Sunteți pe pagina 1din 8

Studiu de caz

A. are 15 ani şi a trecut, cu şapte ani în urmă, printr-un divorţ legal. Ea rămâne în
custodia tatălui, iar sora ei mai mare în custodia mamei. Divorţul părinţilor a fost foarte
traumatizant, în sensul că cele două fete au fost în permanenţă terenul pe care cei doi îşi
plăteau poliţele din timpul căsniciei lor foarte conflictuale, care a durat 15 ani.
Încă de la început, căsnicia celor doi a fost într-un fel compromisă, locuinţa lor
fiind în aceeaşi curte cu părinţii lui (familie clan). Bunicul lui A., (din partea tatălui) avea
probleme cu alcoolul, o persoană violentă şi autoritară, care dicta şi conducea în legătură
cu tot ce se întâmpla în „curtea” lui, şi mai cu seama în familia fiului său. Tatăl poate fi
descris ca un bărbat extrem de posesiv, violent, gelos, provocator, dispus permanent să-şi
arate „puterea”, iresponsabil şi permanent nemulţumit, manifestă un comportament
antisocial fiind mereu în conflict cu autorităţile, de fiecare dată scăpa nepedepsit pentru
că avea influenţă asupra lor. Sistemul de „cunoştinţe şi relaţii” binecunoscut în perioada
comunistă a fost întreţinut datorită faptului că oferea gratuit tot felul de servicii de
mecanică auto multor personalităţi ale vremii, ceea ce i-a conferit o încredere falsă ca
poate cumpăra orice şi pe oricine. Relaţiile interpersonale pe care tatăl le dezvoltă au ca
fundament satisfacerea nevoilor materiale, el reducând astfel relaţia la un schimb de
servicii. Condus de cutume de tipul: „bărbatul trebuie să bată cu pumnul în masă, să facă
ce vrea, iar ceilalţi să i se supună” sau „bărbatul trebuie să umble şi la alte femei să-şi
dovedească lui şi celorlalţi virilitatea”; „trebuie să fi la dispoziţia mea oricând, la orice
oră şi în orice situaţie, pentru că eşti femeie mea!”; „pentru că eşti femeie nu trebuie să ai
păreri şi trebuie să faci tot ce-ţi spun eu, necondiţionat”; „tot ce faci tu nu e bine pentru că
eşti femeie, şi femeile sunt inferioare bărbaţilor, sunt uşoare, le poate orice bărbat păcăli”
etc., tatăl lui A. este incapabil să valorizeze în vreun fel femeia cu cele două roluri sociale
importante ale ei: feminitatea şi maternitatea. Mama însemnă pentru el persoana supusă,
care este obligată să „servească” şi să se sacrifice pentru soţ, dar mai ales pentru copiii ei.
Unica lui soră a fost crescută în acelaşi spirit de supunere necondiţionată, singurul rol
valorizat fiind cel matern în detrimentul rolului feminin.
În timpul căsătoriei tatăl lui A. a avut multe relaţii extraconjugale, relaţii de care
toţi membrii familiei aflau într-un fel sau altul; insatisfacţiile lui provocate de aceste
relaţii fără finalitate prilej cu care el provoca conflicte care se finalizau de fiecare dată cu
violenţă fizică, verbală, psihică. Mediul creat de cei doi parteneri a fost unul conflictual,
generator de tensiuni, un mediu în care s-a promovat violenţa fizică, verbală, psihică,
abuzul emoţional, în aceste condiţii lipsa căldurii afective este mai mult decât relevantă.
Mama lui A. are un profil de victimă, cu reale probleme de dezvoltare emoţională,
dominantă, demonstrativă, nemulţumită, manifestând resentimente şi atitudine
răzbunătore faţă de cei care nu sunt în acord cu ea. A avut relaţii extraconjugale, ultima
dintre ele fiind cauza care a provocat divorţul. Tatăl lui A. aflat de această ultimă relaţie,
această situaţie fiind cauza pentru care divorţul a fost aşa de „sângeros”. În timpul
divorţului A. avea 10 ani, după pronunţarea lui 1 an a locuit cu mama şi sora la bunicii
din partea mamei, iar când a împlinit 11 ani a ales să locuiască la tata. Din momentul în
care ea a ales să locuiască cu tata, orice relaţie cu mama naturală a fost interzisă de către
tată, mama nu a făcut nimic legal să schimbe această situaţie.
Ambii părinţi s-au recăsătorit şi mai au câte un copil.
Lui A. nu-i place la şcoală, singura motivaţie pentru a o frecventa este că pleacă
de-acasă. Se află în permanenţă în conflict cu mama ei vitregă cu care concurează pentru
a atrage atenţia tatălui care manifestă comportament agresiv verbal şi fizic cu toată
familia, inclusiv cu A. Are accese de gelozie în legătură cu sora ei mai mică (3 ani) cu
care, de asemenea, concurează pentru afecţiune aceleiaşi persoane: tatăl. Persoana pe care
şi-a centrat ea atenţia este aşadar, tatăl (agresorul) căruia încearcă să-i comunice prin
excesul de eleganţă, faptul că este matură, că a crescut. Relaţia tată-fiică este astfel un
cerc vicios de demonstraţii: tatăl îi arată fiicei că trebuie să-l asculte, iar fiica îi arată
tatălui că a crescut şi că poate să ia decizii de una singură, negând autoritatea lui: “ar fi
culmea să-mi interzică să…” când ea, de fapt, se supune tatălui agresor şi acceptă poziţia
de victimă, atitudine introiectată de la mama ei.
Conceptul de familie e cunoscut: mama, tata, sora (mai mare), de aceea o percepe
pe mama vitregă drept un “străin“, “intrus”, făcând permanent comparaţii cu mama
naturală pe care o admiră, dar faţă de care se simte vinovată pentru că a ales să o
părăsească. Se simte bine în rolul de fată pentru că ştie că fetele au nevoie de protecţie.
Are un sentiment de nesiguranţă (de aceea doreşte să fie protejată!) pentru că are
concurenţi: mama vitregă şi sora mai mică, lucru care duce tot la tată pe care încearcă tot
timpul să-l mulţumească şi să-l impresioneze, dar care este veşnic nemulţumit că nu
învaţă, că nu e decentă etc.; imaginea ei de sine s-a format în funcţie de afirmaţiile tatălui
(“sunt rea, obraznică, nu-mi place la şcoală!”).
Are stări de insomnie, adoarme greu, mai ales că seara se simte cel mai singură;
adoarme cu păpuşile de pluş care-i amintesc de mama ei naturală. Acesta este un semn al
blocajului emoţional, semn al imaturităţii afective. Are probleme de adaptare pentru că nu
are relaţii bune şi constante cu toţi “foştii” membri ai familiei: tatăl nu-i permite să-şi
viziteze mama, aşa că, inevitabil, se simte vinovată faţă de aceasta din urmă, ca şi cum A.
ar fi abandonat-o. Aceasta este şi cauza insomniilor: vinovată fiind de abandon, relaţia
mamă-fiică se răstoarnă, astfel că fiica devine mama care abandonează copilul (de aceea
îi este şi uşor să-şi asume rolul de sex).
Are complex de inferioritate (“sunt mai timidă, mai retrasă”) şi suferă că nu place
tuturor, cu toate că e conştientă că nici ea nu poate simpatiza toate persoanele din jurul ei.
A. are stări de anxietate şi atunci plânge, nu suportă pe nimeni în jurul ei şi se ascunde.

*
* *

Asistenţa şi intervenţia psihologică vizează rezolvarea de probleme interne şi legate


de context, probleme care depăşesc capacităţile de adaptare la realitate al lui A.
Consilierea este direcţionată spre susţinere şi suport emoţional pentru a preveni
consecinţele psihologice negative, medicale dar şi sociale.
Studiu de caz

D. are 21 de ani şi este studentă la A.S.E. în Bucureşti. Are un frate mai mic cu 3
ani. Mama ei este asistentă medicală şi lucrează la un centru de recoltat sânge, iar tatăl
este inginer. Cei doi părinţi nu se pot desprinde emoţional de copii, mama mai ales, ea îi
consideră cu mult mai mici decât vârsta lor biologică. D. fost diagnosticată cu tulburare
de comportament obsesiv - compulsivă, în vara anului II de facultate. Îi este frică de
oamenii străzii, de necunoscuţi, de aglomeraţie, de alimente contaminate, chiar dacă
acestea sunt sigilate, cel mai frică îi este de contaminarea cu viruşi, mai ales cu virusul
HIV, care, spune ea, „îl pot lua de la oamenii necunoscuţi, cu feţe dubioase, care au o
seringă ascunsă în haină şi mă pot înţepa cu ea ca să-mi facă rău!”. Este convinsă că orice
pată de sânge o poate contamina chiar dacă pata de sânge sau de vopsea se află pe stradă.
Diagnosticul clinic conform manualului D.S.M. IV (A.P.A., 1994) indică
următoarele:
- depresie accentuată;
- anxietate cu simptome somatice;
- tulburări de tip obsesiv – compulsiv (se spală pe mâini şi pe tot corpul de
multe ori pe zi, nu mănâncă alimentele care i se par dubioase, nu se atinge de
oamenii care nu-i plac, nu intră în contact cu ei dacă are posibilitatea etc.).
Un eveniment important în istoria acestei tulburări îl constituie faptul că, în urmă
cu 10 ani s-a speriat că bunicul ei va fi ucis de către bunica ei cu cuţitul, acela fiind
debutul tulburării de comportament obsesiv – compulsiv (bunicii nu stau departe de
blocul unde locuiesc părinţii). D. a asistat la această scenă şi a văzut cum bunica l-a
ameninţat cu cuţitul pe soţul ei, iar când a mers acasă, D. a văzut în liftul blocului o pată
mare de sânge, ceea ce a făcut posibilă asocierea „cuţit-sânge”, asociere care au condus la
dezvoltarea unor idei obsesive de genul celor mai sus amintite.
D. a fost un copil supraadaptat, cu rezultate foarte bune la şcoală. În timpul şcolii
era retrasă, intra destul de greu în jocul celorlalţi copii, de teamă să nu se murdărească. A
avut o prietenă, agresivă, care o obliga să o asculte, să îi facă lecţiile, să mintă pentru ea,
după ce a terminat clasa a VIII – a nu s-a mai întâlnit cu ea niciodată. În timpul şedinţelor
D. se plânge că nu are prietene adevărate, că trebuie să le asculte chiar dacă este obosită
şi plictisită de ceea ce aude, prin aceasta ea găseşte un motiv să nu se implice în relaţiile
interpersonale. D. stă în expectativă atunci când este pusă să relaţioneze, nu
experimentează ceea ce nu cunoaşte, este suspicioasă şi menţine blocajul interpersonal
prin crearea unor scenarii cu finalitate negativă. Relaţiile ei cu colegii sunt superficiale,
nu poate avea încredere în nimeni, marcând prin aceasta preluarea unor cutume parentale
de tipul: „nu trebuie să ai încredere în nimeni”, „singurii oameni care îţi vor binele
suntem noi, părinţii tăi”, „oamenii sunt răi, nu merită să pierzi timpul să ai relaţii cu ei”
etc. Nu doreşte să se implice într-o relaţie pentru că nu vrea să facă nimic pentru celălalt
relaţie, motivând că nimeni nu merită în afară de mama, tata, fratele ei şi prietenul ei. În
realitate, ea îi obligă pe ceilalţi să acţioneze în relaţie cu ea fără, ca ea să-şi asume vreo
responsabilitate; D. a refuzat să facă exerciţiile care vizau asumarea unor acţiuni de la ea
înspre ceilalţi pe care ea trebuia să le facă în timpul procesului terapeutic. Nu consideră
că trebuie să ofere, ci numai să primească de la ceilalţi, această convingere arată nivelul
dezvoltării emoţionale, destul de scăzut, de altfel. Comportamentul acesta este menţinut
de către mama şi tatăl ei care, şi acum, la vârsta de 21 de ani a lui D. consideră că trebuie
să-i spună la ce oră să mănânce, să o controleze prin telefon dacă este bolnavă, consideră
că nu trebuie să meargă singură să-şi rezolve probleme care ţin de şcoala ei, de serviciul
ei, de viaţa ei, etc.
D. se spală de foarte multe ori pe zi, atunci când vine acasă şi a circulat cu
mijloace de transport în comun, ea se spală pe tot corpul şi îşi spală toate hainele cu care
a fost îmbrăcată.
Copil fiind, D. era foarte anxioasă şi dependentă şi a fost şi este şi acum
hiperprotejată de către părinţii ei, mai mult de către mamă. Are convingerea că nu poate
face nimic fără mama ei, trăind o relaţie de dependenţă cu aceasta, aşa încât, încă din
copilărie şi-a format convingerea că este inferioară celor din jur. De când a luat la
facultate tata o valorizează prin a-i spune că este cea mai bună şi că nu are nevoie de
prieteni, pentru că este superioară lor. D. se simte debusolată şi blocată între cele două
convingeri: „nu realizez nimic singură, am nevoie de un om pe care să mă bazez” şi „sunt
superioară celorlalţi”. Vorbeşte cu mama de două ori pe zi la telefon, iar cu tatăl ei o dată.
Spre deosebire de persoanele cu astfel de tulburări de comportament, nu trăieşte
un sentiment de vinovăţie, nu se simte vinovată atunci când se spală obsesiv sau evită cu
bună ştiinţă atingerea de ceilalţi oameni. Acest lucru se datorează faptului că D. oscilează
între două complexe: complexul de inferioritate şi cel de superioritate. Mecanismul pe
care îl promovează este unul de control asupra celorlalţi, şi anume: atunci când este pe
cale să trăiască sentimentul de inferioritate, ea se agaţă de persoanele semnificative (tata)
sau de prietenul ei şi vede lumea prin ochii lor, dezvoltând astfel, virtual, cel din urmă
complex.
Relaţia dintre părinţii ei este o relaţie dizarmonică, în sensul că cei doi sunt
centraţi pe copii şi nu pe dezvoltarea emoţională de cuplu. Mama este forte preocupată de
a trăi viaţa copiilor, nu pe a ei, tata, cu probleme la serviciu, este absent din sistemul
familial, singura relaţie care îl satisface fiind centrarea exagerată pe D. Nu se mai simte
utilă în relaţia de cuplu şi ca să trăiască acest sentiment îi ţine pe copii dependenţi de ea,
„lipiţi”, inconştient îi menţine la o vârstă emoţională mult mai mică decât cea biologică.
Nu mai au prieteni, viaţa lor este împărţită între familia lor şi familia mamei (o familie cu
reale probleme relaţionale, bunicii fiind persoane imature, nefericite şi oarecum
iresponsabile).
D. are un prieten pe care l-a cunoscut încă din timpul liceului, fiind colegi de
clasă. Prietenul ei este singur la părinţi, foarte răsfăţat, imatur şi agresiv, inclusiv cu D. Ea
se supune acestuia pentru că îi este teamă că o va părăsi „şi voi fi mai nefericită”. Relaţia
amoroasă dintre cei doi este o relaţie de tipul agresor – victimă. Aceasta este o relaţia de
dependenţă şi este întreţinută de cei doi datorită patternurilor pe care fiecare le
promovează atunci când sunt împreună.
Familia din care face parte D. este o familie cu graniţe închise; disfuncţionalitatea
grupului familial este disimulată de către toţi membrii, consecinţele acestui fapt se
regăsesc în tulburarea de comportament a lui D. – pacientul identificat. Familia, în
ansamblul ei, creează o imagine de transparenţă şi de deschidere către ceilalţi, în realitate,
mecanismele de apărare pe care le dezvoltă în raport cu lumea o menţin în spatele unui
glob de sticlă; membrii ei au posibilitatea să observe lumea, nu să o experimenteze sau să
o trăiască.
*
* * *

Analiza psihologică a acestui caz arată că apariţia comportamentului obsesiv –


compulsiv scoate mecanisme disfuncţionale din cadrul familiei lui D.
Prima disfuncţiunalitate familială este neputinţa părinţilor de a se desprinde de
D. Lipsa iubirii afective din relaţia de cuplu fac posibilă dezvoltarea relaţiei de
dependenţă dintre părinţi şi ea, ceea ce conduce la stagnarea ei din punct de vedere
emoţional.
O altă disfuncţionalitate familială o constituie promovarea unei atitudini greşite
a părinţilor lui D. de a oferi totul copiilor ca să se simtă ei utili, iar D. trebuie să
primească necondiţionat fără să acţioneze înspre ei în nici un mod sau să ofere ceva în
schimb.
A treia disfuncţionalitate este în sfera relaţiilor sociale în sensul că D. a învăţat
să nu dezvolte încredere în relaţiile cu oamenii, singurele relaţii bune de experimentat
sunt cele din cadrul familiei, familie cu graniţe închise.
D. face parte din categoria adolescenţilor abuzaţi emoţional care dezvoltă
anxietate de desprindere.
Consilierea psihologică urmăreşte metode adecvate acestui tip de tulburare, dar
şi consiliere suportivă şi integrativă de familie. Demersul terapeutic priveşte scheme
funcţionale de tip comunicaţional (Virginia Satir) şi experienţial.
După şase luni de consiliere psihologică cu şedinţe săptămânale, se constată o
ameliorare a stării pacientei, este mai sigură pe sine, şi se constată o pozitivare a
interacţiunilor sociale; D. a beneficiat şi de tratament medicamentos bazat pe doze
minime de antidepresive.
Nr.
PREZENT TRECUT VIITOR
crt.
Problema: motivul Proiect educativ
1. Istoricul problemei
pentru care este un caz preconizat
Prevederea nivelului
2. Starea pedagogică Istoricul situaţiei
maxim atins
Istoricul dezvoltării Prognoza nivelului
3. Starea intelectuală
intelectuale maxim atins
Istoricul dezvoltării fizice,
4. Starea fizică, sănătatea Prevederea sănătăţii
sănătăţii
Nivelul de maturizare Nivelul dezvoltării Prognoza dezvoltării
5. (independenţa, ontogenetice ontogenetice
autonomia)
Personalitate Istoricul dezvoltării Prognoza dezvoltării
6. (temperament şi personalităţii personalităţii
caracter)
Relaţiile sociale (grup Istoricul condiţiilor sociale, Prognoza dezvoltării
7. de apartenenţă, poziţie relaţiilor relaţiilor sociale
în grup)
8. Ocupaţii extraşcolare Istoricul vocaţiei Planuri profesionale
Relaţii familiale Istoricul familiei Prognoza relaţiilor
9.
familiale