Tema nr.

3 „Civilizația romană și barbaricum”

Mitologia romană este ansamblul de mituri și legende din Roma Antică.

La început romanii și-au imaginat zeii ca puteri și mai apoi ca persoane, astfel explicându-se
faptul că puțin din mitologia romană este autentică. După învățatul roman Marcus Terentius
Varro, numai după ce romanii au avut contact cu civilizația Greciei antice în sec VI î.Hr. ei au
început să-și reprezinte zeii sub formă umană. În ultimele trei secole înaintea lui Hristos scriitori
ca Virgil și Ovidiu au gravat numele și funcțiile zeilor romani în librăriile grecești și în tradiția
artistică creând o mitologie hibridă, greco-romană care a inspirat poeții și pictorii din antichitate
și până azi. Majoritatea faptelor cunoscute despre vechea mitologie romană provin din scrierile
scriitorilor antici, din operele de artă care au supraviețuit până azi și din descoperirile
arheologice

Romanii venerau un număr mare de zei, circa 30 000. Ei considerau că în spatele fiecărui lucru
se afla un zeu, ceea ce explică numărul lor impunător. Printre zeii care se bucurau de cea mai
mare veneraţie se numărau Larii, ocrotitori ai bunurilor şi ai persoanelor. Romanii au adoptat
zeii greceşti, asimilîndu-i propriilor divinităţi şi constituind un Panteon greco-latin, care era
dominat de triada de zei Jupiter, Junona, Minerva. În afară de aceştia, erau veneraţi Marte – zeul
războiului, Vulcan – zeul focului, Saturn – zeul semănăturilor, Vesta – zeiţa căminului familial.
Orice familie avea un cult propriu, pe care îl conducea pater familias. Romanii venerau zeităţile
căminului familial, Larii şi Penaţii, şi spiritele strămoşilor, Manii. Pater familias întreţinea focul
în vatra de pe altarul casei şi îi onorează pe zeii Lari şi mani. Romanii aşteaptă de la zei
favoruri, ca victoriile în războaie sau recolte bune. Fiind foarte superstiţioşi, ei sînt extrem de
atenţi la toate semnele pe care le interpretează ca favoare sau mînie a zeilor.
Cultul public nu poate fi despărţit de viaţa cetăţii, deoarece toată viaţa politică este legată de
rituri, culte, iar magistraţii sînt şi preoţi. Ei nu trebuie să neglijeze nici o divinitate, din teama de
a-i atrage furie şi să urmeze cu minuţiozitate riturile. Preoţii se grupează în colegii: pontifii,
însărcinaţi cu păstrarea religiei oficiale, în frunte cu Marele Pontif numit pe viaţă; flaminii, aflaţi
în serviciul unei divinităţi; vestalele, tinere patriciene care o slujesc pe zeiţa Vesta etc.
Înainte de a întreprinde orice lucru important, romanii consultau zeii, în special prin intermediul
augurilor, care făceau preziceri după zborul şi strigătul păsărilor, sau haruspicilor, care
prevedeau viitorul prin cercetarea măruntaielor animalelor sacrificate. În felul acesta toată viaţa
cetăţii este supusă voinţei zeilor.
Romanii au venerat şi zeităţile din ţările cucerite, încercînd să le găsească paralele în propriul
panteon şi romanizîndu-le. În secolul al II-lea î.Hr. la Roma pătrund o serie de culte orientale, ca
urmare a contactului tot mai strîns cu vechile civilizaţii ale Orientului. Din Egipt vine cultul
zeiţei Isis şi Serapis, din Mesopotamia al zeiţei Kibela, din Persia cel al lui Mithras. Însă
anumite practici religioase orientale le păreau romanilor scandaloase (sacrificiile umane,
adunările secrete), de aceea Senatul le-a interzis cetăţenilor romani să devină preoţi ai acestor
culte.
Literatura Romei antice
În lumea antică au existat mai multe genuri literare: poveşti, învăţături didactice, biografii, texte
religioase, opere poetice etc. Literatura religioasă şi filosofică cunoaşte o amplă dezvoltare
începînd cu mileniul al III-lea î.Hr. Apar mai multe colecţii de maxime ce îndemna la o conduită
înţeleaptă în viaţa de fiecare zi, astfel punîndu-se bazele unei lungi tradiţii literare.
Începuturile literaturii în Roma Antică sînt legate de apariţia scrierii latine. Cel mai vechi
monument al poeziei latine sînt discursurile politice. Cucerirea Italiei între secolele IV – III î.Hr.
a favorizat contactul oraşelor din sudul Peninsulei Apenine cu civilizaţia greacă. Livius
Andronicus (280 – 200 î.Hr.), originar din Tarent, este autorul primei tragedii scrise în limba
latină, traducător în latină al Odiseei, care s-a bucurat de o largă circulaţie pînă în secolul I î.Hr.,
contribuind la iniţierea publicului roman cu bogăţia tezaurului cultural elen. Literatura latină este
reprezentată de lucrările lui Plautus (250 – 184 î.Hr.), şi comediile lui Terenţiu (190 – 159 î.Hr.).
Comediile scrise de Plautus au la bază subiecte greceşti adaptate limbii latine, unde dramatismul
se îmbină cu satira şi umorul.
Domnia împăratului Octavian Augustus a reprezentat secolul de aur al poeziei romane. Ideologii
acestei noi epoci au fost Vergiliu şi Horaţiu.
Vergiliu (70 – 19 î.Hr.) în creaţia sa glorifică vechile tradiţii şi
curajul romanilor. Poemele pastorale Bucolicele şi Georgicele
descriu viaţa de la ţară şi muncile agricultorului. Poemul Eneida
este consacrat eroului troian Enea, care, conform tradiţiei, a fondat
Roma şi a cărui descendenţă şi-o atribuia marile familii romane.
Vergiliu conturează în Eenea modelul exemplar al cetăţeanului
roman, înzestrat cu virtuţi precum simplitatea, pioşenia, respectul
valorilor morale, responsabilitatea şi umanitatea.
Horaţiu (65 î.Hr. – 8 d. Hr.), un alt mare poet al epocii, autorul
Epistolelor, abordează tema comportamentului şi destinului uman,
opunînd viciilor idealul omului moral şi înţelept. Culmea creaţiei lui Horaţiu o constituie Odele
dedicate Romei, istoriei şi mitologiei ei, dar şi viitorului măreţ care îi este predestinat.
Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. – 17 d.Hr.) este ultimul mare poet liric din epoca lui Augustus.
Este autorul elegiilor, dar şi a poemului epic Metamorfozele, care include legende despre
prefacerile cunoscute în lume, începînd cu crearea Universului. Ovidiu a fost exilat la Tomis
(Constanţa), unde a compus două cicluri de scrisori în versuri, Tristele şi Ponticele, inspirate de
dorul de Roma.
În secolul al VI-lea î.Hr. apar primele opere în proză, descrieri de călătorii, fapte şi povestiri din
trecut, pe care autorii nu doar le readu, ci şi le analizează încercînd să deosebească adevărul de
mit. Herodot din Halicarnas (484 – 425 î.Hr.) este autorul primei opere istorice, redactînd istoria
popoarelor cu care a intrat în contact în timpul călătoriilor sale în Egipt, Babilon, Persia, litoralul
Mării Negre. Realizînd pentru prima dată o expunere sistematică a faptelor istorice, Herodot a
fost supranumit de urmaşi „părintele istoriei”. Herodot a acordat atenţie campaniei regelui
persan Darius I împotriva sciţilor, menţionîndu-i pe traci şi geţi. Subiectul central al lucrării lui
Herodot îl reprezintă războaiele greco-persane. Autorul explică de ce au luptat grecii cu perşii şi
de ce Imperiul Persan a fost învins de cetăţile greceşti. În opera sa adesea mitul se împleteşte cu
realitatea.
O altă atitudine faţă de istorie are Tucidide (460 – 396 î.Hr.), care pune bazele metodei istorice
europene în opera sa Istoria războiului peloponesiac. El nu se arăta interesat de vremurile
învăluite în legendă fiind preocupat de evenimentele al căror contemporan a fost. Tucidide
scoate zeii în afara povestirii istorice considerînd că istoria o făuresc nu zeii, ci oamenii ghidaţi
de propriile interese.
Cato cel Bătrîn (234 – 149 î.Hr.) este primul istoric care scrie în limba latină într-o perioadă
cînd Roma exercită o influenţă preponderentă asupra Occidentului. În afara discursurilor
politice, opera sa cea mai importantă este Originile, unde relatează istoria Romei de la fondarea
cetăţii pînă în anul 149 î.Hr.
Titus Livius (59 – 17 î.Hr.) devine istoricul oficial al epocii sale. El redactează o istoriei a
Romei (De la fundarea Romei) în 142 de cărţi din care s-au păstrat doar 85. Istoria Romei oferă
autorului prilejul de a contura personalitatea poporului roman, subliniindu-i trecutul demn,
eroismul, tenacitatea, respectul pentru adevăr. Această operă materializează concepţia istorică a
epocii.

Istoria artei romane are in vedere nu numai creatiile de pe pamantul italic ,ci si cele
realizate in timpul dominatiei romane in toate procinciile imperiului - din trei continente: Grecia,
Asia Mica, Siria, Africa romana si Egipt, din Galia, Britania, Germania,si regiunile
dunarene.Inconditiile acestea in ce masura este oare posibil a se vorbi despre 'o arta romana', a i
se descifra originalitatea si a se aplica judecati de valoare? Originea diversa a populatiilor intrate
in compozitiaImperiului roman,traditiile lor culturarearat de diverse, capacitatea fiecareia de a
asimila spiritul civilizatiei romane, au determinat o reelaborare permanenta a aportului romanilor
. Incat arta romana privita intotalitatea ei pastreaza adeseori amprenta spiritului, a conceptiei, a
stilului artistic al acestor populatii.

In manifestarile cele mai vechi ale artei romane se regasesc elemente ale artei celorlalte
popoare italice cu care romanii au venit in contact. Prima faza deci a artei romane se prezinta ca
o sinteza a contributiilor acestor populatii italice . Ideosebi aportul etrusc a fost fundamental in
arhitectura templeror si in scluptura in bronz.

Incat , incepind cu sec VI ien creatia artisticaa romanilor va evolua timp de 4 secole paralel cu
arta etruscilor. In sec IIien arta romana incepe insa sa-si defineasca personalitatea: numai din
acest secol incolo se poate vorbi de o 'arta romana'.

Este adevarat ca influenta artei grecesti si in special a artei elenistice contemporane se facuse
simtita mai de mult pri intermediul etruscilor au al colonistilor greci din sudul Italiei. Dar acum
dupa cucerirea Corintului de catre romani tablouri, statui de bronz sau de marmura, basoreliefuri
etc jefuite de cuceritorii romani din intreaga lume au fost aduse la Roma in cantitati
considerabile. Dupa care ,in orasele Italieisi in primul rand la Roma au venit din Grecia si din
orasele Asiei Mici , de buna voie un mare numar de artisti i mestesugari , arhitecti ,pictori si
scluptori.

Spirite pozitive si practice ,romanii aveau vocatia realismului .Tendintele artei romanesunt
preponderent realiste. Fondul stravechi rustic al romanilor nu-i putea ajuta sa aprecieze nici
subtilitatea, nici fantezia , nici rafinamentul, nici temele pur abstracte in arta.Viziunea
fundamental realista a romanilor este perfect confirmata si ilustrata in scluptura , dar si un
pictura, inclusiv in mozaic .Aceasi viziune explica si preferinta artei romane , mai putin pentru
statuie cat mai mult pentru basorelief :gen care -i da artistului posibilitatea

sa consemneze cat mai corect si mai exact un episod sau un fragment din realitatea vietii.

Ca inspiratie si stil, in alegerea motivelor si enuntarea teoriilor arta romana a folosit

limbajul artistc grec, integrindu-se perfect in arta elenistica a timpului.
 ARHITECTURA

Ca in intreaga lume elenistica ,si la romani arta dominanta era arhitectura.

Casele romanilor se deosebeau de cele ale grecilor ,in primul rand prin acel element tipic roman
care este atrimul, curtea interioara , de forma rectangulara sau patrata,cu un bazin sau un put in
centru ,iar de jur-inprejur cu camerele de locuit : in atrium erau plasate imaginile stramosilor si
caminul domestic , precum si statuile divinitatilor protectoare ale familiei.

Procedeele de constructie s-au perfectionat cand in sec II ieh s-a descoperit un fel de ciment
:un conglomeratartificial de pietris si nisip, amestecat cu materii vulcanice, peste care se turna in
cofraje mortar.Dupa aceasta, peretele era acoperit cu caramizi are sau cu mici blocuri de piatra
taiate in forma de romb. Apoi prin folosirea generalizata a caramizilor arse, a fost posibila
constructia boltei in leagansi a cupolei care putea acoperii sali de mari dimensiuni. Asemenea
progrese tehnice i-au ajutat pe romani sa realizeze edificiiindraznete,impresionind prin
dimensiunile lor uriase : constructii in special cu caracter pur utilitar: bazilici, terme, apeducte si
edificii destinate spectacolelor.

Atat de solidele poduri romane, indispensabile imensei retele de drumuri ,erau perfect
calculate ca sa reziste la presiunea apei. Podurile din epoca imperiala nu foloseau in totdeauna
betonul ci blocuri de travertin . Ei cunosteau din cele mai vechi timpuri si arcul liber.
Ponte Milvio din Roma, de pilda , avea arcele cu deschiderea de 18 m : dar in Spania , podul in
intregime din argit de langa Alcantara, peste fluviul Tajo, pod lung de 189 m , are sase semiarce
circulare, deschiderea celui mai mare fiind de 27 m. Iar podul lui Traian de la Portile de Fier,
avea o lungime de aprox. 900 m , cu piloni de piatra la o dis. de 51 m unul de altul.Adeseori
podurile trcand peste apele unui rau sau traversand o campie, functionau ca suport al unor
apeducte.

Faimoasele apeducte romane, opere impresionante de inginerie, aduceau in orase apa prin
tuburi sau canale sustinute de arcuri uriase, de la mari distante. Inginerul roman Frontinus, expert
in constructia de apeducte, spunea ca acestea sunt 'principalul semn al maretiei Imperiului
roman'.

O realizare tipic romanain domeniul arhitecturii a fost si amfitiatrul. Aceste gigantice

constructii ovale reprezinta o dublare a teatrului semicircular greco roman, a carei prima
versiune permanenta , constituita in piatra si stuf vulcanic ,a fost completata de pompei, in 54
ien. Arena de forma eliptica era acoperita cu nisip pentru ca acesta sa absoarba sangele
oamenilor ori al animalelor. Primul amfitiatru, prtial din piatra a fost construit la Roma de
Augustus, II sub Nerodar cel mai mare amfitiatru romansi totodata si cel mai
celebrueste'Amfitiatru Flaviilor'(sau Coloseum).,inceput de Vespasian si terminat de Titus in 80
ien .

Renumite sunt si amfitiatrele din Verona, Arles, Nimes, Pola, sa.Arhitectura amfiteatrelor
romane a exercitat o influenta considerabila in epoca renasterii.

Faimoasele terme romane nu erau doar niste enorme si luxoase bai publice, ci si locuri de
recreatie si centre de activitati sportive si culturale. Dintre cele existente la Roma cele mai
renumite erau cele din Agripa , Termele lui Diocletian construite intre 298-305 si Termele lui
Caracala a caror constructie dateaza de la inceputul sec III.
 Templul roman era asemenea celui etrusc pe care-l continua dar incorporand si influente
grecesti. In general de dimensiuni mici, avea forma dreptunghiulara si era construit pe un
podium de piatra inalt. Avea in fata un rand sau doua de coloane, iar cela , incaperea rezervata
imaginii divinitatii respective , era pseudoperiptera,adica inconjurata de coloane incorporate pe
jumate in zidul celei. Exemplu tipic este templul bine pastrat azi dedicat Fortunei Virile, din
Roma,avand alaturi un alt tip de templu circular inchinat Vestei.Perfect conservate au ramas si
templele din S Galiei din oraseleVienne si Nimes. Un moment roman original transmis si lumii
moderne este si arcul de triunf pt prima data realizat in sec I ieh.

Una din marile capodopere ale arhitecturii este Pantemonul din Roma-'templul tuturor
zeilor' cel mai bine conservat si cel mai celebru edificiu pe care ni l-au last romani. Construit in
anul 27 ien de Agrippa :distrus de un incendiu , reconstrut de imparatulomitian, apoi de Hadrian
dupa un alt incendiu a fost restaurat in fine de Septimius Severus si Caracala . Templul are forma
unui edificiu circular, precedat de un vestibul sustinut de 16 coloane .Interiorul este de o
absoluta armonie si simplitate.Peretii inbracati in marmura, au 7 nise iarin planul superior,8
edicule. Cu Panteonul intilnim pentru prima data o arhitectura inteleasa ca organizare a
spatiului,mai degraba decat ca simpla compozitie a maselor de zidarie.

SCLUPTURA

Si scluptura romana se confunda, in perioada inceputurilor ei, cu cea etrusca. Primele opere
remarcabile, din sec IV ien statuia in bronz Oratorul si busturile in bronz ale lui Brutus si Scipio
azi in Muzeul Arheologic din Florenta .A urmat api influenta sclupturii elenistice, in care artistul
pune accentul pe caracteristicile personale unice ale individului, relevand presupusele raporturi
existente intre expresia figurii si caracterul personajului.

Romanii au manifestat o preferinta speciala pentru arta portretului. Aceasta preferinta isi avea
explicatia in vechiul obicei al patricienilor de a-si expune in casa in timpul funerariilor unui
membru al familiei, mastile stramosilor, executate cu un puteric realism; masti funerare ale caror
reminiscenta se vor gasi si in portretele executate in teracota, piatra sau marmura ale generatiilor
imediat urmatoare.

Intre timp la Roma se inregistreaza o cerere din ce in ce mai mare de portrete sculptate cat
mai realist ale unor personaje atat decedate cat si in viata. Sub influenta suplimentara a traditiilor
sculpturii in bronz etrusce romanii pretindeau sculptorilor de obicei greci de origine un stil
hotarat, realist.

Incepand din al doi-lea secol inainte de Christos, gustul artistic al romanilor a fost educat, iar
creatia artistilor a fost fecundata de influenta greceasca. Forurile, pietele, templele, si alte orase
ale italiei s-au umplut de statui grecesti. Artistii romani ai acestui secol in primul rand Pasiteles,
autor si al unei descrieri in 5 carti a celor mai renumite opere din antichitate, urmat de Stephanos,
Menelaos si Arcesilas, imitau mai degraba stilul alexandrin decat cel clasic, accentuand
tendintele proprii spiritului si gustului roman. Statuile divinitatilor sunt mult mai putin frecvente
decat cele ale unor personaje contemporane. Octavianus Augustus, de pilda, a fost reprezentat in
peste 140 de busturi si statui in cele mai diverse ipostaze: nud asemeni unei divinitati, sau in
somptuos costum de general vorbind soldatilor.

In epoca lui Augustus arta oficiala avea un caracter net clasicizant. In schimb triumful
realismului este insemnat in portret. Artistul roman nu renunta la dorinta de tipizare a
personajului sau dar este mai etent la exprimarea adevarului fizionomiei la liniile expresive ale
modelului care in cele din urma recompun un adevarat portret psihologic si moral al
personajului. Si portretele de femei extrem de rare in Grecia dar foarte numeroase la Roma aduc
o indiscutabila nota de originalitate. Lipsite de conventionalele aspecte ale uneio zeite, sunt
figuri tipice de adevarate mame si sotii pline de demnitate avand ca elemente caracterizante si
acesoriile si felul coafurii. Spre sfarsitul secolului III sculptorii urmaresc o simplificare a
modelului iar in secolul urmator dau formelor proportii colosale. Aceasta insa este data in jurul
anului 400 e.n. cand in Occident arta romana incepe sa apuna. Desi nu are prospetimea
vivacitatea si fantezia protretului grecesc, portretul roman ramane cea mai importanta contributie
a romanilor in domeniul artei. Dupa bustul-portret, basorelieful este genul in masura sa reveleze
alte aspecte esentiale ale spiritului roman.

Romanii nu au avut un gust spontan autentic si profund pentru arta. Apreciau arhitectura ,
dar nu ca arta, ci mai mult ca tehnica. Dar activitatea artistica propriu-zisa o dispretuiau iar
placerile gratuite ale artei le considerau o frivola derogare(daca nu chiar un atentat) de la
traditionala austeritate. Arta o vedeau utila doar ca un mijoc de educatie civica si ca un
instrument politic; ca un mijloc de propaganda nationala, adica glorificand evenimentele militare
sau politice, Imperiul s-a servit de arta pentru a celebra victoriile si persoana imparatului.

Basorelieful exprima tocmai acest interes al romanilor pentru consemnarea orgolioasa a

evenimentelor istorice precum si gustul lor particular pentru stilul arativ. Printre primele exemple
(de la sfarsitul secolului II i.e.n.) sunt scenele de sacrificii de pe altarul lui Domitius
Ahenobarbus. Numeroase basoreliefuri, apoi, ornamenteaza fiecare arc de triumf, temple, altare
si sarcofage.

Cel mai semnificativ monument din epoca lui augustus este Altarul Pacii, din Roma.

In fine in anul 116 e.n. dateaza monumentul in care basorelieful roman a atins culmea
perfectiunii artistice: columna lui Traian. Glorificand victoria imparatului in cele doua razboaie
dacice, scenele nareaza cu un dinamism impresionant o multime de episoade, reprezentand o
mare diversifitate de figuri , scene, monumente, aspecte din natura sau din viata de tabara, totul
intr-o neintrerupta continuitate pe o friza helicoidala.

Tehnica scluptorului anonim si inaltul nivel artistic al operei sale au reprezentat un moment de
mare progres in evolutia sclupturii romane Figurile isi au, fiecare, personalitatea lor bine
distincta, miscarile propii, naturale, spontane..

PICTURA

Din pictura romana anterioara sec II ien singurele opere cunoscute sunt cateva scene
funerare si o serie de portrete pe lemn.

Dar pe la mijlocul aceluias secol peretii unor case din Pompei si din Herculanum aproape
singurele localitati in ale caror ruine se gasesc urme ale picturii romane erau decorate cu panouri
de stuc in asa fel colorate incat sa imite marmura. Abia un secol mai tarziu apar adevarate
picturi. In interioarele caselor din Pompei si Herculum gasim copii dupa modelele grecesti si
executate de pictori greci:scene din natura sau din interior, peisaje conventionale, arhitecturi
fantastice subiecte mitologice sau legendare,pictura de gen, natura moarta, precum si o delicata
ornamentatie cu motive florale.
In pictura romana se noteaza o preferinta insistenta pentru pictura 'de gen ' si pentru
peisaj.Picturii de gen i apartin scenele de viata cotidiana, narate cu un gust viu pentru anecdotic
si detaliichiar si in frescele mitologice din Pompei. In aceasi categorie intra si compozitiile cu
animale sau vegetale comestibile asa numita natura moarta. Peisajul isi face aparitia intre anii 50-
40 ien in decoratiunile murale sau in mozaicurile unor vile din Roma Pompei etc.

Adeseori pictura romana de peisaj include si elemente arhitectonice:numeroase exemple se

intilnesc in pictura pompeiana in compozitiile cu caracter idilic sau sacral.

O arta preferata in mod deosebit de romani si foarte raspandita in intregul imperiu a fost
mozaicul. Pina in sec II en mozaicurile romane erau lucrate aproape exclusiv in alb- negru; dar
din sec urmator mozaicurile policrome incep sa acopere pavimentul, peretii si plafonul vilelor.
Marele mozaic opera elenistica din sec II reprezentand batalia lui Alexandru Macedon este
capodopera geniului; gasit intr-o vila din Pompei apartine acum Muzeului National din Napoli.
Complexele mozaicale din Acuila si uriasul complex de o mare varietate tematica si o
exceptionala executie artistica din Piazza Armerina (Sicilia sec IV e.n.); mozaicurile din
bisericile paleocrestine din roma (S.Costanza, S.Maria Maggiore) si in special cele din Ravenna
din secolele V si VI (mausoleul Galiei Placida, S. Vitale) sunt monumentele genului universal
cunoscute.

Istoria creștinismului sau istoria bisericească este, deopotrivă, o disciplină a istoriei și

a teologiei, care se ocupă atât cu studiul evoluției credinței creștine, cât și cu studiul
instituționalizării și răspândirii creștinismului, de la începuturi și până în zilele noastre

Creștinismul a luat naștere în Imperiul Roman, în secolul I e.n., în timpul orânduirii sclavagiste.
Această religie este cunoscută de la origini și până în prezent datorită discipolilor lui Iisus
Hristos, prin scrierile primilor generații de creștini. Cele patru Evanghelii de la Matei, Marcu,
Luca și Ioan prezintă vorbele, faptele, moartea și învierea, deci viața lui Iisus Hristos. Acestea
alcătuiesc Noul Testament pe care creștinii îl recunosc ca "Sfânta Scriptură". Noul Testament
împreună cu Vechiul Testament pe care îl au în comun cu evreii, alcătuiesc "Biblia Creștină".
Creștinismul se dovedește ca o religie revelată "...pentru că Dumnezeu s-a făcut el însuși
cunoscut oamenilor și le-a dezvăluit promisiunile de legământ pe care el le propune pentru
fericirea lor. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru credincioși". ((Phillipe Gaudin, "Marile
religii", traducere, ed. Orizonturi, București,1995, p. 22)). Încă de la începutul misiunii sale,
Iisus a adunat mulțimi, a atras apostoli. Aceștia continuă opera lui Hristos întemeind comunități
creștine în Siria, Asia Mică, Grecia, ajungând până la Roma. O dată cu extinderea
creștinismului, ia naștere, la sfârșitul secolului al III-lea, monahismul. Apar, în răsărit,
mănăstirile ortodoxe de la Muntele Athos și din Palestina, iar în apus cele de la Lerins și
Marsilia. Creștinismul este influențat de împărțirea Imperiului Roman în două. În Imperiul
Roman de Răsărit denumit și bizantin, se manifestă cultura grecească și se vorbește limba
greacă, în timp ce în Imperiul Roman de Apus se dezvoltă cultura latină și se vorbește limba
latină. Ambele rămânând pe poziții, patriarhul de la Constantinopol căută să fie recunoscut tot
mai mult în imperiul său ca o autoritate comparabilă cu a Papei din Apus. Pe de altă parte, Papa
ca succesor al lui Petru, dorește să-și afirme întâietatea în întreaga biserică.
Civilizația celtică.

Celții au fost grupuri de triburi antice care foloseau una dintre limbile celtice (care formează o
ramură a limbilor indo-europene). Același termen este utilizat pentru a desemna alte popoare a
căror limbă vorbită este necunoscută dar care au legături culturale cu lumea celtică, legături
dovedite prin descoperiri arheologice. Limbile celtice fac parte din grupul lingvistic „kentum”.
Teoriile istorice afirmă că acești factori indică originea comună, dar teorii recente ale
influențelor culturale asupra popoarelor indigene au fost sprijinite de curând de studii genetice.
Deși cuceririle romane i-au obligat pe celții continentali să adopte cultura romană,
dezvoltarea creștinismului celtic în Irlanda și Marea Britanie a adus cu sine o renaștere
medievală a culturii celtice între anii 400–1200. Interesele anticarilor din secolul al XVII-lea au
dus la dezvoltarea și afirmarea termenului „celt”, și dezvoltarea naționalismului a dus la
o revigorare celtică în secolul al XIX-lea, în zonele în care mai erau încă vorbite limbile de
origine celtică.
Astăzi, prin „celtic” sunt descrise de cele mai multe ori culturile și limbile
din Irlanda, Scoția, Țara Galilor, Cornwall, Insula Man și regiunea Bretania din Franța.