăcut, simte că obiectul ar fi una
cu el. Pentru Freud, existenţa obiectului poate fi percepută doar dacă este resimţită absenţa lui. La această vârstă
există o identitate simbolică între hrană şi niamă. Din acest motiv dificultăţile în relaţionare pot avea ca efect
tulburări de tip alimentar: refuz alimentar, anorexie, vomismente. Angoasele specifice acestui stadiu sunt teama de
a nu fi înghiţit în stadiul oral pasiv şi teama de a nu fi devorat în stadiul oral agresiv.

Gândirea nu este caracterizată încă de reprezentări, ci constituie o succesiune de imagini pseudo

halucinatorii, de imagini fantasmate. Acest lucru se observă clar din comportamentul copiilor care par că sug un
sân imaginar sau că întind mâinile sau surâd chiar dacă nu este nimeni în preajmă. De asemenea, ceea ce apare în
curele analitice legat de acest stadiu atestă o nediferenţiere între fantasmă şi realitate.
Caracteristicile de personalitate legate de stadiul oral pasiv sunt: nevoia de dependenţă, aversiunea faţă de
orice iniţiativă personală, aviditate şi supunere ce alternează cu furie neputincioasă. Fixaţia la stadiu oral activ
poate genera tulburări de vorbire (bâlbâială, inhibiţie verbală), inhibarea oricărei forme de expresie, atunci când
agresivitatea specifică stadiului a fost reprimată în mod violent sau, dimpotrivă, vorbărie excesivă, personalitate
revendicativă sau veşnic nemulţumită.

2.4. Stadiul anal

Se situează între al doilea şi al treilea an de viaţă, iar activitatea fiziologică principală este dobândirea
autocontrolului. In plan psihologic, activitatea principală constă în câştigarea autonomiei. Conflictul relaţional
specific al acestui stadiu este a controla sau a fi controlat. Plăcerea anală rezultată din excreţie devine conflictuală
datorită încercărilor celor din jur de a educa excreţia. Zona erogenă nu este doar cea sfincteriană, ci cuprinde şi
intestinul gros, precum şi musculatura în ansamblu. La acest stadiu copilul va avea de ales între a păstra
obiectele interiorizate sau a le expulza după ce le-a distrus.

Obiectul pulsiunii ar fi, în sens fiziologic, reprezentat de fecalele care pot fi expulzate sau reţinute, dar în
sens psihologic este mult mai complex, se referă la mamă, la persoanele semnificative care funcţionează ca un
obiect parţial ce trebuie controlat, manipulat, astfel încât copilul să-şi afirme autonomia. în acest stadiu va apărea
plăcerea de a manipula obiectele şi persoanele din jurul său, precum şi imago-urile interiorizate.

Scopul pulsiunii este deci dublu: plăcerea autoerotică obţinută prin stimularea zonei anale prin eliminarea
sau retenţia fecalelor, pe de altă parte, plăcerea de a se impune asupra obiectelor şi persoanelor pe care începe să
le diferenţieze. A expulza sau a ţine în interior sunt acţiuni prin care se face diferenţa interior/exterior, sine şi
celălalt şi prin care se pot face negocieri cu adultul.

Abraham distinge două faze ale acestui stadiu: faza anală sadic-expulzivă şi faza anală masochist-retentivă.
Prima fază se întinde de la 1 an la 1,5 ani. în această fază expulzarea nestăpânită a obiectelor distruse va căpăta
rolul de a-1 sfida pe adult. Faza masochist-retentivă se întinde de la 1,5 ani la 2 ani. în această fază este căutată activ
plăcerea pasivă de a reţine fecalele, ceea ce nu este doar masochist, dar şi sadic, căci e vorba de a-1 frustra pe adult
de ceea îi pare copilului a fi preţios pentru el, şi deci considerat ca un cadou.

Stadiul anal devine astfel stadiul ambivalenţei maxime, căci acelaşi obiect poate fi conservat sau eliminat, şi în
funcţie de momentul şi locul expulziei poate fi obiect gratifiant sau frustrant pentru anturaj. (De exemplu, copilul
care stă pe oală ore în şir şi apoi face în pantaloni). Tot în această perioadă, Freud descrie jocul Fort-Da cu mo-
sorul. El a observat cu cât interes un copil aflat la această vârstă arunca în mod repetat din pătuţ un mosor,
spunând Fort (departe), după care îl cerea, iar când îl căpăta spunea Da (aici). în acest joc, copilul caută obiectul
dispărut, care nu simbolizează doar prezenţa şi absenţa mamei, ci şi puterea de a controla relaţia cu altul (plăcerea
de a-1 vedea pe adult aducând jucăria dispărută); este vorba şi de comunicarea cu adultul, în care unei acţiuni a
copilului i se răspunde cu o reacţie a adultului.
Ca atare, educaţia toaletei nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă, astfel încât copilul să aibă
timp să simtă că are o anumită putere asupra celuilalt (ceea ce reprezintă o condiţie a recunoaşterii existenţei
6
acestuia, şi de asemenea a confirmării de către celălalt a existenţei copilului) şi să nu se identifice cu un Supraeu
parental prea tiranic. Curăţenia sfincteriană nu se poate realiza decât ca urmare a unei bune integrări a fazei anale
retentive.

Relaţia de obiect de tip anal presupune ambivalenţa iubire-ură, sadism-masochism şi este sursa bisexualităţii
psihice fundamentale.
Sadismul presupune distrugerea obiectului exterior, dar şi conservarea lui în interiorul subiectului pentru a-
1 putea controla şi manipula. Prin sadism copilul îşi descoperă puterea asupra sieşi şi asupra altora, sentimentul
de atotputernicie şi descoperă sentimentul proprietăţii, în măsura în care simte că fecalele sau obiectele îi aparţin.
Masochismul corespunde căutării active a plăcerii date de trăirile dureroase, plăcerea bătăii la fund fiind rezultatul
deplasării plăcerii anale către pielea feselor. O exagerare a unor astfel de pedepse duce la o erotizare crescută a
acestei zone.
Bisexualitatea îşi are sursa în dubla capacitate a rectului de a fi excitat prin dilatare sau penetrare (tendinţe
pasive feminine) şi de a fi un organ excretor care să controleze expulzia (tendinţe active masculine). Ca atare, în
acest stadiu îşi au geneza tendinţele homosexuale, imaginile de sine masculine şi feminine şi tendinţele active sau
pasive în comportament.

2.5. Stadiul uretral sau falic

Acest stadiu se situează în jurul vârstei de 3 ani. El anunţă şi precede conflictul Oedip. în acest stadiu se
realizează o relativă unificare a pulsiunilor parţiale specifice stadiilor anterioare. Din punct de vedere fiziologic,
este o perioadă în care copilul ajunge să controleze eliminarea. Din punct de vedere psihologic reprezintă o perioadă
a afirmării de sine. Zona erogenă specifică este uretra cu dubla plăcere a eliminării şi retenţiei. Există o plăcere
autoerotică, precum şi una obiectalâ. legată de celălalt (a urina pe altul). Legat de plăcerea eliminării poate apărea
plăcerea masturbării. De asemenea poate apărea enurezis legat de fantasme masturbatorii inconştiente. Plăcerea
eliminării are o conotaţie activă (a controla, amâna eliminarea) şi una pasivă (a lăsa să curgă). Capacitatea de
control a sfincterului vezical dă naştere unui sentiment de mândrie şi încredere în sine. Dacă există eşec în
privinţa controlului, apar sentimente de ruşine şi ambiţia de a reuşi. Ambiţia este un indiciu al luptei contra
sentimentului de ruşine.
Conflictul relaţional principal este legat de constatarea absen-ţei-prezenţei penisului. In acest stadiu începe
să se manifeste curiozitatea sexuală a copilului. El devine conştient de diferenţa anatomică vizibilă dintre cele două
sexe. De aici apare o reacţie de negare a acestei diferenţe atât la băieţi, cât şi la fete. Băiatul va nega castrarea
prin negarea sexului feminin, menţinându-şi convingerea că cel puţin mama are penis. Fata îşi va manifesta invidia
de penis, nutrind convingerea că acesta îi va creşte ulterior, sau adoptând atitudini băieţeşti (jocuri cu băieţii,
plăcerea riscului). Tot acum apar fantasme legate de relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie şi un anumit
exhibiţionism şi voyeurism. Prin sublimare, curiozitatea sexuală se poate transforma în curiozitate intelectuală, dar
inhibarea celei dintâi poate duce la inhibarea celeilalte.

În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor (1915). Freud arată că nevoia de cunoaştere este legată de curiozitatea
intelectuală. Această nevoie are trei destine posib'ile: poate fi inhibată şi apărea chiar inhibiţie intelectuală şi
retard; poate fi erotizată ducând la apariţia de simptome de tip obsesional: curiozitate exacerbată, ruminare mentală;
de asemenea poate fi sublimată, apărând preocupări artistice, filozofice. Dacă pulsiunea de cunoaştere
desexualizată se întoarce asupra curiozităţii sexuale, poate determina psihoza paranoică sau dorinţa de a deveni
psihanalist.

Copilul elaborează în acest stadiu teorii sexuale infantile în funcţie de informaţiile pe care le are şi de
capacitatea sa de a înţelege realitatea. De exemplu teorii privind fecundarea prin ingestia de alimente, sărut,
micţiune sau exhibarea reciprocă a organelor genitale; teorii privind naşterea prin anus sau buric sau extracţie
chirurgicală. Există şi o concepţie sadică privind actul sexual, conform căreia bărbatul o răneşte pe femeie. Deşi
în acest stadiu există imaginea unei relaţii între doi parteneri, stadiul falie este totuşi un stadiu pregenital, căci
penisul nu este perceput ca un organ genital cu rol în reproducere, ci este doar un simbol al puterii sau integrităţii
corporale. Copilul este centrat pe sine şi nu pe celălalt cum se întâmplă în sexualitatea matură. Angoasele specifice
acestui stadiu sunt cele de castrare, în sensul pierderii unor aspecte importante ale propriei persoane. Teama de
moarte sau teama de abandon pot intra în această categorie.

2.6. Complexul Oedip

Este un fenomen psihologic a cărui existenţă a fost dedusă de Freud în urma relatărilor pacienţilor aflaţi
în cura psihanalitică. El poate fi resimţit de copil între vârstele de 4-7 ani.

7
 El reprezintă conflictul de bază care duce la structurarea grupului familial şi a societăţii umane prin
interzicerea incestului. In viaţa psihică a individului, depăşirea lui asigură trecerea de la autoerotism la orientarea
către obiecte, persoane externe. Complexul Oedip joacă un rol crucial în constituirea Supraeului şi a Idealului
Eului. Complexul Oedip ilustrează faptul că omul se constituie în mod normal prin raportare la două obiecte
externe (mama şi tatăl) şi nu prin menţinerea unei relaţii duale (mamă-copil).

În această perioadă apare angoasa de castrare, care este diferită de cea din perioada anterioară pentru că
este mai puţin centrată pe sine şi mai mult centrată pe obiectele externe. Castrarea înseamnă acum nu doar o pierdere
a penisului şi a puterii, ci şi o limitare a relaţiei cu celălalt. Angoasa de castrare îşi are originea în constatarea
diferenţei dintre sexe şi nu în ameninţările celor mari legate de masturbare. Ele nu au decât un rol de confirmare
sau de exacerbare a acestei angoase.

Complexul Oedip cunoaşte două forme: pozitivă şi negativă. Cea pozitivă se referă la atracţia faţă de
părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex. Cea negativă se referă la atracţia faţă de
părintele de acelaşi sex şi rivalitate faţă de părintele de sex opus. Aceste două forme alternează la unul şi acelaşi
individ, astfel încât ceea ce acesta resimte este ambivalenţă faţă de mamă şi tată.

Există diferenţe în apariţia şi evoluţia complexului Oedip între fată şi băiat. La băiat complexul Oedip nu
presupune o schimbare a obiectului iniţial al iubirii (mama), pe când la fată o astfel de schimbare trebuie să aibă
loc. Astfel se explică faptul că deseori identificările feminine ale fetei sunt mai puternice decât identificările
masculine ale bărbatului. La băiat, angoasa de castrare determină renunţarea la dorinţa de a o avea pe mamă numai
pentru el. La fată însă, angoasa de castrare este cea care iniţiază problematica oedipiănă, căci în momentul în care
constată diferenţa dintre sexe, ea va dori să se apropie de tată şi se va îndepărta de mamă. De aceea, rezolvarea
problematicii oedipiene va fi mai lentă la fată, durând câţiva ani.

Iubirea oedipiană presupune două conflicte:

 u n conflict interior, căci atracţia faţă de unul dintre părinţi implică oarecum renunţarea la celălalt, de aici
apare regretul faţă de părintele respins;
 un conflict exterior determinat de teama faţă de pedeapsa din partea părintelui „respins".

Acestea explică de ce reacţiile anxioase şi depresive, ca şi cele fobice sunt frecvente în cursul fazei
oedipiene, fiind legate de teama de a nu pierde iubirea părintelui de acelaşi sex din cauza rivalităţii. în ceea ce
priveşte identitatea, complexul Oedip marchează o etapă decisivă, pentru că pune bazele identităţii sexuale care
nu se referă doar la a avea sau nu penis, ci la întreaga personalitate feminină sau masculină şi la atitudinile şi
relaţiile interpersonale pe care această identitate le presupune. în acest stadiu, prin interiorizarea interdicţiilor
parentale, se formează Supraeul şi Idealul Eului.

2.7. Perioada de latenţă

Se situează între 7-12 ani fiind în general o perioadă lipsită de conflicte interioare. Persistă însă conflictele din
stadiile precedente, chiar dacă nu apar în plan manifest. Educaţia şi învăţământul induc o anumită obsesionalitate
prin impunerea unor ritmuri şi a unei anumite discipline. Copiii învaţă să se supună unor reguli şi să dezvolte
formaţiuni reacţionale (dezgust, pudoare, ruşine, timiditate).
în această perioadă apar sentimente de tandreţe, respect faţă de imaginile parentale datorită sublimării
tendinţelor erotice faţă de părintele de sex opus şi transformării în contrariu a tendinţelor agresive faţă de
părintele de acelaşi sex. Gândurile şi comportamentele sunt treptat desexualizate datorită refulării care
acţionează ca mecanism de apărare a Eului, permiţând sublimarea. Prin sublimare se renunţă la scopurile
pulsionale în favoarea unor scopuri social acceptabile, ceea ce duce la creşterea interesului copilului pentru
cunoaştere, învăţătură în general. Copilul va deplasa conflictele oedipiene asupra unor substitute ale imaginilor
parentale datorită lărgirii câmpului de activitate, a mediului social. Acest fapt contribuie în mod esenţial la
lichidarea complexului Oedip.

2.8. Pubertate şi adolescenţă

Acestea nu reprezintă stadii, ci mai degrabă o perioadă de criză care finalizează perioada de latenţă.
Adolescenţa este caracterizată de o criză narcisică şi de identitate însoţită de angoase intense în ceea ce priveşte
autenticitatea şi integritatea proprie, corporală şi sexuală. în paralel cu modificările fizice şi somatice apar
tendinţe pulsionale masive, ceea ce determină dezechilibrarea raporturilor dintre instanţele psihice. Eul este
invadat de angoasă în faţa avalanşei pulsiunilor. Apare, de asemenea, o reactivare a problematicii oedipiene, cu
deplasarea pe substitute idealizate ale părinţilor (profesori, artişti), dar şi o reactivare a problematicii preoedipiene,

8
în special orale (toxicomanie, anorexie, alcoolism). Mecanismele de apărare cele mai arhaice (clivaj, negare,
idealizare) sunt din nou activate. Astfel se explică anumite reacţii cu alură psihotică, ceea ce nu constituie neapărat
un prognostic negativ din punct de vedere psihopatologic.

Dacă apare, masturbarea este hiperculpabilizată şi poate determina grave inhibiţii şi determina cristalizarea
unei structuri compul-sive sau obsesionale. în această perioadă există o puternică tendinţă către trecerea la act,
ceea ce împiedică elaborarea psihică a conflictelor interioare. De asemenea există tendinţa către deplasarea
conflictelor în plan intelectual prin abstractizare, filosofare. Pot apărea frecvent idei depresive.

Adolescenţa reprezintă o perioadă de renunţare la imaginile parentale idealizate şi la iluzia atotputerniciei.

Individul trebuie să accepte decalajul dintre Eu şi Idealul Eului, precum şi imperfecţiunea părinţilor. Dacă există o
identificare în sens invers, a părinţilor cu copiii, adolescentul va trebui să facă faţă sentimentelor de ruşine date de
imposibilitatea de a se arăta la înălţimea idealurilor parentale.
Cu toate aceste probleme, adolescenţa reprezintă ultima şansă a individului de a rezolva spontan, de la sine,
conflictele interioare din perioada precedentă. La ieşirea din adolescenţă, alegerea obiectului sexual va fi
definitivă. După o perioadă de activare a tendinţelor homosexuale (căutare a celuilalt identic sau a sinelui care
există în celălalt) asistăm la alegere de obiect heterosexuală. Diferitele pulsiuni parţiale se integrează sub forma
plăcerilor preliminarii în actul sexual. Toate aceste procese psihice se realizează în mod haotic, cu faze de regresie
temporară şi faze de evoluţie.

Teste de autoevaluare
1. Caracterizaţi narcisismul secundar.
2. Caracterizaţi stadiul oral.
3. Specificaţi conflictul specific stadiului anal.
4. Diferenţe între cele două sexe în complexul Oedip.
5. Rolul perioadei pubertare.

Bibliografie selectivă
1. S. Freud, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor în Psihologia inconştientului. Editura Trei, 2000
2. S. Freud, Pentru a introduce narcisismul, în Psihologia inconştientului. Editura Trei. 2000
3. S. Freud, Problema economică a masochismului, în Psihologia inconştientului, Editura Trei,
2000
4. S. Freud, Fetişismul, în Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000
5. S. Freud, Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii despre sexualitate. Editura Trei, 2001
6. S. Freud. Despre teoriile sexuale infantile, în Studii despre sexualitate. Editura Trei, 2001
7. S. Freud. Declinul complexului Oedip, în Studii despre sexualitate. Editura Trei, 2001
8. S. Freud. Unele consecinţe ale diferenţei anatomice dintre sexe în Studii despre sexualitate.
Editura Trei, 2001
9. S. Freud. Caracter şi erotică anală. în Nevroză, psihoză perversiune. Editura Trei, 2001
10. S. Freud, Un copil este bătut. în Nevroză, psihoză, perversiune Editura Trei. 2001