Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad

Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Asistență Socială

Program studii masterat: Pedagogie interactivă
Anul II

Indreica Diana Maria

Profilul profesorului ideal, în spațiul contemporan

„Profesorul mediocru spune. Profesorul bun explică și demonstrează. Profesorul

perfect inspiră.” William George Ward
Pornind de la acest citat, care reflectă clar asemeni luminii solare, menirea și rolul
profesorului perfect, constatăm cu ușurință că principalul rol al unui astfel de dascăl este
acela inspira și de a făuri minți și inimi. Profesorul are un rol important în activitatea
educaţională deoarece contribuie la formarea personalităţii elevilor, la conduita lor în
societate, la formarea lor ca indivizi şi cetăţeni.
În viziunea mea profesorul, reprezintă o personalitate complexă formată din câteva
componente. Fiecare este foarte importantă și indispensabilă profesorului.
În primul rând, el trebuie să convingă elevii săi că sunt foarte capabili, să le arate că
ei pot avea performanță. Profesorul trebuie să îi încurajeze în ceea ce învață, să îi motiveze la
schimbare. Toți elevii au o valoare incontestabilă și au un talent înnăscut, profesorul poate
să-i arate elevului, cel puțin, că e posibil să însușească materia predată și să îi ajute pe aceștia
să își descopere talentul și valorile. Profesorul trebuie să-i încurajeze cu propria persoană, cu
propriul exemplu. Profesorul cu adevărat înțelept nu invită elevul să pătrundă în casa minții
lui, ci îl călăuzește pe acesta către pragul minții sale.
În al doilea rând, profesorul investește în caracterul elevilor mai mult decât în
cunoștințele lor. Schimbarea elevului este foarte importantă și e mult mai importantă decât
notele elevului. Un elev cu caracterul schimbat va respecta profesorul, ceea ce a investit el și
se va purta cu el cu respect. Un elev schimbat va găsi singur motivația de a învăța și va
încuraja și pe alții s-o facă. Un elev încurajat să-și schimbe atitudinea va investi singur în
persoana sa și este o probabilitate mai înaltă ca el să devină un autodidact. Schimbarea
elevului spre bine nu se face prin descurajarea lui și nici prin compararea cu alții, ci printr-o
competiție cu propria-i persoană.
Un profesor ideal are un caracter integru. El nu va învăța integritatea dacă singur nu o
va trăi. Deseori, oamenii învață mai mult prin propriul exemplu, decât prin cuvinte. În cazul
în care vorbele nu coincid cu faptele sale, niciodată nu va fi ascultat. Un profesor are
autoritate doar în cazul în care vorbele lui coincid cu faptele lui. Elevii sunt cei mai buni
critici, ei vor observa neconcordanța și aceasta îi va dezgusta.
Profesorul este un autodidact. El este implicat într-un proces continuu de învățare. Un
profesor bun este un elev bun, prin aceasta el dă exemplu elevilor săi și îi încurajează să
depună un efort pentru a învăța. Se pare că unii, din cauza grijilor ce se pot acumula în viața
lor, renunță să mai învețe, de aici pot surveni lucruri nefavorabile precum plafonarea. Poate în
fața elevilor profesorul va face față, însă atitudinea sa față de elevi se va schimba: va deveni
mai iritat din lipsa de cunoaștere a elevilor și nu va mai avea răbdare să-i învețe. Profesorul
găsește valoare în fiecare elev. Prin aceasta el nu critică elevii și nici alți profesori. Chiar dacă
elevii nu sunt la nivelul așteptării profesorului, aceasta nu este o piedică pentru a investi în ei
și a-i face să respecte cunoștințele. Un profesor bun îi ajută și pe ceilalți colegi ai săi, în
special pe cei fără prea multă experiență. Nu critică lipsa de experiență, ci știe să scoată
competiția dintre el și ceilalți colegi. Un
dascăl este asemeni unui izvor cu apă limpede și curată, ce insuflă înțelepciune asupra
minților în formare, este făuritor de oameni („Un dascăl este un izor/ Curat ca roua-n
zori de ziuă,/ Ce făurește cu al său har,/ A elevilor inimă”).
Un profesor bun, trebuie să adapteze materialul său la specificul vârstei și de
asemenea, să reușească să integreze totalitatea copiilor în procesul de învățare. Munca sa
reprezintă o dificultate, în special în momentul în care trebuie să integreze totalitatea elevilor
în procesul de învățare. Implicarea, în procesul didactic, a tuturor educabililor presupune
procesul de asimilare a elevului în cadrul învăţământului normal, proces prin care elevul se
adaptează şcolii în timp ce aceasta rămâne, în cea mai mare parte, neschimbată.
Afectivitatea, presupune o trăsătură favorabilă a caracterului profesorului, deoarece
unii cercetători au remarcat faptul că: „afecțiunea profesorului […] corelează în mod
semnificativ cu volumul de muncă realizat de elevi, cu interesul lor pentru știință în general”
(Gogan). Este demonstrat faptul că bunătatea sufletului unui cadru didactic, stârnește elevul
să fie mai deschis și îi amplifică spiritul de cooperare. În cazul elevilor cu situații familiale
precare, unde copilul este poate chiar discriminat, iar dreptul la exprimarea unei opinii îi este
înlăturat, un profesor prin latura sa afectivă îi poate mobiliza și dezvolta capacitățile lui
limitate în unele situații: „Profesorii eficienţi sunt cei ce ştiu să ţină o dreaptă cumpănă
între controlul strâns şi exigent şi deplina libertate de decizie a clasei.”1
În secolul actual, ramura învățământului se confruntă tot mai des cu întrebări privind
modul de a acționa în calitate de cadru didactic, deoarece poate interveni și problema dintre
generațiile care sunt tot mai dezinteresate de procesul de învățare. Așadar, un profesor pentru
a fi ascultat trebui să fie în permanentă măsură la curent și în pas cu generațiile pe care le
formează.

Bibliografie:

1
Neculau, Adrian şi Boncu, Ştefan, 1999.​ Psihologie şcolară.​ (cap. ​Dimensiuni psihosociale ale activităţii
profesorului​, Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa (coord.), Iaşi, Editura Polirom, p. 263.
1. Becker, Gary, S. (1997). ​Capitalul uman o analiză teoretică şi empirică cu referire
special la educaţie​, Bucureşti, Editura ALL.
2. Chelaru, E.L. (2011). ​Asigurarea calităţii procesului educaţional - condiţii esenţiale
pentru un învăţământ modern​, Bucureşti, Editura Vladimed-Rovimed.
3. Chelcea, S. (2001). ​Metodologia cercetării sociologice,​ Ed. Economică, Bucureşti.
4. Illeris, Knud (2014). ​Teorii contemporane ale învăţării - Autori de referinţă,
București, Editura Trei. Jigău, M., Horga, I., Novak, C., Fartuşnic, C., Balica, M.
5. Neculau, Adrian şi Boncu, Ştefan, 1999.​ Psihologie şcolară.​ (cap. ​Dimensiuni
psihosociale ale activităţii profesorului,​ Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa (coord.),
Iaşi, Editura Polirom.
6. Rădulescu, D. C. (2003). „Învăţământul public din România în secolul al XIX-lea”,
Revista Calitatea Vieţii, XIV(2).