Lev Tolstoi

Lev Nikolaevici Tolstoi

„Nu este măreție acolo unde nu este simplitate.”

Portret realizat de Ivan Kramskoi în 1873.
Date personale
Nume la naștere Лев Николаевич Толстой
9 septembrie 1828[1][2][3]
Născut
Iasnaia Poliana, Imperiul Rus[4][5][6]
20 noiembrie 1910 (82 de ani)[1][2][3]
Decedat
Astapovo, gubernia Reazan[*], Imperiul Rus[7]
Înmormântat Iasnaia Poliana
Părinți Nikolai Tolstoi[*]
Frați și surori Maria Tolstoi[*]
Căsătorit cu Sofia Tolstaia[*]
Serghei Tolstoi[*]
Tatiana Suhotina-Tolstaia[*]
Ilia Tolstoi[*]
Copii
Lev Lvovici Tolstoi[*]
Alexandra Tolstaia[*]
Maria Lvovna Tolstaia[*]
Naționalitate rusă
Cetățenie Imperiul Rus
Etnie rus
creștinism ortodox[*]
Religie tolstoism[*]
creștinism
 Ocupație Scriitor
Pseudonim Л.Н., Л.Н.Т.
limba rusă[8]
Limbi limba franceză[9]
limba engleză[10]
Studii Universitatea de stat din Kazan
Profesor pentru Vasily Morozov[*], Isaak Feynerman[*]
Activitatea literară
Activ ca scriitor 1852-1910
Mișcare/curent literar Realism
Specie literară roman, nuvelă, teatru
Operă de debut „Copilăria”
Război și pace
Opere semnificative Anna Karenina
Învierea
Influențe[ascunde]
Aleksandr Pușkin, Laurence Sterne, Harriet Beecher Stowe, Charles Dickens, Platon, Aristotel,
Jean-Jacques Rousseau, Arthur Schopenhauer, Nicolai Vasilievici Gogol, Biblia
A influențat pe[ascunde]
Mahatma Gandhi, Martin Luther King, Jr., Virginia Woolf, Orhan Pamuk, Ludwig Wittgenstein,
Edna O'Brien, James Joyce, Vladimir Nabokov, J. D. Salinger
Note
Knight fourth class of the Order of Saint Anna[*]
Q1131478[*]
Premii
Medal In memory of Crimean War[*]
Q4286775[*]
Semnătură

Prezență online
site web oficial
Internet Movie Database
Modifică date / text

Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi,[11] rusă Лев Никола́евич Толсто́й; n. 9
septembrie 1828,[1][2][3] Iasnaia Poliana, Imperiul Rus[4][5][6] – d. 20 noiembrie 1910,[1][2][3]
Astapovo, gubernia Reazan[*], Imperiul Rus[7]) a fost un scriitor rus. Lev Tolstoi este considerat
unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii.[12] Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este
unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse
(începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui
Dostoievski). Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare
asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale filosofice și estetice,
propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de
„tolstoism”.[13] Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii,
acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului.[14]

Tolstoi s-a manifestat, totodată, și ca eseist, dramaturg[15] și reformator în domeniu educației,

calități care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cunoscuți membri ai acestei vechi și
aristocratice familii rusești. Interpretările sale literare privind învățăturile etice ale lui Iisus
Hristos l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârșitul vieții sale, un fervent comentator al
învățăturilor lui Hristos, în sensul lor social, pacifist și nemediat de vreo putere lumească. Ideile
sale despre rezistența nonviolentă, expusă în opere ca „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul
vostru”, vor avea un profund impact asupra unor personalități de referință din secolul al XX-lea,
printre care Gandhi[16] și Martin Luther King Jr. ori înainte de aceștia poeți ca Rabindranath
Tagore ori Maitreyi Devi.

Efigia lui Lev Tolstoi a fost imprimată pe o monedă rusească din aur.

Cuprins
 1 Tolstoi și destinul literar
 2 Viața și caracterul
o 2.1 Copilăria și adolescența
o 2.2 Tinerețea
 2.2.1 Perioada de desfrâu și viața de moșier
 2.2.2 Înrolarea în armată și debutul literar
o 2.3 Maturitatea
o 2.4 Bătrânețea
o 2.5 Sfârșitul vieții
o 2.6 Înstrăinarea de Biserică, excomunicarea și o înmormântare simplă
 3 Opera literară
o 3.1 Război și pace
o 3.2 Anna Karenina
o 3.3 Învierea
o 3.4 Scrieri filozofice
 4 Ideile filozofice și estetice. Tolstoismul.
o 4.1 Interpretarea personală a creștinismului
 5 Tolstoi și Dostoievski
o 5.1 Deși contemporani, Tolstoi și Dostoievski nu s-au cunoscut niciodată
o 5.2 Tolstoi despre Dostoievski într-o scrisoare
 6 Influența lui Tolstoi
 7 Tolstoi și tablourile lui Ilia Repin
 8 Premiul Nobel, refuzat de Tolstoi
 9 Figuri importante din familia Tolstoi
 10 Aprecieri critice
 11 Traduceri în română
  12 Bibliografie
 13 Note
o 13.1 Note explicative
o 13.2 Note bibliografice
 14 Legături externe

Tolstoi și destinul literar

L. N. Tolstoi la tinerețe, maturitate, bătrânețe

Opera scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi este cunoscută și admirată de iubitorii de literatură
din toată lumea. Impresia pe care a produs-o în epoca sa, precum și răsunetul de care s-a bucurat
opera lui, l-au situat încă din timpul vieții printre cei mai importanți scriitori ai vremii. Tolstoi a
fost, din anumite puncte de vedere, un om plin de contradicții. Născut într-o familie de nobili din
Imperiul Rus, îl obsedau în aceeași măsură excesele burgheziei și ascetismul auto-impus al
stoicismului. Deși și-a întemeiat un sistem propriu de credințe religioase, câștigând respectul
gânditorilor laici, nu a reușit niciodată să reconcilieze conceptele de artă și frumos în viața reală.
Cercetând opera lui Tolstoi, Vladimir Nabokov observa că doar două subiecte l-au atras cu
adevărat pe acesta, anume viața și moartea, iar ele au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu
o complexitate mereu sporită. E de ajuns să urmărim „Moartea lui Ivan Ilici” sau „Anna
Karenina” ca să vedem că acestea sunt, într-adevăr, temele fundamentale ale operei
tolstoiene.[17]

Lung și rodnic a fost drumul vieții și al creației lui Tolstoi. El a lăsat omenirii o uriașă moștenire
literară care cuprinde printre altele: un roman istorico-psihologic de mari proporții („Război și
pace”), un roman social de moravuri („Anna Karenina”), un roman social („Învierea”), o
trilogie autobiografică („Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”), numeroase nuvele și
povestiri („Cazacii”, „Dimineața unui moșier”, „Moartea lui Ivan Ilici”, „După bal”, „Hagi
Murad” și altele), drame („Puterea întunericului”, „Roadele instrucțiunii”, „Cadavrul viu”),
povestiri populare, basme și istorisiri pentru copii, articole publicistice, de critică literară sau
literatură științifică (studii despre probleme de artă, articole pe teme politico-sociale, tratate
etico-religioase etc.), un jurnal intim și o excepțional de bogată corespondență. Lev Tolstoi a
oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon),
dar mai ales Rusia din perioada 1861 — 1905.

În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat cu atenție realitatea rusă
și a meditat neobosit la rezolvarea problemelor legate de viața poporului. El a parcurs un drum
plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparținea, către poporul simplu pe care-l iubea cu
sinceritate, devenind în cele din urmă exponentul intereselor țărănimii patriarhale.[18]

Viața și caracterul
În Amintirile sale, Tolstoi își rezumă într-o pagină biografia:

„Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi
dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică,
minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili,
de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de
optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica
morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici
unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la
preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile
personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea
morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în
perioadele precedente.”
—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Copilăria și adolescența

Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăiește o copilărie luminoasă și o tinerețe aventuroasă,
împărțită între studii literare și juridice, încercări de reformare a vieții țăranilor, călătorii,
activitate militară (participă la campaniile din Caucaz și la Războiul Crimeei) și scriitoricească.
În ciuda problemelor familiale de mai târziu, Tolstoi a reușit să creeze romane frumoase din care
reies idealuri umanitare.

Casa de la Iasnaia Poliana - locul unde scriitorul și-a trăit cea mai mare parte a vieții

Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moșia Iasnaia Poliana, gubernia Tula, la
aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova. Însemnând „poiană luminoasă” în rusă,
Iasnaia Poliana era o moșie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al
XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte[19] provenind dintr-o familie de nobili germani din
secolul al XVI-lea, a dus o viață specifică aristocraților. Nikolai a risipit averea familiei,
majoritatea strânsă de strămoșul său Alexandru Ivanovici Tolstoi, care a fost colonel în Războiul
Patriotic din 1812, război de apărare a țării împotriva lui Napoleon. În 1822, el s-a căsătorit cu
Maria Nikolevna Volkonskaia, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de
către bogata prințesă. Din cauza iresponsabilității sale, Nikolai a fost nevoit să folosească zestrea
soției sale pentru a păstra situația financiara a familiei. Maria Nikolevna, mama viitorului
scriitor, era, de asemenea, fiica unui general bogat, iar moșia Iasnaia Poliana făcuse parte din
zestre, aparținând la început părinților ei. Ea va muri când micul Tolstoi nu împlinise încă nici
doi ani.[20][nb 1] Ulterior, mătușa Tatiana Ergolskaia, va prelua rolul mamei. De atunci, în
imaginația lui Lev nu se regăsea decât un portret idealizat al mamei sale, perfectă, bună și
iubitoare, și al tatălui respectat și iubit, moșierul pe care guvernul refuzase să-l angajeze. De fapt,
Nikolai, fiind un revoluționar care împărtășea dorința decembriștilor de înlăturare a familiei
imperiale și a sistemului de iobăgie, era ținut la distanță de guvern.

Lev Tolstoi în 1851

Al patrulea fiu al lui Nikolai și al Mariei, Tolstoi, a fost crescut și îngrijit de bone și servitoare.
El și-a petrecut copilăria la Iasnaia Poliana. Numele acestei localități este strâns legat de
memoria marelui scriitor, care și-a scris majoritatea operelor în locul care a constituit leagănul
primei lui copilării.

După moartea Mariei Volkonskaia (mama scriitorului), de educația copiilor (Tolstoi avea trei
frați mai mari: Nikolai, Dimitri și Serghei) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A. Ergolskaia, de care
scriitorul amintește deseori cu dragoste și duioșie. Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea
pentru om și frumos și de la ea a primit Tolstoi cel dintâi îndemn de a scrie. Asemeni tuturor
familiilor de nobili înstăriți, educația lui Tolstoi a fost încredințată unor profesori particulari, de
naționalitate germană și franceză, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului și se
străduiau să le asigure copiilor o educație demna de tinerii aristocrați. Primele opere literare citite
de Tolstoi au fost poeziile lui Pușkin. Într-o zi, i s-a cerut să recite o poezie în fața unuia dintre
prietenii tatălui său. În vârstă de numai opt ani, Tolstoi l-a impresionat puternic pe invitatul
tatălui său, recitând fără greșeală și cu patos două poezii.[21]

În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studiilor
în instituțiile de învățământ superior. Încetul cu încetul, copiii s-au obișnuit cu viața de oraș. În
același an tatăl lor moare iar orfanii sunt luați sub tutela contesei Osten-Saken, sora mai mare a
tatălui lor. Nu după mult timp însă, moare și contesa Osten-Saken, iar copiii trec sub tutela
contesei Iușkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi și soția guvernatorului orașului Kazan.
În urma acestor evenimente, copiii s-au mutat în Kazan. Lev, care acum avea 13 ani, a început să
studieze limbile turcă, arabă și tătară împreună cu profesorul său particular. În aceeași vreme a
citit și operele complete ale lui Rousseau, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de
filozofia acestuia.[22]

Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescența și tinerețea scriitorului se întâlnesc în trilogia
sa autobiografică, opera cu care Tolstoi își face debutul în literatură.

Tinerețea

În anul 1844, Lev Tolstoi începe să frecventeze cursurile facultății de limbi răsăritene, secția
filologie turco-arabă, de la Universitatea din Kazan, însă după un an abandonează studiul
limbilor și se înscrie la facultatea de științe juridice. În final se întoarce în satul natal înainte de a-
și încheia studiile, descurajat fiind de calitatea slabă a relațiilor sociale și academice pe care le
avea. Totuși a reușit să-și facă un prieten, pe Dmitri Diakov, cu care mai discuta despre religie,
politică și alte aspecte sociale.[23]

Perioada de desfrâu și viața de moșier

O fotografie din 1849 înfățișându-l pe Tolstoi după promovarea examenelor la Universitatea din
Sankt Petersburg. A reușit să intre din a doua încercare, dar în cele din urma avea să renunțe la
școală.

Fiind tot mai preocupat de prezența sa în înalta societate, Tolstoi își neglijează cursurile de la
facultate. Așa că, își petrecea zilele bucurându-se de orice femeie care îi ieșea în cale. În această
perioadă a tinereții el organizează petreceri, este prezent la toate balurile și se complace în
ambianța fastuoasă a cercurilor aristocratice pe care le frecventa, însă curând, acest moment din
viața sa în care scriitorul este atras de strălucirea lumii mondene, va lua sfârșit. Deși pentru el
chiar și să studieze limbile străine era un privilegiu, și-a ignorat îndatoririle și avea numai
rezultate proaste.[24] Întrucât nu a trecut examenele finale din primul an, a rămas repetent și a
solicitat să fie transferat la facultatea de drept. Din nefericire, nici după ce a obținut transferul,
Lev nu a renunțat la vechile deprinderi. În cele din urmă, el a abandonat facultatea în primăvara
anului 1847, în mijlocul semestrului și s-a întors ca moșier la Iasnaia Poliana, pe care o
moștenise de la părinți.
Înzestrat cu o natură neobișnuit de complexă, Tolstoi surprinde încă de pe atunci discordanța
dintre forma strălucitoare și conținutul sterp al vieții aristocrației nobiliare. El surprinde ridicolul
acestei lumi izvorât din contradicțiile de neîmpăcat dintre fond și formă și începe să fie frământat
de gânduri contradictorii, care devin cu atât mai complicate cu cât i se lărgește orizontul cultural.
Cunoașterea vieții Rusiei devine pentru Tolstoi problema centrală a preocupărilor sale.

În anul 1847, frații își împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moșia Iasnaia
Poliana.[25] Când a preluat atribuțiile de moșier, avea tot felul de idei umaniste asupra modului de
conducere a moșiei. Însuflețit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătățească viața celor
330 de iobagi de pe moșia sa. Încercările lui au dat greș chiar de la început, deoarece iobagii își
priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înțelegea contradicțiile de neîmpăcat
dintre iobagi și moșieri (experiența relatată în romanul Învierea). Retras la moșia sa, Tolstoi își
alcătuiește în această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte
diferite unele de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe
tărâmul științei și artei. În doi ani, el reușește să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru
reiese din faptul că încă la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în
vederea susținerii examenelor de candidat la științe juridice.[26] Tot în această perioadă, a șederii
lui la Sankt Petersburg, se lasă în voia sorții în orice făcea. A devenit dependent de jocurile de
noroc și, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Atunci părăsește
Petersburgul.[27] Întors la Iasnaia Poliana, Tolstoi și-a descoperit o nouă pasiune: muzica
țigănească. A chemat la conac un grup de muzicanți și le-a cerut să-i cânte melodii populare
rusești. Serghei, fratele lui mai mare, venea și el adesea să îi asculte, și în cele din urmă s-a
împrietenit și s-a căsătorit cu una dintre cântărețe. Însă dragostea lui Tolstoi pentru muzica lor
era doar trecătoare. Cu toate acestea această pasiune a stat la baza „Sonatei Kreutzer”.[28]

Înrolarea în armată și debutul literar

Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societății,

Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acționa în Caucaz.[29] Departe de
lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie de Pușkin și
Lermontov, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea „autodesăvârșirii”, care, cu timpul, va căpăta
amploare, devenind baza filozofiei lui de esență mistică, religioasă și, în ultima instanță -
reacționară. Chemat la război de fratele său, care era ofițer în armata rusă, Tolstoi a plecat pe
front. Nu era câtuși de puțin interesat să aibă o slujbă de birou la prefectură, dar când s-a văzut
soldat, a fost pus într-o situație neașteptată. Statutul său social nu conta în armata rusă, atâta doar
că nu era pus la un loc cu soldații de rând. De obicei, putea recurge la influența politică a rudelor
sale dar armata nu era nici pe departe le fel de îngăduitoare cu el ca și cunoscuții. În ianuarie
1853, tânărul soldat a trecut, în cele din urmă, examenul de cadet pentru a deveni subofițer de
artilerie, având astfel prilejul de a-și dovedi vitejia.
Monument la Sevastopol în cinstea soldatului L. N. Tolstoi ce a luptat în războiul Crimeii de la
1854 — 1855

Tot în această perioadă, Tolstoi își începe activitatea lui de scriitor. A început să lucreze la
primul său roman „Copilăria”, pe care îl schițase în linii mari cu un an înainte. Era o povestire
autobiografică a anilor copilăriei petrecuți la Iasnaia Poliana. Odată terminat, el îl trimite, în
1852, redacției „Sovremennik”, o revistă de literatură editată de poetul Nicolai Nekrasov. Poetul
a recunoscut talentul și potențialul literar al lui Tolstoi, și i-a promis să-i publice lucrările în
revistă, făcând-o în septembrie 1852. În același timp, Tolstoi a regăsit avantajele traiului printre
cazaci. În ciuda vieții lor simple, cazacii aveau un cod etic militar și umanist la care țineau cu
înverșunare, iar Tolstoi îi admira. Îi vedea ca pe un model de urmat pentru toți rușii, și un
exemplu către care să tindă toți țăranii și chiar aristocrația. Așa că și-a propus să scrie despre
experiențele petrecute în mijlocul lor. Romanul s-a numit, după cum era de așteptat, „Cazacii”,
și s-a bucurat de un succes imediat la publicare sa în 1863. Acum va scrie și povestirile
„Incursiunea”, „Tăierea pădurii” și altele, cu subiecte luate din viața de campanie.

În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană și locuiește timp de câteva luni la
București.[30][31][32] Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresata mătușii sale, contesa
T.A. Ergolaskaia, tânărul ofițer descrie astfel Bucureștii: „Sunt năucit. Un oraș mare și frumos,
obligația de a te prezenta multora, opera italiană și teatrul francez...”[33] Se reîntoarce în patrie
odată cu începerea războiului din Crimeea și ia parte la apărarea Sevastopolului. Cu acest prilej
Tolstoi se manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldații de rând. Scenele de
bătălie, deosebite prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim în epopeea „Război și pace” sunt
rodul observațiilor proprii din timpul apărării Sevastopolului. De altfel Tolstoi imortalizează
acest moment de cotitură în istoria Rusiei în ciclul intitulat „Povestiri din Sevastopol”
(„Sevastopol în decembrie 1854”, „Sevastopol în mai 1855” și „Sevastopol în august 1855”).

În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată și se dedică activității beletristice. În această
perioadă el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care și la revista
„Sovremennik” - devenită tribuna de luptă a democraților-revoluționari. De la „Sovremennik”,
Tolstoi se retrage în același timp cu Turgheniev, după ruptura ce are loc între scriitorii aparținând
clasei nobiliare și cei din rândul raznocinților.[nb 2]

În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în Europa de Vest.[nb 3] A călătorit mai întâi la
Paris, unde a luat pentru prima dată contact cu o națiune liberă. Aici a locuit pe Rue de Rivoli,
într-un apartament mobilat, fiind vecin cu Turgheniev. Vizitează muzeele, frecventează teatrele,
sălile de concert, merge la circ, urmează cursuri la Sorbona și la Collége de France. Plimbându-
se prin oraș, la un moment dat, asistă la spectacolul executării unei sentințe capitale într-o piață
publică, fapt ce i-a stârnit un profund dezgust odată ce va vedea ghilotina într-o piață publică.[34]
Din Franța a mers în Elveția, iar apoi în Germania, și în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia
Poliana. Odată ajuns aici, și-a reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moșia lui,
iar în cele din urmă, a deschis o școală.[35]

La 26 de ani scriitorul își mărturisește cu luciditate caracterul:

„Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat,
singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic,
stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că
iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și
totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios, încât
dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de
modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios.”
—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Maturitatea

Problema centrală a vieții Rusiei de la mijlocul secolului al XIX-lea era problema țărănească. Ea
se punea deosebit de acut în urma Războiului din Crimeea (1853 — 1856), care a arătat și forța
poporului rus, dar și gradul de înapoiere economică, socială și culturală în care se găsea Rusia
acelor vremuri. Tolstoi nu putea rămâne departe de frământările legate de problema desființării
iobăgiei. Dar dacă democrații-revoluționari în frunte cu Cernîșevski, Dobroliubov și Nekrasov,
vedeau eliberarea țărănimii pe calea revoluției țărănești, iar liberalii, aparținând clasei nobililor,
pe calea reformelor de sus în jos, Tolstoi vedea rezolvarea problemei în „împăcarea dintre mujic
și moșier”.

Contele L. N. Tolstoi la 26 de ani, în 1854

După părerea lui Tolstoi, așa cum reiese din operele scrise în această perioadă și în special din
povestirea „Dimineața unui moșier”, mujicul trebuie să dea ascultare mai departe boierului, iar
acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârșirii”, trebuie să dea dovadă de generozitate
față de fratele-mujic și să facă tot ce-i stă în putință pentru a-i îmbunătăți viața. Pentru Tolstoi
feudalismul nu constituia un rău social; era și el de acord că trebuie înlăturat cu orice preț, dar
asta nu din motive de ordin politic sau social, ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în
calea dezvoltării firești a Rusiei, ci izvorul chinurilor morale ale nobilimii.

Pentru înlesnirea apropierii dintre țăran și moșier, Tolstoi considera că pasul de început trebuie
să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor.[36] În acest scop el înființează la Iasnaia
Poliana o școală, pleacă din nou în străinătate pentru a sta de vorbă cu cei mai de seamă
pedagogi ai Europei și se reîntoarce hotărât să procedeze în alt chip, întemeindu-și un sistem
propriu de educație liberă, „ce avea la bază metoda conversației libere cu școlarii”. În scopul
răspândirii principiilor sale pedagogice, Tolstoi înființează revista „Iasnaia Poliana”, având
drept colaboratori pe învățătorii școlilor din împrejurimi. Munca pedagogică îl captivează pe
scriitor care are prilejul să cunoască îndeaproape copiii de țărani, înzestrați cu aptitudini și
talente deosebite. Însă valul frământărilor sociale în ajunul reformei din 1861 îl cuprinde și pe el.

În august 1862, Tolstoi se căsătorește cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din
Moscova.[37] El avea 34 de ani iar ea doar 18. La început, îndrăgostit cu adevărat de tânăra
femeie, au petrecut momente liniștite și plăcute, iar viața de familie era fericită. A fost pentru
Tolstoi o căsătorie ideală: soția sa îi administrează moșia, îi recopiază manuscrisele (îi transcrie
de 7 ori „Război și pace”!) și îi dăruiește 12 copii.[38] Curând după căsătorie, Lev își reia
preocupările literare întrerupte de munca pedagogică, socială și de gospodărirea moșiei, și începe
să scrie romanul „Război și pace”. În 1869, după terminarea marii epopei își reia activitatea
pedagogică. Preocupat de educația poporului, Tolstoi scrie un abecedar și predă el însuși la
școala de pe moșia sa, Iasnaia Poliana. În 1878 apare un alt roman reușit al scriitorului, „Anna
Karenina”, dramatică și complexă analiză a vieții de familie și a sentimentului de dragoste.

Timp de 15 ani trăiește din plin fericirea vieții de familie, după care începe o perioadă de certuri
cu soția sa. Torturat de o nelămurită angoasă, se confesează:

„Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoși, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică și morală. Eram în
stare să cosesc ca un țăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar deodată viața mea s-a
oprit. Nu mai aveam dorințe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viața era absurdă.
Ajunsesem pe marginea prăpastiei și vedeam că în fața mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul
viguros și fericit, simțeam că nu mai puteam trăi.”
—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Criza acută pe care o traversează îl face să renunțe la avere, transcriind-o pe numele soției, să
scrie numeroase opere de reformator - asupra religiei, iubirii aproapelui, artei, sărăciei. Caută
insistent să cunoască viața celor în mizerie. În jurul său se constituie un grup de discipoli: cel mai
fanatic dintre aceștia fiind Certkov; spiritul său malefic va avea o influență nocivă, diabolică,
asupra scriitorului. Strania întorsătură în viața sa spirituală creează o atmosferă insuportabilă în
familie. În fond, comportamentul său este plin de contradicții și dominat nu numai de sinceritate,
ci și de un mare orgoliu. După apariția romanului Învierea, Biserica îl excomunică. Prietenia
tinerilor Gorki și Cehov îi mai da un oarecare echilibru.
Camera scriitorului de la Iasnaia Poliana

Contactul îndelungat cu țărănimea, precum și frământările care au loc după reformă, îl determină
pe Tolstoi să se desprindă de clasa sa și să se apropie din ce în ce mai mult de țărănimea
patriarhală. El începe să propage ideea „reîntoarcerii la viața simplă”, idee pe care o găsim
schițată și în nuvela „Cazacii” și în „Război și pace”. În „Anna Karenina”, această concepție
capătă un contur mai precis în idealizarea figurii lui Levin. Totuși, abia în ultima parte a vieții
scriitorului are loc ruptura definitivă cu clasa sa socială, ca urmare a îndelungatului proces de
frământări, căutări, șovăieli și contradicții. Această cotitură îl face să nege nu numai clasa din
care făcea parte, ci și statul, biserica și proprietatea. În articolele „În ce constă credința mea?”,
„Critica teologiei dogmatice”, și altele, el propaga învățătura cunoscută sub numele de
„tolstoism”, „reacționară în cel mai exact și adânc înțeles al acestui cuvânt” - după definiția lui
Lenin.

Tolstoi și soția sa, Sofia Berg

Între anii 1881 — 1901 Tolstoi locuiește mai mult la Moscova, pentru a înlesni copiilor
posibilitatea de a urma școala. Își continuă munca literară și felul de viață simplu, luând parte în
același timp la viața obștească. În 1882, participă la recensământul din Moscova, iar în anii de
foamete 1891 — 1894, ia parte la organizarea ajutorării țăranilor, implicându-și toată familia;
este afectat de această catastrofă socială în așa măsură, încât barba îi albește, părul i se subțiază
și slăbește în mod vădit, cu atât mai mult cu cât își vede eforturile în pericol de a fi zădărnicite de
puternica Biserică Ortodoxă, care interzice țăranilor murind de foame să accepte ajutorul
scriitorului tocmai excomunicat.[nb 4] Între anii 1880 — 1900 Tolstoi scrie nuvelele: „Moartea lui
Ivan Ilici”, „Sonata Kreutzer” și operele dramatice: „Puterea întunericului”, „Cadavrul viu” și
„Roadele instrucțiunii”. Spre sfârșitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie
romanul „Învierea” și nuvela „După bal”, opere în care artistul realist ocupă din nou primul loc,
lăsând în umbră pe filozoful moralist.

Bătrânețea
La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire și Goethe o
mai cunoscuseră. Dar în familie viața devine infernală.

În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se reîntoarce
la Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morții sale. În același an el este excomunicat din
biserică (mai ales din cauza ultimului său roman - „Învierea” - unde atacă fățiș biserica).
Guvernul țarist, al lui Nicolae al II-lea, ar fi procedat, desigur, și mai drastic, însă gloria lui
Tolstoi era „prea mare - după spusele unui general de jandarmi - pentru ca închisorile rusești s-o
poată cuprinde”. Și într-adevăr, nu se putea trece cu vederea faptul că în ultimele decenii figura
scriitorului de la Iasnaia Poliana a stat neîncetat în centrul atenției opiniei publice din lumea
întreagă.

Revoluția din anul 1905 l-a găsit pe scriitor preocupat de același frământări și chinuit de
contradicția dintre sincera lui dorință de a veni în ajutorul țăranilor și teoria neîmpotrivirii la rău
prin violență. Credința în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de mersul firesc
al istoriei iar el nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluției. Tolstoi nu poate rămâne
indiferent la numeroasele execuții din perioada reacțiunii stolîpiniste de după revoluția din 1905
și scrie plin de revoltă și indignare articolul „Nu pot să tac” (1908), în care atacă direct
guvernul.

Cei 12 Tolstoi

Tolstoi și soția sa au avut doisprezece copii. Ultimul copil, un fiu pe nume Ivan, s-a născut în
același an cu primul lor nepot, pe când Tolstoi împlinise șaizeci de ani. Dintre toți acești copii,
niciunul nu a împărtășit idealurile filozofice și morale atât de dragi tatălui lor.

Primul fiul, Serghei, a devenit funcționar public, spre disperarea tatălui. Al doilea, Ilia, în loc să
muncească, și-a prăpădit timpul la vânătoare. Lev, cel de-al treilea, a devenit scriitor, fără însă să
aibă și talentul necesar pentru aceasta. Al șaselea fiu a fost genul de om care ar fi împușcat un
câine vagabond dacă s-ar fi aflat în piața publică. Toți fiii și toate fiicele au fost copii bogați,
crescuți în puf, care nu au pus niciodată la îndoială status quo-ul, și nici nu le-a trecut prin cap că
nu este drept să exploateze țăranii care le munceau pământul. Deja în 1892, toți copiii lui Tolstoi
se răspândiseră în lume, cu excepția celei de-a doua fiice, Maria. Ulterior căsătoriei, și aceasta
din urmă a părăsit căminul părintesc.

Înconjurat de haos, singura ființă care putea ajunge la sufletul lui Tolstoi era cea de-a treia fiică,
Alexandra. Așteptând acasă întoarcerea copiilor săi, pe care de altfel nu i-a înțeles niciodată,
Tolstoi a decis să-i primească înapoi cu brațele deschise.
Sfârșitul vieții

Contrastul dintre viața lui de liniștită bunăstare și mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere
din ce în ce mai mult și îl duce la obsedanta idee de a-și părăsi familia și de a se refugia undeva
în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viață simplă și liberă.

„Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fizicește - scrie Tolstoi în jurnalul său - din cauza inegalității,
a bogăției, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei și nu sunt în stare să atenuez această
inegalitate. Iată unde se ascunde tragismul vieții mele.”
—Tolstoi - Din jurnalul său

Acest sfâșietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani,
să părăsească Iasnaia Poliana, și să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, și medicul D.
Makovițki. Nerezistând călătoriei, Tolstoi răcește și moare la 7/20 noiembrie 1910, în mica gară
Astapovo.[39] A fost înmormântat la Iasnaia Poliana, așa cum ceruse, în locul unde în copilărie
căutase bețișorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omenirii fericirea.

În timpul Uniunii Sovietice domeniul Iasnaia Poliana a devenit proprietatea statului. În conac și
în școala înființată de Tolstoi la Iasnaia Poliana s-au instituit o bibliotecă și un muzeu care au
avut greu de suferit de pe urma invaziei naziste. După război urmele distrugerilor au fost
înlăturate și Iasnaia Poliana a revenit poporului ca loc de reculegere și de studiu.

În ultima perioadă a vieții, Tolstoi trăiește o puternică criză morală, care îl face să renunțe la
avere, să se apropie de viața celor mulți, să caute sensul existenței în iubirea de oameni și - în
ciuda măsurilor represive luate de autoritățile țariste - să protesteze prin scris împotriva
abuzurilor și să ceară reforme pentru îmbunătățirea sorții celor asupriți. În această perioadă scrie
romanul „Învierea” și dramele „Puterea întunericului” și „Cadavrul viu”.

Înstrăinarea de Biserică, excomunicarea și o înmormântare simplă

Biserica Sfântul Nicolae în Kamovniki, din parohia căreia făcea parte Tolstoi înainte de a fi
excomunicat

Tolstoi începe să critice Biserica Ortodoxă începând cu 1880, în 4 scrieri: „Critica teologiei
dogmatice” (1880), „Armonia și traducerea celor patru Evanghelii” (1881), „În ce constă
credința mea” (1884) și „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (1893); din cauza
cenzurii, nici una nu va putea să fie publicată în Rusia vremii lui.[nb 5]

Ideile scriitorului derivau din experiența sa de viață, dar și din cercetarea minuțioasă a Bibliei:
Tolstoi și-a procurat o copie după textul grec, cum era el compilat din diverse manuscrise de
către J.J.Griesbach, și l-a comparat cu textul Bibliei oficiale a Bisericii Ortodoxe; pe baza lecturii
critice, Tolstoi își întocmește, ca și Jefferson cândva, o Biblie personală, „curățată” de „noroiul și
mocirla” miracolelor și supranaturalului;[nb 6] în esență, critica scriitorului la adresa Bisericii
Ortodoxe era că aceasta concentrează atenția oamenilor pe ritualuri și dogme absurde, ca să
cultive dezinteresul pentru singurul lucru care era cu adevărat important, anume învățătura etică
a lui Iisus Hristos.[nb 7]

Ca și Newton și Jefferson înaintea lui, Tolstoi respinge credința în Sfânta Treime; el neagă
dogma lui Iisus ca mântuitor al omenirii, învierea din morți, nașterea din fecioară, viața după
moarte și judecata de apoi.[nb 8]

Teologii ortodocși care au luat apărarea lui Tolstoi, precum Ostrumov, Ekzempliarschi și
Krapovițki, considerau că dacă învățăturile scriitorului pot fi nocive pentru copii și oamenii
simpli, pentru că ele pot nărui credința acestora, pentru adulții instruiți ele sunt utile, întrucât pun
în relief gravele anormalități în societate, în stat, în biserică și în familie. Mitropolitul Antonii se
întreba și el retoric: „L-am criticat pe Tolstoi pentru că a denaturat ortodoxia, însă i-am arătat noi
în viața de zi cu zi, adevărul acesteia?” Viața fără Dumnezeu a creștinilor ortodocși din vremea
lui Tolstoi nu reprezenta decât o bătaie de joc a credinței și furniza solul fertil pentru niște eretici
ca el. Dealtfel, Vasilii Ekzempliarski, un profesor de patristică la Academia Teologică din Kiev,
considera că învățătura etică a lui Tolstoi este în complet acord cu aceea a Sfântului Ioan Gură-
de-Aur, și că ținând cont de faptul că toți ceilalți Sfinți Părinți ai bisericii creștine timpurii au fost
și ei de acord cu Gură-de-Aur, practic mesajul social al lui Tolstoi coincide cu învățătura
adevăratei ortodoxii. Ekzempliarski considera că teologia rusă este principala vinovată de
scandal, pentru că a deviat de la învățătura socială a lui Hristos, și pentru că gândirea teologică
rusească s-a murdărit încercând să dovedească că învățătura Evangheliei aprobă iobăgia și
pedeapsa corporală, opulența bogaților și pedeapsa capitală, măsurile coercitive contra conștiinței
oamenilor și multe alte lucruri. Profesorul considera că există o paralelă între destinul lui Gură-
de-Aur, alungat cândva în exil de către bogații Constantinopolului, și excomunicarea lui Tolstoi
din rândul credincioșilor de către Biserica Ortodoxă Rusă. Sergei Bulgakov, un teolog ortodox,
filozof și economist, s-a arătat și el scandalizat de faptul că Biserica Ortodoxă a fost capabilă de
atât zel în cazul lui Tolstoi, cât timp aceasta a rămas atât amar de vreme tolerantă cu
maimuțărelile șarlatanului religios Grigorii Rasputin.

Sfântul Sinod îl excomunicase pe scriitor din sânul Bisericii pravoslavnice, interzicând

înmormântarea sa religioasă fără o prealabilă căință. De la această decizie, exact de la începutul
noului secol (al XX-lea), înfruntarea directă dintre excomunicat și excomunicatori avea să ia
proporții uriașe. Tolstoi și-a cunoscut adversarii, de aceea și-a luat toate măsurile de precauție
pentru a nu fi cumva păcălit într-un moment, când nu s-ar mai fi putut împotrivi. În anul
premergător morții, el declara solemn:
„...nu pot să mă întorc la Biserică, să mă împărtășesc înainte de moarte, la fel cum n-aș putea
înainte morții rosti vorbe nerușinate sau privi poze pornografice, și, de aceea, tot ce se spune despre
căința mea și împărtășania mea înainte de moarte - e o minciună.”
—L. N. Tolstoi

Pe măsură ce avansau pregătirile pentru sărbătorirea celei de-a optzecea zile de naștere a
scriitorului, guvernul și biserica au devenit mai indulgente față de intervențiile sale în viața
publică a țării. În Rusia soseau scrisori, telegrame și vizite din toate colțurile lumii, mulțimi de
scriitori și filozofi dorind să celebreze longevitatea gânditorului rus.

Chiar și în 1909, Tolstoi era în formă. Își continua clasicele proteste la adresa acțiunilor
guvernului și ale bisericii, lucrând în același timp la un nou roman. Era implicat intens în tot ceea
ce se petrecea în jurul lui. Tolstoi făcea eforturi susținute să compună și să își transfere
manuscrisele către editura Intermediarul, spre nemulțumirea soției sale care nu era în relații bune
cu Certkov, directorul editurii amintite mai sus. Disensiunile au continuat și în anul următor, iar
Tolstoi a început să aibă în vedere părăsirea căminului pentru totdeauna.

Mormântul lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana

Astfel, la 28 octombrie 1910, la ora șase dimineața, Tolstoi a plecat de acasă însoțit de secretara
sa. Fiica Alexandra i s-a alăturat două zile mai târziu. De teamă să nu fie urmărit, scriitorul a
decis să se îndrepte către o mânăstire, însă la mijlocul drumului a abandonat traseul rămânând
într-o stație de tren.

Grăbindu-se să i se alăture, la auzul înrăutățirii stării sale de sănătate, copiii i-au stat la căpătâi
până în zorii zilei de 7 noiembrie (20 noiembrie pe stil vechi), când pneumonia l-a doborât.

După evadarea de la Iasnaia Poliana și îmbolnăvirea sa la Astapovo, s-au întreprins ultimele

încercări de împăcare cu biserica. Într-o telegramă a mitropolitului Antonie din Petersburg i se
propune întoarcerea în sânul Bisericii, însă scriitorul refuză ferm. După moarte, arhiereul
Parfenie, venit special de la Tula, se interesează dacă Tolstoi nu și-a exprimat cumva dorința de a
se întoarce la Biserică. Vice-directorul Departamentului Poliției, de față și el pentru a preveni
eventualele tulburări, anunță insuccesul lui Parfenie: nimeni din familia scriitorului nu confirmă
dorința împăcării lui Tolstoi cu Biserica. Ceremonia de doliu este, potrivit prevederilor exprese
ale defunctului, dintre cele mai simple cu putință. Fără fast, fără forme exterioare. În noaptea de
7 noiembrie are un nou atac de cord. I se administrează morfină. În jurul orei 5 dimineața i se
permite Sofiei Andreievna să-și vadă soțul muribund. Tolstoi moare la orele 6. La 8:30 începe
pelerinajul prin fața corpului neînsuflețit. La orele 12:00 are loc ceremonia de doliu. Se cântă
veșnica pomenire. Pe 8 noiembrie sicriul cu corpul neînsuflețit al lui Tolstoi e transportat de la
Astapovo la Iasnaia Poliana, unde ajunge în ziua următoare la orele 10 dimineața. Pe 9 noiembrie
între orele 11:45 și 14:15, mii de oameni își iau rămas-bun de la Tolstoi. La orele 15:00 are loc
înhumarea lui Tolstoi în pădurea Zakaz, în locul dorit de el.[40]

Dacă Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul Tolstoi a avut parte
de una simplă. Primul a fost iertat de Biserică pentru păcatele lui. Al doilea nu a iertat niciodată
Biserica pentru păcatele ei.

Opera literară

Cei mai cunoscuți colaboratori ai ziarului Sovremennik în 1856 (stând în picioare, de la stânga la
dreapta): Lev Tolstoi, Dmitri Grigorovici (stând pe scaun, de la stânga la dreapta): Ivan
Goncearov, Ivan Turgheniev, Alexandr Drujinin și Alexandr Ostrovski.
„Literele compun cuvintele, cuvintele compun frazele: dar sentimentele cum să le exprimi? Cum să
transmiți în mod nemijlocit altora propriile tale impresii!”
—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Într-adevăr, operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial - nu sunt
doar rezultate ale observației obiective, ci transmit mai ales experiențe proprii, prin acele multe
situații reprezentate în opere și trăite personal de autor, prin personaje inspirate de membri ai
familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parțial ideile, sentimentele, ori un
fragment din viața sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei și
Pierre, din „Război și pace”). Aspectele materiale exterioare îl interesează foarte puțin, cele
etnografice sau pitorești aproape deloc. Ceea ce primează la Tolstoi este experiența personală și
studiul psihologic.

Este chiar cazul primelor sale povestiri („Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”; „Diminețile
unui moșier” etc.): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent
transcrisă și poezia amintirilor, sau este relatată experiența socială încercată de scriitor pe moșia
sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează
în această primă fază a creației tolstoiene), al vieții simple și al oamenilor săi - factori care
produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creează figura (un alter-ego al său)
protagonistului din povestirea „Cazacii”. O serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii
rousseauiste despre superioritatea omului natural asupra omului produs al civilizației citadine.

Între 1863 și 1877, Tolstoi a scris cele două mari capodopere, „Război și pace” (1869) și „Anna
Karenina” (1877). Prima redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon văzută prin prisma
destinului câtorva familii rusești și în special prin ochii a două personaje, prințul Andrei
Bolkonski și Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul vieții. Cea de-a doua,
reprezentând una dintre cele mai mărețe povești de dragoste din literatura mondială, ilustrează
iubirea adulteră a Annei Karenina și a contelui Alexei Vronski care duce la distrugerea Annei, ca
urmare a refuzului acesteia de a se conforma valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare. În
paralel cu tragedia Annei, Levin încearcă să descopere o alternativă a vieții sociale pe care o
întrezărește în viața casnică, alături de țăranii de pe moșia sa.

Război și pace

Articol principal: Război și pace.

Tolstoi a lucrat la „Război și pace” timp de șase ani: din 1863 până în 1869, pornind de la
diverse fragmente pe care le avea de câțiva ani, astfel dezvoltând povestea și personajul eroului
principal, un tânăr decembrist. Păstrând doar frânturi din ideile inițiale despre intrigă și
schimbând cadrul narativ la războaiele napoleoniene, a început să contureze o operă de ficțiune
istorică. Compozițional, imensa varietate de figuri (peste 550) și episoade este arhitecturată sub
formă de cronică a vieții, în principal a câtorva familii din înalta nobilime rusă.

Coperta primei ediții a romanului „Război și pace”

Concentrându-se asupra membrilor a două familii importante, Bolkonski și Rostov, „Război și

pace” folosește istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia în pragul unui conflict
apocaliptic cu Franța lui Napoleon Bonaparte. Evenimentele împing repede personajele centrale
spre confruntarea inevitabilă. Nici un alt scriitor nu se compară cu Tolstoi în amploarea viziunii
epice, ce cuprinde stările sufletești prin care trec orașe întregi, mișcările armatelor, prevestirile de
rău augur ce planează asupra întregii societăți.[41]

La 19 martie 1865 scriitorul nota în jurnalul său:

„Mă pasionează istoria lui Napoleon și Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică - romanul
lui Napoleon și Alexandru - conștiința posibilității de a face un lucru mare m-a cuprins acum ca un
nor de bucurie. Toată mârșăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicțiile din sufletul
oamenilor care i-au înconjurat și din ei înșiși.”
—Tolstoi, Jurnalul său
Dintre numeroasele personaje perfect desenate, un relief deosebit îl capătă prințul Andrei
Bolkonski, contele Pierre Bezuhov și Natașa Rostova. Primul este un om inteligent și cult,
voluntar și energic, generos și sincer, onest și cu o bogată viața interioară, dar care - conștient de
inevitabilul declin al clasei căreia îi aparține și dezamăgit de mediul căruia nu i se poate adapta,
deși caută, zadarnic, să dea prin acțiune, un sens vieții - cade în pesimism. Pierre Bezuhov este
un caracter total diferit: timid și lipsit de voință, sentimental și aplecat spre visare, fără simț
practic și spirit de inițiativă, snob deși îi displace stilul de viață al aristocrației; de asemenea, un
om preocupat de dreptatea socială, ajungând până la atitudini protestatare. Tolstoi l-a învestit cu
anumite caractere care îi erau proprii lui, în timp ce altele le-a proiectat asupra lui Andrei.
Bolkonski este un fel de om al „Secolului luminilor”, în timp ce Bezuhov pare a fi - asemeni
scriitorului - un discipol al lui J.J.Rousseau. Natașa (considerată de critici ca fiind una din cele
mai bine realizate personaje feminine din întreaga literatură universală) reprezintă idealul
feminin tolstoian: spontană și simplă, delicată și afectuoasă, devotată familiei.

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial și al invaziei naziste, Tolstoi a fost autorul cel mai
publicat în Rusia, iar pasaje relevante din „Război și pace” erau afișate pe străzile Moscovei
pentru a servi drept pilda de eroism. Deși atât „Război și pace”, cât și Anna Karenina sunt
puternic ancorate în spațiul și vremea lor, nici unul dintre ele nu este limitat de acestea, căci
Tolstoi urmărește dezvăluirea unor adevăruri mai ample ale istoriei și naturii umane.

Anna Karenina

Articol principal: Anna Karenina.

Succesul ecranizării din 1935 a romanului lui Tolstoi a făcut din Greta Garbo imaginea Annei
Karenina, cunoscută în toată lumea.

În 1873, Tolstoi a început să lucreze la următorul lui roman de mari proporții, inspirat parțial din
niște evenimente ce au avut loc la o moșie învecinată, unde amanta respinsă a unui nobil s-a
sinucis aruncându-se în fața unui tren. Acest subiect, pe fundalul recitirii poeziilor lui Pușkin
copiilor săi l-a inspirat să scrie despre o familie cu adevărat nefericită.

După câteva luni, la finalizarea manuscrisului, în loc să prezinte carte în forma finală, Tolstoi a
decis să dezvolte și să elaboreze textul încă și mai mult. După corectarea și trimiterea acestui
exemplar la tipărit, a decis să editeze și să dezvolte textul încă o dată. Stilul lui Tolstoi a fost
mereu așa. Fiecare nouă idee îi părea mai strălucită decât cea anterioară și trebuia să revină pe
text și să-l corecteze. Totuși, când forma finală a acestui roman ce descria istoria tragică a unei
familii a ajuns să fie tipărită, aproape jumătate din text a fost tăiat, iar întârzierile de tipărire erau
inevitabile. În 1877, romanul a fost publicat în cele din urmă în întregime.

„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.”
Astfel începe romanul, scris și editat cu minuțiozitate, reflectând modul în care autorul percepea
dragostea și tragedia.

Răzvrătita Anna Karenina dă frâu liber pasiunii pentru un ofițer îndrăzneț, contele Vronski, și își
părăsește căminul lipsit de dragoste pentru a se arunca în brațele unei iubiri pasionale, dar sortite
eșecului. Ea își sacrifică astfel copilul și se supune condamnării de către înalta societate
moscovită. Povestea tragică a Annei este întrețesută și contrastează cu idila și căsătoria dintre
Constantin Levin și Kitty Șcerbațkaia, foarte asemănătoare cu cea dintre Tolstoi și soția sa.
Căutând adevărul, Levin își exprimă opiniile despre societatea contemporană, politică și religie,
care sunt adesea considerate ca aparținând autorului.[41]

Cu acest roman, atenția lui Tolstoi se îndreaptă spre viața contemporană. În raport cu „Război și
pace”, aici sfera de realități și probleme se restrânge: este un roman al vieții de familie. Totuși,
cadrul social (romanul are circa 150 de personaje) este și aici amplu și atent investigat.
Prezentând nu doar o poveste de dragoste, ci și idei filozofice despre societate, romanul încearcă
să evidențieze aspecte umanitare, sensul și scopul vieții, condițiile morale ale căsătoriei și vieții
de familie, relația dintre viața și moarte, dintre iubire și fericire. Privirile scriitorului se extind
însă și asupra unui câmp social vast, cuprinzând negustori, intelectuali, țărani, etc.

„Anna Karenina” este considerat cel mai „cinematografic” roman al lui Tolstoi, beneficiind de
numeroase ecranizări. Nefericita Anna a fost întruchipată de actrițe celebre: Greta Garbo (1935),
Vivien Leigh (1948), Jacqueline Bisset (1985), Sophie Marceau (1997), Keira Knightley
(2012).[42]

Învierea

Învierea, 1900
Articol principal: Învierea (roman).

Între anii 1889—1899, Tolstoi scrie cel de-al treilea roman, „Învierea”, inspirat din viața epocii
și având o tematică profund socială și politică. Fiind scris într-o epocă de creștere a avântului
revoluționar premergător revoluției din 1905, romanul are un ascuțit caracter demascator și
capătă o mare forță generalizatoare.

Prințul Nehliudov este numit membru într-o comisie de jurați, întrunită pentru a judeca și
condamna o prostituată acuzată de crimă. O recunoaște: este chiar Katiușa Maslova, fosta
servitoare a familiei sale, pe care el a sedus-o, împingând-o astfel până la ultima treaptă a
decăderii. Pradă unor atroce remușcări, Nehliudov renunță la moșii și la viața mondenă, o
urmează pe condamnată în Siberia, iar după ce îi obține grațierea, îi cere, spre a-și ispăși greșeala
față de ea, să se căsătorească cu el. Ea refuză, iar Nehliudov rămâne să mediteze asupra
adevărurilor Evangheliei.

Punând în centrul atenției autodesăvârșirea Katiușei și încercările lui Nehliudov de a începe o

viață nouă, Tolstoi arată în același timp mizeria în care trăiau oamenii simpli, satul căzut în
ruină, închisoarea țaristă și deținuții ei, deportarea în Siberia, demască ipocrizia bisericii, justiția,
corupția aparatului de stat țarist. În acțiunea romanului, Tolstoi a introdus oameni din cele mai
felurite categorii sociale. El a zugrăvit și vârfurile nobilimii, și preoțimea, și funcționărimea, și
ofițerimea, și negustorimea, și lumea meseriașilor și pe cea a mujicilor, încercând chiar să creeze
tipuri de revoluționari, prezentându-i cu simpatie îndeosebi pe narodnici,[nb 9] în timp ce față de
social-democrați are rezerve și își manifestă chiar dezacordul și lipsa de înțelegere.

Cu o influență în toată lumea, romanul „Învierea” a reușit, în cele din urmă, să înfurie Biserica
Ortodoxă. Această lucrare a determinat Biserica să-i refuze lui Tolstoi toate sfintele taine,
inclusiv împărtășania, pentru tot restul vieții. Astfel, scriitorul a primit cu furie știrea cu privire la
excomunicarea sa din sânul Bisericii în februarie 1901.[nb 10]

Scrieri filozofice

În 1879, lăsând deoparte literatura, Tolstoi a început să scrie filozofie creștină, printre operele
sale numărându-se „Confesiunile”, „Critica teologiei dogmatice”, „Scurtă expunere a
Evangheliei” și „În ce constă credința mea”, lucrări unde autorul își prezintă propriile
interpretări religioase. În această perioadă a publicat și „Cu ce trăiesc oamenii”, o serie de
povești populare, incluzând „Ivan cel prost”.

În 1882, în urma participării la recensământul din Moscova, el a ajuns la concluzia că lucrul cel
mai important pe care îl făceau oamenii era munca fizică precum cea a țăranilor de pe moșie.
Astfel de idei despre importanța vieții simple de subzistență au devenit mai târziu principiile de
bază ale mișcării cunoscute sub numele de tolstoism.

Ideile filozofice și estetice. Tolstoismul.

 Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.

Tolstoi la biroul său din Iasnaia Poliana. Din cauza miopiei, a tăiat picioarele scaunului, astfel ca
fața sa să fie situată în apropierea suprafeței biroului. Portret realizat de Nikolai Gay în 1884.

Spre sfârșitul vieții, Tolstoi caută din ce în ce mai atent înțelepciunea supremă și mântuitoare. O
caută în sine, în mujici, în gândurile oamenilor înțelepți. Frecventa vechea filozofie chineză,
indiană, ebraică, creștină. Caută răspunsuri în operele unor gânditori și profeți precum Buddha,
Lao Zi, Isaia, Iisus. Dintre cei moderni, îi prefera pe Pascal, Kant, Gandhi. Îi displăceau, în
schimb, autorii „la modă”, un Schopenhauer, un Nietzsche, sau rușii care puteau fi suspectați de
decadență. Citind „Dama de pica” (de Pușkin), exclamă:

„Ce ciudat, au fost Pușkin, Lermontov, Dostoievski...Iar acum cine mai sunt? Mai e Cehov, plăcut
dar fără de conținut, deși un adevărat artist. După care urmează tot acest îngâmfat fleac decadent.
Mai ales îngâmfat!”
—Tolstoi - Din jurnalul său

Insistența lui Tolstoi în promovarea pacifismului și împotrivirea față de război au dus, în cele din
urmă, la întemeierea școlii de gândire tolstoiste. În realitate, Tolstoi a încercat să își trăiască
filozofia, luptând pentru sprijinirea victimelor foametei, donând bani pentru protejarea celor
oprimați, și susținând prin alte mijloace recucerirea păcii.

Interpretarea personală a creștinismului

După 1880, Tolstoi scrie o mulțime de broșuri în care își expune noile idei asupra religiei,
bisericii, artei, școlii, educației, vieții, muncii, progresului, patriotismului, guvernului,
militarismului, chestiunii agrare etc., scrieri care constituie ceea ce s-a numit „tolstoism”. Inițial,
Tolstoi a fost un raționalist. Tendințele raționaliste l-au ajutat ca scriitor, să prezinte critic
aspectele negative ale vieții ruse. Totodată trebuie amintită și permanenta sa adeziune la ideile
lui J. J. Rousseau.
Jean-Jacques Rousseau - un model ideologic și artistic pentru Lev Nikolaevici

Convingerile filantropice ale scriitorului au început să iasă la iveală în jurul vârstei de cincizeci
de ani. În tinerețe, obișnuia să se îmbete cu plăcerile vieții, scrisul era o distracție, însă în
intervalul 1873 - 1875 și-a pierdut al cincilea și al șaselea fiu, pruncul care i-ar fi fost a treia
fiică, precum și două mătuși. Punându-i în pericol viața fericită, teama de moarte a pus stăpânire
din ce în ce mai mult pe gândurile lui Tolstoi, ajungând să se gândească la sinucidere ca la
singura modalitate de a avea control asupra propriei sorți. Din acel moment, a început să caute
răspunsuri în religie, însă nu în credința care i-a fost predicată din copilărie, cea a Bisericii
Ortodoxe Ruse. Biserica pe care o cunoștea nu era altceva decât o proteză pentru Țar, care
sprijinea războiul și promova validitatea pedepsei cu moartea. Pur și simplu, nu putea să creadă
într-o biserică ce propovăduia iubirea și milostenia Domnului la slujba de duminică, pentru ca în
restul săptămânii să accepte crima.

Astfel, Tolstoi a întreprins propriile cercetări, și a descoperit Scripturile, fără să creadă însă în
învierea lui Iisus, în Sfânta Treime sau în profeții. Din întreaga Evanghelie, singurul lucru pe
care l-a găsit demn de reținut a fost Predica de pe Munte, și porunca lui Iisus Hristos de a ne
împotrivi răului. În urma cercetărilor, în 1879, Tolstoi a scris o serie de lucrări unde își
concentrează eforturile în analiza credinței. Aceste idei radicale cu privire la biserică au stârnit
confuzie în rândul prietenilor, și iritarea soției sale, Sofia.

În fapt, problemele conjugale ale lui Tolstoi au început cu mult înaintea acestui moment, cu
accese de gelozie ale soției, față de o veche iubită. Dincolo de acestea, faptul că „viitorul
omenirii” avea întotdeauna prioritate față de propria familie a dus la disensiuni nesfârșite. Cu cât
se afunda mai mult în studiul interpretării doctrinei creștine, cu atât scriitorul era mai dezgustat
de stilul de viață decadent al celor bogați și alte apucături similare specifice timpurilor sale, astfel
că a început să acorde sprijin refugiaților și să protesteze cu și mai multă ardoare împotriva
acțiunilor guvernului.

Urmărit de guvern pentru idealurile sale anarhice, Tolstoi și-a făcut prieteni noi, care îi
împărtășeau viziunea; soția sa însă, veșnic rațională, a ajuns să îi urască pe acești noi prieteni
periculoși. Simțea cu stringență nevoia de a-și proteja copiii de ideile periculoase și neortodoxe
ale soțului său cu privire la viață și moralitate. Inflexibilitatea filozofică a lui Tolstoi, l-a
determinat pe acesta să îi cedeze soției sale administrarea gospodăriei, forțându-l să își susțină
întrunirile și evenimentele activiste în altă locație. Cu dorința arzătoare de a îi elibera pe iobagi, a
decis să renunțe la viața sa de moșier în favoarea celei de muncitor al pământului. În concepția
sa, în aceasta constă tolstoismul - nu în ritualuri de venerare și de confesiune tipice religiilor, ci
în traiul simplu și cinstit, ca fermier sau muncitor. Un exemplu al acestei filozofii a fost detaliat
în povestea populară „Doi bătrâni”. Astfel, pentru a sluji din tot sufletul divinitatea, mai degrabă
decât de a pleca în pelerinaj la Ierusalim, este important să îi hrănești pe cei flămânzi, să duci o
viață simplă și onestă lucrând pământul.

Tolstoi considera că a fi creștin este incompatibil cu a sluji un guvern.[43] Conform lui nu poate
exista guvern creștin: valorile creștine sunt incompatibile cu faptul de a guverna.[44]

În ultimii ani, Tolstoi, în dorința de a aprofunda educația populației cu privirea la filozofia sa, l-a
ales ca partener pe Certkov. Foarte asemănător cu Tolstoi, Certkov se născuse într-o familie
bună, luptase în armata rusă, iar acum dorea emanciparea iobagilor. Cei doi au pornit astfel un
proces de educare atât a celor sărmani cât și a iobagilor, în vederea demarării acelor schimbări pe
care le doreau pentru națiunea lor. Pentru a promova viziunea tolstoistă, cei doi au înființat
editura „Intermediarul”.

„Să nu te împotrivești răului prin forță.” - este lozinca sa, care, implicit, condamnă orice acțiune
revoluționară.

O prietenie tensionată

Prima persoană care l-a vizitat pe Tolstoi la întoarcerea în Sankt Petersburg din Războiul Crimeii
a fost Turgheniev (foto). Faimos deja pentru propriile sale opere, Turgheniev era fascinat de
stilul puternic al acestuia,[45] și de descrierile bogate ale decorului, deși era doar prima dată când
s-au văzut. Încă de la început, Turgheniev s-a înțeles bine cu tânărul scriitor.

De-a lungul timpului cei doi s-au tot certat. Unul dintre motive era sora mai mică a lui Tolstoi,
Maria. Aceasta, care tocmai divorțase, se îndrăgostise de Turgheniev căruia din păcate îi era
teribil de frică de căsătorie. Un alt motiv îl constituia diferențele de stil. Deși Turgheniev admira
puternic stilul lui Tolstoi, sentimentul nu era reciproc. În 1861, Tolstoi și-a ieșit din fire și l-a
provocat pe Turgheniev la duel. Nu și-au mai vorbit până când Tolstoi nu i-a scris o scrisoare
prin care își cerea scuze, șaptesprezece ani mai târziu. Deși au avut certurile lor, indiferent care
era situația între ei, Turgheniev era mereu dispus să îi ia apărarea încăpățânatului său amic.
Tolstoi și Dostoievski
Tolstoi și Dostoievski sunt cei mai importanți exponenți ai literaturii ruse, în special a celei din
secolul al XIX-lea. Celor doi le-a fost dat să remarce și să înțeleagă măreția celuilalt. Este
cunoscut faptul că Dostoievski a citit și a apreciat nespus romanul „Anna Karenina”. „Jurnalul
unui scriitor” era publicat foileton în revista „Cetățeanul”. Dostoievski era deja un scriitor
consacrat, cu mai multe romane publicate. La acel moment era considerat de mulți ca fiind
romancierul lor favorit, atât pentru temele profunde cât și pentru stilul său. Privind în urmă, a
declarat întotdeauna că „Anna Karenina” l-a influențat profund în conceperea „Fraților
Karamazov”. În 1880, într-un discurs susținut cu ocazia inaugurării unui monument în amintirea
lui Pușkin, Dostoievski a dobândit și mai multă notorietate, declarând că „a fi cu adevărat rus
înseamnă a te înfrăți cu toată lumea”. În fapt, discursul îi fusese solicitat lui Tolstoi, dar
Dostoievski s-a propus, ca voluntar, să îl substituie, pentru a-l salva de la o asemenea corvoadă.

F. M. Dostoievski - la fel ca și Tolstoi, unul dintre importanții scriitori ruși

Dostoievski a murit anul următor, în 1881. Continuând să recunoască valoarea rivalului, Tolstoi
a deplâns profund pierderea unui om pe care nici măcar nu a ajuns să îl cunoască. Mai mult, după
moartea sa, văduva lui Dostoievski, Anna, s-a împrietenit cu soția lui Tolstoi, Sofia. În 1910,
când Tolstoi a trecut în neființă, pe noptiera de lângă patul de moarte se odihnea un exemplar al
romanului „Frații Karamazov”, scris de Dostoievski.

Deși contemporani, Tolstoi și Dostoievski nu s-au cunoscut niciodată

Deși au fost contemporani, Tolstoi și Dostoievski n-au avut ocazia să se cunoască, sau nu au
vrut, deși ambii își exprimau mereu dorința de a-l vedea pe celălalt. Două au fost momentele
când o întâlnire dintre ei ar fi putut avea loc.

În 1878 la Petersburg stârnise mare vâlvă un ciclu de prelegeri ținute de filozoful Vladimir
Soloviov. Atât Dostoievski cât și Tolstoi se numărau printre auditori. Tolstoi venise la această
conferință însoțit de Nikolai Strahov, personaj care ar fi putut să mijlocească un contact direct
între cei doi scriitori, pentru că îi era prieten foarte apropiat și lui Dostoievski. Însă Tolstoi l-a
rugat pe Strahov ca în acea zi să nu-i facă cunoștință cu nimeni, astfel încât, cei doi i-au evitat pe
prietenii lor.
În Amintirile sale despre F.M. Dostoievski, Anna Dostoievskaia descrie momentul vizitei lui
Strahov la ei după lecția ținută de Soloviov. Strahov este întrebat de Anna Dostoievskaia de ce i-
a ocolit la ultima lecție a lui Soloviov.

-A, a fost o situație specială, râse Strahov. Nu v-am ocolit numai pe —

dumneavoastră, i-am ocolit pe toți cunoscuții. Împreună cu mine a venit Fragment din
la lecție contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoștință Amintirile A.
cu nimeni, de asta am și evitat pe toată lumea. Dostoievskaia
despre F.M.
-Cum! A fost Tolstoi cu dumneata? exclamă Feodor Mihailovici cu o Dostoievski
uimire amară. Ce rău imi pare că nu l-am văzut! Bineînțeles, n-aș fi
insistat să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai șoptit că
e cu dumneata? M-aș fi uitat la el!

-Doar îl știți din fotografii, râse Nikolai Nikolaievici.

-Ce fotografii, parcă ele redau omul? E cu totul altceva când îl vezi în
carne și oase. Uneori ajunge și o privire, ca să-ți rămână în inimă un om
pentru toată viața. N-o să-ți iert niciodată, Nikolai Nikolaevici, că nu mi
l-ai arătat!

Și mai târziu Feodor Mihailovici și-a exprimat nu o dată regretul că nu-l

cunoaștea pe Tolstoi personal.

Două linii de viață s-au încrucișat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor
drumuri geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoștință. Sau nu a dorit să ia
cunoștință.

A doua întâlnire între cei doi scriitori ar fi putut avea loc o dată cu celebrarea memoriei lui
Puskin, la 8 iunie 1880, unde Dostoievski a ținut un important discurs comemorativ. La acest
eveniment Tolstoi a refuzat să ia parte și totodată și Dostoievski a ezitat în a se duce să-l vadă pe
Lev Nikolaevici la Iasnaia Poliana.

Tolstoi în 1908
Drept care între Tolstoi și Dostoievski nu a avut loc nici o întâlnire niciodată. Peste puțină
vreme, la începutul anului 1881, Dostoievski a murit.

Tolstoi despre Dostoievski într-o scrisoare

Într-o scrisoare adresată lui Strahov, după moartea lui F. M. Dostoievski, Tolstoi scria:

„Cât aș dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă
sentimentele, ați exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om și n-am avut
niciodată legături directe cu el, și, când a murit, am înțeles deodată că el mi-a fost omul cel mai
apropiat, cel mai drag și mai necesar. Am fost scriitor și scriitorii sunt cu toții orgolioși, invidioși, în
orice caz eu sunt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el -
niciodată. Toate câte le-a făcut el (toate cele bune și adevărate) le-am receptat așa încât cu cât va
face mai multe cu atât îmi va fi mie mai bine. Arta îmi provoacă invidie, la fel inteligența, dar cele
ale inimii doar bucurie. Așa că l-am și socotit un prieten de-al meu, și nici nu mă gândeam să nu-l
întâlnesc, și dacă până acum asta nu s-a întâmplat, mai e, totuși, timp. Și dintr-odată la masă -
prânzeam singur, întârziasem - citesc: a murit. Și mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit,
iar apoi mi-am dat seama cât mi-a fost de drag, și am plâns și mai plâng și acum. În zilele dinaintea
morții lui am citit „Umiliți și obidiți”, și m-a cuprins duioșia.”
—L. N. Tolstoi - o scrisoare adresată lui N. N. Strahov

Această scrisoare este, probabil, cea mai importantă confesie epistolară privind atitudinea lui
Tolstoi față de Dostoievski. Este datată cu 5-10 februarie 1881. Inițial scrisoarea a fost trimisă lui
Strahov, iar ulterior ea a ajuns în mâinile soției lui F. M. Dostoievski, Anna Grigorevna
Dostoievskaia. Atunci când s-a întâlnit cu Tolstoi, Anna G. Dostoievskaia îi mulțumește lui
Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minunată pe care ați scris-o lui Strahov după moartea soțului
meu. Strahov mi-a dat această scrisoare și o păstrez ca o relicvă”. „Am scris exact ceea ce am
simțit.” - îi răspunde Lev Nikolaevici.

Influența lui Tolstoi

Gorki și Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana, în 1900

Tolstoi, autorul reprezentativ pentru realismul rusesc, și-a păstrat până în zilele noastre un loc
special în literatura universală, prin intermediul operelor sale „Anna Karenina” și „Război și
pace”. Pe de altă parte, pledoaria lui pentru non-violență l-a influențat pe Gandhi. Faima
scriitorului trece repede granițele Rusiei. I se traduc operele, i se dedică studii, articole, biografii.
În Occident opera sa este receptată ca un fel de antidot contra naturalismului francez. Prima
scriere critică occidentală care-l popularizează este cartea lui M. de Vogué, „Romancierii ruși”
(1885), care de altminteri a inaugurat o perspectivă în bună măsură falsă, de durată, asupra
acestora. Mai târziu, Romain Rolland va apărea ca un adevărat discipol al lui Tolstoi. Marcel
Proust, la un moment dat, îl situează deasupra lui Balzac. În Germania (ca și în Statele Unite), la
popularizarea lui Tolstoi a contribuit mult renumitul critic danez Georg Brandes. Thomas Mann
îi dedică un eseu, punându-l în paralelă cu Goethe. Cunoscut este și entuziastul eseu pe care i l-a
dedicat Stefan Zweig.

În lumea literaturii rusești care a dat naștere la nenumărate mari talente, Tolstoi ocupă totuși un
loc special. Prin comparație cu alți scriitori considerați „autori naționali” ai Rusiei precum
Cehov sau Pușkin, Tolstoi pare a fi cu o treaptă mai sus. Chiar și un autor ca Dostoievski este
cotat mai slab, prin alăturarea cu Tolstoi. Se spune că nu puțini sunt cei care afirmă că „Tolstoi
reprezintă întreaga Rusie”. De aceea, muzeul din Moscova dedicat scriitorului continuă să
primească numeroși vizitatori. Împreună cu casa memorială a lui Tolstoi (cea în care scriitorul și-
a petrecut mai mult de jumătate din viață), întreaga Iasnaia Poliana s-a transformat într-un muzeu
care atrage publicul din întreaga lume.

În Japonia, conform lui Teishimei Futaba, Tolstoi este bine primit de publicul japonez peste
măsură de riguros datorită modului exhaustiv în care a contemplat problemele vieții umane, și
asemenea unui autor japonez, a examinat cu stăruință o gamă largă de problematici. Influența lui
Tolstoi asupra literaturii japoneze a început pe când era încă în viață. În cercurile teatrale din
Japonia, punerea în scenă a „Învierii” realizată de Hogetsu Shimamura și de Sumako Matsui l-a
făcut cunoscut pe scriitorul rus. Dintre toți aceia care au fost influențați de Tolstoi în era Taisho,
persoana care a depus cele mai mari eforturi să aplice filozofia lui a fost Saneatsu Mushakoji.
Alături de Naoya Shiga și alții, a pus bazele revistei literare „Shirakaba” (Mesteacanul alb), care
a servit drept scenă de lansare pentru creațiile sale literare. Fiind captivați de ideile filosofice ale
lui Tolstoi, le-au interpretat prin prisma propriei gândiri creând „Atarshiki Mura” („Noul sat”),
în care au început să trăiască o viață simplă.

Tolstoi și-a petrecut perioada de asfințit a vieții ca filosof în era revoluției ruse, fără însă a o
sprijini. Liderul revoluției, Lenin, a scris o teză scurtă intitulată „Lev Tolstoi ca oglindă a
Revoluției Ruse”. La începutul tezei îi recunoaște meritele de mare artist ale lui Tolstoi și afirmă
că scriitorul a evitat revoluția și tot el susține că pentru distrugerea regimului țarist trebuia
folosită forța și, deci respingea filozofia non-violentă a scriitorului. Lenin este cel care a
comandat transformarea casei lui Tolstoi din Moscova într-un muzeu,[46] unde se găsesc în
prezent materiale precum manuscrisul original al „Tinereții”.
Mahatma Gandhi

Dacă Lenin a respins filozofia non-violentă, aceasta avea să înflorească pe meleaguri îndepărtate,
în India. Protestul lui Tolstoi împotriva regimului rus care a oprimat țărănimea și a suprimat
forțele revoluționare a fost auzit în întreaga lume, insuflând curaj activiștilor din rândul
diferitelor popoare oprimate. Revoluționarii indieni au citit operele lui Tolstoi și, ca răspuns la
cererile acestora, el a scris „Scrisoare către un hindus”.[47] În textul acesteia, susține: „Nu vă
opuneți răului, dar nici nu participați în acțiunea răului...și nimeni nu va reuși să vă
înlănțuiască”. Gandhi a fost profund mișcat la citirea acestor rânduri, și i-a transmis multe
scrisori lui Tolstoi. I-a oferit, de asemenea, un exemplar al lucrării sale „Hind Swaraj” (Regulile
casei indiene). Gandhi a organizat o rezistența non-violentă pe care a folosit-o pentru a cuceri
independența Indiei.

Posteritatea literară a lui Tolstoi poate fi urmărită la Proust sau James Joyce (în legătură cu
tehnica monologului interior), la Maeterlinck sau R. M. Rilke (tema autoperfecționării morale și
a umilinței), la R. Rolland (în modul cel mai clar), la Anatole France și B. Shaw (cărora Tolstoi
le apare ca un scriitor ciudat), la Galsworthy și Th. Dreiser (parțial ca viziune asupra societății)
sau - în domeniul teatrului și în primul rând prin drama „Puterea întunericului”.

Tolstoi și tablourile lui Ilia Repin

Articol principal: Ilia Repin.

Ilia Efimovici Repin (5 august 1844 - 29 septembrie 1930), pictor realist ucrainean. A fost unul
dintre cei mai înzestrați reprezentanți ai realismului critic din arta rusă. Până în anul 1863 Repin
a studiat la Școala de desen de pe lângă Societatea de Susținere a Artiștilor Plastici în clasa lui
Ivan Kramskoi. În perioada 1864 — 1871 și-a continuat studiile la Academia de Arte din Sankt-
Petersburg. Fiind bursier al Academiei, în anii 1873 — 1876 lucrează în Italia și în Franța. Din
anul 1878 Repin devine membru al Asociației Pictorilor Ambulanți („Peredvijnicilor”). Fiind
prieten cu Tolstoi, l-a pictat în câteva rânduri pe acesta în diferite ipostaze.